Colecţionara de coşmaruri – 40

 

Foto: Alice Drogoreanu

 

40.

 

- Să fii atentă cu bicicleta! – îi spuse plutonierul-major Onicikov Iarei, de rămas-bun.

- Mai dă-ne câte-un telefon, să ne zici dacă eşti bine! – o îndemnă Alizee. Te-aş suna eu, dar nu prea mai am minute, şi astea le ţin pentru Braa, dacă trebuie să-mi aducă ceva la cameră…

- Drum bun, şi să cheltui banii cu chibzuială! – sfătui Oriana, care-o împrumutase pe jurnalistă cu douăzeci de euro, cu o dobândă modică de treizeci de procente.

Curând, ziarista cea roşcată dispăru în zare, pornită pe lungul drum către casă.

- Ziceau la meteo că vin ploile… – îşi aminti Cal. Are noroc, e greu să pedalezi pe zăduf!…

- Poate n-ar fi trebuit să-i desfac ventilele… – resimţi Braa, tardiv, oarecari mustrări de conştiinţă. Dar, găseşte ea pe drum vreo vulcanizare, ori de la cine să împrumute o pompă…

A doua zi, Xreader plecă şi el spre casă, febra persistându-i, Cal se pregăti de-o nouă misiune, undeva în Elveţia, iar Alizee şi Braa deciseră să dea o fugă până la Viena, spre-a-şi împlini mai vechiul vis de a chefui la Ritz.

„Până şi poliţiştii vor pleca în concediu” – îşi zise romanciera, ce urma să mai poposească singură în Albena, dornică să-şi definitiveze în linişte ultima carte.

 

Prima zi de septembrie aduse şi ploaia anunţată, o răpăială rece ce desena pe asfalt semne efemere. Pentru Oriana, era ca şi cum s-ar fi închis un cerc, vremea mohorâtă amintindu-i de primele sale zile, petrecute în K.

Terasele fură închise şi, de fapt, nici nu mai prea rămăseseră turişti ori, dacă erau, zăceau zgribuliţi prin cafenele.

„Mădălina privea spre viitor. Vedea viitorul prin perdele de fum ce se zvârcoleau în bătaia suavă a vântului. Citea durerea lumii. Ea, o simplă creaţie, vedea cum realitatea începe să dispară. Se simţea goală trupeşte şi sufleteşte. Nicio mângâiere nu o mai putea atinge. Zări soarele roşu ce se unea cu orizontul şi aşteptă ca nenorocirea să se întâmple. Dar, nu se întâmplă. Un stol de păsări albe făcu cunună în jurul cercului solar. Mădălina căzu în genunchi şi începu să se roage [1]”.

Finalul cărţii conturându-se, Oriana porni prin staţiunea pustie, sfidând ploaia măruntă şi rece.

„Oare viaţa noastră nu este asemenea unui septembrie ploios şi fără sfârşit, în care arareori stoarcem puţină bucurie, cum ai presa în teasc nişte ciorchini stafidiţi? Iar tot ce scriem ori facem nu-i asemenea desenelor ploii pe pavaj, semne efemere şi ininteligibile, peste care păşesc trecători zgribuliţi? Cu prieteni care, după ce ţi-au ţinut companie o vreme, se risipesc care-ncotro, promiţând să revină cândva, într-un viitor incert? Cu tarabe ce-şi strâng marfa şi trag obloanele şi terase ce-şi adună mobilierul în stive, când până mai ieri vuiau orchestrele şi auriul serilor era plin de râsetele turiştilor? Nu-i însăşi viaţa noastră un coşmar, pe care doar plăsmuirile minţii noastre intoxicate îl fac să pară uneori, prin contrast, cât de cât suportabil?”.

---

 Fragment reprodus după Oana Stoica-Mujea, Colecţionarul de vise, Epilog.