Dintr-un April

22 comentarii

dsc_0417-web1Foto: Alex Mazilu

 

Aprilie a debutat cu un soare înşelător. În pofida strălucirii văzduhului, lăuntrul celor mai mulţi era mohorât. Ne aflam astfel în Papa-Caffe eu, bând alternativ din cele două cocteiluri letale comandate, şi Caius, acesta din urmă sorbind bere după bere şi vărsând lacrimi amare în răstimpuri. Dacă, în cazul lui Caius, angoasa era justificată oarecum, fiind părăsit de o a doua Marietă şi, astfel, văzându-şi iluziile spulberate cu cruzime, în ce mă priveşte nu era limpede ce mă mâna la performanţe care nu folosesc nimănui.
La fel ca şi-n alte dăţi, domnul plutonier-major Onici, sosit între timp, căută să ne readucă buna dispoziţie – mai puţin lui Caius – şi, în plus, să descifreze tainiţele stării noastre, în vădită contradicţie cu lumina curată ce pătrundea prin generoasa vitrină a edificiului.
- Băi, Caius, – îl abordă domnul plutonier pe suferind – ascultă ce-ţi spun eu! Marieta era o fată oarecare, neprezentând nicio calitate mai acătării. Doar halatul albastru, pe care-l îmbracă din obligaţie profesională, o preschimbă, în mintea ta şi numai acolo, într-o doamnă distinsă… Dacă ar fi fost ceva de capul ei, crezi că i-ar fi reţinut Crina din salariu?…
Caius ascultă o vreme năucit, după care începu să plângă-n hohote şi, şuviţe de scuipat prelingându-i-se pe piept, îngăimă:
- O iubesc!…
- O iubeşti pe naiba! – concluzionă domnul plutonier. Dacă ai iubi-o, ai porni s-o cauţi, n-ai bea aici bere după bere. Măcar de ai comanda bere cu alcool, da’ aşa, cheltui banii şi-i pişi!…
Trăgându-şi mucii, Caius se reculese şi porni hotărât nu se ştie unde, căci Marieta, după cum cititorii atenţi o ştiu deja, vieţuieşte tocmai în Satu-Mare.
Rămaşi singuri, deoarece Anca vorbea la telefonul mobil şi nu ne acorda prea multă atenţie, domnul Onici mi se adresă:
- Iar ai luat două otrăvuri din astea?… Presupun că una o bei de bucurie, iar cealaltă, de tristeţe… Şi, din combinaţie, iese o stare cenuşie, pe care mă sfiesc să o definesc. Dar, cum nici tristeţea nu-i tocmai de luat în serios, iar bucuria este părelnică, ai putea să şi renunţi la autoflagelare… Oricum, eşti un om ciudat!
- Sunt un bou! – răspunsei, cu sinceritatea-mi dezarmantă.
- În sfârşit, – făcu domnul plutonier stânjenit – eu am căutat să mă exprim eufemistic.
După ce-şi luă un coniac, domnul Onici trecu la alt subiect:
- Şi eu mă simt nu ştiu cum… Azi mi-a venit gust să scriu un poem. Să-ţi zic începutul:

Din nou dă mireasmă pădurea.
Ciocârliile, cu zborul lor, înalţă cerul
ce ne-a zăcut greu pe umeri…

- E mişto până-aici! – îl încurajai pe conviv, deşi aveam serioase îndoieli asupra paternităţii versurilor. N-am înţeles, în schimb, altceva… De ce nu l-ai pus pe Caius astăzi să spele closetele?
- Ei, nu era cazul!… – rosti plutonierul pe un ton blând. Tembelul suferă sincer, ce rost avea să-i distrag atenţia de la asta?…
Minunându-mă de clarviziunea organului, mai cerui un cocteil letal, spre a ieşi din starea neutră dobândită.

Recomandări – 5

24 comentarii

1

Foto: Oana Stoica-Mujea

Ivona Boitan, Cu sânge rece şi albastru, Colecţia LIT, coperta: Alexandra Bardan, redactor: Mirela Neculcea, tehnoredactor: Ofelia Coşman, format: 14×20,5 cm, 270 pagini, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008.

“Medicii denumesc boala pe care o are “ingridianism”, pentru că o cheamă Ingrid. Nu poate simţi nimic, nu poate empatiza cu ceilalţi oameni, nu se bucură şi nu se întristează. Natura a compensat însă lipsa din planul emoţional cu cea din planul artistic. Şi singurele lucruri care au acces la ea sunt cele artistice, care o ajută de altfel să se comporte natural în situaţii ce presupun emoţie. Devenită avocată, întâlneşte un personaj cel puţin la fel de straniu – Baba. După ce se naşte o legătură între cele două, rămâne de văzut dacă Baba îşi va redobândi lucrurile mult preţuite sau/şi dacă va reuşi să-i trezească (sau mai bine spus, să-i nască) vreun sentiment avocatei de gheaţă”.

Se va fi întâmplat oricui să lectureze o carte cu ideea preconcepută exprimată în vorba: „Ia să vedem ce mai zice şi ăsta…”. Şi, adeseori, ideile preconcepute se dovedesc viabile, în sensul că zici la sfârşit: „Na, m-am lămurit!”, văzându-ţi mai apoi de ale tale şi uitând opul ca şi cum ai fi vizionat un film american.

În cazul scrierii Ivonei Boitan, prejudecăţile sunt violentate de la prima pagină, începând pe dată, paragraf de paragraf, sumedenie de conexiuni între idei uitate cu altele ce abia se nasc, biblioteci lecturate oarecând prind viaţă – deşi nu există trimiteri explicite la opere ori autori – şi, într-un târziu, constaţi că ai rămas cu gura căscată, postura având o conotaţie cât se poate de pozitivă!

Aş include Cu sânge rece şi albastru în categoria prozelor pe care, din lipsă de altă etichetă mai fericită, le numim de regulă poem, socotind scrierea ca înrudită oarecum cu Suflete moarte de Nikolai Vasilievici Gogol. Întreagă desfăşurarea este mai mult una lăuntrică, sustrăgându-se senzorialului şi implicând alte simţuri, mai subţiri. Cum o sugerează şi titlul, ne putem gândi adeseori şi la Aristocraţie deşi, de vreun secol încoace, subiectul nu mai prezintă un interes deosebit pentru cei mulţi.

Autoarea, aşa cum se cere unui scriitor autentic, vădeşte şi temeinice cunoştinţe teologice, ca şi abilitatea de a le manevra în contexte undeva pe muchie, între aparenta hulă şi-o mistică subtilă.

Din toate cele spuse până aici, se va fi înţeles că scrierea este un festin, astfel că, asemenea oricărui om cu căderi, nu-mi rămâne decât să-i invidiez oarecum pe liceenii care vineri, 24 aprilie, vor avea prilejul să-i întâlnească pe autoarea Ivona Boitan şi pe editorul Bogdan Hrib.


Cartea poate fi comandată de aici.

Poveste de Paşti

17 comentarii

dscf3901Pregătit pască şi foto: Ana Usca

 

Cum, în fiecare an, iepuroiul îşi face de lucru pe la noi de Paşti, Nataşa deveni agitată, ştiind din istorisirile noastre că specimenul are o conduită îndoielnică. În afara faptului că lasă pe covor o grămadă de păr, mişcă în permanenţă din buze şi nări, de parcă ar fi schizofren. Avertizată, pisica începu să-şi facă planuri:

- Dacă vine iepuroiul, îl întreb „tu ce vrei, bă?” şi, după aia, când îi trag o labă…

- Bine, Nataşa! – răspunsei. Acum, du-te şi curăţă litiera, să nu ne facem de rahat când vin musafirii!…

Fără un entuziasm deosebit, Nataşa merse în baie şi începu să râşchie, mai mult ca să auzim noi. Maică-sa îi strigă:

- Spală cum trebuie acolo, nu te juca cu mingea, că nu de aia te-am trimis noi la baie!…

La o oră încă matinală, se înfăţişă şi împăroşatul cel cu urechi prealungi, conform datinii. Nataşa îl luă în primire:

- A zis tati că să nu mai laşi atâta păr ca anul trecut, că el nu-i fraierul tău!

- Da’ tu ce cusur ai? – răspunse rozătoarea. Uită-te ce i-ai lăsat pe pantaloni…

Într-adevăr, pantalonii mei nu arătau tocmai impecabil, fiind din catifea reiată şi, în plus, de culoare neagră iniţial. Până şi Nataşa simţi nevoia să schimbe subiectul, astfel că bravă:

- Mie-mi dă mami pastile…

- Bine-ţi face! – replică iepuroiul. Că doar nu era să te… plimb eu în oraş!

Aici, specimenul se exprimă puţin diferit. Nataşa mai avu o curiozitate:

- Este adevărat că tu simbolizezi desfrâul şi lipsa de măsură?

- Nu-i grija ta ce simbolizez eu! – sosi răspunsul, răspuns căruia, din nou, i-am adus uşoare retuşuri.

Cum covorul începu să se umple nu doar de păr, ci şi de un soi de măslinuţe pe care Nataşa apucă a le alerga prin încăpere, socotii util să trecem la problemele noastre, în dorinţa scurtării vizitei:

- Ce-ai mai adus anul ăsta?

- Nataşei, o conservă foarte gustoasă, pentru mami am adus o tavă de inox şi-i mai citeşti tu scrieri de-ale tale, ca să nu spună că-i prea puţin, iar ţie ţi-am adus o scrumieră şi-o cameră web…

Ultimul articol, prin ineditul său, îmi stârni o nedumerire:

- Şi ce să fac cu camera web?

Rozătoarea, deşi trăită mai mult în sălbăticie, găsi totuşi o rezolvare:

- Să te dai rotund pe mess! Sau, dacă n-ai alte idei, poţi face cu ea ce-a făcut Marieta cu buchetul de lalele

Aici am adus corecţia că Marietei doar i s-a sugerat o posibilitate şi că, în afară de asta, deviem de la subiect, intrând într-o altă poveste. Suplimentar, i-am propus ca, pe viitor, să-şi introducă el un dop în locul cuvenit, căci este mai bine să introduci decât să scoţi, mai cu seamă când este vorba de covorul meu…

Într-un târziu, oaspetele a plecat, pretextând că mai are treabă, iar noi nu am depus prea mari eforturi pentru a-l reţine.

 

Nataşa opină că, anul viitor, am putea să-l gătim pe individ cu sos picant, iar eu, distrat, începui să mă dau rotund pe messenger, arătându-i Oanei un poster cu Arnold Schwartzenegger şi trombonind-o că-i poza mea. Fireşte, blonda m-a crezut!

 

0004

A. P. Cehov – Cazacul

14 comentarii

 

Äîðîãà â ñòåïè.

 

Anton Pavlovici Cehov – Cazacul

 

 

            Maksim Torceakov, arendaşul conacului Nizî, mic-burghez din Berdeansk, se întorcea cu brişca de la biserică, împreună cu tânăra lui soţie, şi ţinea pe braţe cozonacul pe care-l sfinţise cu puţin înainte. Soarele nu se ridicase încă, dar la răsărit cerul începuse să se rumenească şi să se poleiască. Era linişte… Doar un pitpalac îşi striga numele şi, în depărtare, deasupra unei coline, zbura în ceruri un uliu. Încolo, în toată stepa nu se zărea nicio vietate.

            Mergând aşa, Torceakov se gândea că nicio sărbătoare nu e mai frumoasă şi mai plăcută ca Învierea Domnului. Se însurase de curând şi era cel dintâi Paşte pe care-l petrecea cu nevasta lui. Încotro se uita cu ochii şi la orice se gândea, totul îi părea luminos, vesel şi plin de voie bună. Se gândea la gospodăria lui şi-şi zicea că era în cea mai desăvârşită rânduială, că avea o casă îndestulată şi frumos mobilată, că, într-un cuvânt, totul era aşa cum trebuie să fie. Se uita la nevastă, şi i se părea frumoasă, bună şi blândă. Îi încântau sufletul şi zorile, şi iarba tânără, şi brişca lui care scârţâia şi-l hurduca, ba chiar şi uliul care fâlfâia greoi din aripi. Iar când se opri la o cârciumă să-şi aprindă o ţigară şi dădu de duşcă, la repezeală, un păhăruţ, se înveseli şi mai tare…

            - Aşa scrie, că-i o zi mare, zicea, şi drept e că-i mare! Puţină răbdare, Liza, şi îndată o să înceapă soarele să joace. Totdeauna joacă soarele de Paşte! Se bucură ţi el laolaltă cu oamenii!

            - Bine, dar soarele nu-i viu! – făcu nevastă-sa.

            - Sunt şi acolo oameni! – zise Torceakov cu aprindere. Pe Dumnezeul meu că sunt! Îmi spunea Ivan Stepanîci că pe toate planetele sunt oameni; şi în Soare, şi în Lună! Pe cinstea mea… Dar poate că învăţaţii spun minciuni, naiba-i ştie! Stai puţin, mi se pare că văd un cal… Chiar aşa-i.

            La jumătatea drumului spre casă, în locul numit Krivaia Balocika, Torceakov şi nevasta lui văzură un cal înşeuat, stând nemişcat şi adulmecând ţărâna, şi un cazac roşcovan, aşezat pe un muşuroi în marginea drumului, cu spinarea încovoiată şi cu capul în pământ.

            - Hristos a înviat! – îi strigă Maksim.

            - Adevărat a înviat! – răspunse cazacul, fără să-şi ridice capul.

            - Încotro?

            - Acasă, în permisie.

            - Şi de ce stai aici?

            - Aşa… mi s-a făcut rău… N-am putere să merg mai departe.

            - Şi ce te doare?

            - Tot trupul.

            - Hm… ia te uită poznă! Norodul petrece, şi tu boleşti! Mai bine te-ai duce în sat sau ai trage la vreun han. De ce să stai aici?

            Cazacul îşi înălţă capul şi învălui în căutătura ochilor lui bolnavi şi obosiţi şi pe Maksim, şi pe nevasta lui, şi calul.

            - Veniţi de la biserică?

            - De la biserică.

            - Iaca, pe mine m-a prins Paştele pe drum. Nu mi-a ajutat Dumnezeu să ajung acasă. Ar trebui să mă sui pe cal şi să plec, dar n-am putere… V-aş ruga, pravoslavnicilor, să-mi daţi şi mie, drumeţului, o bucăţică de cozonac sfinţit, să mă îndulcesc ţi eu, ca tot creştinul…

            - Cozonac? – repetă Torceakov. Se poate, cum nu… Îndată…

            Maksim se scotoci repede prin buzunare, se uită la nevastă-sa, apoi la cazac.

            - N-am cuţit, n-am cu ce-l tăia. Ca să-l rup, îl stric tot. Ce-i de făcut? Ia vezi, n-ai vreun cuţit la tine?

            Cazacul se ridică anevoie, să ia cuţitul din şa.

            - Ia te uită ce i-a trecut prin minte! – începu deodată nevasta lui Torceakov, furioasă. Nu-ţi dau voie să-mi ciopârţeşti cozonacul! Cu ce obraz îl duc acasă, tăiat? Şi unde s-a mai pomenit să te înfrupţi în mijlocul stepei? Du-te în sat, la mujici, şi înfruptă-te acolo cât îţi pofteşte inima!

            Şi, luând din mâinile bărbatului cozonacul învelit într-un şervet alb, adăugă:

            - Nu-l dau! Trebuie să ţii rânduiala. Doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

            - Ei, nu te supăra, măi cazace! – făcu Torceakov şi începu a râde. Iaca, nu mă lasă nevasta. Rămâi cu bine şi drum bun!

            Maksim apucă hăţurile, îndemnă caii cu gura, şi brişca porni hurducăind mai departe. Iar nevasta îi dădea înainte: că e păcat să tai cozonacul înainte de-a ajunge acasă, că nu se cuvine să strici rânduiala, ci fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui… La răsărit se aprinseră cele dintâi raze de soare, colorând în fel şi chip norii de puf, iar pe undeva se înălţa cântecul ciocârliei. Acum, trei ulii se învârteau pe deasupra stepei, ţinându-se la oarecare depărtare unul de altul. În vremea asta se încălzise puţin şi greierii începuseră a ţârâi în iarba înaltă.

            După ce făcură mai bine de o verstă, Torceakov întoarse capul şi se uită cu luare-aminte în urmă.

            - Nu se mai vede cazacul… zise el. Ce i-o fi venit, săracul, să se îmbolnăvească pe drum? Nimic nu-i mai rău decât să ştii că trebuie să mergi, şi să n-ai putere… Te pomeneşti că moare acolo… Şi noi, Lizocika, nu i-am dat o bucăţică de cozonac… Trebuia să-i dăm şi lui. O fi vrut şi el să se înfrupte…

            Soarele răsărise, dar Torceakov nu vedea dacă strălucea sau nu. Cât ţinu drumul până acasă, nu scoase o vorbă şi, adâncit în gânduri, nu-şi mai luă ochii de la coada neagră a calului. Nu ştiu din ce pricină, îl apucase aşa, o silă, şi din bucuria de sărbătoare, care-i umplea sufletul până mai adineauri, nu-i mai rămăsese nimic, de parcă nici n-ar fi fost.

            Când ajunseră acasă, se sărutară cu argaţii, aşa cum e obiceiul la Paşti. Şi Torceakov se înveseli din nou şi începu să vorbească. Dar îndată ce se aşezară la masă şi luară câte o felie din cozonacul sfinţit, să se înfrupte, se uită posomorât la nevastă-sa şi-i zise:

            - Lizaveta, n-am făcut bine că nu i-am dat şi cazacului, să se fi înfruptat şi el…

            - Sucit om mai eşti, zău aşa! – îi răspunse Lizaveta, ridicând din umeri nedumerită. De unde şi până unde obiceiul acesta să împarţi cozonacul sfinţit pe drum? Ce, e franzelă? Acuma, când e tăiat şi pus pe masă, n-are decât să mănânce din el cine pofteşte, chiar şi cazacul tău! Crezi că mi-ar părea rău?

            - Bine, aşa-i. dar vezi că tot mi-e milă de cazac… Dacă te gândeşti, e mai nenorocit decât un cerşetor sau un orfan. Bolnav, în mijlocul drumului, departe de casa lui…

            Torceakov bău o jumătate de pahar de ceai şi nu mai luă nimic în gură. N-avea gust să mănânce, ceaiul i se părea fără gust, ca o buruiană oarecare. Şi iar îl năpădi plictiseala.

            După masă se culcară. Când Lizaveta se trezi peste vreo două ceasuri, Torceakov stătea la fereastră şi se uita în curte.

            - Te-ai şi sculat? – îl întrebă ea.

            - Nu mi-e tocmai somn… Eh, Lizaveta, oftă el, aşa-i că l-am năpăstuit pe cazac?

            - Iar ai început-o cu cazacul! Ce tot ai cu el? Ducă-se cu Dumnezeu!

            - Omul a fost în slujba Ţarului, poate că şi-a vărsat sângele pentru obşte, şi noi ne-am purtat cu el de parcă ar fi fost un porc! Bolnav cum era, ar fi trebuit să-l aducem la noi acasă şi să-i dăm să mănânce. Dar noi nu i-am dat nici măcar o bucăţică de pâine…

            - Puteai să aştepţi mult şi bine, că tot nu te-aş fi lăsat să strici cozonacul. Şi încă un cozonac sfinţit! Mi l-aţi fi ciopârţit, tu şi cu cazacul tău, şi acasă ce era să fac? Să-mi crape obrazul de ruşine? Ia te uită la el!

            Într-ascuns de nevastă, Maksim intră în bucătărie, luă o bucăţică de cozonac şi cinci ouă, le înveli într-un şervet şi se duse în şopron, la argaţi.

            - Kuzma, lasă armonica, îi spuse unuia din ei. Pune şaua pe roib sau pe Ivancik şi trage o fugă până la Krivaia Balocika. Ai să găseşti acolo un cazac bolnav, cu calul lui. Dă-i astea. Poate că n-o fi plecat încă…

            Şi lui Maksim i se întoarse iarăşi voia bună. Dar, după ce-l aşteptă pe Kuzma câteva ceasuri, îşi pierdu răbdarea, înşeuă un cal şi o luă la galop, în întâmpinarea lui. Dădu de el chiar la Balocika.

            - Ei, l-ai văzut pe cazac?

            - Nu l-am găsit nicăieri. Cred că a plecat.

            - Hm… e bucluc!

            Torceakov luă legăturica din mâna lui Kuzma şi plecă mai departe. Ajungând în sat, îi întrebă pe mujici:

            - Fraţilor, n-aţi văzut cumva un cazac bolnav, cu calul lui? N-a trecut pe aici? Unul roşcovan, slab, călare pe un cal roib…

            Mujicii se uitară unul la altul. Nu văzuseră nici un cazac.

            - A trecut poştaşul, asta-i drept. Dar nici pe cazac, nici pe altcineva n-am văzut.

            Maksim se întoarse acasă la ora mesei.

            - Iaca, îmi stă cazacul acesta în minte, de nu ştiu ce să mă mai fac! – îi spuse el nevestei. Nu mă mai lasă în pace. Întruna mă gândesc: dar dacă Însuşi Dumnezeu a vrut să ne încerce şi a trimis înainte vreun înger sau vreun sfânt, în chip de cazac? Doar se întâmplă… Nu-i bine, Lizaveta, nu-i bine că am năpăstuit omul!

            - Ia nu-mi mai bate capul cu cazacul tău! – se răsti la el Lizaveta, ieşindu-şi din fire. N-ai de gând să mă mai slăbeşti?!

            - Ei, dar ştii că eşti rea?… zise Maksim privind-o drept în faţă.

            Pentru întâia dată de când se luaseră, îşi dădea seama că nevasta lui era o femeie rea.

            - Las’ să fiu rea, strigă dânsa izbind cu lingura în masă, dar nici n-am să dau la toţi beţivii cozonac sfinţit!

            - Dar ce, cazacul era beat?

            - Era beat!

            - De unde ştii?

            - Era beat!

            - Da’ proastă mai eşti!

            Ieşindu-şi din fire, Maksim se ridică de la masă şi începu să-şi certe nevasta, făcând-o neomenoasă şi proastă. Lizaveta se înfurie şi ea, începu să plângă şi fugi în dormitor, de unde îi strigă:

            - Crăpa-ţi-ar să-ţi crape cazacul! Şi să mă laşi în pace, ciumă, cu cazacul tău cel puturos, că de nu, mă întorc la tata!

            Era cea dintâi ceartă de când se luaseră. Tot timpul până la vecernie, Torceakov umblă prin curte, gândindu-se cu necaz la nevastă-sa, care i se părea acum urâtă şi rea. Şi, ca un făcut, cazacul nu-i mai ieşea din minte. Mereu i se năzărea că-l zăreşte venind, că-i vede ochii bolnavi, că-i aude glasul…

            - Eh, l-am năpăstuit pe bietul om! – bombănea el. l-am năpăstuit, şi pace!

            Seara, după ce se întunecă, se simţi aşa de plictisit cum nu se mai simţise niciodată, de-i venea să-şi vâre capul în ştreang! Sătul de toate şi necăjit pe nevastă, se îmbătă ca pe vremuri, când era holtei. După ce se ameţi, începu să înjure şi să-i strige nevesti-si în obraz, cu vorbe urâte, că e rea, că e urâtă şi că a doua zi o s-o trimită înapoi acasă, la taică-său.

            Dimineaţa încercă să se dreagă, dar se îmbătă din nou.

            Şi aşa începu prăbuşirea.

            Încetul cu încetul, caii, vacile, oile şi stupii dispărură din curte, unele după altele, datoriile îi crescură, iar pe Lizaveta n-o mai putea suferi… Toate belelele astea, zicea el, îi căzuseră pe cap din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi… de-atunci, de când cu cazacul cel bolnav. Se îmbăta din ce în ce mai des. Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă şi aştepta să-i iasă cazacul în cale…

 

 

(Traducere: Otilia Cazimir şi Nicolae Guma)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 118 other followers