Pauză

Cum astăzi e de presupus că se va dezbate noua metodă de calcul a punctajului ZeList, ne mulţumim cu postarea unei poze din copilăria Nataşei…

Vingt ans après

Sibiu, 2009. Luna decembrie, fiind neaşteptat de călduroasă, invită poporul la Revoluţie. În vreme ce magazinele erau văduvite de ultimele mărfuri de către cetăţenii descătuşaţi, în U. M. 0720 (şapte douăzeci, cum i se spunea), reţinuţii Traian şi Elena urmăreau un televizor fixat pe Antena 3. „Fraţilor, Revoluţia a învins!” – clama poetul Mircea Dinescu, precum o mai făcuse şi-n urmă cu douăzeci de ani.

– ’te-n gură!… – mormăi Traian.

– Ţi-am zis să nu luăm elicopterul! – îi reproşă colega de detenţie.

– Păi, cu ce-ai fi vrut să fugim, cu bicicleta? Turismul se face ori cu avionul, ori cu elicopterul…

- Şi noi aici facem turism?

Discuţia poate ar fi devenit una tensionată, dacă patru soldaţi n-ar fi apărut, cerându-le să-i urmeze. Reţinuţii fură mutaţi într-o sală în care aşteptau mai multe chipuri severe, unele cunoscute. Generalul Gabriel Oprea nu le aruncă nicio privire, fiind foarte preocupat să îndoaie o foaie de hârtie astfel încât să obţină un vaporaş. Era vineri, 25 decembrie.

Procurorul Laura Codruţa Kovesi dădu citire acuzaţiilor, inculpaţii făcându-se vinovaţi de disponibilizarea a un milion două sute de mii de bugetari, devalizarea resurselor Statului, politizarea instituţiilor, înfometarea poporului şi alte câteva mărunţişuri.

– Dovada! Dovada! – izbucni Elena, dar Traian o prinse de mână cu înţelesul „potoleşte-te, nebuno, că o încurcăm mai rău!”.

- Nu răspund decât în faţa Parlamentului unicameral! – se ambiţionă şi inculpatul.

- Nu există aşa ceva! Ţara are Parlament hexacameral… – interveni şi generalul Anghel Iordănescu.

- Futu-i! – exclamă Traian, uluit.

- Eu ţi-am zis că trebuia să-i lichidezi pe toţi cât erai pe val… – interveni colega de suferinţă, în vreme ce completul de judecată dădu citire sentinţei.

Ţigări nocive

Rămas fără ţigarete, Caius ne anunţă că pleacă la prăvălie să-şi cumpere.

– La ce prăvălie? – se minună domnul plutonier-major Onici.

– Aici, lângă noi!

- Păi, nu poţi!

- De ce, au închis?

- N-au închis…

- Nu mai ţin ţigări?

- Ţigări mai ţin ei, da’ sunt din alea nocive!

- Au băgat ceva în ele?

- În ele n-au băgat, dar au pus pe vitrină afiş cu referendumul…

- Şi, atunci, de unde pot lua ţigări sănătoase?

- Din complex. E un chioşc cu afişul lui Crin Antonescu… Ăia au ţigări bune!

Rating

Ca să-şi salveze traficul, Chinezu mi-a solicitat un interviu. Dintr-un exces de amabilitate, i l-am acordat. Îl reproducem mai jos, într-o versiune uşor diferită:

Chinezu: Părinte, pentru început, rogu-te sa sfinţeşti, pe stil bloggeristic, acest început de chinezarview, ca să iasă totul bine până la capăt.

Vania: Iese, iese…

Chinezu: Văd că nu prea vrei să amesteci planurile. Şi totuşi, cum se împacă meseria de preot cu cea de blogger? Pentru că io nu am mai auzit până la matale de aşa ceva…

Vania: Greu de zis “meserie”. Slujesc benevol la ucraineni, aşa că mă pot socoti mai mult scriitor. În plus, nu cred că preotul trebuie să se limiteze strict la cele teologice. Dar, dacă dau de rătăciţi, repede-i zbor din blogroll…

Chinezu: Asta cu scosul din blogroll e un fel de pedeapsă bloggeristică pentru cei care păcătuiesc pe stil wordpress sau blogspot? Că am văzut că eşti foarte aspru cu unii…

Vania: E pedeapsa supremă. Ar fi traductibilă printr-o frumoasă expresie rusească, pe care n-o mai reproduc…

Chinezu: Şi cam pe câţi ai răspopit cu scoaterea din blogroll? Şi pe ce motive lumeşti?

Vania: N-am ţinut socoteala. Dar, îi răspopesc pe cei care scriu aiureli despre Biserică, dar şi pe cei care, precum Chinezu ori Adi Hădean, nu-şi fac blogroll ca oamenii, pe prima pagină. Desigur, astea nu-s singurele criterii. De pildă, dacă e vreun susţinător al preşedintelui derbedeu, sancţiunea este inevitabilă!

Chinezu: Păi e frumos, părinte, să faci politică? Adică să înţeleg că ai adăugat cu de la tine putere politica pe lista păcatelor capitale?

Vania: Adică, preoţii ar trebui să lase Ţara să se ducă dracului? Politică propriu-zisă nu fac, dar vreau să fim reprezentaţi de oameni cât de cât sănătoşi la cap. Dacă aş ţine cont de interesul personal, aş lăsa lucrurile cum sunt, ca să am potop de înmormântări. Însă, nu-mi doresc asta…

Chinezu: Care crezi că e cel mai mare păcat pe care un blogger îl poate săvârşi? Şi care trebuie să fie pedeapsa pentru un asemenea păcat capital?

Vania: Cel mai mare păcat e să-şi şteargă blogul. Pedeapsa vine de la sine: după ce-şi face blog nou, aşteaptă luni de zile să revină-n ZeList unde era odată…

Chinezu: Interesantă asta cu ZeListul pe post de arhanghel  [emoticon cu un rânjet stupid]. Adică e aşa de important să exişti în ZeList? Nu e şi ăsta un fel de păcat, ăla cu trufia?

Vania: Ce-are domnul Boureanu cu Prefectura? Nu-i vorba de trufie, dar contează şi măsurătorile astea la ceva, mai iese un ban cinstit…

Chinezu: Care e cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat de când bloguieşti? Dar cel mai urât?

Vania: Cel mai frumos a fost când am moştenit o avere considerabilă, iar cel mai urât, când am aflat că am un văr pedelist. Însă, nu erau întâmplări strict legate de bloggereală.

Chinezu: Cât talent şi câtă transpiraţie îţi trebuie ca să scrii bine pe blog? Nişte procente lejere…

Vania: 85% talent, 6% transpiraţie, da’ trebuie să ai şi comp conectat la internet.

Chinezu: Zi-mi doi bloggeri pe care îi apreciezi şi doi bloggeri de care ţi se rupe.

Vania: La aprecieri îmi vin la repezeală Andrei Covrig şi Gabriela Savitsky. Mi se rupe de toţi cei pe care nu-i am în blogroll… Să zicem, de Gramo şi Zoso.

Sper că pui şi linkurile…

Chinezu:  Pune băiatu’ şi linkurile. Bloguri şi site-uri creştine citeşti? Sau asta cu religia online nu te coafează?

Vania: Urmăresc şi câteva bloguri creştine. Mai ales pe Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu, deşi văd că acum, când Ţara arde, se sfiesc să-l înjure pe derbedeu…

Chinezu: De câte ori te-ai certat serios cu lumea din online şi din ce motive? Că ştiu că ai avut nişte meciuri…

Vania: Fac puţină pauză… Sun în emisiunea lui Turcescu să spun că-s un admirator al domnului Ioan Usca…

Chinezu: [emoricon în care râde ca prostul]

Vania: N-am avut meciuri, eu scot din blogroll! O înjurătură scurtă şi harşt! Afară!

Chinezu: Până la urmă, la ce te ajută blogul? Că bani nu cred că faci de să te dea afară din casă… E un fel de masochism literar sau cum?

Vania: Ies şi bani de ţigări, dar eu am un miliard de euro în bancă, aşa că o fac de amorul artei, ca să vă dăruiesc vouă lumină! Vouă, celor care nu citiţi…

Să nu uiţi să-mi dai ping, pentru trafic!…

Chinezu: Bun. Hai aşa de final. Zi-mi ce ar trebui să te întreb ca să te enervezi un pic pe mine?

Vania: De unde am atâţia bani…

Chinezu: Şi răspunsul ar fi…?

Vania: I-am tras nişte ţepe lui Patriciu.

Chinezu: [emoricon în care râde ca prostul]

Chinezu: Un salut pentru toţi ce 4 cititori ai lui chinezu.eu?

Vania: Îi salutăm, fireşte!

Erecţia

Foto: Alice Drogoreanu

Uneori, toamna poate fi la fel de răvăşitoare ca şi primăvara. Evident, nu toate detaliile coincid, însă lucrurile esenţiale pot fi foarte apropiate. Domnul plutonier-major Onici, tocmai în noiembrie, făcu o pasiune pentru Sunny, o tânără din zonă care frecventează mai ales Europa, dat fiind că acolo este o muzică mai inteligibilă şi preţuri mai mici decât în Papa-Caffe.
– Dar, Sunny nu e…? – întrebă Caius, după ce domnul Onici ne destăinui câte ceva din frământările sale.
- Să spunem că e de-o moralitate îndoielnică – admise plutonierul. Însă, uneori, hormonii te împing să crezi că ţi-ai putea afla împlinirea într-un loc ori altul… Doar ştiţi cum e!
Raul admise că ştie, Caius mărturisi că, în liceu, unii colegi discutau chestiuni asemănătoare, iar ceilalţi ne arătarăm dispuşi să-l credem pe camarad pe cuvânt.
– Plec la Europa! – anunţă Onici sec, pornind foarte decis.
Peste doar vreo două ceasuri, colegul reveni cătrănit şi ceru un coniac.
– Nu era acolo? – se interesă Raul îngrijorat.
Domnul plutonier făcu un gest a lehamite din mână şi, după un timp destul de îndelungat, ne relată:
- O agăţ pe tipă scurt şi ne retragem la o masă mai izolată, măcar că acolo latră manelele în toată clădirea, n-ai cum să te izolezi. Dacă le întrebi pe ospătare de closet, nu ştiu ce-i aia… În sfârşit. Ca să par sensibil, mi-am zis să fac puţină conversaţie în prealabil. Tipa începe: „Este atribuţia constituţională a preşedintelui să desemneze primul-ministru, şi nu a unei majorităţi parlamentare conjuncturale…” Pe loc, am suferit o erecţie inversă şi i-am tras o amendă pentru prostituţie!

Furtuna

Oricât ar fi căutat s-o mascheze, ne era evident tuturor celor din Papa-Caffe că Marcel era livid. Un poet l-ar fi descris, poate, ca galben ca facla de galbenă ceară, sau în alte cuvinte, născocind metafore măiestre, ori mai explicit.

- Ce ai? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici, într-un târziu.

- Am avut o viziune. Ţara era ca o navă plutind pe mare, iar eu mă aflam la cârmă. Din senin, s-a stârnit furtuna, iar dintre stihiile dezlănţuite ce se rostogoleau peste punte, se întrevedea din vreme-n vreme chipul ameninţător al lui Ion Iliescu…

- Ai fost la benzinărie? – dori să afle Teodosie.

- Azi-noapte, da, am trecut…

- Şi ai luat votcă de la non-stop?

- O sticlă sau două…

- Bere?…

- Am luat şi câteva beri.

- Păi, de aici îţi vin astea, că amesteci toate porcăriile! Andrei, dă-i un coniac vechi!

Sorbind din licoare, Marcel păru să-şi revină treptat.

- Gata, i-a trecut! – remarcă domnul plutonier. Dar, să nu mai amesteci tâmpenii, că dai în delirium tremens şi-o iei pe arătură ca Băsescu!…

Taras

Cum am două zile foarte încărcate, îl las pe Taras să-mi ţină locul…

Făt-Frumos

Desen de Adina Huţanu

Tocmai hotărârăm ca începutul lecturilor şi al dezbaterilor noastre literare să-l facem cu poveştile lui Ion Creangă, când Andrei decise să intre, cred că în chiar aceeaşi zi, în gelateria Ofelia, despre care vom mai avea prilejul să discutăm în următoarea secţiune a lucrării noastre. De acolo, se întoarse surescitat, în urma discuţiei la care asistă. Andrei nimeri tocmai la o dezbatere asupra basmului, şi Mihai Bocor, personaj ce va mai reveni în scrierea noastră şi care nu se numără printre simpatizanţii Utopiei, rostea sentenţios:

- Poveştile ar trebui interzise, iar în America au şi existat propuneri în această direcţie. Ce citim în poveşti, afară de fabulaţii? Le bagi în cap oamenilor că Făt-Frumos se preschimbă în orice vietate vrea el, că-l ajută întotdeauna, la greu, ba Zâna Zânelor, ba Crăiasa albinelor, ba Sfânta Vineri… La urmă, el ridică un palat din nimic, mai omoară vreo câţiva zmei, şi dobândeşte o împărăţie care nici nu se ştie pe unde vine, autorii de basme stând cam rău cu Geografia, şi se căsătoreşte cu fiica împăratului respectiv, de regulă cu mezina, şi-i gata povestea. Până aici, nimic deosebit… Dar, oamenilor le intră câte ceva în minte din toate astea şi, când se ciocnesc chiar ei de situaţii reale, văd că nu vine nici-o zână să le ajute şi că nici un împărat nu-i fraier să-i lase moştenitori! În concluzie, cui folosesc poveştile? N-ar fi mai bine (întreb retoric) să spunem copiilor şi oamenilor, în general, numai lucruri desprinse din realitate?

Cam în această notă a decurs convorbirea despre basm în gelateria Ofelia, iar Andrei s-a simţit profund rănit, resimţind toate aceste vorbe ca pe o ofensă la adresa lui, mai cu seamă că avuse de lecturat pe Ion Creangă. Ne povesti, aşadar, ce auzise, pradă unei nefireşti agitaţii şi unei nedisimulate revolte. Treptat, bătrânii Utopiei aveam să-l readucem la normalitate. Primul grăi Teodosie:

- Aşa-ţi trebuie, dacă te bagi la Ofelia!… Nu ştiai cine se adună acolo?…

Problema nu era, însă, cine frecventează Ofelia, ci credinţa lui Andrei în basm care, cu toată revolta ce-o afişa, puteai uşor ghici că se zdruncinase. Orice erezie are darul de a tulbura sufletele, iar pe cele mai firave reuşeşte adeseori să le târască definitiv în prăpastia pierzaniei. Simţeam că Andrei are nevoie să fie întărit, aşa că intervenii:

- Trebuie să-i înţelegi şi pe cei de la Ofelia… E greu să crezi în zâne, când acestea nu ţi s-au arătat niciodată, şi tot la fel se pune problema şi cu celelalte elemente de basm. Şi, când te-ai târât numai pe orizontală, de la sine înţeles că te vei încrede orbeşte în geografie şi în geometria euclidiană. Noi, însă, care am luptat cu zmeii şi cu balaurii, care am înfruntat stihiile sau am ştiut să ni le facem aliate, care-am cunoscut fete de împăraţi şi zâne cât n-au cunoscut cei de la Ofelia tipărituri, noi, zic, ştim toate acestea. Straniu e că muritorii, lecturând basme, se identifică pe dată cu Făt-Frumos. Dar le-aş atrage atenţia că, în mai toate basmele, şi noi ştim prea bine că aşa se şi petrec lucrurile, până să o ia Făt-Frumos de mireasă pe mezina împăratului, mulţi cutezători pier în încercări şi multe capete zac înfipte-n pari, în vreme ce şi mai mulţi sunt aceia care stau cuminţi la ei acasă şi nici nu năzuiesc la cele mai presus de puterile lor… Or, cititorul obiectiv, cu aceste din urmă două categorii ar trebui să se identifice, iar nu să se compare, în chip nesăbuit, taman cu Făt-Frumos, care nu-i de nasul lor! Să mulţumească Cerului, mai bine, că-i pot citi faptele, dar să nu cuteze, prosteşte, la cele ce-i depăşesc…

După toate aceste cuvinte pline de bun-simţ pe care le-am rostit, Andrei nu păru să-şi fi revenit întru totul. Şovăi o vreme, apoi îşi mărturisi frământarea:

- Aceia mai ironizau acolo şi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, spunând că asta-i chiar una de basm şi că nimeni nu s-a putut sustrage procesului fiziologic al îmbătrânirii şi nici morţii, care încheie existenţa biologică, nemurirea realizându-se doar în amintirea urmaşilor…  Şi… auzind acestea, m-am gândit că şi tu, şi Igor, şi Domnul Stoenescu, şi Filaret cu Teodosie, sunteţi, cu toţii, cam cărunţi, şi că într-un fel se confirmă…

- Am priceput! – i-o retezai. Trebuie să ştii, iubitule, că tinereţea nu stă în culoarea părului şi nici în netezimea obrazului. Apoi, dacă cercetezi basmul, nemurirea o dobândesc doar aceia care o caută. Cel mai vechi personaj atestat drept căutător al nemuririi e, din câte ştiu, Ghilgameş. Acela trebuise să stea treaz o zi întreagă, dar fu biruit de somn şi-şi rată nemurirea. Dar, o nemurire dobândită în planul de aici ar fi mai rea chiar decât moartea cea mai crudă! Închipuiţi-vă cum ar fi să trăiţi veşnic şi să vedeţi, generaţie de generaţie, de-alde Mihai Bocor ori Ştefan Popescu… Ţi-ar veni să-ţi pui capăt zilelor, dar nici asta n-ar fi cu putinţă, de vreme ce eşti nemuritor! Astfel că, iubiţilor, nemurirea în lumea aceasta, a geografiei, ar fi blestem, nu binefacere. Adevăraţii nemuritori transcend cele din lume, după cum, dacă-mi îngăduiţi o opinie personală, ar trebui s-o facem şi noi…

Adela

Foto: Alice Drogoreanu

Poate din pricina coniacului ingerat cu paiul, ori din cauza măştii, Adela îmi apăru pentru prima dată altfel. În plus, masca acoperindu-mi maxilarele de troglodit îmi dădu şi mie un aer inteligent, făcându-mă să mă bucur de reciprocitate.

Adela ceru o ciocolată caldă. „Bine c-a luat albă! Cu ciocolată obişnuită, se putea mânji pe mască şi ar fi arătat ca naiba. Aşa, are ochii Robertei Anastase, ceva din zvelteţea Monicăi Ridzi şi-un bust voluptuos precum Elena Udrea. Cred că mai iau un coniac şi voi experia domolirea patimilor precum un şef de stat!…”

Cerui, în conformitate cu planul gândit, încă o stacană, atent să introduc paiul exact în orificiul măştii, astfel încât să nu las loc prin care să se fofileze virusul.

– Dar, oare gripa asta nu se ia şi…? – începui să-l întreb pe domnul plutonier-major Onici.

- Nu se ia! Numa’ să vă ţineţi masca… – răspunse, surprinzându-mi o anumită privire în prealabil şi cunoscându-mi gândirea destul de bine.

Gabriela Savitsky – Unicameral

Gabriela Savitsky – Unicameral

Înnegurând frigul acid al iernii, un individ pipernicit, pleşuv şi încovoiat îşi târa anevoie lanţurile prin zloata din curtea interioară a unei închisori sordide.

„P…… mea! Puteam să modernizez şi eu puşcăriile! Căca-m-aş în ideile mele reformiste!” – gândi el cu obidă şi scuipă prin colţul gurii a dispreţ.

- Deţinut nr. 2211, este interzis prin regulament să scuipaţi în timpul plimbării regulamentare!

Pirpiriul îl privi câş şi mormăi:

- F…te-m-aş în regulamentele voastre de caralii! Când eu le dădeam m… contracandidaţilor  voi nici nu …

- Ai zis ceva, deţinut? Poate te-ndrept cu vreo două bulane pe spinare! Hai! Stâng! Drept! Stâng! Drept! … Mai vioi, mai vioi! Plimbă ursul că rugineşte lanţul, hai! rânji gardianul veselindu-se de propria lui glumă. Deşi arăţi mai mult a iepure plouat decât a urs. Vai mama lui de urs. Deţinut 2211! La stânga-mpree-jur! Programul de plimbare s-a încheiat! Înapoi în celulă!

„Cică  celulă-n p…  mea! Aia-i o cursă de şoareci! Cum puneam noi pe vapor în cală să nu dea şobolanii-n proviziile de alimente…

- Văd că continui să comentezi! Ai obiecţiuni la regimul de detenţie?! N-ai decât să te adresezi ierarhic superior! zise gardianul plesnind de sănătate, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu ochii lucindu-i în cap de plăcere.

„Eu sunt cel mai mare ierarhic superior, găozarule. Dar ce ştii tu cine sunt eu?…Cine sunt eu, chiar?! …” îşi continuă monologul ciudata creatură, acompaniat de zornăitul lanţurilor.

Se aplecă puţin şi intră în incintă, într-un tunel posomorât mirosind a varză acră, mucegai, zidărie mâncată de vreme şi urină. Ajuns în dreptul celulei, fu preluat de un alt gardian, negricios şi subţiratic. Îl privi pieziş cu uitătura lui şuie. Vestonul de iarnă, cam mare,  se aduna în cute în jurul curelei. Negriciosul îi desfăcu cătuşele de la mâini fără să-l privească şi fără să-l atingă, ferindu-se ca la vederea unei reptile şi îi deschise uşa celulei schiţând un gest scurt cu bărbia înainte.

- N-aţi putea să mă mutaţi într-o cameră mai mare? … îndrăzni să glăsuiască umbra, şoptit.

- Bă! Tu ai făcut armata? Eşti cam martalog, cred c-ai făcut-o. În primul rând se zice: „Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal”, rosti negriciosul serios rotunjindu-şi ochii şi ridicând sprâncenele desenând pe frunte o cută ameninţătoare.

- Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! – se conformă cu o undă tremurată de ironie în glas pirpiriul.

- Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal … ce? împinse aerul cu bărbia domnul negricios cu vestonul încreţit în jurul curelei, ca un tu-tu.

- Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! Aş dori dacă se poate să mă transferaţi într-o cameră mai mare,  dacă se poate, dublă cât e cea pe care o ocup acum! recită lărgindu-şi liniile ochilor deţinutul.

- Măi, da’ ce pretenţii avem noi! … Nţ – nţ – nţ! plescăi admirativ agentul. Da camera asta ce are? Şi nu e cameră, stai puţin, că nu suntem la otel aicea. E celulă! Deşi tu stai ca un neisprăvit aici exact ca la otel! Ai şi tinetă! Şi nu, nu se poate să te transferăm în altă celulă. Adevăru-i că dacă mă uit bine la faţa ta şi ar fi după mine, te-aş muta în camera de gazare. Numa’ că aboliră ăştia pedeapsa capitală. Hai, marş în celulă că nu sunt plătit să fac conversaţie cu delincvenţi! E-ei!

Pirpiriul se făcu şi mai mic, şi mai pricăjit şi, cu umerii stinşi intră prin deschizătura uşii blindate cu o fantă la nivelul unui stat de om şi se prăbuşi ghemuit într-un colţ.

- Asta mi-a trebuit, asta am! Cum zicea bunică-mea: „Cu ce pahar dai, cu acela primeşti…”