Tensiuni

 

 

„Iată Someşul!” – îşi zise Caius, descins în Satu-Mare. „De câte ori va fi privit Ea la undele sale… Ori va fi păşit peste acest pod majestuos…”. Întreg sufletul eroului nostru era iluminat, iubirea părând să-i deschidă porţi către alte lumi, inaccesibile inimilor împietrite. O lacrimă de fericire îi brăzdă obrazul şi poate că reveria ar fi continuat dacă, pe neaşteptate, Caius n-ar fi simţit nevoia să coboare sub pod. Viaţa fiecăruia cuprinde şi aspecte prozaice, deseori trecerea de la cele mai pure simţăminte ale sufletului la cele mai mizere nevoi trupeşti făcându-se cu iuţeala fulgerului.

Cum, pornind din Oradea, ciclistul fredonă, tot restul drumului, doar în gând, pentru a evita noi incidente, apucând să se uşureze sub pod îndrăzni din nou să dea glas unui cântecel, adecvat momentului. Din nefericire pentru el şi din fericire pentru cititor, un glas tunător îl întrerupse tocmai la refren:

- Tu, ăla de sub pod! Ce faci acolo?…

- Cine, eu? – întrebă Caius, după câteva momente de uluială.

- Nu, mama…

Cititorul va fi intuit că, din nou, un reprezentant al Poliţiei veghea asupra bunei rânduieli. Cum, spre hazul general, poliţiştii orădeni trimiseră în toată ţara poza lui Caius cu pantalonii lăsaţi pe vine şi executând o genuflexiune, poză apărută, de altfel, şi pe internet, personajul era deja cunoscut maiorului Munteanu:

- Iarăşi tu? Eşti incapabil să treci printr-o localitate fără să-ţi dai jos pantalonii? Ce ai, eşti exhibiţionist?…

- Nu sunt exhibiţionist… – negă, nu foarte credibil, mult încercatul îndrăgostit.

- Zăăău? – făcu domnul maior. Atunci, probabil eşti o victimă a hazardului, de te surprinde mereu Poliţia în curul gol…

Ştiind de la colegii orădeni că exhibiţionistul stă destul de rău cu banii, domnul maior Munteanu se îndură de el şi, după ce-l puse să adune gunoaiele de pe pod, îl lăsă să plece către redacţia Gazetei de Nord-Vest.

…

 

În tot acest timp, în redacţia Gazetei de Nord-Vest atmosfera era încărcată. Acuzată că prezintă o igienă corporală îndoielnică şi că face curat de mântuială, Marieta avu o răbufnire de orgoliu şi-i prezentă Crinei, directoarea gazetei amintite, o cerere de demisie:

doamna directoare, care fiind supusă la jicniri continuie nu le mai rabd, mi dau demisia din postul care cu onoare lam ocupat în redacţie. cu mulţumiri anticipa-te marieta v.

 

- Care ţi-am zis de-o mie de ori că există şi majuscule! – o parodie Crina după citirea cererii, în vreme ce rupea foaia. Pune-te şi fă lună aici şi termină cu tâmpeniile, că-ţi fac un referat de nici la cârciuma Talibanului nu te mai angajează!…

- Da’ tot timpul numa’ de mine vă luaţi!… – începu Marieta să plângă. Pe ceilalţi nu-i vedeţi cum trage chiulu’, eu sunt proasta lu’ toţi! Dracu’ s-o ia de viaţă!…

- Bombăni? – întrebă directoarea pe un ton aspru. Apoi, dând cu degetul pe birou, îi arătă femeii de serviciu mijlociul devenit cenuşiu: Ăsta ce-i? Nu-i cumva praful pe care, teoretic, s-ar fi cuvenit ca tu să-l ştergi în zorii zilei?…

În toiul acestei discuţii, intră şi Caius, purtând cu stânjeneală un buchet de lalele, adunate de prin cine ştie care parc. Simţind tensiunea din încăpere şi intimidându-se, îngăimă ca un fel de salut şi, pierdut, îi întinse buchetul Marietei.

- Domnul Caius, presupun! – interveni Crina, intuind că, altfel, tăcerea penibilă s-ar prelungi excesiv.

- Da! Am mai trecut pe aici, acum câteva luni… – răspunse Caius, în vreme ce ţinea, în continuare, buchetul întins către femeia viselor sale.

- Mda, posibil… – replică şefa foii locale. Pe aici se perindă multă lume… Am citit, însă, pe un blog că aţi pornit încoace şi v-am văzut o poză recentă, publicată astăzi pe internet.

Din reflex, Caius privi către monitorul care, şi-n acel moment, afişa una dintre pozele sale realizate cu prilejul traversării municipiului Oradea.

- Nădăjduiesc, – continuă Crina – că atitudinea din fotografie este accidentală şi că nu aveţi de gând să procedaţi şi aici într-un mod asemănător…

- Nu, desigur… – zise pierit tragicul personaj.

- Tu ai de gând să-ţi iei odată florile alea? – o abordă directoarea pe Marieta, care încremenise de la începutul scenei.

Adunându-se, femeia înveşmântată în halatul de-un albastru incert reuşi să rostească:

- Vai, Doamna Directoare, dar, ce să fac eu cu florile?…

- Să ţi le bagi în cur! – îi sugeră Crina o posibilitate. Cum ce să faci, toanto? Să le iei şi să le pui într-o vază! Preferabil, cu apă… Tu – trecu şefa din nou la vizitator – nu erai încurcat cu Filomela?…

Cu desăvârşire năuc, Caius îngăimă:

- Care Filomela? Pizdrinţ?…

- O cunoaşte!… – gemu Marieta.

- Normal că o cunoaşte… Problema e alta: ce vrei de la Marieta? Nu-ţi mai ajunge Filomela? Eşti supradotat? Sau ce?…

Cei care o cunosc pe Crina ar putea să fie miraţi de această atitudine, la fel cum era şi Caius, deşi acesta n-o cunoştea decât superficial. De regulă, tânăra ziaristă nu bagă fitile între oameni, dar tensiunea acumulată în redacţie şi orele de muncă ce păreau a nu se mai sfârşi şi a nu avea nicio finalitate o făcură să aibă această ieşire. Dându-şi seama că a mers prea departe, căută să remedieze situaţia cumva:

- De fapt, lucrurile astea nu mă privesc pe mine! Marietei va trebui să-i explici ce şi cum… În definitiv, are 37 de ani. În curând…

Fără să-şi termine ideea, Crina dădu de înţeles că ar prefera să rămână singură în birou.

„Măcar de n-ar fi beţiv” – îşi zise Marieta, gând ce-i veni fără vreo legătură directă cu cele petrecute până atunci.

…

În aceeaşi seară, Marieta şi Caius petrecură împreună într-un birt sordid. Despre cele ce-şi vor fi vorbit nu ştim mare lucru, însă.