Referendum

 

Parcă ar fi păcat să lăsăm ziua de 6 decembrie fără niciun referendum, mai cu seamă că ne-a intrat în obişnuinţă să avem feluritele alegeri dublate de teme interesante. Astfel, aş opta pentru întrebarea: “Sunteţi de acord ca femeile de moravuri uşoare să fie spălate?”.

Desigur, accept şi alte propuneri pertinente, astfel că invit la idei vrednice a fi supuse atenţiei conaţionalilor…

Tenebre – 10

Desen de Ana Pauper

CAPITOLUL X – STĂRI CONFUZE

Domnul plutonier-major Onix se deşteptă la cântatul păsărilor dimineţii, echivalent al cocoşilor, păsări care, de vor fi având vreo denumire, o socotim a fi irelevantă. Deşi adormise cu capul pe masă, în condiţii contrare noţiunii de confort, domnul plutonier se simţi bine dispus, lucindu-i, ca un fel de flamă mângâietoare, o duioasă amintire din ajun.
„Elfa cea roşcată!” – îşi zise, şi inima prinse a-i bate cu putere, un element imaterial, dar arzător, străbătându-l. Din instinct, îşi suflă în palmă şi inhală pe nări, pentru a-şi verifica prospeţimea respiraţiei.
- Zici că mi s-a căcat cineva-n gură! – mormăi bărbatul şi, dintr-un sertar al mobilierului frust, scoase o sticluţă cu cine ştie ce aromat, cu care se clăti. Apoi, dintr-un automatism, îşi frecă limba cu dinţii, apucând între degete mâzga rezultată şi ştergând-o, delicat, undeva către turul pantalonilor.
Se privi, puţin după aceea, într-un ciob de oglindă. Tenul i se împrospătase, chiar în condiţiile unui somn precar, căpătând o nuanţă sănătoasă, cenuşie, specifică rasei sale. Semnul din frunte îi era încă umflat de somn, dar avea să-şi revină-n curând. Doar părul, pe partea dreaptă a capului, se încăpăţâna să-i stea bizar, o şuviţă făcând cărare deasupra orificiului auditiv şi zbughind-o în sus, conferind întregului ansamblu un aspect inestetic, însă şi ilar. Zadarnic încercă domnul plutonier să-şi perie capul, căci şuviţa rebelă nu dorea să-şi revină, doar umerii uniformei i se umplură de mătreaţă. Abia după ce-şi dădu prin păr cu o soluţie uleioasă reuşi sperianul să redobândească o formă acceptabilă a podoabei capilare. Din nefericire, loţiunea avea un iz greu, de-un dulceag stătut.
„Din ce în ce mai bine!… Te pomeneşti că-mi put şi picioarele…” – îşi mai zise, bântuit de nelinişti, domnul plutonier. Apoi, căută să se liniştească: „În definitiv, abia ne-am cunoscut… Aşa că, azi, îi dau în continuare cu vrăjeala, căutând să păstrez o distanţă cuviincioasă, iar când ies din tură, fac un duş! Auzi, vorbă! Dreptate absolută!… Ne ţine-n beciurile astea, da’ un lavoar n-ar fi în stare să facă! De multe ori, nici nu mai fac deosebirea între mine şi arestaţi… Măcar, grumii n-au minte nici cât… cana asta – aici, ochii-i căzură din întâmplare pe-o cană lipicioasă, în care se foiau câteva reptile bizare -, lor le e tot una!…”.
Întristat de aceste idei, dar şi speriat de anumite gânduri mai îndrăzneţe care-l năpădiseră, domnul plutonier-major avu parte de-un nou şoc. Gesticulând, ca pentru a-şi pleda o apărare imaginară, fu răzbit de-un puternic miros de amoniac provenit, în mod evident, de sub braţ. Adevărat, planeta fiind locuită de felurite rase, simţurile acestora difereau de la caz la caz. Grumii aveau văzul slab, sperienii distingeau doar o anumită frecvenţă de sunete, suficientă, însă, pentru o bună comunicare, elpizii erau lipsiţi de simţ tactil…
„Oare cum stau elfii cu simţul olfactiv?” – se întrebă nefericitul poliţai. „Uneori, îmi pare rău că am abandonat şcoala în clasa a treia…” – îşi continuă gândul. Din nou, îşi făcu singur curaj: „Fie ce-o fi! În definitiv, dacă mă respinge, poate deveni cu uşurinţă acuzată, în loc de martoră…”. Cum noţiunea de hărţuire sexuală nu era în uz, în mileniul al IV-lea înaintea erei lor şi-n acel loc din Cosmos, domnul plutonier porni s-o caute pe elfă cu conştiinţa sa de sperian împăcată.
Grupul de felieni dormita într-o cuşcă, o zări şi pe elfa cea urâtă, sortită a fi pomenită în scrieri doar la grămadă, fără nominalizare, însă Elfa cea roşcată nu era nicăieri. Învârtindu-se haotic, domnul Onix boscorodea, cu buzele tremurânde:
- Unde e? Că, doar nu s-a volatilizat!… Ieri am băut doar cafele, conform regulamentelor în vigoare… Ce-i cu porcăria asta? Parc-aş fi într-o carte scrisă de-un cretin!…
În pofida logicii speriene, se uită după elfă chiar şi pe tavan. Dar, în afară de pasta încărcată de tristeţe care se scurgea perpetuu, nu zări nimic. „Ăştia nu mai repară-n veci!” – îşi mai zise, fără legătură directă cu subiectul căutărilor sale.
Într-un târziu, domnul plutonier se ruşină singur de tot acest zbucium, pe cât de febril tot pe atât de zadarnic, mai cu seamă că, nerostit nici măcar în gând, îl chinuia şi simţământul că este robul pornirilor josnice. Curând, toată această stare confuză se preschimbă într-o mânie atroce care-şi cerea un obiect asupra căruia să se reverse. Cum felianul cel vorbăreţ dormea întins pe pardoseală, afişând o mină indiferentă, domnul Onix îl lovi cu vârful cizmei, printre zăbrele, în şale, zicându-i:
- Deşteptarea! Ai venit să faci pula mare-n arestul Sar’a’labei? Ia vino dumneata încoace!…
Disciplinat, felianul ieşi din cuşcă, întrebând, totuşi, nedumerit:
- Da’ ce-am făcut?…
- Mişcă! – mârâi plutonierul. Las’ că ştii tu foarte bine ce-ai făcut!… Dă-i drumul şi spală closetele! Că atâta ştii: mânci, dormi şi caci, pe cheltuiala Imperiului!…

Tenebre – 9

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL IX  – OASPETELE VESPERAL

După ce ospătară sau, cum ar fi spus Oriana, după ce serviră cina, Ingvar şi Sirona îl rugară pe Fawrr să cânte ceva. Fără a-i lăsa să stăruie, acesta dădu glas unei melodii sfâşietoare, în tonalităţi unduioase şi care, în pofida căldurii şi-a unei anumite virilităţi, era încărcată parcă de toată tristeţea lumii.

„Cântă ca şi cum mi-ar fi citit în suflet… – gândi Sirona. Căci nu există pe lume durere mai mare ca şi durerea pe care o simţesc eu! Cred că s-a mai exprimat cineva similar[1]… În sfârşit, nu asta era problema!…”.

Ingvar, deşi vrăjit de vocea minunată a prietenului său, medită la rându-i: „Ce cântec trist! Mă tem să nu-i agraveze Sironei starea de melancolie!…”.

Motanul Liort, care avea capacitatea de a pătrunde gândurile celorlalţi, îşi spuse: „Pe aşa muzică, uite ce le trece ăstora prin cap!…”.

Fawrr mai interpretă, ulterior, câteva bucăţi, toate încărcate de nostalgie. Deşi castelul se afla într-o altă lume, n-am putea descrie mai potrivit cântecele sale decât ca provenind dintr-o altă lume căci, în orice spaţiu te-ai fi aflat, sunetele păreau a izvorî dintr-un ceva transcendent.

Isprăvindu-şi cântările, Fawrr fu invitat de Ingvar într-o altă sală:

- Vino, prietene, să-ţi arăt o spadă cu totul aparte…

Într-adevăr, îi arătă lui Fawrr o spadă învelită în piele fină. Lama avea o lucrătură ciudată, sugerând un simbol falic. De asemenea, mânerul surprindea, fiind mai degrabă unul feminin, mic şi graţios, aşa cum ar sta bine în mâna unei femei. Oaspetele privi arma cu interes, idei diverse asaltându-l, în conexiuni stranii. Lăudă în cuvinte alese obiectul, însă, deşi-i mulţumi, prinţul Ingvar păru preocupat de alte gânduri.

- Cum ţi-a părut Sirona? – întrebă după o vreme.

- Graţioasă ca-ntotdeauna… – răspunse, amabil, oaspetele.

- Nu la asta mă refeream… Sunt îngrijorat din pricina ei. Adeseori, stă ceasuri în şir privind în gol, uneori are porniri violente, ba a avut chiar şi spasme, datorate crizelor de nervi…Fireşte, caut să o protejez cât pot! Are odaia către grădină, încerc să-i îndeplinesc orice dorinţă… Ba chiar, ştiind-o cât este de sensibilă, nici măcar nu mă apropii de ea… – aici, Ingvar roşi, glasul începând să-i tremure.

- Mda, este ciudat… – răspunse Fawrr. Poate, ar fi bine dacă-aş încerca să vorbesc şi eu cu ea… – adăugă, privind din nou către spadă.

Ochii prinţului fură transfiguraţi de speranţă, iar glasul îi deveni cald:

- Te rog! Tu ai şi cunoştinţe de medicină şi… în sfârşit, eşti mai umblat.

Fawrr promise să încerce tot ce depinde de el, după care prietenii se întoarseră în salon. Aici, Sirona îl dezmierda pe Liort, însă chipul său era din nou adumbrit de-o nemulţumire ascunsă. Motanul, în schimb, părea să privească ironic, însă acesta putea fi şi-un simplu efect de lumină.

- Iubirea mea, – spuse Ingvar plin de căldură – deşi a înserat, aş vrea să-ţi culeg cele mai frumoase flori din grădină!…

La rându-i, prinţesa îl privi drăgăstos şi-i mulţumi, iar Ingvar, tremurând de fericire, porni în căutarea florilor rare, însoţit de motanul care, cu blana-i miraculoasă, urma să-i lumineze calea, ca şi cum o stea s-ar fi ascuns sub chipul felinei[2].

…

- Credeam că nu se mai simte să plece! – răbufni Sirona, aruncându-se în braţele lui Fawrr.

- Comoara mea… – reuşi oaspetele să rostească, după care cei doi se uniră într-un sărut asemenea lavei şi gheţii deopotrivă.

Curând, cei doi se contopiră, iar Cosmosul prinse a se roti, halucinat, în jurul fremătătoarei monade.

…

Reîntors cu minunatele flori, Ingvar avu bucuria să găsească o altă Sironă, radiind de fericire. Îi aruncă o privire recunoscătoare lui Fawrr, dar acesta părea stânjenit. „Îl va fi istovit conversaţia” – gândi el, după care propuse tuturor să se mai aducă un vas cu vin vechi.

Singur Liort refuză vinul, pufnind ciudat din vreme-n vreme, ca şi cum ar fi persiflat pe cineva…

---

[1] Aproape sigur replica mai apare undeva, însă nu ne amintim unde…

[2] În Şarama, Liort este o stea venită în chipul unui motan.

Târg de carte Gaudeamus

Foto: Alice Drogoreanu

În perioada Târgului de carte Gaudeamus, veţi putea găsi colecţiile Editurii Tritonic la standul 24,  nivelul 0.00 al Romexpo, Pavilionul Central.  Programul lansărilor este următorul:

Joi, 26 Noiembrie

Ora 15:00  Colecţia Comunicare Media

„Ghid esenţial de promovare”- autori: Lect. univ. dr.  Alexandra Zbuchea, Lect. univ. dr. Florina Pînzaru, Cristina Galalae.

„Cele mai importante 20 de secunde” – autor Lect. univ. dr. Loredana Ivan

„Brandurile globale”, autor Lect. univ. dr. Nicoleta Corbu

Invitaţi: Prof. univ. dr. Dumitru Iacob, Conf. univ. dr. Remus Pricopie, Conf. univ. dr. Dorina Guţu

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 16:30 Colecţia de Istorie

„Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional” – autor: Alin Ciupală

„Bordeiul şi palatul” – autor Carol Capiţă

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Invitat: Prof. univ. dr.Zoe Petre

Vineri, 27 Noiembrie

Ora 16:30  Colecţia Comunicare Media. Categoria Relaţii Publice şi Publicitate

„PR Trends: Societate şi Comunicare” -coordonatori Conf. univ. dr. Delia Balaban, Lect. univ. dr. Ioan Hosu

„Curent Trends in International Public Relations” – coordonatori Conf. dr. Adela Rogojinaru, Sue Wolstenholme

Invitaţi: Conf. dr. Adela Rogojinaru, Conf. dr. Dumitru Borţun

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 17:30  Colecţia Crime

Prezentare coleţia Crime Scene - ultimele apariţii: „Fabrica de păcate” şi „Pactul roşu”

Romanele „Crime Sofisticate” şi „Cameleonul”- autor George Arion

„Plăceri nevinovate” – autor V.T. Morogan

Invitaţi: Ana Maria Sireteanu, Oana Stoica Mujea

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Sâmbătă, 28 Noiembrie

Ora 13:00 Lansare Colecţia Fantasy

„O dupa amiază cu bere şi zâne” – autor Liviu Radu

„Regina Elfă” – autor Oana Stoica Mujea

Invitat: Michael Hăulică

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 15:00 Lansare album „Pretuieşte Viaţa” - Andreea Marin Bănică

Invitaţi: personalităţi şi specialişti (din medicină, sport, nutriţie, psihologie, design, fotografie, cosmetică, educaţie, drepturile femeilor, media, mediul de afaceri, ONG etc).

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 17:00 Lansare Colecţia Thriller

„Somalia , Mon Amour”  - autor Bogdan Hrib

Invitaţi: Bogdan  Teodorescu, Radu Tudor

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Duminică, 29 Noiembrie

Ora 13:00 Lansare Colecţia Comunicare Media

„Blogurile, Facebook şi politica” – editor Conf. univ. dr. Dorina Guţu, autori: Tudor Sălcudeanu, Paul Aparaschivei, Florenţa Toader

Invitat: Bogdan Teodorescu, Conf. univ. dr. Dorina Guţu

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 14:00 Lansare Istoria Medicinii

„Despre regenerarea şi degenerarea unei naţiuni” – autor Octavian Buda

Invitaţi: Prof. Florian Popa, Prof. Radu Iftimovici, Răzvan Dolea

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Ora 15:30 Lansare Studii critice

„Anticanonice: Cronici stresate”- autor, Felix Nicolau

Invitat: Octavian Soviany

Editor Tritonic: Mirela Neculcea

A Wonderful Life

Îndemn pertinent

Tenebre – 8

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VIII  – RAPOARTE EVAZIVE

Sorian asculta plictisit rapoartele informatorilor, privindu-i, totodată, cu scârbă:

„Iarăşi că un grum s-a îmbătat, că m-au mai înjurat doi felieni, că un sperian s-a dat la o elfă, că un gloobus şi-a alungat mama din casă… Adunătură de lingăi! Îmi bagă pe gât toate tâmpeniile şi nu mai ştiu cum să se gudure… Dar, asta este! Ce poţi să-i faci? Aşa se menţine unitar un imperiu…”.

- La hanul Lucrătorul ostenit, stăpâne, s-au adunat mai mulţi străini… – raportă un grum.

„Să vedem, ce-o mai zice şi figură ăsta!…” – gândi împăratul, privind cu dezgust la capul teşit şi la colţii ţâşniţi printre buzele băloase ale informatorului 213…

- Ar putea fi vorba despre o conspiraţie! – continuă delatorul.

„Conspiraţia mă-tii!” – medită Sorian. „Bagă toţi cuvinte pompoase şi născocesc uneltiri, doar-doar se aleg cu vreo medalie şi-o slujbă mai bună. Cum a fost cu sperianul ăla, săracul, de l-au îmbulinat pentru terorism, iar el vroia să-şi facă doar o centrală termică proprie. Acum, asta e! Zeii să-l odihnească!…”.

Grumul se ambală:

- Este un grup de cinci… O sfrijită de vreo juma’ de chintal, despre care se spune c-ar face şi vrăji; are nişte pete negre în jurul ochilor şi-şi ţine gura nu ştiu cum, de te iau fiorii…

„Bine că ai tu gură mai frumoasă!…” – îşi zise, exasperat, suveranul.

- Mai e una cu coamă roşcată, piele albă şi urechi lunguieţe, acoperite cu smocuri verzi. În opinia mea, este o pocitanie, da’ sperienii o găsesc irezistibilă…

„Ăsta jurizează concursuri de miss sau toarnă?” – mai gândi împăratul.

- Pe sfrijită o mai însoţeşte o piticanie, care se leagă de tipele din sala de mese şi alea-l agaţă-n cuier, ca să se distreze…

„Ce-ar fi să te-agăţ şi eu pe tine, gură spartă? Aşa, ca să te-nvăţ să fii succint…” – îi veni prin minte lui Sorian, gând ce-l făcu să zâmbească. Zâmbetul fu greşit interpretat de către grum, care crezu că raportul său a stârnit interesul stăpânului.

- Mai e şi-o altă piticanie, da’ nu chiar aşa măruntă, cu părul vopsit în galben. În prima zi, nu avea cercei, ulterior împodobindu-şi urechile… Mă refer la lobii acestora…

Sorian îşi dădu ochii peste cap: „Acum, cretinul ăsta mă învaţă cum se pun cerceii. Dacă-l mai las mult să vorbească, o să inventeze şi gaura la macaroană! De fapt, noi n-avem macaroane, că-i abia mileniul IV înaintea erei lor…”.

- Blonda, aparent, nu face nimic spectaculos, dar, când a apărut Vrăjitorul, s-a retras cu el vreun ceas într-un separeu şi hanul a intrat în trepidaţie… Nu ştiu exact ce-au făcut, că au închis uşa şi agentul nu mi-a putut raporta…

„E clar, e cretin! Ăsta o să-mi spună acuşi că pe copii îi aduce barza!”.

- Or fi discutat despre artă… – grăi, pentru prima dată în acea zi, Sorian.

Adunătura de sfetnici şi delatori dădu cu gravitate din capete, admiţând această ipoteză, detaliu care-l scoase din sărite pe suveran.

- Aşadar, slugă netrebnică, Vrăjitorul se plimbă nestingherit prin împărăţia mea şi tu-mi vorbeşti despre gagici?! Iar când se petrece ceva interesant la separeu, tu prinzi muşte şi omiţi să-mi aduci înregistrarea video! Scoate-ţi-i ochii – se adresă gărzilor – şi băgaţi-i-i în cur!…

Din pricina furiei, împăratul nici nu băgă de seamă că a comis un anacronism, înregistrările video fiind necunoscute în epocă.

Gărzile-l înşfăcară pe dată pe grumul rămas năuc.

- Smulgeţi-i şi limba! Şi nu uitaţi să-i turnaţi plumb topit!… – mai completă Sorian, în culmea furiei.

O vreme, adunarea de lingăi încremeni, auzindu-se doar răcnetele sfâşietoare ale nefericitului grum. Un ofiţer sperian îşi făcu, într-un târziu, curaj:

- Să-i arestăm, Stăpâne, pe străini?…

- S-o arestezi pe mă-ta! – continuă împăratul, la fel de iritat. Dacă-i arestăm, de unde mai ştim ce pun la cale?… Să-i urmăriţi pas cu pas, cu discreţie, aia trebuie să faceţi, cretinilor!

- Dar, – îndrăzni un alt consilier, dintr-o specie incertă – am putea afla ce pun la cale făcându-i să mărturisească sub tortură…

Sorian simţi că explodează:

- Insinuezi că, în împărăţia mea, s-ar recurge la constrângeri fizice? Instigatorule! Unde s-a pomenit, în imperiul dominat de Dreptatea absolută, ca un cetăţean, fie şi străin, să fie torturat?…

Suveranul se mai foi o vreme, pufnind înciudat, după care se însenină brusc:

- Dar, de fapt, de ce nu? Ce-ar fi să începem chiar cu tine?…

Înţelegând apropoul, gărzile-l înşfăcară şi pe acest al doilea nefericit, târându-l către o încăpere anexă.

„Să mă calmez – îşi zise Sorian. Altfel, în ritmul ăsta, rămân fără consilieri… Dar, în definitiv, mi se rupe! Ducă-se toate!…”.

Un caz aparte

Foto: Thankyou

Zi de rutină în Papa-Caffe. Marcel reuşi să ne indispună, trăgându-şi nasul de câteva ori pe minut. Dându-şi seama de inconvenient, se abţinu mai apoi de la zgomote, lăsând dârele de muci să-i curgă direct în gură.

– Dă-o dracului! – răbufni domnul plutonier-major Onici. Ne faci scârbă la toţi!

– Sunt bolnav… – fonfăi Marcel. Ce să fac? Dacă-mi trag nasul acasă, mă înjură Teodora. Plus că acasă nici nu am coniac…

„Ai putea să-ţi cumperi, boule!” – îmi trecu prin minte. „Sau, cel puţin, să te duci în alt birt, să-i mai îngreţoşezi şi pe necunoscuţi…”

– Ai şi febră? – întrebai, mai mult ca să mă arăt interesat.

– Da…

- Urinezi des? – se interesă şi Caius.

- Păi, la cât beau eu, piş toată ziua, nu pot estima…

Domnul plutonier-major căută să rezume:

- Aşadar, stare febrilă, micţionare haotică şi iritaţii ale căilor respiratorii, cu prezenţa mucozităţilor aferente… Cred că-i AH2N2.

- Asta ce-i? – se miră Teodosie.

- Gripă băsescă.

- Şi cum e asta? – insistarăm toţi.

- E cam ca şi gripa porcină, da’ nu-i porcină, e băsescă.

Tenebre – 7

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VII  – CONVORBIRI LITERARE

Încolţită, Elfa cea roşcată da’ vopsită se scotoci prin buzunare şi întinse celor trei cunoscuţi câte-o lamă de gumă de mestecat. „Parc-ar fi unchiu-meu din Germania!” – îşi spuse Oriana, afişând o mină jalnică. Deşi nici Our ori Alizee nu păreau mai entuziasmaţi, se apucară toţi trei să clefăie, stârnind curiozitatea unui ospătar. Desigur, întreg personalul hanului Lucrătorul ostenit ar fi fost fascinat, dacă s-ar fi aflat la serviciu la acea oră, matinală totuşi.

- Ce te uiţi aşa la noi, n-ai mai văzut gumă de mestecat? – întrebă, mândru de sine, Our.

- Nu!… – răspunse ospătarul, deopotrivă sincer şi lipsit de demnitate.

- Eu mestec de asta când vreau, chiar mai multe pe zi! – completă piticul, făcând un balonaş.

Ospătarul atinse cu degetul punga lipicioasă şi, cum aceasta se sparse cu un pocnet sec, după un moment de descumpănire, începu să râdă prosteşte.

- Stai, bă, dobitocule, că-mi lipeşti guma de barbă! – mormăi Our, aparent ofensat, dar, în sinea sa, mândru că a reuşit să atragă atenţia cuiva şi să-l menţină pe tânăr minute bune îndoit de şale.

Momentul s-ar fi prelungit, probabil, dacă în han n-ar fi intrat Vrăjitorul[1]. Despre acesta circulau sumedenie de legende, cele mai multe cu caracter tenebros. În pofida popularităţii, Vrăjitorul reuşea cel mai adesea să treacă prin lume incognito, fiind recognoscibil doar după privirea de-un gri-verzui halucinant, silueta zveltă şi-un tic verbal care, pe acea planetă şi-n acel mileniu, reprezenta o inovaţie lingvistică:

- Futu-i! – zise el, intrând în local.

Pe dată, Oriana îşi abandonă rânjetul terifiant, arborând un zâmbet sinistru, Elfa cea roşcată da’ vopsită începu să-şi ciupească, nervos, smocurile verzi de pe urechi, iar Alizee îşi concentră toată fiinţa în privire, aceasta reamintind de cea a unei veveriţe.

- Întunericul se va abate – murmură noul venit, apropiindu-se de grup.

- Pentru o zi sau pentru eternitate[2] – răspunse Alizee, însoţindu-şi vorbele de-o gestică stângace, însă fascinantă pentru cunoscători, iar Vrăjitorul părea a fi unul dintre aceştia.

„De unde dracu’ ştie asta parola, că zicea că n-a citit Şarama?” – se întrebă Oriana, recăpătându-şi rânjetul tenebros.

- Adineauri am zis futu-i – explică bărbatul -, la gândul că suntem aşteptaţi de prinţesa Sirona. Or, eu mi-am făcut tabietul ca, în orice han aş intra, să zăbovesc…

- Atunci, să mai zăbovim! – propuse Alizee, asumându-şi cu de la sine putere postura de purtătoare de cuvânt a micului grup. N-avem nicio obligaţie faţă de Sirona…

Our o înghionti pe vrăjitoarea cu cearcăne terifiante, şoptindu-i:

- Ce vrea ăsta? Să-l dau afară?… – şi-şi strânse toporişca în pumn.

Dar, cum nu primi nici un răspuns, Our prinse să-şi sugă dinţii, sperând ca oaspetele să plece de bunăvoie. Fu, însă, şi de data aceasta ignorat.

- De câte ori intru aici – reluă noul venit -, am impresia că mă aflu în plin curent dark fantasy…

- Depinde… – replică Alizee. Uneori, atmosfera poate deveni de-un intens neoromantism…

Observând că discuţia tinde să degenereze, Oriana ceru ospătarului un ceai, Elfa încetă să-şi răsucească smocurile verzi de pe urechi, singur Our recurgând la încercarea disperată de-a se scobi în nas.

„Eu am scris opt volume, fără să teoretizez! Te pui, scrii şi publici, ce mai tura-vura?…” – îşi zise vrăjitoarea.

„Ăştia încep cu dobitocii de-ale lor, de-o să ne prindă dimineaţa! În jurnalism, e destul dacă nu scrii aceiaşi în loc de aceeaşi. Apoi, să găseşti subiecte fierbinţi şi, pe cât posibil, inedite” – gândi Elfa cea roşcată.

„Ce, toporişca mea?” – completă piticul Our seria meditaţiilor.

Simţind că o discuţie literară ar fi stânjenitoare pentru cei mai mulţi, Alizee şi Vrăjitorul se retraseră într-un separeu, având grijă să închidă şi uşa. În mod straniu, dezinteresul celorlalţi se preschimbă pe dată într-o irezistibilă curiozitate, astfel că Oriana şi Elfa îşi lipiră câte-o ureche de uşă, în vreme ce Our căuta să-şi facă loc printre picioarele lor.

- Ce zic? Ce zic?… – întrebă piticul.

- Taci odată, că nu se-aude nimic de gura ta!- îi reproşă vrăjitoarea.

- Sunt mai mult gemete… – spuse, înciudată, Elfa cea roşcată. Ce curent literar mai e şi ăsta?…

- Ceva avangardist – propuse Oriana, deşi, din ton, s-ar fi putut deduce că nu ţine neapărat să aprofundeze discuţia. Alizee, te simţi bine? – întrebă, cu voce cavernoasă, după o vreme.

- Daaaa!… – răzbătu din încăperea anexă, fără a mai sosi şi alte precizări.

- Ăştia mănâncă ceva bun, că nu prea vorbesc! – opină Our.

- Şşşt! – şuierară cele două însoţitoare, privindu-l cu mânie.

După trecerea a încă ceva vreme, cei doi ieşiră din separeu continuând o conversaţie care nu păruse nimănui a fi avut loc:

- Cum ziceam, curentele literare de bază sunt opt… – zise Vrăjitorul.

- Or fi! – admise Alizee. Dar, într-o singură şedinţă, patru sunt de-ajuns! De fapt, celelalte sunt derivate din primele…

De teama unor divagaţii angoasante, vrăjitoarea Oriana aminti că scopul întrunirii era acela al perfectării vizitei la prinţesa Sirona.

- Ce mai vrea şi aia? – se răsti Alizee. Eu nu merg, duceţi-vă voi!…

Cum nici ceilalţi nu părură dornici de a părăsi hanul, fiind şi-o zi mai mohorâtă, problemele Sironei urmau să mai aştepte.

---

[1] Personaj din Drumul Împărătesei de Oana Stoica Mujea.

[2] Cele două ziceri sunt extrase din Şarama.

Tenebre – 6

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VI  – DIMINEAŢĂ BANALĂ

În odaia de han zorii pătrunseră prin ferestruică, trezind-o pe Oriana.

„Cine-o mai fi şi asta?” – se întrebă ea, observându-şi vecina de cameră, însă îşi aminti îndată.

- Bună dimineaţa! – îi spuse, cu un glas uşor tabagic, dar cald, Alizee. Cum te-ai odihnit?…

- Asta ar fi mai logic dacă mi-ai spune-o tu… – replică vrăjitoarea. Aşa, starea mea este una de somn perpetuu, n-am de unde să-mi dau seama dacă m-am odihnit sau nu. Cum am cearcănele?

- Terifiante… – răspunse blonda companioană, destul de surprinsă.

- Dar rânjetul?

- Tenebros.

- Înseamnă că m-am refăcut! Aseară cum arătam?

- Nu cred că ai vrea să ştii[1]… – ocoli Alizee, cu delicateţe, un răspuns tranşant.

Brusc, răsunară bătăi în uşă, făcându-le pe cele două femei să tresară.

- Patrula de grumi! – şopti Alizee.

Temerea se vădi a fi fost una puerilă, de dincolo auzindu-se vocea lui Our:

- Oriana! Te-ai trezit?…

- Da! Şi, dacă nu m-aş fi trezit, oricum mă trezeai tu…

Our nu păru să înţeleagă ironia şi continuă:

- Eu cobor în local, la agăţat…

- Bine! – încuviinţă vrăjitoarea, dându-şi ochii peste cap; datorită cearcănelor terifiante, ivirea albului ochilor în acest ancadrament creă un efect lugubru, bizar. Ai făcut pişi? – mai întrebă ea.

- Da!

- Unde?

- E pe coridor un ghiveci mai scund… Cobor!

Oftând, Oriana îşi strică, pentru un timp, rânjetul tenebros. Se adresă apoi însoţitoarei:

- Nu coborâm şi noi să servim micul dejun?

- Dimineaţa nu sunt ospătari? – răspunse Alizee mirată, printr-o altă întrebare.

- Ba sunt şi ospătari – făcu vrăjitoarea iritată -, da’ aşa zic eu când mănânc, că servesc masa!…

Alizee ar fi dorit să spună ceva despre editarea de fraze, dar se stăpâni la vreme, schimbând subiectul:

- Ce-ai visat?

- Ca de obicei, coşmaruri. Doar de vreo două ori am visat cu iepuraşi şi balonaşe de săpun. Ulterior, am fost terminată…

Ridicând din umeri, căci nu înţelegea cum pot coşmarurile să aibă un efect întremător, Alizee rosti ceea ce o frământa:

- Eu am avut vise eroice… Se făcea că lupt alături de prinţul Sior…

- A, cu Sior… – o întrerupse vrăjitoarea. Atunci, ai uitat un t… Marele T[2].

Cu toate că nu era iniţiată în literatura fantasy, Alizee se-mpurpură, aparent fără motiv. Curând, cele două femei erau gata să coboare în sala de mese.

- Când faci vrăjurile cu oglinda? – mai întrebă Alizee.

- Cu speculul – sublinie Oriana. Nu ştiu, poate după ce servim micul dejun. Dacă o să am chef…

- Dar, Elfa cea roşcată da’ vopsită zisese că atunci când fusese reţinută de sperieni…

- Zisese … fusese – o îngână vrăjitoarea. Te exprimi ca o sudistă!

Abandonând subiectul iniţial, după aceste scurte consideraţii filologice asupra timpurilor prozei, femeile porniră către salon. Acesta, cenuşiu în ajun, le aştepta, bizar, în nuanţe de roşu, într-un efect general tenebros. Într-un cuier, se zbătea piticul Our. Oriana îl smulse de acolo cu un gest plictisit, observând batjocoritor:

- De data asta, ai agăţat rapid…

Apropiindu-se, ospătarul sugeră, pentru micul dejun, felurite omlete, din ouă de marsupiale ale căror denumiri n-ar aduce prea multă lumină cititorului. Aleseră ceva la întâmplare, cerând şi cafea.

- Nu avem! – răspunse ospătarul mieros. Suntem în mileniul IV înaintea erei lor, nu se face cafea încă…

- Dar, ieri aţi avut! – obiectă vrăjitoarea, chipul devenindu-i abominabil.

- Ieri au fost interferenţe temporale da’ temporare şi de aceea… – se scuză ospătarul.

Nevoite să ia nu se ştie ce poşircă, femeile începură să mănânce, când apariţia unei arătări cu coama roşie le atrase atenţia.

- Elfa! – se miră Alizee. Cum ai scăpat?

„S-o fi teleportat, când i-a vorbit Onix de aproape” – îi trecu prin minte Orianei. „Scrie în Şarama: Pestilenţiala răsuflare eliberează Elfa…”.

- De unde să scap? – întrebă Elfa cea roşcată da’ vopsită, vădit mirată.

- Din beciurile Sar’a’labei… – îi aminti blonda, vopsită la rându-i.

- Ce să caut acolo? Doar ţi-am scris că ne cheamă Sirona.

Vrăjitoarea cea cu cearcăne terifiante îşi dădu seama că ceva este în neregulă: „Nebunul de Vania s-a apucat de fantasy şi fie că nu-i în stare să urmeze un fir coerent, fie face mişto de noi!… Las’ că vede el! Îi trimit un glob de foc…”. Alizee, însă, o consolă:

- Bine că n-ai făcut a moaca vraja cu oglinda…

- Cu speculul! – tună vrăjitoarea.

- Mă rog, cu speculul… – admise, împăciuitor, blonda cea scundă.

Our avu o curiozitate suplimentară, întrebând-o pe Elfă:

- Şi, totuşi, de unde vii acum?

- Am fost prin nordul Italiei şi-un pic pe la Viena…

Oriana, Alizee şi Our întrebară într-un glas:

- Şi ce ne-ai adus?…

---

[1] Aluzie la piesa Iubi a lui Florin Chilian.

[2] Marele T, personaj din Şarama; apare cel mai des sub chipul unui câine uriaş.