Ilona

Foto: Alice Drogoreanu

Oricine şi-a şters vreodată blogul ştie că, înaintea acestei operaţiuni, trebuie să existe o motivaţie (asta în cazul că nu-i vorba de-un simplu capriciu) şi că, ulterior, obiectul aneantizat va fi suplinit prin impregnarea cu alcool. Astfel, în mod aprioric gestului fatal se află suferinţa (ori ceva asemănător cât de cât), aposteriori situându-se anestezierea, aceasta putând duce chiar la o veselie stupidă, funcţie de context.

Ştergându-mi al zecelea blog, dintr-o pricină înrudită cu cele ale primelor nouă acţiuni similare, am ieşit mai apoi, conform datinii, la Patricia. Pe la al patrulea coniac mi-a fulgerat ca un fel de gând (ori ce-o fi fost) cum că existenţa noastră ar putea să aibă un oarecare sens (minimal, ce-i drept!). Coincidenţa a făcut ca în aceeaşi unitate de timp să intru în vorbă cu o comeseană (cum devenise, nu se ştie când), zveltă ca joarda de mesteacăn şi cu ochii precum două smaralde în care te pierdeai precum un şoarece în dantura unei pisici flămânde.

- Ilona… – se prezentă, cu simplitate.

Firesc, fredonai:

Ilona, amar mi-i viaţa fără tine…

Cum cântecul o amuză, aprofundarăm discuţiile şi, vrând-nevrând, mărturisii că tocmai mi-am şters al zecelea blog.

- Dar, de ce? – se interesă ea.

- Chestii… – răspunsei sec.

Cu o fineţe proprie tinerelor care se numesc Ilona, subţiratica cu privire de smarald (frumoasa mea cu ochii verzi ca două mistice smaralde – îmi mai trăsni prin minte) intui:

- Vreo tipă… Ce copii puteţi să fiţi! Unde mi-aş şterge eu blogul pentru un bărbat?…

- Nu despre asta-i vorba… – încercai să bravez.

- Siigur că nu! Era vorba despre principii…

Pentru a nu eşua în discuţii cu tentă filosofică prea accentuată, mutai cu dibăcie centrul de greutate şi începui să-i spun noii mele prietene bancuri obscene.

Spre ziuă, mă pomenii nu se ştie cum împreună cu Ilona într-un apartament sordid care, în pofida mirosului greu, nu era al meu. Ieşit mai târziu în uliţă îmi zisei:

- În definitiv, asta-i viaţa…

Era o dimineaţă mohorâtă.