Fete frumoase

Foto: Alexandra Lucia Sandu

 

Din văzduhul plumburiu răpăiau stropi ce-ar fi putut fi numiţi de ploaie, dacă n-ar fi fost de cine ştie ce altceva, fenomen înrudit, totuşi, cu ploaia, neavând o altă comparaţie mai fericită. În Papa-Caffe, mai întunecat la chip decât Cosmosul ostil, domnul plutonier-major Onici cerceta situaţia intrărilor pe sportlocal.ro pe zilele de sâmbătă şi duminică. 

- Aşa nu mai merge! – conchise el. De ce-aţi trândăvit?… V-am pus, băi, şi muzică!…

- Păi, unii s-au uitat la meci… După aia, nu le-a mai ars de clickuri, că ne-au bătut sîrbii… – zise tânărul cel josnic şi cu fire slugarnică.

- Şi ce dacă ne-au bătut sîrbii? Poate preferaţi să vă bat eu!… Ştiţi că mă numesc Onici… Dar, când bat eu, nu vă trece, ci vă vine pofta de clickuială!

- A fost şi Ziua Pământului… – încercă retardatul să dreagă busuiocul.

- Ai grijă, să nu te trimit eu în pământ definitiv! – mârâi domnul plutonier, extrem de cătrănit.

Cum atmosfera devenise una deosebit de apăsătoare, gândii s-o detensionez:

- Ei, asta este acum! Stimaţii clienţi se vor mobiliza în următoarea lună şi vor clickui cu mai multă tragere de inimă. Pentru ca activitatea lor să devină mai interesantă, vom da linkuri la diferite pagini ale sportlocal.ro, nu doar la cea cu campionatul naţional de clickuri şi, în plus, unul dintre linkuri va duce către cea mai frumoasă femeie din lume!

- Care din ele? – întrebă retardatul.

- Asta voi va trebui să descoperiţi… Un alt link, însă, va duce către cel mai minunat bărbat, în faţa căruia Adonis ar păli de invidie. Acesta, evident, are menirea de a face mai atractivă activitatea doamnelor care, de astăzi, vor clickui într-o sală separată, pentru ca instinctele primare să nu vă tulbure, deturnându-vă atenţia de la problemele fundamentale ale şederii voastre aici, respectiv clickuiala…

- Propun – interveni şi Emil, patronul localului – ca acei clienţi care se dovedesc trândavi la clickuit să fie privaţi de primirea comenzii, aceasta urmând a fi doar achitată, ca şi cum s-ar fi consumat…

După alte câteva măsuri de bun simţ, onor clientela fu lăsată să clickuie nestingherită, doar domnul plutonier impulsionând-o din vreme-n vreme:

- Haida, haida! Dă-i bătaie cu clickuitul, dă-i bătaie cu clickuitul!…

Îndemnul nu conta prea mult, căci toţi căutau cu înfrigurare femeia ideală, respectiv – într-o încăpere separată – bărbatul perfect.

- Nu-i! – zise înciudat retardatul. Am clickuit aici, aici şi aici şi… nimic!

- Ia-o de la-nceput şi clickuie mai atent! – îl sfătui domnul plutonier-major.

Incze Klara – Comunicare matinală

Foto: Alex Mazilu

 

Incze Klara – Comunicare matinală

 

Dimineaţa. El şi ea în maşină, în drum spre serviciu. El schimbă posturile de radio presetate: Europa FM, City FM, Guerilla, Kiss FM, Zu, rămâne la City FM. Peste tot ştiri, tocmai aude că a reuşit operaţia lui Cristi Minculescu.

 

Paştele mă-si, deja sunt ştirile! Iar nu am reuşit să ieşim din casă înainte de jumate.
Ce mă bucur pentru Cristi Minculescu…

 

Eu de când nu am fost sa îmi fac analizele? Doi ani? Nu… Doi ani ar însemna 2007 – ce era în 2007? Parcă s-a întâmplat ceva în 2007…

 

- Auzi, tu mai ţii minte când mi-am făcut ultima dată analizele?

- Te simţi rău?

- Nu, dragă, dar nu mai ţin minte când am fost ultima dată la doctor.

- Ai fost în 2006, imediat după ce a murit taică-tu, Dumnezeu să îl ierte.

 

Da, măi, asta era… Pfiu!, să-mi trag una, am şi uitat că tata a murit în 2006. Tot de ficat. Da, măi, de aia m-am şi dus atunci, că m-am speriat. Parca mă înţeapă şi acum un pic în dreapta. N-ar trebui să beau atâta cafea dimineaţa, pe stomacul gol. Şi după cheful de acum două săptămâni mi-a fost rău două zile. Înainte îmi reveneam până a doua zi la prânz. O să îmi cumpăr nişte ceaiuri medicinale. Din astea hepatice. Ceaiurile astea sunt mai bune decât toate medicamentele pline de chimicale… Dar tot ar trebui să mă duc să îmi fac analizele… O să mă programez azi. Dacă mă programez azi, probabil o să îmi găsească loc pe săptămâna viitoare. Ce e săptămâna viitoare? Deja e aprilie. Vine Paştele. Nu are rost să mă programez înainte de Paşti. Mai bine după. Da, aşa fac… Imediat după Paşti dau un telefon. Mama ei de viaţă… Bine, data trecută mi-a ieşit totul în regulă. Dar dacă şi tata a avut problema asta… Căcaturile astea se moştenesc. Şi au trecut trei ani. În trei ani se poate întâmpla orice. Dacă îmi iese ceva nasol, poate în juma’ de an m-am şi curăţat. Mare pagubă… Futu-i! Să mor aşa tânăr! Până la urmă nici nu mi-ar părea rău. Pentru mama ar fi mai greu, săraca. Şi pentru ea. Ce mişto îi stă costumul ăsta. O fi nou? Da’ ea m-ar uita în vreo trei, patru ani. Pe când mama… De când nu am sunat-o pe mama?

 

- Auzi, tu ai mai vorbit cu maică-mea?

- Ce te-a apucat acuma cu maică-ta?

 

Ăştia de la birou nici nu ar simţi că nu mai sunt. Când a plecat Victor toţi am crezut că o să se prăbuşească firma, a fost nasol vreo două luni şi apoi a venit Florin şi ne-am redresat de parcă Victor nici nu ar fi existat. Pizda mă-si de viaţă, uite cum mă duc eu la birou ca un bou şi poate îmi fac analizele şi aflu că am cancer şi dă-i cu chimioterapie, şi cu lumânări aprinse la biserică şi încă nici nu am apucat să mă duc măcar o dată în Deltă să pescuiesc. Adevărul e că sunt un mare dobitoc că nu am ajuns încă în Deltă. Puteam să merg şi anul trecut şi naiba ştie de ce nu m-am mai dus…

 

- Mai ţii minte că voiam să mergem în Deltă anul trecut, la pescuit?

- Ce-ţi veni, dragă, cu Delta?! Mai bine fii atent la drum, ca ăsta cu Opelu’ roşu e al treilea cretin care ţi se bagă în faţă. Numa’ bicicliştii nu ţi-au luat-o încă înainte.

 

Chiar, cum ar fi? Nu aş mai termina nici una din cărţile de pe noptieră, nu aş şti cine câştigă anul ăsta Formula 1, nu ar mai trebui să-mi bat capul unde să mergem de Revelion… Ea ar plânge tare mult. Ce bine îi stă cu fustă scurtă. Ar trebui să poarte mai des fuste. Mi-ar fi alături până în ultima clipă. Nici nu aş vrea să mai văd pe nimeni, decât pe ea. Hai, măi, că am luat-o razna! Şi-apoi, dacă e ceva nasol mă duc la Viena sau la Paris. Sau în Germania, ca şi Cristi Minculescu. Nu mă las eu pe mâna măcelarilor de aici. De ce naiba am tras atâta dacă nu îmi pot permite o operaţie în străinătate? Băga-mi-aş pula în viaţa asta de căcat, numai când mă gândesc la spitale mi se face rău… Hai, mă, că n-am nimic. De Crăciun am mâncat la soacră-mea de m-am spart şi nu mi-a fost rău. Dacă aş fi avut ceva nu îmi rezista ficatu’ la toate grăsimile alea… 

 

Lui îi sună telefonul mobil.

 

Cine naiba mai e şi ăsta? Aah, Vasile! Fuck! Am uitat să întreb de uleiul ăla de maşină pe care i l-am promis. Ce să-i spun acuma? Mai bine nu răspund. 
Adevărul e că prea mă exploatează şi Vasile ăsta. Pentru orice căcat mă sună pe mine. Ia să-l văd, dacă mor naibii de cancer la ficat, pe cine pizda mă-si o să mai sune dimineaţa la ora asta pentru uleiul lui de maşină? Atunci o să realizeze câte am făcut pentru el, fără să-l rog vreodată ceva.

 

- Cine a fost?

- Poftim?

- Cine te-a sunat?

- Vasile.

- Da, sigur! Vasile! La ora asta te sună Vasile… Şi de ce nu i-ai răspuns? Ce ai tu de discutat cu Vasile la ora asta şi eu nu pot auzi?

- Ce te-a apucat?

- Pe mine? Pe mine ce m-a apucat? Tot drumul nu vorbeşti cu mine nimic, îţi umblă mintea aiurea… De ce vrei să îţi faci analizele?! Ţi le-a cerut ea?! Probabil la maică-ta i-ai şi spus de ea, de aia m-ai întrebat dacă am sunat-o! Şi deja îţi şi planifici unde să o duci la vară! – dar ştii că ai tupeu, să îmi aduci mie aminte de Deltă!? De când ţine treaba asta? Şi pe mine nici nu mă mai vezi! Ai văzut că mi-am luat un costum nou? Un cuvânt nu mi-ai spus de el! M-am săturat! Nu mai pot! Dă-mi mobilul în clipa asta, să văd cine te-a sunat!!!

 

Ea îi smulge telefonul mobil şi se uită de la cine era apelul pierdut.

 

Lasă, o să mă regrete ea când nu o să mai fiu… Atunci o să înţeleagă ce a avut şi ce a pierdut, dar o să fie prea târziu. Măi, nu se poate…, n-am nimic!

Povestea unui blogger prost

 

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, fiind poate de dorit să nu se mai povestească, însă, în nădejdea că unii vor băga, totuşi, câte ceva la cap, am decis în cele din urmă să povestim. A fost odată un blogger prost. Într-atât era de prost încât, deşi îşi făcuse blog de un an, încă mai mânca chips-uri şi-şi lua bere la pet, ba, mai mult, avea scor 0,242 şi poziţia 9241 în ZeList, iar în BlogRank se situa pe mai mult decât penibilul loc 4236, cu rank­-ul 3.

Veţi spune, probabil, că omul nostru scria cine ştie ce tâmpenii, dar nu este aşa! Nu scria tâmpenii mult mai mari decât majoritatea bloggerilor, dar, în vreme ce alţii îşi luaseră avânt în topuri, bloggerul cel prost continua să se înnămolească în mediocritate, ca să ne exprimăm eufemistic.

- Totul porneşte de la blogroll! – căuta uneori Grigorie să-l introducă în rândul lumii. De ce l-ai scos pe Costache?

- Mi-a zis pe mess ceva urât despre mama! – scânci neghiobul.

- Când el are, pe Zelist, scorul 7,822, iar tu ai 0,242 nu poate zice nimic urât despre mă-ta! Demonizată să o facă şi-i dai dreptate! Acum, te-a scos şi el din blogroll, şi-o să scazi la 0,100… Mă rog, nu ţi-a plăcut Costache… Acum, asta e! Dar, de ce nu bagi nume grele-n blogroll, că ţii numai papagali?…

- Ce nume grele? – întrebă nătângul.

- Uite! Arhi de pildă…  Şi-o scoţi pe Adriana…

- Pe Adriana nu pot s-o scot!

- De ce? – se minună Grigorie.

- O iubesc!

- Ce să spun? Şi-o să te avanseze-n ZeList nouă mii de locuri, impresionat de marea ta iubire!… În sfârşit, las-o pe Adriana, că nu cere de mâncare, dar bagă-l şi pe Arhi…

- M-am gândit la asta, dar uite ce scrie! Cică să nu ne căcăm pe fereastră… Or, la mine mai citeşte şi maică-mea, nu pot să pun trivialităţi…

- Mda… S-ar putea să-ţi pierzi unicul cititor. Bagă-l, atunci, pe Tudor Chirilă… 

- Nu am chef azi…

- De ce, nu-ţi place?

- Ba-mi place, dar n-aş vrea să par slugarnic.

- Dar cu locul 4236 în BlogRank cum crezi că pari? Vreun geniu?… Pune-o pe Piţipoanca atunci! 

- Cum să o pun pe aia? Ce-ar zice nevastă-mea?…

- Normal! Că nu s-o fi prins cu Adriana… Îi zici şi tu că te-ai ghidat după topuri, poate că blogul e făcut de-un bărbat…

- Nu, pe Piţipoancă n-o pun! – se încăpăţână neghiobul.

- Atunci, pe Mircea Badea - mai încercă răbdătorul Grigorie un sfat pertinent.

- Ăsta chiar a zis cum vrea să umble el despuiat şi cu pene-n cur pe autostrăzi…

- Ei, e o figură de stil! N-o să vezi tu autostrăzile alea terminate… Aşa putea să spună… – aici, Grigorie imagină posturi posibile, faţă de care versiunea lui Mircea Badea părea una decentă… Sau, pune-l pe Dono… 

Bloggerul cel prost cedă în sfârşit, deşi părea sfâşiat de scepticism:

- Vezi să nu mă bage-n seamă!… Apoi, când zice gunoaiele din mintea mea…

- Da’ când vezi gunoiul tău din clasamente e mai bine? Bagă-l şi pe Petreanu! Cu el, uite, toată lumea câştigă… Aşa! Acum, pe Visurât… Uite, deja începi să semeni a om! Şi, încununarea oricărui blogroll, pune-l pe Zoso!

- Pe Zoso nu-l trec! Ăsta are bagpulism cronic, singur o zice…

Exasperat, Grigorie spuse ceva inspirat de Zoso la adresa blogului amicului său şi se retrase să joace table.

Cât despre bloggerul cel prost, acela scăzu mai departe în toate clasamentele, sfârşind ca profesor de istorie într-un liceu industrial.

Epectaze

Foto: Alice Drogoreanu

 

Zorii plumburii ne găsiră bătând uliţele şi, dat fiind că mai era ceva vreme până să se deschidă Papa-Caffe, socotirăm de folos să admirăm casele vechi din zonă, închipuindu-ne locatari ai feluritelor imobile, pentru fiecare concepând un anume mod de viaţă. O scară masivă, sugerând spirala, ne atrase atenţia, mai mult decât clădirea adiacentă.

            - Îmi aminteşte de mitul lui Sisif… – medită Caius.

            - Mda – păru să confirme domnul plutonier-major Onici -, dacă ai fi nevoit să urci scările spre locuinţa ta, iar acolo un gealat ce tocmai îţi întreţinea concubina te-ar retrimite, cu un şut, la punctul de pornire. Reculegându-te, ai sui din nou către domiciliu, voinicul trebuind să repete, în mod anamnetic, procedeul… S-ar asemăna, într-adevăr, cu Sisif…

            - Mai degrabă – opină Filaret – spirala mi-ar sugera ascensiunea. Cam ca şi cum ai avea un blog şi, lansând un concurs naţional de clickuri, urci într-o săptămână sute de locuri în clasamente…

            - Suiş marcat de epectaze… Centrul, axul, rămâne apofatic, negrăit, dar îi simţi prezenţa şi progresezi nesfârşit în jurul lui… Este o chemare căreia nu i te poţi sustrage!

            - Şi sus? – dori să afle Caius, vrăjit de viziune.

            - Sus? Ce să fie? Mansarda ta sordidă şi gealatul care, deranjat tocmai când se distra cu gagică-ta, te-ar trimite să meditezi la parter cu un picior în cur!…

            Cum Caius părea cam şifonat, Teodosie simţi nevoia să-l consoleze:

            - Ei, poate că n-ar face omul nimic necuviincios. Cine ştie, o fi urcat la voi doar ca să clickuie. Şi, surprins de venirea ta intempestivă, te va fi luat drept vreun intrus…

            Mulţumit că, totuşi, nu trebuie să urce nicio scară în spirală şi că nu locuieşte într-o mansardă sordidă, ci într-un apartament sordid, Caius îşi aminti că în curând se va deschide Papa-Caffe şi că iarăşi vor da năvală clickuitorii. Mai avu, totuşi, o curiozitate:

            - Domnul plutonier-major, îmi spuneţi ce sunt acelea epectaze?

 

            - Tu ai venit cu noi ca să înveţi, nu ca să pui întrebări! – îi răspunse acela mustrător, după care pornirăm cu toţii către aşezământ.

Dramă la semafor

Desen de Ana Pauper

 

 

În local, ziua părea a fi una de rutină. Clientela clickuia de zor pe laptopuri, în vreme ce noi, obişnuiţii casei, supravegheam activitatea mai mult ca să avem ceva de făcut, căci nu prea mai aveam ce adăuga entuziasmului manifest al participanţilor.

            Cum Filaret urma să vină mai târziu, se auzeau doar mausurile clickuind, ca şi cum cineva ar fi strivit păduchi, cuprins de voluptate. Această linişte relativă fu întreruptă de sosirea domnului plutonier-major Onici care, vădit tulburat, ni se adresă:

            - S-a petrecut o tragedie la intersecţia semaforizată! O balerină a fost strivită de-un autoturism…

            - Era pe zebră sau nu? – dori să afle Raul.

            - Pe zebră.

            - Atunci, şoferul a pus-o! – veni concluzia.

            - Asta-i evident! – întări domnul plutonier.

            - Haideţi s-o vedem! – propuse Marcel, îmbiat şi de ziua însorită de martie.

            - Hai! – aprobarăm cu toţii.

            - Venim şi noi? – întrebară câţiva dintre clienţi.

            - Voi rămâneţi aici şi clickuiţi! – decise domnul Onici, după care noi, fidelii casei, ne deplasarăm până la semafor.

            Pe zebră se afla ca un fel de pată, răsfirată-n forme ce aminteau de unele lucrări ale lui Kandinski. Totuşi, desenul nu era unul spectaculos, trebuind mai mult ghicit.

            - Şi după ce ştii că asta era balerină? – întrebă Marcel cu un ton frizând scepticismul.

            - După sinuozităţile liniilor! – preciză plutonierul. Dacă era vreo funcţionară, o făcea plăcintă…

            - Bine că n-a fost profa mea de Chimie – interveni Caius -, că ar fi trebuit să spele carosabilul cu detergent…

            - Du-te, băi! – ne indignarăm cu toţii. Unde visezi tu detergenţi la noi? Te crezi în Suedia?…

             Domnul plutonier-major îşi reveni primul:

            - Auzi! Tu nu aveai cumva de clickuit? Ce cauţi aici?… Dă-i drumul imediat la laptop! Şi să nu mai bei atâta!

            După ce Caius se reîntoarse în aşezământ, noi mai dezbăturăm o vreme, socotind ca o maximă ironie ca o balerină să fie surprinsă taman pe zebră!

            - O mai fi fost şi pe verde… – lansă Teodosie o nouă ipoteză.

            Abia către amiază, după ce sorbi un coniac vechi, domnul plutonier-major mărturisi că habar nu are ce era cu desenul de la semafor şi că a născocit toată povestea doar ca să ne mai destindem şi să-i lăsăm şi pe clienţi o vreme să clickuie mai relaxat.

Supraofertă

Foto: Incze Klara

 

Călătorul sosit în Timişoara în aceste zile, văzând mereu grupuri care, înfrigurate, afluează de pretutindeni spre un râu ce se insinuează către zona stadionului, s-ar întreba în mod firesc: „Încotro merg aceste mulţimi? O fi meci la Poli?”. Mai apoi, prinzând frânturi de discuţii, ar începe să se dumirească, într-un târziu spunându-şi: „Merg toţi către Papa-Caffe, că-i supraofertă. Plăteşti doar dublu şi clickuieşti înmiit… Merită! Păcat că-s venit cu treburi, altfel m-aş duce şi eu!…”.

            În vreme ce străinul ar cugeta astfel, lăudând în gând înaltul grad de civilizaţie al metropolei vestice, parte dintre entuziaşti ar ajunge la localul menţionat, cei mai norocoşi delectându-se deja cu muzica interpretată de Filaret.

            - Azi e Rimski-Korsakov – spuse Aurelia entuziasmată -, nu ştiu care concert pentru pian…

            - Fetelor! – interveni şi Iasmina în discuţie -, a zis ieri la televizor că-n nu ştiu care ţară au fost nu ştiu câte grade!…

            - Bine, da’ taci acum, că a început!… – replică Aurelia, grupul de fete îndulcindu-se cu minunatele armonii şi clickuind de zor bannerul cu sportlocal.ro.

            Cum sălile Papa-Caffe nu sunt nelimitate, accesul în incintă este, de la o vreme, restricţionat, astfel că domnul plutonier-major Onici şi-a asumat nobila sarcină de a tria doritorii de-a intra în aşezământ. O lungă experienţă îl face să ghicească dintr-o privire care potenţial client s-ar dovedi folositor, poftindu-l pe acesta în sală.

            - Tu – îl întrebă pe-un tânăr cu urechi clăpăuge şi-o guriţă ce-ai fi putut crede că-i anus, dacă nu s-ar fi străduit continuu să zâmbească curtenitor – vrei să intri?

            - Da, jupâne! – confirmă acela entuziast.

            - Ce însuşiri pozitive ai? – dori plutonierul să afle.

            - Sunt slugarnic şi am o fire josnică! – bravă acela.

            - Eşti bun! Intră şi dă-i drumul la clickuit…

            - Daa’ – ezită acela -, mie ce-mi iese?…

            - Păi, ce să-ţi iasă? – întrebă plutonierul uimit. N-ai zis că eşti slugarnic?

            - Ba da, dar am şi o fire josnică!…

            - Atunci, după ce termini de clickuit, te las să-i pui piedică la o babă şi eu mă fac că n-am văzut nimic…

            - Perfect! – zise acela şi, intrând, se apucă să clickuie frenetic.

            Domnul Onici îl abordă pe-un alt tânăr:

            - Tu ce ai de rânjeşti tot timpul?

            - Eu sunt retardat! – străluci bipedul.

            - Dai clickuri?

            - Dau! Când mă lasă soră-mea pe comp, toată ziua dau clickuri la Chinez…

            - Păi, aici vei clickui unde trebuie, nu la Chinez. De ce n-a venit şi soră-ta?

            - E cu unu’…

            Domnul Onici îl introduse pe frăţior în incintă şi, cum eu mă aflam în separeul cu canapele, îmi strigă:

            - Diadia Vania, e un retardat care vrea să clickuie!…

            - Bun! – răspunsei. Dar, ai grijă să nu dea click dreapta!…

            - Cică are şi-o soră curvă!…

            Întreaga sală se opri pentru o clipă din clickuit, privind către retardat.

            - Trimite-o aici! – îi zisei colegului.

            - N-a venit, cică e cu unu’…

            - Atunci – găsii eu soluţia -, să clickuie şi pentru soră-sa şi pentru gagiul ăla al ei!…

Argumente

 

Cum în tot oraşul se răspândi vestea că, în Papa-Caffe, nu doar că poţi să comanzi ceva de calitate, dar ai parte mai întotdeauna şi de-un recital de pian susţinut de Filaret şi, în plus, eşti lăsat să clickui în voie, ba chiar încurajat să faci aceasta, clienţii începură să dea năvală, plini de entuziasm. Pentru dimineaţa de luni anunţându-se un concert Debussy, cafeneaua fu luată cu asalt de la prima oră.

- Idealul meu în viaţă! – observă o tânără. Să pot clickui pe săturate, în vreme ce audiez Claire de Lune…

- O să cânte Suite Bergamasque toată! – se entuziasmă prietena tinerei, clickuind la rându-i.

 

În această atmosferă plină de-o strălucire discretă, intră un domn cu un aer întunecat ce contrasta în mod vădit cu întreaga stare a cafenelei.

- O apă plată! – îi spuse lui Andrei, fără să salute.

Cum, după ce-şi manifestă această doleanţă nefirească musafirul nepoftit începu să bată darabana pe masă, ignorând laptopul, domnul plutonier-major Onici simţi nevoia să intervină:

- Poate că am înţeles eu greşit, dar mi s-a părut că aţi cerut o apă plată…

- Exact! – replică personajul, lipsit de simţul nuanţelor.

- Nu vă supăraţi, aici nu este cişmea! Oamenii ăştia s-au străduit să creeze un ambient, astfel că omul vine, ascultă o muzică bună, ia o cafeluţă, un coniac, mai dă un click…

 

- Eu nu dau nici un click! – se încăpăţână acela, uneltindu-şi propria-i pierzanie.

- De ce să nu daţi clickuri? – se miră domnul plutonier-major. Uitaţi, tinerele acelea din capătul sălii clickuie de-un ceas… Iar dumneavoastră oricum nu vă puteţi ţine degetele în pace…

- Mă priveşte ce fac cu degetele mele! – îşi agravă situaţia necugetatul intrus.

- Ba ne priveşte şi pe noi, căci ne deranjaţi în timpul audiţiei! – explică domnul Onici în mod raţional. Eu zic să vă apucaţi de clickuit, că deja pierdem vremea de-un sfert de ceas…

- Omule, nu clickui! Pricepi! Pe banii mei, comand ce vreau şi fac ce vreau! Clar? Eu plătesc, eu decid!

Aici, domnul plutonier avu un alt argument, mult mai pertinent:

- Mă iertaţi, poate n-am reuşit să mă fac înţeles… În localul acesta eu bat, eu comand! Aşa că dă-i drumul la clickuit cât suntem încă pe pace şi fă o comandă ca oamenii!… Clickuie Marcel, Marius Tudor, Arhi – tata bloggerilor! -, Ciutacu, băi, Ciutacu, care-i genial, nu bou ca tine!… Până şi doamna Gabriela s-a apucat de treabă, deşi nu prea are vreme, ba chiar şi Chinezu, cu toate că-i în afară de concurs…

- E treaba lor, eu nu clickui! – mai apucă să spună ipochimenul, înainte ca domnul plutonier-major să treacă la un alt tip de argumentaţie.

Într-un final, întreaga sală aplaudă, atât prestaţia pianistică a lui Filaret cât şi pe cea profesională a domnului Onici. Oaspetele cel recalcitrant fu convins şi, comandând un coniac, se porni pe clickuială, având şi de recuperat.

- Andrei! – interveni domnul plutonier. Nu uita ca, la notă, să-i adaugi domnului şi diversele prestări de servicii…

Balerina Benetton

Desen de Ana Pauper

Când Filaret atacă versiunea pentru pian a Şeherezadei lui Rimski-Korsakov, realizată de Prokofiev, toţi obişnuiţii Papa-Caffe, ca unul, ne amintirăm de spectacole de balet savurate oarecând, Raul chiar rememorând o tumultoasă aventură consumată pe litoral cu o dansatoare de cabaret. Astfel, când o tânără de-o zvelteţe neverosimilă intră în local, niciunul nu socoti aceasta drept o simplă coincidenţă, ca un fulger trecându-ne prin minte aceleaşi vorbe:

„Most hozták az ufók, ki lehet próbálni lazán a lábakat lóbálni, jönni-menni, zöldet enni, szaladgálni a réten legelészni a felhők közötti kéken”…

- E Balerina Benetton – zise Teodosie în surdină -, supranumită Fata cu şase picioare…

În vreme ce unii dintre noi, revenind la fundalul sonor, ne întrebam ce-o mai fi făcând Şeherezada, dacă i-au reuşit cozonacii şi de-o fi terminat de trebăluit, domnul plutonier-major Onici găsi momentul să profite de informaţiile furnizate de Teodosie, abordând-o cu amabilitate pe nou venită:

- Poftiţi, poftiţi! Până vine băiatul cu comanda, faceţi-vă comodă la masa cu laptopul… Dumneavoastră vi se mai spune Fata cu şase picioare?

- Da! – zise tânăra, mirarea făcând-o să se instaleze tocmai în locul indicat.

- Presupun că acest supranume doreşte să sublinieze graţia şi forţa cu care dansaţi…

Cum tânăra zâmbi oarecum afirmativ, domnul plutonier plusă:

- Totuşi, în vremurile astea de criză, este imprudent să mizăm doar pe-un singur fel de abilităţi… Dacă – Doamne fereşte! -, suferiţi vreun accident? Ştiţi să lucraţi cu un computer?…

- Ştiu… – murmură fata.

- Aşadar, ştiţi ce este un maus şi cum se dă un click…

- Sigur că ştiu!

Andrei se apropie ca să ia comanda, dar domnul plutonier interveni primul:

- Un ceai şi-un sandviş pentru domnişoara!

- Aş fi vrut o ciorbă… – spuse balerina.

- Ciorba e mai greu de mâncat cu mâna stângă – explică plutonierul -, plus că există şi riscul să stropească pe tastatură… Nu-mi arătaţi cum clickuiţi? De pildă, AICI, AICI şi AICI…

- Păi, e la fel! – spuse fata mirată, după ce clickui în locurile indicate.

- Nu-i la fel! – avu domnul plutonier un alt punct de vedere.

- Ba da, se deschide aceeaşi fereastră…

- Aia, da, însă se înregistrează o intrare nouă. Ştiţi, e campionatul naţional de clickuri…

- A, ştiu, că şi eu am mai clickuit la Chinezu…

- Păi, de ce la Chinezu? – se minună colegul nostru. Lui nu-i trebuie! La Vania trebuiesc date clickurile!…

- Da?…

- Da!

- Bun, şi acum? – întrebă fata, după ce clickui toate locurile indicate.

- Acum, o luaţi de la-nceput… Se spune că vă plac adjectivele…

- Enorm! – admise Balerina Benetton.

- Perfect! Click suplimentar… E adjectiv, nu?…

- Este – spuse fata, care primi sandvişul şi ceaiul.

Peste vreo două ceasuri, niciunul dintre noi n-o mai numea pe Balerina Benneton Fata cu şase picioare, mai cu seamă că nici nu o văzurăm dansând, ci o poreclirăm Fata celor o mie de clickuri.

Costurile performanţei

 

Foto: Alex Mazilu

De cum se lumină, ziua se insinuă însorită, astfel că nu va mira pe nimeni dacă voi mărturisi că sâmbăta ne găsi tot în Papa-Caffe, din pricini lesne de înţeles.

- Adică cum? – făcu nedumerit domnul plutonier-major Onici, aflând cum am de gând să-mi încep postarea. Ce-are seninul cerului cu faptul că ne-am lungit la băutură?…

- Oamenii în general şi cititorii în special nu se încurcă în astfel de detalii – îi răspunsei. Totul este să-i iei repede… Dacă spui că ai furat, te vor numi cu toţii hoţ. Dacă, în schimb, afirmi că ţi-ai însuşit bunuri străine din pricina unei dureri insuportabile de dinţi, atenţia le va fi deturnată şi se vor apuca cu toţii să-ţi recomande felurite leacuri…

- Mă rog… – ridică organul din umeri. Credeam că numai în clasele primare se procedează aşa… La mine nu prea funcţionează metoda, dar e posibil să fie o deformaţie profesională…

Teodosie părea preocupat de-o altă problemă, astfel că mi se adresă:

- Auzi… Marcel ştie că, atunci când i-ai făcut blogul, l-ai conceput ca pe un pui al blogului tău?…

- Nu cred. Dar, ce importanţă ar avea asta pentru el?

- Ar avea, că traficul lui se contabilizează la tine… Şi el participă la Campionatul naţional de clickuri…

- Foarte bine! Şi eu particip… Ce-ai vrea acum, să stau să clickui eu? Am trimis mailuri la toată lista în care-am spus că cine dă clickuri pe bannerul de la mine va primi premiu, mai ajută şi Marcel… Aşa se lucrează! În plus, dacă văd pe trafic.ro că cineva m-a depăşit, imediat îi scriu pe mess Chinezului că respectivul l-a făcut tâmpit într-un cerc de bloggeri, toţi râzând de el ca de-o mazetă. Chinezu e sensibil la astfel de aspecte, astfel că-i scoate şi din blogroll…

- Dar – interveni domnul plutonier -, dacă-i vine şi altuia ideea să-i spună Chinezului despre tine fel de fel de chestii?…

- Şi cine l-ar crede? Individul şi-ar tăia singur craca… Chinezu mă priveşte ca pe-un supraom, chiar el mărturisea, la El Greco, că n-a mai cunoscut pe nimeni care să mănânce treizeci de ardei iuţi şi să bea votcă cu halba! Aşa că ce credit ar putea avea un calomniator?…

- Asta aşa-i! – confirmă Teodosie.

În acest moment, în aşezământ intră şi Marcel. Nepieptănat, încercănat şi livid, arăta destul de rău după reînceperea activităţii sportive.

- Dă-mi un coniac dublu! – îi zise lui Andrei, după care ni se adresă nouă: Sunt rupt! Am clickuit toată noaptea, cred că am băgat vreo două mii de intrări… Acum, am lăsat-o pe Teodora, să mai bage şi ea până mă dreg. Am depăşit până şi persoanele juridice…

- Bravo! – îl felicită domnul plutonier-major. Aşa te vreau! Eu întotdeauna am avut încredere în tine! În plus, uite…. După prima zi de sport, deja arăţi mai suplu!

- Aşa-i? – se bucură Marcel, iar eu şi cu Teodosie confirmarăm entuziaşti.

Socotind a fi momentul propice, Filaret începu să cânte la pian un preludiu. După primele acorduri, Marcel întrebă:

- Ce cântă ăsta?

- Ţezar Kiui – răspunsei.

Nedumerit, sportivul supraponderal făcu un gest a lehamite şi conchise:

- De unde dracu-i tot scoate? Mai bine, termin coniacul şi mă duc să mai clickui…

Sport şi muzică

 

Cum Filaret se apucă din nou să clămpăne la pian, atmosfera din Papa-Caffe devenise destul de tensionată, deoarece nu oricine-l poate savura pe Mili Balakirev. Poate şi din această pricină, Marcel părea angoasat.

- Ce ai? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici, sesizând dispoziţia nelalocul său a convivului.

După o pauză apăsătoare, Marcel se confesă:

- Mă gândesc că ar trebui să-mi schimb viaţa…

Fără aparent motiv, toţi ne înveselirăm.

- Mda – mormăi domnul plutonier -, şi eu mă gândesc uneori ce fain ar fi să-mi crească părul… Acum, ce să-i faci? Ce s-a dus, s-a dus!…

- De ce spui aşa? – se agăţă Marcel de cine ştie ce nădejde deşartă. Uite, sunt mulţi oameni care au făcut ceva important în viaţă!…

- Să zicem – admise plutonierul. Dar, care-i legătura?…

Aici, atitudinile celorlalţi şi, foarte probabil, a mea păreau să încline în favoarea domnului plutonier. Marcel avu un moment când păru că se răzvrăteşte:

- Vreţi să insinuaţi că pentru mine totul este sfârşit, că toate zilele pe care le mai am voi fi un trântor care se târăşte prin taverne, că…?

- Da, cam la asta ne gândeam – confirmă Teodosie.

- În definitiv, asta-i viaţa! – simţi şi Raul nevoia să filosofeze. Mai vii pe-aici, te mai duci pe la Teodora…

- Tocmai asta e! – îl întrerupse Marcel. Teodora zicea zilele astea – şi-am simţit-o nemulţumită! – că am cam început să fac burtă!…

- Ei, şi ce-ai fi vrut? – se minună domnul plutonier. Ţi-a zis-o şi femeia cât mai elegant cu putinţă…

- Adică, se exprima eufemistic? – păli Marcel.

- Normal că se exprima eufemistic! Gândeşte-te şi tu: convieţuiţi… Doar nu era să-ţi zică-n faţă că eşti ca un porc!

Subit, buzele lui Marcel începură să tremure şi, pentru a depăşi pasa proastă, acesta mai ceru un coniac. După ce se drese, îşi reluă planurile:

- M-am gândit să mă apuc de sport!…

În tăcerea ce se lăsă, Filaret tocmai având de întors fila, Teodosie interveni:

- Şi eu m-am gândit să zbor în cosmos, da-i vremea asta cam capricioasă…

- Pe bune, am de gând să fac zilnic mişcare! – insistă supraponderalul amic.

- De la aia nu slăbeşti! – zise domnul Onici. Cel mult neuronii să se şubrezească, însă la tine nu-i cazul…

Aparent fără motiv, Marcel roşi, căutând pe dată să se justifice:

- Atunci, la hotel, a fost un accident…

- Logic! – îl consolă Teodosie. În definitiv, era de datoria personalului să desfunde chiuveta…

Simţind că discuţia ar putea degenera, intervenii:

- Auzi, dacă tot vrei să faci sport… Are Chinezu un campionat naţional de clickuri pe sportlocal.ro. Ai putea participa şi tu…

- Şi ce? Ăla-i sport?…

- Nu este tocmai sport – admise Raul -, însă este o idee realistă. Şi-aşa ţi-ai făcut blog. Este cu premii, aşa că vom avea bani o săptămână…

Domnul plutonier major, ca să preîntâmpine unele aserţiuni deplasate, căută pe ecranul laptopului:

- Uite aici! Cinci sute de euro… Ce, ţi-ar strica?… Şi-aşa prinzi muşte toată ziua! Măcar aşa, stai şi clickui… Plus că mai faci şi-un ban!

Stratagema reuşi, gândurile lui Marcel fiind deturnate către acest nou făgaş. Cercetând condiţiile concursului şi intrând pe trafic.ro, arbitrul competiţiei, se posomorî din nou:

- N-am nicio şansă! Uite câte clickuri au ăştia… La mine, abia dacă intră zece vizitatori pe lună, şi ăia ca să-mi spună că-s retardat… Mă compar eu cu Arhi? Sau cu Piticul? Ori cu Marius Tudor?… Plus că acum s-a băgat şi Gabriela-n competiţie, şi aia e piloasă…

- Lasă – zisei -, că te mai ajutăm şi noi! Pune tu acolo o prezentare, ceva, bagi un banner în coloana din dreapta şi noi intrăm să clickuim… În plus, ştii că am trecere la Chinez, nu iese din vorba mea! Eu îi fac şi blogrollul şi-i mai zic ce să scrie… Aşa că, o să-ţi dea oricum un premiu, mai ales că o să-l bei cu noi! Doar nu crezi că va cuteza să-l premieze pe Nelinkuibil?…

- Bine, nu de ăla mi-e mie! – spuse Marcel, încă şovăielnic. Dar, uitaţi-vă şi voi cîte intrări au ăştia: Pe surse are 1639 intrări, Romanian Ultras, 2485…

- Stai, băi, că ăia-s persoane juridice! – observă domnul plutonier. Concursul e pentru persoane fizice… Aşa că, lasă defetismul!

Fără a fi lămuriţi cu diferenţa dintre o persoană fizică şi una juridică, amănunt care nici nu ne interesa, de altfel, deciserăm să-l ajutăm cu toţii pe Marcel să cunoască, pentru prima dată în viaţa sa, gloria (nu neapărat una sportivă). Din fericire, într-un târziu, se opri şi Filaret din cântat.