Tensiuni

 

 

„Iată Someşul!” – îşi zise Caius, descins în Satu-Mare. „De câte ori va fi privit Ea la undele sale… Ori va fi păşit peste acest pod majestuos…”. Întreg sufletul eroului nostru era iluminat, iubirea părând să-i deschidă porţi către alte lumi, inaccesibile inimilor împietrite. O lacrimă de fericire îi brăzdă obrazul şi poate că reveria ar fi continuat dacă, pe neaşteptate, Caius n-ar fi simţit nevoia să coboare sub pod. Viaţa fiecăruia cuprinde şi aspecte prozaice, deseori trecerea de la cele mai pure simţăminte ale sufletului la cele mai mizere nevoi trupeşti făcându-se cu iuţeala fulgerului.

Cum, pornind din Oradea, ciclistul fredonă, tot restul drumului, doar în gând, pentru a evita noi incidente, apucând să se uşureze sub pod îndrăzni din nou să dea glas unui cântecel, adecvat momentului. Din nefericire pentru el şi din fericire pentru cititor, un glas tunător îl întrerupse tocmai la refren:

- Tu, ăla de sub pod! Ce faci acolo?…

- Cine, eu? – întrebă Caius, după câteva momente de uluială.

- Nu, mama…

Cititorul va fi intuit că, din nou, un reprezentant al Poliţiei veghea asupra bunei rânduieli. Cum, spre hazul general, poliţiştii orădeni trimiseră în toată ţara poza lui Caius cu pantalonii lăsaţi pe vine şi executând o genuflexiune, poză apărută, de altfel, şi pe internet, personajul era deja cunoscut maiorului Munteanu:

- Iarăşi tu? Eşti incapabil să treci printr-o localitate fără să-ţi dai jos pantalonii? Ce ai, eşti exhibiţionist?…

- Nu sunt exhibiţionist… – negă, nu foarte credibil, mult încercatul îndrăgostit.

- Zăăău? – făcu domnul maior. Atunci, probabil eşti o victimă a hazardului, de te surprinde mereu Poliţia în curul gol…

Ştiind de la colegii orădeni că exhibiţionistul stă destul de rău cu banii, domnul maior Munteanu se îndură de el şi, după ce-l puse să adune gunoaiele de pe pod, îl lăsă să plece către redacţia Gazetei de Nord-Vest.

…

 

În tot acest timp, în redacţia Gazetei de Nord-Vest atmosfera era încărcată. Acuzată că prezintă o igienă corporală îndoielnică şi că face curat de mântuială, Marieta avu o răbufnire de orgoliu şi-i prezentă Crinei, directoarea gazetei amintite, o cerere de demisie:

doamna directoare, care fiind supusă la jicniri continuie nu le mai rabd, mi dau demisia din postul care cu onoare lam ocupat în redacţie. cu mulţumiri anticipa-te marieta v.

 

- Care ţi-am zis de-o mie de ori că există şi majuscule! – o parodie Crina după citirea cererii, în vreme ce rupea foaia. Pune-te şi fă lună aici şi termină cu tâmpeniile, că-ţi fac un referat de nici la cârciuma Talibanului nu te mai angajează!…

- Da’ tot timpul numa’ de mine vă luaţi!… – începu Marieta să plângă. Pe ceilalţi nu-i vedeţi cum trage chiulu’, eu sunt proasta lu’ toţi! Dracu’ s-o ia de viaţă!…

- Bombăni? – întrebă directoarea pe un ton aspru. Apoi, dând cu degetul pe birou, îi arătă femeii de serviciu mijlociul devenit cenuşiu: Ăsta ce-i? Nu-i cumva praful pe care, teoretic, s-ar fi cuvenit ca tu să-l ştergi în zorii zilei?…

În toiul acestei discuţii, intră şi Caius, purtând cu stânjeneală un buchet de lalele, adunate de prin cine ştie care parc. Simţind tensiunea din încăpere şi intimidându-se, îngăimă ca un fel de salut şi, pierdut, îi întinse buchetul Marietei.

- Domnul Caius, presupun! – interveni Crina, intuind că, altfel, tăcerea penibilă s-ar prelungi excesiv.

- Da! Am mai trecut pe aici, acum câteva luni… – răspunse Caius, în vreme ce ţinea, în continuare, buchetul întins către femeia viselor sale.

- Mda, posibil… – replică şefa foii locale. Pe aici se perindă multă lume… Am citit, însă, pe un blog că aţi pornit încoace şi v-am văzut o poză recentă, publicată astăzi pe internet.

Din reflex, Caius privi către monitorul care, şi-n acel moment, afişa una dintre pozele sale realizate cu prilejul traversării municipiului Oradea.

- Nădăjduiesc, – continuă Crina – că atitudinea din fotografie este accidentală şi că nu aveţi de gând să procedaţi şi aici într-un mod asemănător…

- Nu, desigur… – zise pierit tragicul personaj.

- Tu ai de gând să-ţi iei odată florile alea? – o abordă directoarea pe Marieta, care încremenise de la începutul scenei.

Adunându-se, femeia înveşmântată în halatul de-un albastru incert reuşi să rostească:

- Vai, Doamna Directoare, dar, ce să fac eu cu florile?…

- Să ţi le bagi în cur! – îi sugeră Crina o posibilitate. Cum ce să faci, toanto? Să le iei şi să le pui într-o vază! Preferabil, cu apă… Tu – trecu şefa din nou la vizitator – nu erai încurcat cu Filomela?…

Cu desăvârşire năuc, Caius îngăimă:

- Care Filomela? Pizdrinţ?…

- O cunoaşte!… – gemu Marieta.

- Normal că o cunoaşte… Problema e alta: ce vrei de la Marieta? Nu-ţi mai ajunge Filomela? Eşti supradotat? Sau ce?…

Cei care o cunosc pe Crina ar putea să fie miraţi de această atitudine, la fel cum era şi Caius, deşi acesta n-o cunoştea decât superficial. De regulă, tânăra ziaristă nu bagă fitile între oameni, dar tensiunea acumulată în redacţie şi orele de muncă ce păreau a nu se mai sfârşi şi a nu avea nicio finalitate o făcură să aibă această ieşire. Dându-şi seama că a mers prea departe, căută să remedieze situaţia cumva:

- De fapt, lucrurile astea nu mă privesc pe mine! Marietei va trebui să-i explici ce şi cum… În definitiv, are 37 de ani. În curând…

Fără să-şi termine ideea, Crina dădu de înţeles că ar prefera să rămână singură în birou.

„Măcar de n-ar fi beţiv” – îşi zise Marieta, gând ce-i veni fără vreo legătură directă cu cele petrecute până atunci.

…

În aceeaşi seară, Marieta şi Caius petrecură împreună într-un birt sordid. Despre cele ce-şi vor fi vorbit nu ştim mare lucru, însă.

Etapă intermediară

 

 

Ajuns în Oradea şi pregustând, în sinea-i, strălucirea rece a nordului, Caius prinse a fredona:

Pedalând frenetic, de amintire fug…

Pe acest stih, ciclistul fu oprit de un echipaj al Poliţiei Rutiere, iar un membru al acestuia îl abordă:

- Bună ziua! Mă numesc căpitan Rincea Viorel. Ştiţi că e interzis să pedalaţi frenetic prin oraş?…

- Dar, eu nu pedalam frenetic… – încercă nefericitul să se dezvinovăţească. Doar versurile cântecului sunt aşa…

- Aşadar, dumneavoastră pe carosabil fredonaţi cântece, ca şi cum v-aţi afla în birt…

Cum domnul căpitan întrebuinţa pronume de politeţe, Caius nu sesiză de la început situaţia dificilă în care se afla. Astfel că încercă să capteze bunăvoinţa agentului de circulaţie:

- Ştiţi, mă deplasez către Satu-Mare, la femeia pe care o iubesc…

- Înţeleg, nu mai poţi să ţi-o ţii în pantaloni… – răspunse domnul căpitan, inspirat de filmografia de peste ocean, şi renunţând la plural. Bicicleta-i a ta?

- Nu, mi-a împrumutat-o un prieten…

Pe măsură ce glasul lui Caius începea să tremure, vocea domnului căpitan devenea tot mai autoritară:

- Şi prietenul ăla ştie că ai împrumutat bicicleta?…

Aici era introdusă o fină ironie, care-i scăpă, însă, sărmanului îndrăgostit.

- Ştie… – susură Caius, nu tocmai convingător. Putem să-l şi sunăm…

- Da, sigur, cu taxă inversă! Ia scoate tu tot ce ai în buzunare…

Urmă o operaţiune penibilă, dar necesară, de percheziţionare a suspectului. Un sergent, membru al echipajului, opină că, de regulă, infractorii ascund în rect corpurile delicte. Nu era, desigur, cazul lui Caius, însă, pentru a-şi proba nevinovăţia, fu silit să treacă prin momente neplăcute, cu atât mai mult cu cât trecătorii, curioşi, se opriseră să vadă această inedită percheziţie, parte dintre aceştia alegând chiar să imortalizeze momentul, folosindu-se de telefonul mobil.

După ce i se notară cu atenţie datele personale, Caius fu lăsat să-şi continue drumul către aleasa inimii sale, nu fără a primi câteva sfaturi preţioase:

- Dă-i drumu’ de-aici, şi ai grijă cum mergi. Nu mai cânta necuviinţe, că nu eşti pe tarla! Vai de femeia aia la care te duci!…

Bucuros că a scăpat neaşteptat de ieftin, Caius sui din nou pe bicicletă. Sergentul îi mai strigă din urmă:

- Băi, figură, ai grijă să semnalizezi!… Să nu dea vreunu’ peste tine…

…

În tot acest timp, Marieta îşi aminti vag că parcă pornise unul s-o caute, iar Crina decise că nu mai merge în felul ăsta, dar încă nu se hotărâse ce anume nu mai merge…

O ploaie ca de toamnă prinse să cearnă peste întregul nord. Aceasta, desigur, îi afecta mai puţin pe cei aflaţi în redacţie, dar era supărătoare pentru pietonii care, imprudent, porniseră la drum fără umbrelă şi, mai ales, pentru biciclişti.

Din întunecatul nord

Foto: Anaayana

 

În vreme ce, pedalând frenetic, Caius se apropia de Buziaş, făcând trup comun cu bicicleta împrumutată şi spintecând văzduhul înmiresmat, undeva în Satu-Mare, Crina, directoarea Gazetei de Nord-Vest, privea cu dezgust la scrumiera murdară şi se gândea cum s-o mai sancţioneze pe Marieta.

- Mai mult de 40% nu pot să-i reţin din leafă, că nu-mi permite Legea… Tu-le muma-n cur de-mbuibaţi! Că, ar trebui să le-o trimit pe toantă acolo, s-o angajeze ei şi să se spele pe cap cu ea… Ba, mai vin şi ăştia de la Sindicat şi de la Drepturile Omului, trăsni-i-ar… Doamne, iartă-mă!

Amintindu-şi, fără aparentă legătură cu ceva anume, că se află în Postul Paştelui, Crina abordă o mină întrucâtva mai binevoitoare când Marieta intră spre a se preface că deretică.

- Ai aflat că vine din nou Caius să te caute? – întrebă tânăra directoare, deşi din tonalitatea vocii nu rezulta că ar fi aşteptat neapărat şi un răspuns.

- Nu, doamnă… – spuse Marieta, trădând surprinderea.

- Nu, Doamna Directoare… – o corectă Crina, intonaţia sugerând, pentru ştiutorii de carte, chiar şi majusculările ce se impun.

- Dar, Doamna Directoare… – reluă femeia, însuşindu-şi apropoul -, cine-i Caius ăsta? Bărbatul din Timişoara care aţi zis că miroase urât?…

- Da, el este. Însă, mirosea urât pentru că a venit cu trenul şi s-a impregnat de mirosul de closet. Acum, însă, va veni cu bicicleta, astfel că va mirosi doar a transpiraţie…
Uimită, femeia de serviciu ţinu să afle detalii:

- Da’, de unde ştiţi că vine cu bicicleta?

- Scrie pe blog la Vania, unde se-adună beţivii de la Papa-Cafe…

Marieta, aşa cum aţi presupus şi dumneavoastră, nu este foarte în temă cu blogurile, dar câte ceva a mai prins, în vreme ce deretica prin Redacţie:

- Asta-i aia ce se vede la dumneavoastră pe ecran, cu nişte poze, de unde v-a dat afară de-acolo de unde scrie numele şi nu vă mai lasă să vorbiţi?…

Deşi vorbele Marietei pot părea confuze, Crina înţelese la ce se referă şi, din pricini care ne scapă, roşi, reluând discuţia pe un ton aspru:

- Asta nu te priveşte pe tine! Oricum, intru de la Oana, şi folosesc un proxy şi, dacă vreau, pot să şi comentez, numa’ că dau comentariul anonim…

- Cum doriţi dumneavoastră, Doamna Directoare! – spuse Marieta conciliant, mai cu seamă că nu pricepuse nimic din expozeul şefei sale. Da’, dacă vine omul acela, eu ce trebuie să fac?…

- Cum, ce să faci? Stai de vorbă, poate ieşiţi undeva în oraş…

- Bine, Doamna Directoare! Cum spuneţi… Cu toate că, eu demult am depăşit orice fel de arderi…

- Ai depăşit pe dracu! Asta ai citit-o pe undeva… – conchise Crina şi, dorind să scurteze discuţia, o expedie pe subalternă să dea cu aspiratorul în hol.

…

 

În timp ce sătmărencele purtau această interesantă conversaţie, Caius ajunse în Buziaş şi, după ce se odihni puţin, porni mai departe. Sfătuit de un cetăţean binevoitor, o apucă înspre Lugoj, sfidând întâi praful drumului, iar, mai apoi, ploaia torenţială ce se stârni.

 …

Ajuns în Lugoj, Caius se zvântă o vreme într-o cafenea, privind absent la împătimiţii aparatelor de poker, după care, sfătuit de un individ scund şi care, după ten, părea a fi rapidist, o apucă înspre Arad.

- Şi, din Arad, încotro o iau spre Satu-Mare? – mai ţinu Caius să afle.

- Tot înainte!

Mulţumind, eroul nostru încălecă din nou bicicleta şi, cum se oprise şi ploaia, prinse din nou a pedala, cu icoana Marietei în inimă şi-n gând.

Dacă ar fi fost după gustul nostru, al fidelilor Papa-Cafe, l-am fi îndrumat către Deva, căci cine ştie când se va mai ivi ocazia pentru Caius de a-şi străbate Ţara în lung şi-n lat…

…

 

În acest timp, Crina urzea planuri şi dădea, pe propriu-i blog, linkuri peste linkuri, iar Marieta ştergea mecanic spătarul unui scaun, cu gândurile vraişte. Că parte din aceste rudimente ale raţiunii sale erau îndreptate şi către vajnicul ciclist rămâne greu de precizat şi, oricum, nu are o atât de mare importanţă.

…

Noi, obişnuiţii din Papa-Cafe (local căruia-i fac publicitate mascată), aşa cum era de aşteptat, pariam pe prezumtivele rute ale lui Caius. Aflând că a apucat-o către Arad, ne-am bosumflat într-o măsură, deoarece această probabilitate a fost omisă din toate calculele noastre. Cum arătam mai sus, vina aparţine doar acelui personaj tuciuriu, suspect de a fi rapidist, care n-a avut altceva de lucru decât să-i indice lui Caius ruta corectă. Ce va ieşi de aici, însă, e greu de precizat la ora actuală…

Oricum, domnul plutonier-major Onici, pentru a se răcori, reţinu în parcul din vecinătatea stadionului – şi, implicit, din cea a Papa-Cafe – doi indivizi cu aspect de rapidişti. Rezultând, în urma cercetărilor, că aceia mai erau, pe deasupra, şi nefumători, li s-a emis mandat de reţinere preventivă în arest, pe termen de treizeci de zile, perioadă suficientă pentru ca infractorii să mărturisească tot.

Doi pe o bicicletă

 

În zori de zi, domnul plutonier-major Onici prinse a-l instrui pe Caius, care intrase de-o bună bucată de vreme într-un carusel al suferinţei:

- Ascultă ce-ţi spun, Satu-Mare e tot un fel de sat, da’ mare. Nu are nicio importanţă cum eşti îmbrăcat, că nu te duci la operă. Başca, nici Marieta nu-i vreo contesă. Cum eşti acum, arăţi foarte bine.

Caius încetă pe moment să scâncească, un licăr de nădejde sticlindu-i în privire. Apoi, se posomorî la loc:

- Nici nu prea am bani…

- Şi ce are? Doar n-o scoţi la Ritz, mergeţi şi voi într-un birt sordid. Gândeşte logic: ea-i un fel de menajeră, ca să mă exprim delicat, iar tu…

Din nou, Caius lăcrimă. Cum începură şi nările-i un freamăt sugestiv, domnul plutonier se grăbi să adauge ceva, mai mult cu gândul de a-i distrage convivului atenţia şi de a împiedica o nouă criză:

- Mai poţi economisi şi banii de drum… Uite, ai putea merge cu bicicleta lui Remus! Îi dai, bă, bicicleta lui Caius? – îl abordă domnul Onici pe Remus, care se afla la o masă mai îndepărtată.

- I-o dau… Da’ vezi, bă, să ai grijă de ea!…

Foarte probabil ca, gândindu-se la un eventual drum până la Satu-Mare, Caius să nu fi luat în calcul şi varianta deplasării pe bicicletă, dar, oferta venind pe nepusă masă, acceptă năuc. Marcel simţi nevoia să ajute şi el cu un sfat:

- Ai putea şi să-ţi pui mâna stângă-n ghips… Ar părea că ai suferit de curând nu ştiu ce accident şi-i vei stârni mila Marietei…

- Dar, eu nu vreau să mă accepte din milă! – îngăimă Caius, în vreme ce o nară îi scăpă o dâră de muci de-un gri-verzui apăsător de trist.

- Fireşte că nu vrei, – îl încurajă Marcel – da’, ai altă şansă?…

- N-am! – recunoscu nefericitul îndrăgostit.

Cunoscând o altă trăsătură de caracter a prietenului nostru, am intervenit şi eu:

- Fii atent, să nu te duci acolo cu deştu-n cur! Ia şi tu măcar câteva lalele, în număr impar, de preferinţă… Şi, cum după atâta pedalat ai să puţi, dă-te şi tu cu şerveţele parfumate şi, înainte de a-i vorbi, ronţăie câteva boabe de cafea.

Pe aceste vorbe, Irina îi aduse, din partea firmei, două pliculeţe de ness, cu precizarea că acestea se sug, nu se rod, dar asigură o respiraţie acceptabilă.

După alte câteva sfaturi utile primite din partea noastră, Caius sui pe bicicletă şi porni în marea aventură a vieţii sale. Totuşi, sufletul său era împărţit, încât aproape că s-ar putea zice că, pe acea bicicletă, urcară doi Caius: unul plin de nădejdea unei fericiri nemaiîncercate, celălalt – resemnat de pe acum cu un nou şi previzibil eşec…

Praznic îndoit

 

Foto: Alice Drogoreanu    

 

 

          Deşi ziua de 8 Martie reprezenta, în acest an, o dublă sărbătoare, ploaia insinuantă spălă întreg aerul sărbătoresc, lăsându-ne pustiiţi în cenuşiul cosmic. Cum nu ţineam să mă sustrag stării generale, intrai rebegit în Papa-Cafe, spre a-mi amplifica cu un coniac sentimentul părăsirii, ori poate pentru a sublinia nimicnicia a toate cu un vin vechi.

            - Ce mai spui?…

            Tonul cu care domnul plutonier-major Onici îmi adresă întrebarea lăsa să se întrevadă o percepere a lucrurilor asemănătoare celei ale mele, însă nu şi consimţirea cu aceasta.

            - Ce să zic? – răspunsei printr-o altă întrebare. M-aş cam retrage în depou…

            - Ei, cum vorbeşti aşa? Eşti încă verde! Te-o fi marcat vremea asta…

            Băurăm un timp în tăcere. Îmbătat de linişte, aproape că eram mulţumit, când domnul plutonier recidivă:

            - De fapt, ce-ţi doreşti tu de la viaţă?…

            Luat prin surprindere, improvizai:

            - Ştiu eu?… De pildă, îmi place cozonacul… Dacă se poate, cu lapte.

            - Aşa, da! – admise convivul. Că noi avem şi pierderi de calciu de la coniac…

            Mai târziu, decisei să plec, cu gândul ascuns că la benzinărie poate voi avea şansa să nu întâlnesc niciun cunoscut cu chef de conversaţie. Ajuns în uşă, domnul plutonier îmi mai strigă:

            - Păi, spune-i doamnei să-ţi facă un cozonac! Azi este 8 Martie, are vreme…

            - Îi spun negreşit! – confirmai, după care mă dizolvai în ploaia deasă.

            Foarte probabil ca, după plecarea mea, domnul plutonier-major să fi rostit o vorbă de duh, însă, nefiind acolo, nu am de unde să ştiu cu certitudine acest detaliu. De altfel, nici n-ar avea vreo importanţă.

8 Martie

Desen de Adina Huţanu

 

 

Ar fi exagerat să spunem că Marcel a luat-o tare de dimineaţă, deoarece zorii îl aflară deja într-o stare deplorabilă. Intrând în Papa-Cafe (local căruia îi facem publicitate mascată) ne făcu pe toţi să ne întrebăm la unison: „Pe unde naiba s-o fi tăvălit ăsta?”. Andrei încercă să fie abil:

- O ciorbă de burtă, o cafea?…

- Scârţ! – făcu Marcel. Vodka!…

Tânărul ridică din umeri şi porni, resemnat, să aducă preţiosul lichid, în vreme ce domnul plutonier-major Onici îşi aminti – ca pentru el – că astăzi este 8 Martie, zi în care s-ar cuveni ca orice bărbat responsabil să bea cu măsură şi să ofere femeilor din proximitate ceva frumos, străduindu-se să nu însoţească gestul cu cine ştie ce vorbă grobiană. Cum înclinarăm toţi cam către acelaşi punct de vedere, Marcel se înduioşă:

- Cred că mai iau un coniac, apoi mă pun pe bicicletă şi-i duc Teodorei un bucheţel de ceva…

Parte dintre noi opină că e mai corect să spui „o sută de ceva”, iar Teodosie îşi aminti un detaliu:

- Dar, nu ţi-ai vândut bicicleta, în februarie, pe-o sticlă de rom? Cu ce bicicletă te duci acum?…

- Asta nu te priveşte! – i-o reteză Marcel.

Cum Filaret se apucă să interpreteze la pian Tablouri dintr-o expoziţie (Картинки с выставки), colegul nostru se impacientă:

- Asta nu-i aia lungă?…

- Ba da, e aia lungă… – admise domnul plutonier. Păcat că-i doar o piesă muzicală!…

Cum nu înţeleseserăm aluzia, ne-am rezumat la a comanda coniac vechi, spre a putea savura muzica aşa cum se cuvine. Marcel, însă, dorind să evite un vertij, spuse că i s-a făcut dor de Teodora. Apucând un fir de zambile ce stătea fără rost într-un păhăruţ de pe masă, porni hotărât, deşi împleticit, către ieşire.

Observând că suitul pe şeaua bicicletei este o operaţiune dificilă, colegul nostru apucă vehiculul de ghidon şi, descriind serpentine comice, păşi pe lângă acesta, purtând cu delicateţe florile.

- Eu vă stimez şi vă respect, motiv pentru care ţi-am adus aceste flori, cu prilejul… – începu să-şi alcătuiască un discurs festiv, apreciat în oarecare măsură de trecătorii ocazionali. Brusc, prinse să fredoneze: Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca…

Aici, Marcel se dezechilibră, prăbuşindu-se în spaţiul verde. Efectele bicicletei trântite peste el fură atenuate de-un pom de care încercatul nostru erou reuşi să se agaţe cu un braţ şi, rotindu-se în jurul trunchiului, mânat de forţe anevoie de explicat, începu să elimine efervescent toate cele îngurgitate până atunci.

- A fost la benzinărie – observă domnul plutonier, ieşit în stradă împreună cu câţiva dintre noi. Doar acolo se fac aşa sandvişuri…

Provocat de Cosmosul ostil, Marcel începu după un timp să declame imprecaţii terifiante:

- Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni?

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!…

- Acum, asta e! – opină Raul. Nimeni nu-i perfect…

- Păcat de flori! – concluzionă Andrei, dar uitarăm curând de firul de zambile, reintrând în aşezământ.

Festival

 

 

I

 

Aşa cum este firesc să se întâmple, cei mai merituoşi dintre bloggeri au fost premiaţi pentru activitatea lor, oferindu-li-se o şedere în renumitul sat Gărâna, cu prilejul Festivalului de Jazz. Şi, tot într-o logică intrinsecă, cei mai merituoşi bloggeri au fost socotiţi aceia care-au avut parte de câte-o poveste dedicată lor. Cine-a avut iniţiativa premierii acestora nu este întru totul clar, însă, ştiut fiind că nu este cazul să-ţi pui întrebări atunci când este de luat şi nu de dat, nici noi nu vom iscodi inutil.

Cazarea s-a făcut într-o cabană, ridicată în ultimii ani de către un director de şcoală cu iniţiativă. Decăzând din funcţie şi nemaiputând popula edificiul cu elevi, a acceptat compromisul de a oferi cabana oricui se nimereşte.

Zece au fost merituoşii condeieri. Pentru o mai lesnicioasă cuprindere a lor, le vom oferi numele şi supranumele sub forma unei liste, în ordinea nemuririi în basme:

1. Rebecca Mohl – Cenuşăreasa

2. Tomata cu Scufiţă – Scufiţa roşie

3. Ama – Albă ca Zăpada

4. Chinezu – Ivan Turbincă

5. Oana Stoica-Mujea – Vrăjitoarea din Hansel şi Gretel

6. Crina Dunca – Eroină în Povestea porcului

7. Adelina Enache – Fetiţa cu chibriturile

8. Mioara Mitrea – Frumoasa din pădurea adormită

9. Camelia Filip – Poveste absconsă

10. Gabriela Savitsky - Şeherazada.

 

 

 

Camelia: Dacă ştiam că-i un sat, nici nu mai veneam. Dacă-i premiu, atunci să asigure condiţii!…

Rebecca: În primul rând, tu eşti aici mai mult la grămadă… Că aia a ta nu era poveste, doar se zicea cum te-ai îmbătat de te-ai pomenit în nu ştiu ce gară, unde mai făceai şi fiţe…

Camelia: Ba era poveste, da’ era absconsă!

Mioara: Nu există poveste absconsă! Ori e poveste ca toate poveştile, ori e struţocămilă. Basmul are nişte reguli…

Tomata: Aţi hotărât cum stăm în camere? Eu vreau, oricum, cu Rebe…

Ama: Păi, Rebe a zis că numai cu tine să n-o lăsăm, că-i sătulă de talentele tale!

Rebecca: Şi tu trebuie să-ţi baţi gura? Aia era ceva confidenţial!

Tomata: Stai un pic, că n-am înţeles! Eu fac talente? Eu? Tu eşti aia care s-a săturat? Să le zic la toţi ce-ai făcut la restaurantul spaniol?…

Chinezu: Ar fi bine să ne calmăm, să nu începem şederea noastră aici într-un mod tensionat…

Crina: Tu încă nu te-ai apucat să spargi lemne? Ai poftă de conversaţie?…

Chinezu: Mă duc imediat…

Crina: Nu te duci imediat, te duci chiar acum! Unde pleci?

Chinezu: La lemne… Doar tu ziceai!

Crina: Şi bagajul meu merge singur până sus?…

Chinezu: Dar, încă nici nu v-aţi hotărât care cum staţi…

Crina: Asta nu-i treaba ta!

Adelina: Chiar, ar fi bine să pregătim focul… Îl fac eu!

Toate: Nu! Las’ că-l face Oana…

Adelina: Da’ de ce Oana?

Oana: Pentru că eu şi gătesc… Azi avem…

Mioara: Văd o foame! Aş hali orice, numai să nu fie cu pui…

Oana: Păi, chiar mă gândeam la nişte cartofi cu pui… Iar pe seară, nişte ciupercuţe…

Gabriela: N-am putea, mai bine, să comandăm nişte pizza?

Camelia: De unde să comandăm? Vezi să nu aibă ăştia pizza? În afară de vacile de pe uliţă, n-am băgat de seamă să aibă altceva… Chiar, ce-o să facem toată ziua?

Ama: Eu am adus mai multe cărţi. O să dau la fiecare să citească un volum şi, după ce le terminăm, facem schimb…

Gabriela: Am adus şi eu Cartea de sidef…

Ama: Foarte bine, dar nu e nevoie, am eu cărţi suficiente…

Chinezu: Aş vrea eu să citesc Cartea de sidef. Am citit câteva poeme pe blog…

Crina: Tu nu aveai treabă? Parcă era vorba că spargi lemne…

Chinezu: Am spart.

Crina: Şi pe mâine, cine le sparge? Eu?

Chinezu: Sunt deja pe vreo trei zile…

Crina: Atunci, pune mâna şi adu câteva găleţi cu apă!

Rebecca: Nu ne apucăm să facem curat, mai întâi?

Tomata: Dar e destul de curat!…

Rebecca: Într-o cabană, ca şi în oricare incintă, nu există destul de. Ori e curat, ori e porcărie!

Oana: Să fac mai multe ciuperci pe diseară?

Gabriela: Câte crezi că poţi să mănânci…

Mioara: Eu zic să ieşim în sat!

Camelia: Ce să facem în sat?

Mioara: E un birtuţ. Ne facem mangă, şi-o luăm prin pădure…

Tomata: Eu în pădure nu mai merg! Ultima dată, am fost agresată de-un lup.

Rebecca: Şi madama ar fi vrut s-o agreseze Ursul…

Tomata: Tu vorbeşti? Vrei să le zic la toţi cum…?

Ama: Eu zic să ne organizăm odată! Jos, oricum, rămâne Chinezu, ca să poată pregăti cafeaua şi micul dejun pe când coborâm noi. Ce nebuni şi ăştia, să trimită un bărbat cu nouă doamne!

Gabriela: Nu bărbăţia lui ar reprezenta impedimentul, da’ am auzit că sforăie de zici că-i bombardament…

Chinezu: Acum a zis unul că azi de la ora cinci încep concertele…

Crina: Numa’ bine, ai vreme să duci bagajele sus şi să mai cari nişte apă.

Gabriela: Eu nu prea le am cu jazz-ul, că am făcut abuz în studenţie. Mai bine rămân aici să-i scriu povestea lu’ Şahriar, că altfel iar se-apucă de tâmpenii…

Oana: Şi eu am laptopu’ la mine. Am putea discuta pe mess…

Gabriela: Da’ aşa, direct, ce-are dacă discutăm?

Oana: Aşa mă plictisesc… De fapt, eu rămân să gătesc, că nici eu nu prea le am cu jazzul…

Adelina: Să aprind focul?

Toate: Nu! Lasă, că ne descurcăm noi…

Ama: Decidem odată cum stăm pe camere, ori stăm aici până mâine? Că mai am şi cărţile astea de împărţit…

Gabriela: Poţi să tragi la sorţi, mi-e indiferent cu cine stau. Iar cărţile, poate găseşti amatori în sat să le citească…

Ama: Tu câte beri ai băut până acum?

Gabriela: Ce te fute grija?…

Ama: Fetelor, care-a numărat cât a băut asta?

Crina: Că fix de aia am venit taman din Satu-Mare, ca să mă uit la oameni în gură…

Ama: Nu vorbi aşa, că treaba-i serioasă, tu nu şti ce se poate declanşa…

Rebecca: Bine că le ştii tu pe toate!

Tomata: Acum, tu de ce te-amesteci? Chiar aşa te mâncă-n cur tot timpul?

Rebecca: Cu mine vorbeşti aşa? Nu, serios, mie mi-ai spus asta?…

Chinezu: Întreabă unu’ dacă nu vrem să cumpărăm lapte…

Mioara: Da’ ce suntem noi, sugari? Aş bea ceva…

Chinezu: Ce-i zic?

Gabriela: Să-l vândă la mă-sa!

Ama: Hai, pe bune, care ştie câte beri a băut asta?

Gabriela: Tu în afară de berile mele şi de căcaturile tale de cărţi mai ai şi alte preocupări?

Ama: Cum sunt cărţile mele? Dar, ce au, savanto?…

Chinezu: Hai, că stă omul afară! Ce-i spun?

Toate: S-o belească!…

Crina: Dacă-mi amintesc bine, tu parcă aveai de cărat nişte găleţi cu apă, nu te-a însărcinat nimeni cu aprovizionarea!

Rebecca: Eu ies puţin în sat…

Tomata: Unde te duci?…

Rebecca: La dracu’ mă duc! Oriunde, numai să mă scap odată de voi!

Camelia: Iaca, scârţ! Fiţoasa… Du-te învârtindu-te şi să te-ntorci când te-oi chema eu!

Oana: E bine dacă-i mâncarea gata pe la zece?

Gabriela: Nu ne mai fute atâta la icre cu mâncarea ta!

Oana: Chiar, asta câte beri a băut?

Ama: Eu am zis că nu-i în regulă! Dacă vine Chinezu, îl pun să numere cutiile goale…

Mioara: Într-adevăr, e complicată aritmetica asta, muncă de chinez…

Ama, Rebecca: Tu ce te bagi? S-a-nchis birtu’ deja?… N-ai treabă?…

Adelina: Are cineva o ţigară?

Camelia: Da’ tu nu fumezi!

Adelina: Vreau să mă apuc…

Crina: N-avem! Doar stinse… Mai bine ai ecologiza uliţa, că tocmai s-au căcat două vaci în dreptul cabanei…

Rebecca: Chiar, hai să facem curat!

Oana: Mi-a venit o idee!

Gabriela: Am pus-o! Iarăşi tu cu ideile tale…

 

 

 

II

 

 

 

Mioara: Ce-mi vâjâie capul! Cred că a fost prea tare muzica aseară…

Tomata: Se zice coniac, nu muzică! Că nu cu muzica aveai tu treabă…

Mioara: Pe bune, acum… simt aşa, în timpane…

Ama: Păi, coniacul va fi fiind orchestra, iar berea îngurgitată peste e dirijorul, care împinge muzicanţii către tâmple….

Mioara: Hai, mă, că n-am băut nu ştiu ce!…

Rebecca: Ce-i drept, se ştie ce şi cât ai băut, aşa că mai bine schimbăm subiectul…

Gabriela: Bună dimineaţa!

Ama: O fi, dacă zici tu…

Gabriela: Acum, ce faceţi mutrele astea? C-a fost mişto ieri…

Ama, Tomata, Rebecca: Mdaa!… Să zicem…

Gabriela: Ce-aveţi? Am înjurat pe cineva?…

Ama: Nu chiar pe toţi… Au fost câţiva pe care i-ai ratat. Cu Mircea Florian ai fost chiar amabilă, nu i-ai zis decât chelios ramolit…

Gabriela: Şi s-a supărat?

Rebecca: Nuuu, cum să se supere? Te-a cerut şi în căsătorie!

Crina: Neaţa! E gata cafeaua?

Chinezu: Bună dimineaţa! E gata, cum să nu fie?

Crina: Pfffrr! E amară!

Chinezu: Zahărul este aici, pe masă!

Crina: Şi tu când îţi îndulceşti cafeaua ţii zahărul pe masă, ori îl introduci în cafea şi amesteci, ca să se dizolve? Sau aşa mare filozofie ţi se pare asta?…

Chinezu: Pun imediat!

Oana: Bună dimineaţa! Aşa nasol mă simt… Ieri m-a enervat un bou pe mess şi-am băut cam mult…

Ama: N-ai fost singura…

Mioara, Gabriela: Ce vrei să spui?

Ama: Nimic… Acolo, la concert, au fost unii care-au mai băut…

Gabriela: Eu m-am săturat de insinuările tale! N-am venit aici să mă călugăresc!

Tomata: Ooo, nici nu te-a suspectat cineva de astfel de intenţii!

Mioara: Rebecca, vrei să nu mai lustruieşti căcatu’ ăla de furnir, că-mi accentuezi vertijul?…

Rebecca: Da’ cum vrei să las, ca la porci?… Dacă-aţi mai pune şi voi mâna, ar mai arăta şi-aici cumva…

Oana: Eu sunt aici în vacanţă…

Camelia: Da, cu vacile pe uliţă şi cu toată snobimea venită la jazz…

Rebecca: Dacă nu-ţi convine, fă-te mangă şi ia-o la pas! Nimereşti tu vreo gară, în care să porţi convorbiri interesante…

Camelia: Că tu, cu Flavius Amorăriţei al tău, eşti mai brează!…

Crina: Azi facem ceva, sau iarăşi stăm aici şi futem muşte?

Mioara: Am putea, după ce ne dregem, să tragem o tură în pădure…

Gabriela: Chiar, c-aş bea o bere…

Camelia: Măcar de-ar fi numai una!

Ama: E bună ideea cu pădurea! Luăm şi cărţile şi citim în natură…

Gabriela: Am eu un pachet la mine, da’ lipsesc valeţii…

Crina: Nu lipsesc, însă sunt trândavi! Ai adus apă?

Chinezu: Am adus… Două găleţi.

Crina: Şi astea o să ne ajungă, futu-i mama mă-sii, un cincinal! Du-te şi adu apă, să fie!

Camelia: Oare cât o mai ţine pe Ade la post? De fapt, ce-a făcut?…

Ama: Ce să facă? Au găsit-o sub scenă, încercând să aprindă nişte surcele cu o brichetă…

Camelia: Uite-o, că a venit…

Adelina: Ceau, ceau… V-aţi trezit deja? Eu am stat la şpriţ cu caraliii până spre ziuă…

Tomata: Şi ce-au zis?

Adelina: Ce să zică? Îmi suflă!… Am băgat-o pe aia cu prezumţia de nevinovăţie… În plus, nici n-am scăpărat bricheta, aşa că acuzele lor sunt zero! Tu cu ce te joci acolo?

Oana: O păpuşă… Îmi place s-o am cu mine.

Mioara: Şi de ce-o împungi cu ace?

Oana: Aşa… Stau mai bine hainele pe ea. Dacă fixezi rochia în zona inimii şi a stomacului, stă mai elegant…

Rebecca: Are şi-un nume?

Oana: Da, îi zice Ama? Când era nouă zicea mama, însă nu foarte clar, şi se-nţelegea Ama. Acum, nu mai vorbeşte, că avea mecanismul în zona rinichilor, şi i-am fixat cu ace o pereche de tanga…

Chinezu: Eu m-am săturat! Ce premiu mai e şi ăsta, să vă rabd toate fiţele? Eu am fost consilier pe lângă oameni importanţi, numele meu reprezintă un brand! Şi-am ajuns să fiu cârpa voastră de şters pe jos? Sunteţi o adunătură de scorpii infatuate! Îi deplâng pe bărbaţii care-ar avea de-a face cu voi! În afară de ifose şi alcool, nu-i nimic în capul vostru! Mi-e scârbă!…

Crina: Dac-ai terminat, du-te şi mai sparge nişte lemne, să-ţi mai taie greaţa! Ce-are ăsta, e dus?

Rebecca: Cui îi pasă?…

Ama: Ceva, totuşi, zicea el… Când ne apucăm să citim?

Gabriela: Tu chiar nu pricepi că n-are nimeni chef de cărţile tale? Dacă chiar ar fi să citim, cine s-ar mai apropia de volumele alea, cu foile varză?…

Ama: Ce varză, care varză?… Cine-a turnat bere pe cărţile mele?! Cine?!

Tomata: Hoo, nu urla aşa!… Eşti nebună?

Ama: Cine mi-a stricat cărţile?

Gabriela: De ce te uiţi la mine? Eu am fost la concert…

Ama: Asta e bere! Numai tu ai băut bere!

Crina: Să văd… Da, ar putea să fie bere…

Adelina: Poate, dacă le presăm cu ceva şi le punem pe sobă, la căldură, se îndreaptă filele… Fac eu focul…

Toate: Nu faci nimic!

Ama: Ce fac acum? Nici măcar nu erau exemplarele mele, le aveam de la Schimb de Cărţi… Acum, cum o să le dau înapoi? Să mă fut în ea, viaţă!

Rebecca: Aici te susţin!

Oana: Dă-le dracului de cărţi! Se găsesc toate în librărie, n-au decât să-şi cumpere…

Tomata: La mine pe blog…

Rebecca: La tine pe ce? Ăla-i chiar blog, sau zici doar aşa, la mişto?

Tomata: Poţi să ştii că-i blog! Am authority 160, în vreme ce rahatul tău e abia la 38. Ăsta-i criteriul de valoare pentru bloguri.

Rebecca: Ete, pârţ! Criteriul e valoarea intrinsecă, nu la şmecherie, cu linkuri, cu reciprocităţi…

Tomata: Fă-ţi tu reciprocităţi, dacă ai cu cine! Nu vezi că te evită toţi, că te ştiu matracucă?…

Rebecca: Cum mi-ai zis? Repetă, dacă ai curaj!

Ama: Lăsaţi-le-n futere de bloguri, că fix de ele mi se rupe mie acum! Mi-ai distrus cărţile!

Gabriela: Ce tot insişti pe ideea asta? Ţi-am zis frumos că am fost la concert, iar după aia am scris povestea pentru Şahriar… Ce treabă aveam eu cu căcatele tale de cărţi?

Crina: Cum arată acum, chiar că zici că s-a şters careva cu ele… Eu le fac o poză şi le pun pe blog la mine, ca ilustraţie la ceva cu dezinteresul generaţiilor noi faţă de Cultură.

Mioara: Voi mai staţi? Că eu ies puţin prin sat…

Camelia: Birtul e pe uliţă-n jos, pe partea dreaptă, în caz că ai uitat de ieri…

Oana: Ies şi eu, să strâng nişte ierburi…

Gabriela: Ce ierburi? De fapt, nu mă mai interesează nimic. Cred că azi nici nu scriu. Dacă-l apucă pandaliile pe Şahriar, treaba lui… Să dea şi lovitură de stat, din partea mea!

Tomata: Tu chiar crezi că nu mai poate el de blogul tău?… Intră la admin şi-o să vezi că nici nu te bagă-n seamă…

Rebecca: Nu, că te-o citi pe tine, cu recenzia la Dama cu camelii… Du-te, bă, şi te plimbă!…

Tomata: Nu, că eu te sparg!

Camelia: Terminaţi odată, n-am venit aici să ne omorâm!…

Oana: Chiar! Mi-a venit o idee…

Gabriela: Fă-o! Eu nu mă mai amestec.

 

 

 

III

 

 

 

Chinezu: Ohhh!

Ama: Ăsta moare aici! Faceţi ceva!

Crina: Ce-ai vrea să facem? Ce-s eu, popă? Da, ai dreptate, s-ar putea să moară, că-i vânăt tot… Era bine dacă spărgea ieri mai multe lemne…

Adelina: Dar, de la ce i-o fi venit?

Rebecca: De la ce? Aseară a băgat în el două porţii de ciuperci şi-a tras-o cu palincă! Mă mir că a mai apucat dimineaţa…

Gabriela: Am sunat eu la Salvare…

Ama: Şi ce-a zis?

Gabriela: Nimic, ce să zică? E ocupat! Mai încerc… De fapt, aţi putea suna voi, că eu am cartelă…

Camelia: Vezi, să nu vină Salvarea în cătunul ăsta! Ăştia n-au nici dispensar… Le umblă vacile pe uliţă…

Tomata: Da’ mai termină odată cu vacile tale! Unde-ai vrea să umble, pe case? Că tu te-i fi născut numa’ cu caviar? Deja mi-au ajuns mutrele tale până peste cap!

Camelia: Chiar, dacă răspunde la Salvare, ziceţi-i s-o ia şi pe asta, că nu-i întreagă la cap!

Tomata: Dacă nu-ţi ţii gura, cred că o să ai tu nevoie de Salvare!

Chinezu: Arusha! Oohh!…

Adelina: Ce zice?

Gabriela: Arusha…

Adelina: Ce-i asta?

Gabriela: Un oraş în Tanzania.

Adelina: Poate că-i este frig… Să fac focul.

Toate: Nu faci nimic! Stai unde eşti!

Ama: Acum, stăm şi ne uităm la el? Să facem ceva!

Oana: Eu aş putea să-i scriu un epitaf, pe blog, da’ nu prea le am cu rimele…

Mioara: Să-i facă cineva respiraţie gură la gură!

Gabriela: Eu nu pot, că am Helicobacter pylori…

Adelina: Mie mi-e scârbă!

Ama: Că nouă cum crezi că ne e?…

Crina: Aş încerca eu, dar mă tem că se transformă…

Oana: Ha, ha! Ca porcu’! E tare! Fetelor, auziţi: Eram cu un grup în Bucegi şi tot aşa, pică unu’ dintre noi, Ciprian, şi-ncepe să facă spume ca ăsta… Noi aveam programat un joc de Monopoly la cabană, aşa că l-am lăsat acolo şi-am trimis după el Salvamontu’, dar ne-am amintit de tip destul de târziu. Când l-au găsit, deja făcuse ţurţuri, că i-a îngheţat spuma-n nări…

Rebecca: Şi-a scăpat?

Oana: Draci! Sapa şi lopata… Autopsierii ziceau că tot de la ciuperci i s-a tras…

Mioara: Da’ Chinezu a tras şi palincă pe lângă… Ştiam că, dacă bei zdravăn, otrava nu are efect…

Ama: E clar, tu n-o să mori otrăvită…

Oana: Nu-i vorba de asta, oricum, ciupercile mele erau foarte bune, doar am mâncat şi eu şi n-am nimic…

Gabriela: Chiar ai mâncat, sau doar ai simulat? Că am găsit pe cărţile Amei resturi de ciuperci… Oricum, deja nu mai erau bune de nimic…

Crina: În Maramureş, dacă se otrăveşte vreunul, merg oamenii la vrăjitoare să le dea lapte de căprioară. Aia nu ştiu ce bolboroseşte, şi laptele curge pe o funie. În vremea asta, în pădure, căprioarele se învârt în cerc…

Tomata: Ţi se-nvârt ţie căluşei în cap! Du-te, băi, că astea-s superstiţii! Eu cred în Ştiinţă!

Rebecca: Mda, că la Fizică erai tot timpul pe toamnă… Ai aprofundat-o!

Chinezu: Aauuu!…

Gabriela: Da’ urât mai face! Ăsta, dacă doarme, sforăie, dacă mănâncă, începe să ţipe… A mai sunat cineva după Salvarea aia?

Ama: Păi, n-ai zis că suni tu?

Gabriela: Am zis că am cartelă, şi mai am minute puţine…

Oana: Să-ncercăm să dăm un bip, poate ne sună ei…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Eşti demenţială!

Camelia: Nu mai poot! Mă piş pe mine de râs!…

Rebecca: Măcar, cu râsul ai o scuză…

Ama: Du-te, că nici tu nu eşti normală! Dacă nu mor de ciuperci, cred c-o să mor de râs!…

Oana: E bine şi-aşa…

Chinezu: Ohhh!…

Gabriela: Rage ăsta de zici că are orgasm…

Toate: Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Căcarea Troiei!

Tomata: Nu mai poot! Nu mai poot!

Gabriela: Acum nu mai poţi, când e ăsta în extaz?…

Tomata: Du-teee… că-mi plesneşte operaţia! Ha, ha, ha!

Oana: Îl ştiţi pe ăla? Iubitule, mănânci de bunăvoie, sau te omor eu?…

Adelina: Cu vătraiul… Haaa! Mă sufoc…

Crina: Dacă ai noroc, te ia Salvarea şi pe tine…

Mioara: Pe-aici nu vine Salvamontu’?…

Ama: Doar după ce faci ţurţuri, ca Ciprian ăla…

Toate: Haaa, ha, ha, ha!

Crina: Bă, sunteţi de delirium tremens!…

Mioara: Hai, acum, serios vorbind… Care-i face-un necrolog ca lumea la ăsta?

Gabriela: Eu nu mă pricep să scriu pe tema asta… Bine, aş putea încerca un poem, dar ar ieşi prea încifrat, n-ar mai pricepe nimeni că-i vorba despre Chinez…

Ama: Eu nu le prea am cu poezia, dar m-am mai întrebat: De ce n-ar putea toţi să scrie clar, cum făcea Coşbuc? Că bagă la metafore şi întortocheli de nu mai pricep nici ei ce-au vrut să zică…

Crina: Bă, sunteţi de groază! Ăsta-i în agonie, şi voi faceţi teorie literară… Hai, mai bine, să bem o cafă!

Toate: Chiar!

Mioara: Mie mi s-a uscat gâtul de când îl priveghez pe Chinez…

Ama: Bun, ţi s-o fi uscat… Noi vorbeam despre cafea.

Mioara: Da, cafea, normal. Bine, eu îmi pun şi-un pic de rom…

Ama: Nu ştiu ce am, mă cam doare stomacul, parcă m-ar împunge ceva…

Oana: Ei, empatie! Te-a impresionat Chinezu’… Las’ că-ţi trece!

Tomata: Dacă nu, tot suntem chitite pe necroloage…

Crina: Fetelor, vouă nu vă miroase-a fum?

Camelia, Tomata, Ama, Rebecca: Parcă…

Gabriela: Arde! E incendiu! Laptopu’ meu!…

Toate: Foc! Arde! Fugiţi!…

…

 

Mioara: Pe Chinez l-a scos careva?

Oana: O fi ieşit el… De la căldură, îţi revii…

Gabriela: Bine că mi-am luat laptopul!

Oana: Şi eu…

Ama: Mie mi-au rămas cărţile înăuntru…

Crina: Oricum, nu mai erau bune de nimic!

Adelina: Păcat! Era făinuţă cabana…

Rebecca: Acum, ce să-i faci? N-ai ce-i face!…

Frumoasa din pădurea adormită

 

 

Mioara avea un obicei, anume acela de a se deştepta cu ceva mai târziu decât s-ar fi impus. Mai exact, dacă ora optimă ar fi fost cinci, ea se trezea la cinci şi un sfert, dacă era şase, avea efect asupra ei la şase şi zece, şi am putea continua tot aşa, trecând în registru toate ceasurile în care umanitatea a segmentat ziua. Atunci când nu depindea de o oră de trezire, zorii o găseau pe Mioara în Crama Naţional. Din cramă – cunoscătorii ştiu acest detaliu -, te pomeneşti mai apoi fie-n Clasic, fie pe la Turnişor, fie-n Dumbravă, ori dracu’ ştie mai pe unde…

 

Într-o dimineaţă mohorâtă, Mioara se nimeri în inima Dumbrăvii, dar noi o vom socoti pădure, artificiu tehnic menit să lege povestirea, oarecum, de titlul ales. În pădure, sticle azvârlite ar fi strălucit, dacă ar fi avut măcar vreo rază să le ilumineze. „Lasă, Doamne, soare-n umbre!” – rosti tânăra în gând, însă nu cu suficientă intensitate, astfel că cenuşiul zorilor persistă. „Dimineaţa nu-i senină” – constată, cu resemnare, Mioara şi continuă, poetizând: „Dimineţile-şi ling plumbul…”. Era, bineînţeles, o exagerare, căci în discuţie intra doar aceadimineaţă în care, un observator echilibrat, ar fi putut-o întreba:

- De ce nu eşti la ora asta în pat?…

Dar, nici un observator echilibrat nu se afla împrejur. Mai bine, de fapt, pentru el, căci ar fi primit, cel mai probabil, răspunsul:

- Ce te roade grija?…

Sau, în sfârşit, ceva asemănător… Însă, neavând cu cine discuta, gândul îi reveni la sticlele azvârlite-n desiş: „De ce nu le-or recicla? De fapt, mă mai întreb?… Cu ăştia…”.

Siluete cenuşii se profilară în nuanţele matinale de gri. „Ce de lupi se înconjoară! Mai ăştia lipseau!… Măcar, lupii calcă mut şi nu zdroncăne… Dacă era Marius Mitea, trăgea o cântare şi-i punea pe fugă… Dar, în ce mă priveşte, nici să cânt n-am chef! Oare ce naiba caut aici?…”.

În vreme ce tânăra vântura aceste frânturi de gânduri, ca nişte căluşei ce-n joc se frâng, lupii se apropiară, cu boturile îmbăloşate şi ochii sticlind ironic. „În general, lupii nu-s atraşi de roşu, iar eu port roşu… Or fi fascinaţi de nume – gândi Mioara. De ce or fi rânjind aşa, de parcă ar fi vânzătoarele de la Alimentara? În definitiv, treaba lor! Sunt obosită…”. Mioara dădu să se proptească de un copac, dar unul dintre lupi, probabil şeful haitei, o atenţionă:

- E proaspăt vopsit!

„Minunat! Sticlele nu le reciclează, da’ vopsesc copacii! Ţară de cretini!” – îi fulgeră tinerei în minte, dar, mai apoi, ca în vis, îşi zise că poate era doar o vorbă la mişto şi că, în plus, lupii nu vorbesc… „De fapt, la cât am băut, n-ar fi de mirare ca însăşi pădurea să vorbească…”. Plictisită, Mioara urlă către haită:

- Marş de-aici! N-aveţi la ce să vă holbaţi!

Intimidaţi, lupii bătură-n retragere.

Oarecum mai relaxată, Mioara prinse a roti versuri în duhu-i istovit:

 

„Lupii-şi flutură iar goana,

Haita-ntreagă-şi linge rana,

Haita lung îşi sună spaima,

Nu te-opri acum!”.

 

„Cum să nu mă opresc, că-s frântă?! Căluşeii-n joc se frâng…” – mai trase Mioara de-o idee şi adormi, pierdută-n pădurea deasă.

 

Amiaza, prin contrast, fu una plină de strălucire, vântul îndemnând nourii către zări. Un tânăr de o frumuseţe nemaivăzută, întrecând tot ce-au putut scorni basmele ori mitologiile diverse, o găsi pe Mioara şi prinse s-o zgâlţâie, spunându-şi:

- Uite-o, în ce hal este iarăşi! Normal, în bomba aia de Naţional numa’ otrăvuri găseşti… Hei, trezeşte-te!

Mijind ochii, Mioara văzu chipul acelui personaj ireal, împrejmuit de brocartele ţesute de copaci pe albastrul pur al înălţimilor. Cu un zâmbet amar, îi spuse:

- Lasă-mă, omule, în pace, azi este sâmbătă!… Ştii că sunt rebelă!… – şi adormi la loc.

Pădurea, la rându-i, păru încremenită, iar tânărul plecă nu se ştie unde, mânat, pesemne, de unele chestiuni personale.

 

Nu ştim cu exactitate ce s-a întâmplat în continuare, dar este cert că, în zorii zilei de luni, cu o oarecare întârziere, Mioara se prezentă la serviciu, prilej cu care portarul instituţiei făcu câteva glume reuşite.

Şeherezada

 

Fiind mai în etate, el avea calviţie frontală, tupeu multidirecţional, plus alte câteva însuşiri şi atribute. Părăsit de prieteni şi de consilieri, personajul căută un remediu împotriva singurătăţii, dedicându-se bloggeritului, spre disperarea puţinilor fideli rămaşi în preajmă-i.

- Pierde atâtea ceasuri pe comp – şuşoteau apropiaţii -, în loc să se preocupe de atribuţiunile care-i revin în mod firesc: să îmbârlige, să mai condamne ceva, să mai dea câte-o muie…

- L-a subjugat tehnologia… – ofta câte unul, neputincios.

Serviciile abilitate căutau să-l scoată din această stare de nefiresc entuziasm faţă de internet, dublată de-o vădită apatie în raport cu orice altceva. Degeaba-i sugerau să frunzărească dosare, să audieze convorbiri telefonice ori să privească instantanee abil surprinse. Singura modalitate rămase aceea ca, în loc să i le înmâneze direct, să le posteze pe internet…

Stratagema Serviciilor ar fi putut părea abilă, dar, personajul despre care vorbim era captivat doar de un bine determinat segment al bloggerelii, urmărind în mod predilect o anume autoare de al cărei condei era fascinat. Cum o porecli Şeherazada, îi vom spune şi personajului nostru Şahriar, cu toate că acesta este doar un pseudonim (nume de cod).

Dacă oarecând băile de mulţime erau o dulce savoare pentru Şahriar, acum ajunse să le urască, deoarece îl ţineau departe de Şeherazada sa. Totuşi, nu putea să le evite cu desăvârşire, acestea intrând în protocol. Întors de la astfel de cazne, bombănea:

- Tu-i în gură de figuranţi! Barem dacă s-ar mai spăla… Ce dracu’, nu găsiţi şi voi aplaudaci mai igienici?…

- Ăştia sunt… – murmura câte unul din suită. Şi pe ăştia abia-i mai adunăm…

- Mă rog… Să lăsăm asta… A mai postat ceva? – întrebă pe o secretară, chipul înseninându-i-se brusc.

Femeia avea sarcina ca, pe timpul cât şeful ei lipseşte de la computer, să monitorizeze blogul Şeherazadei, prezentând un scurt rezumat.

- Are două posturi noi, primul cu şaisprezece comentarii, al doilea doar cu patru, da-i pus de curând…

- Azi mă înjură?

- Puţin, în primul post, dar, mai mult aluziv…

- Lasă-mă să văd! – rosti Şahriar emoţionat şi aşezându-se în locul secretarei.

În timp ce i se aducea un pahar cu oarece tărie, îmbloggeritul deja făcu o lectură sumară:

- Hă, hă, hă, ce i-o trage meta-Comunicatoru’! Hai, să văd şi ce zice tipa de mine…

…

 

Dacă, oarecând, legendarul Şahriar renunţă să mai ucidă tinerele fete, vrăjit fiind de poveştile Şeherazadei (sau Şeherezadei, cum prefera aceea să-şi spună), acest Şahriar contemporan, momit de condeiul inegalabil al noii Şeherazade, dacă nu se opri cu totul din prostii, le diminuă în mare măsură, fiind mai toată vremea ocupat…

Ivan Turbinca

 

 

Era odată un maramureşean, pe care îl chema Chinezu. Legătura sa cu Ivan (Vania) era una pur electronică, da’, maramureşeanul, tot un fel de Ivan, iar Chinezu, tot un fel de rus, aşa că povestea de azi se potriveşte, într-o măsură, cu cea de oarecând.

Ca orice maramureşean care se respectă, Chinezu vieţuia în Bucureşti, dar ar fi putut locui în oricare altă zonă electrificată, cât să-i meargă laptopul, ba, chiar, cu o oarecare rezervă de baterii, ar fi putut sta şi-n vârf de munte, fără să i se simtă lipsa prea mult.

Mergând într-o seară pe Magheru, şovăind de pe un trotuar pe celălalt, Chinezu răcnea cântecul cu libelula, zburătoare a cărei rimă putem doar s-o presupunem. Pentru cei care ar putea găsi ilogic acest comportament, facem precizarea tehnică minimală că organismul Chinezului era îmbibat cu palincă.

Prin dreptul crâşmei Deja Vu, Domnul Hristos şi Sfântul Petre poposeau spre a vedea ce mai este prin lume. Sfântul Petre, auzind hărmălaia, propuse o atitudine prudentă, datorită unor amintiri mai vechi, în împrejurări oarecum similare.

- Nu te teme! – zise Domnul cu blândeţă. De drumeţul care cântă nu ai a te feri…

- Dar, Doamne, – obiectă Sfântul – cântă măscărale…

- Păi, e pulbere de beat! Ce-ai vrea să cânte, psalmi?… Dar, aşa cum îl vezi, chiar dacă eşti dezgustat pe bună dreptate, să vezi că omul acesta duhnitor ne va da de pomană ultimii săi bani (mă refer la aşa-numiţii RON)…

Şi, ca să nu lungească discuţia, cei doi se puseră a cere pomană, iară Chinezu, ajungând în dreptul lor, dădu fiecăruia câte cinci RON, ultimii săi bani, zicând:

- Pe cratimă au venit, pe cratimă s-or duce!… Na-vă! Tu-le muma-n… – îndepărtându-se, restul frazei se disipă în văzduh.

Lămurit şi Sfântul Petre de inima largă a omului aceluia, medie pe lângă Domnul Hristos să nu-l lase nerăsplătit şi, de e cu putinţă, să-i atenueze mirozna, că i-a strâmbat nasul cu damfurile sale. Domnul încuviinţă, iar cei doi ieşiră pe altă cale înaintea vestitului blogger.

- Bună seara, Chinezule! – spuse Domnul, dezvăluindu-Şi, indirect, identitatea.

- Mulţămesc Dumneavoastră! Dar, de unde-mi ştii numele? – întrebă acela cu tâlc, căci era doar beat, nu şi bătut cu leuca-n cap.

Scurtând istoria, cei doi explicară ce şi cum şi se oferiră să-l cadorisească cu ceva, la alegere… Bucuros, Chinezu ceru lui Hristos să-i blagoslovească blogrollul astfel ca, pe cine-ar voi el, să-l poată introduce (băga) într-însul, fără ca acela să plesnească. Domnul fu de acord, măcar că se minună de această dorinţă ca de încă una…

 

Chinezu, în urma acestei întâlniri neaşteptate, merse drept la computerul proprietate personală şi, dezmeticit oarecum, începu a cărăbăni în blogroll cam o treime din blogosferă.

Astfel că Ciutacu îl înghesuia pe Japonezul, Pătrăţosu pe Crina (bravo lui!), Horia pe Diana (halal stângă!), domnul I. I. pe Adina (se mai întâmplă, în aglomeraţie!), Şoferul pe Simona (iscând unele discuţii) şi care pe cine putea… Nu lipseau Alexandru Petria , Teodora , Oana ori Gabriela. Şi aşa mai departe, căci nu pot a-i cuprinde pe toţi, nefiind blogrollul Chinezului…

…

 

Despre cum a pogorât Chinezu la iad şi ce pozne a făcut pe-acolo, ori despre cum a batjocorit Moartea trimiţând-o la ceceni, vom povesti altă dată…