Ruşinea blogosferei – III

Foto: Alice Drogoreanu

 

 

Aşa cum, despre cel care a salvat copilaşii surprinşi de-un incendiu ne vom aminti, peste câteva zile, doar că şi-a ars pantalonii şi-a rămas în curul gol, nesinchisindu-ne câtuşi de puţin de acei sărmani copii, la fel fu uitat conţinutul Ştirii, în memoria colectivă persistând doar atitudinea reprobabilă a aşa-zisului blogger Cosmin.

Pe când toţi verificam dacă realmente Cosmin ignorase Ştirea, convingându-ne că în chiar acea zi a scris despre motociclete, nefericitul îşi zise: „Mamăă!! Am 7 pe GoogleRank! Sunt tare! 63.000 de intrări pe Statcounter numai astăzi!… I-am spart!”. Interpretând datele în mod eronat şi aflând din câteva surse că i se reproşează atitudinea, gândi să braveze, postând un mic articol intitulat: Fac ceva cu Ştirea voastră! Apoi, ieşi în oraş să bea ceva.

La revenire, avu o altă surpriză. Dat fiind că scosese moderarea cu ceva timp în urmă, îl aşteptau gata postate 867 de comentarii, între semnatari aflându-se până şi greii blogosferei. „Ei, Tudose, cine-i acum papagal?” – plăti el o poliţă în gând nu se ştie cărui amic. Apoi, se apucă să lectureze comentariile. Pentru refacerea atmosferei de atunci, reamintim şi noi câteva dintre acestea, selectiv:

 

Manole: Decât să te dai blogger, n-ar fi mai bine să te apuci de ceva cinstit? De pildă, să mergi la furat…

Maria Barbu: Diferenţa între tine şi un blogger adevărat este ca aceea dintre sexul pe web şi dragostea carnală. Mă dezguşti!

Oceania: Nu ştiu cum să-i descriu muzica lui Zazou. În schimb, pe tine te-aş descrie ca pe un homunculus neruşinat!

 Pass:  Cât nu e prea târziu, lasă-te de blog şi apucă-te de muncă!

 Marius Tudor: În caz că îţi era dor de mine, ţin să te anunţ că nu te bucuri de reciprocitate!

 Puck: Dă click aici dacă vrei să citeşti o poezea cu nori, floricele, metaforele, alea-alea. Oricum, nu ţi-a mai rămas decât cititul, că pe tine nu te va mai citi nici dracu!

 Zoso: Dacă alţii, pentru infracţiuni minore, s-au ales cu nouăsprezece anişori de pârnaie, trag nădejde că ţie n-o să-ţi mai vedem moaca în veci! Îi deplâng pe bieţii gardieni!…

 Madelin: Scuze! Căutam un blog, dar văd că aici este orice altceva… M-am înşelat!

 Răzvan Şerbu: Să mergi cu jeep-ul în jungla Bucureştiului poate fi destul de nasol, dar când dai peste câte-un bou ca tine simţi o imensă mulţumire lăuntrică!…

 Maminineta:

 Cum cred că ştii, eu sunt Maminineta

Şi azi ţi-am dibuit ingratu-ţi rol!

Eu după tine nu voi curăţa tineta,

Aşa că: Marş afară din blogroll!

 

Mugur Bădărău: Precum o antevorbitoare, şi eu căutam un blog, dar am nimerit un căcat! Iartă-mă că mi-am spurcat comentariul!

Shmeny: Facem pariu pe o carte nepublicată că vei fi în curând concediat?

Mana Ciutacu: Pe scurt, din Timişoara: Je vous deteste!

Victor Ciutacu: Nu vreau să spun vorbe grele, dar, dacă trădătorilor ar trebui să li se retragă toate distincţiile, ţie ţi-ar trebui retras şi dreptul la respiraţie!

George Onan: care ş-i eu am avut motocicletă ,da miau furato !

Mihaela 130: Gândul zilei de azi: Eşti un nemernic!

Mihaella 1: Te rog să nu-mi mai inoportunezi blogul cu vizitele tale!

Oana Stoica-Mujea: E noapte! Adică, mno, te-am dat la spam şi te-am scos din blogroll. Acum merg să mă culc.

Nea Costache: Cum pricepi mai greu, îţi spun în reluare, ca la noi în Târgu-Jiu: Fire-a’ tu a dracu’ de tâmpit!

Mihnea Georgescu: Antisemitule!

Paul Gabor: Nu-ţi fă griji, îţi voi arunca bomboane peste gardul penitenciarului! Da’ să ştii că am scuipat pe ele înainte…

 Octav Pelin: Intră pe blogul meu, te aşteaptă o surpriză! Aşa vei fi şi tu la bulău, just like a woman…

 Cabral: Am nevoie de un sfat! Unde preferi, peste rât, sau la ficat?

 Nicu: Dacă în Cartea junglei întâlnim animale simpatice, regret că în jungla internetului am întâlnit o spurcăciune ca tine!

 Richie: Ai noroc că începe Street Delivery, că altfel veneam până la tine, blondo!…

Roxxxybel: A murit porcul, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!

Răzvan Codrescu: Indignare! Atât mai pot spune. Vă rog să nu mai intraţi pe blogul meu, simplul gând că mă lecturaţi resimţindu-l ca pe o insultă!

Curcubitator: Fii atent acolo unde mergi, să nu fumezi niciodată-n curu’ gol! De altfel, nici nu ar fi posibil, tehnic vorbind, deoarece colegii de cameră îţi vor ţine toate orificiile ocupate…

Darius Filip: Ai o dedicaţie pe blogul meu, un cântec în care-i vorba despre tine.

Teo Georgescu: [ireproductibil]

Simona Ionescu: Ca şi cum nu mi-ar fi fost de ajuns Băsescu, te mai am şi pe tine contemporan! Doamne, ce epocă de cretini!

Pitzipoanca: Pe cât este de adevărat că eu sunt piţipoancă, tot la fel tu vei deveni femeie penală!

Sometimeiwasachild: A trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut! Nădăjduiesc ca această situaţie să se prelungească în veşnicie. Hai, pa!

Trexel: Eu nu prea sunt dus la biserică, aşa că: Fuck you!

Exergy: Ghicitoare de week-end: Cine va petrece anişori buni într-o cămăruţă cu vedere spre nicăieri?

Mircea Badea: Căcaţii Snagovului au mirozna crinilor pe lângă tine!

Zamfir Pop: Care-i pozna noii zile? Faptul că am intrat pe blogul unui nemernic…

Tudor Chirilă: Sunt şopârlă şi cal în acelaşi timp, aşa cum tu eşti un bou sifilitic în toată vremea!

Manafu: Vino cu proiectul tău la net.html! Glumeam, stai liniştit!…

Arhi: Dacă există tristeţuri de primăvară, tu eşti un trist în orice anotimp!

Visurât: Au mai rămas trei zile! Până instrumentează ăştia, până efectuează toate formalităţile…

Bucurenci: Te întrebi de ce am scos Twitterul? E simplu, ca să nu fiu inoportunat de imbecili ca tine!

Dono: Aruncă-te, bă, pe geam! În întregime, dacă se poate…

Mihai Bendeac: Fericit eşti tu, care te îndrepţi ca către o nouă studenţie, în care vei petrece asemenea unei femei proaste penetrate de matadori!

 Piticu: Ce este ZeList? Acel clasament în care te aflai pe poziţia 4349 şi din care-ai să dispari cu desăvârşire!

 Petreanu: Importanţi mai sunteţi voi, cei care ignoraţi Ştirea! Eşti Ruşinea Blogosferei!

 

Ruşinea blogosferei – II

Foto: Alice Drogoreanu

După ce Chinezu sesiză anomalia, întreaga suflare bloggeristică amuţi o vreme, nevenindu-i să creadă. Pe oriunde se întâlneau mai mulţi bloggeri, discuţiile erau asemănătoare:

- Băi, ăla chiar a ignorat Ştirea! Am verificat eu…

- Am văzut şi noi. Dar, de ce-o fi făcut-o? El nu-i tot om?

- Aşa părea, dar, uite că nu-i!

- Oare cine-o fi în spatele poveştii?…

- Sau, poate, o fi fost bolnav… – încerca vreunul să găsească o scuză.

- N-a fost, că a postat ceva cu motociclete! – venea sentinţa.

- Atunci… asta e!

…

Cum această stare de buimăceală nu putea dura la nesfârşit, curând apărură atitudini faţă de subiect pe toate blogurile, indiferent de targetul fiecăruia.

Gala descrise starea naţiunii: Uimire şi cutremur în blogosferă. Ridicolul se depăşeşte prin sinceritate? Până acum, bloggerul Cosmin s-a dovedit ridicol. Va încerca, oare, şi un exerciţiu de sinceritate, mărturisindu-şi vinovăţia?

Laura Iancu făcu o analiză riguroasă a comportamentului deviant: Între felul în care ne autopercepem şi felul în care suntem văzuţi de ceilalţi se întinde, uneori, întregul Masiv Retezat. Astfel, dacă domnul Cosmin se iluzionează că ar fi şi el un om ca toţi oamenii, noi îi vom pune în faţă oglinda obiectivităţii: Eşti un biped josnic, cu o minte atrofiată şi-un suflet pestilenţial!

Al Doilea socoti nimerit să posteze o melodie, aparent fără legătură directă, dar în care ascultătorul atent putea ghici o atitudine plină de înţelepciune faţă de jalnicul contemporan.

Gabi123 aprecie că, de pildă, un mare pictor precum Carl Larsson nu şi-ar fi îngăduit să ignore Ştirea, după cum n-ar fi făcut-o niciun om cât de cât sănătos cu mansarda, iar Isabelle se îngrijoră cu îndreptăţire: Acum, când se apropie 1 Iunie, acesta era exemplul de care copiii noştri aveau nevoie? Când în lume este atâta suferinţă, se cuvenea ca o fiară să răsucească lama cuţitului în rană?…

Chiarnucontează continuă oarecum în acelaşi ton: Chiar nu contează acum de ce ipochimenul a ignorat Ştirea! Dar, cei care suntem sau vom fi părinţi, nu putem să nu ne gândim la viitorul copiilor noştri, la accesul lor la informaţie…

Până şi mai rezervatul Claudiu Târziusocoti nimerit să tragă un semnal de alarmă, într-un amplu editorial: Ameninţări interne în blogosfera românească.

Daurel adoptă un ton mai sever: Dacă fiecare biped ar fi însoţit de instrucţiuni de folosire, bloggerul Cosmin desigur ar avea anexat textul: A se arunca la closet!

Dionis părăsi temporar literatura de ficţiune, notând: Un alt război pândeşte societatea noastră bulversată, acela dintre bloggerii responsabili şi imundul Cosmin!

Eftimie socoti util să întreprindă un fel de investigaţie printre cititori: Găsiţi-mi o scuză pentru Cosmin. Evident, nimeni nu reuşi să o facă!

Elena Agachi invită la lecturarea altor bloguri, evitând pomenirea bloggerului al cărui nume devenise nerostibil şi nongrafiabil.

Felicia scrise un material acid, Despre Ştire, după Tucă citire, în care-şi exprima indignarea faţă de cel care-a ignorat Ştirea, conchizând: Bine l-a numit domnul Marius Tucă onanist şi frustrat!

Lilick aprecie: Dacă domnul Mircea Cărtărescu a fost decepţionat de Traian Băsescu, mai mult ca sigur dumnealui va fi fost dezgustat de fapta lui Cosmin!

Flavius încercă să ridice moralul societăţii răvăşite: Speranţa moare, dar nu se predă! Nu vom ceda în faţa celor care vor să oculteze Ştirea! Florin Puşcaş se arătă, în schimb, stupefiat: Fără titlu, fără cuvinte. Ce s-ar mai putea spune?…

Într-un excelent eseu, Manon denunţă pe cel ce s-ar dori păpuşarul inimilor noastre, încheind cu un mobilizator apel la starea de veghe, pentru a nu ne lăsa simţămintele desfigurate de minţile bolnave rătăcite prin spaţiul virtual.

Gabi a lu’ Ursu analiză patologia fenomenului: Dacă Don Quijote era devotat Dulcineei, măcar că aceasta era doar rodul închipuirii sale, cum ar putea fi catalogat un monstru care ignoră o Ştire în pofida palpabilităţii acesteia?

George Şerban aprecie, pe un ton amar, că fapta lui Cosmin poate servi în loc de lămâie, capabilă a tăia nu doar seninătatea firească, ci până şi nădejdile cele mai intime.

Gloria, într-un exerciţiu de contemplare, încheia: Mi-e dor de clipele trecutului, când astfel de fapte păreau de neimaginat!

Ioan Andoni consideră că un comportament precum cel al bloggerului Cosmin este vrednic de atenţia Poliţiei, iar Evergreen se întrebă: Dacă pe Moşilor se ridică maşini şi altele, cum se face că, până acum, nimeni nu l-a ridicat pe bloggerul Cosmin?

Ionuţu imagină blogosfera ca un fel de autobuz în care Cosmin este călătorul fără bilet care trage beşini nestingherit. Kia invită ca toţi cetăţenii responsabili să-l trateze pe Cosmin cu o vorbă din popor: Bă, ****, nu fi cocălar!

Jamilla dădu glas îngrijorării: Cine? Cine va spăla această ruşine? Cine ne va reda clipa, momentul purităţii? Cine va întinde o mînă de ajutor sufletelor noastre vitriolate? Cine?…

Ion Dascălu optă pentru o abordare mai bărbătească: Înjur, deci exist, material în care-l supunea pe Cosmin unei rafale de imprecaţii (ca să ne exprimăm eufemistic). Klara apelă la metaforă: Dacă alcoolul este o femeie uşoară, cel care ignoră Ştirea nu poate fi numit altfel decât târfă abjectă!

Poate cel mai cutremurător material a fost scris, cu acest prilej, de către Gabriela Savitsky: În ce ţară trăim? Îmi amintesc cum, în decembrie 1989, riscându-mi libertatea, visam la o ţară în care se va fi instaurat Dreptatea, Libertatea, chiar dacă lumea în care trăim nu este una perfectă, bună şi morală. Deşi intuisem de atunci, la cei doar douăzeci şi unu de ani pe care-i împlinisem, că Perfecţiunea va fi pururi doar o invitaţie către un alt tărâm, nu mi-am putut niciodată închipui că, odată cu Libertatea, vor fojgăi în lumina noastră – atâta câtă este ea – troglodiţi dornici să mânjească, să sfâşie, să îmbăloşeze, să oculteze Ştiri. Dar, iată, astfel de monştri, de ticăloşi perverşi, nu doar că există, dar ei clămpăne pe tastaturi, intoxică o blogosferă care era şi aşa departe de a fi un paradis, îşi râgâie materialele inepte despre motociclete stupide, surzi la freamătul unei naţiuni care-şi doreşte accesul neîngrădit la Ştire! Aceasta e lumea în care ne-am dorit să trăim? Acesta să ne fie viitorul? Nu pot crede! Nu vă batjocoriţi poporul şi istoria, pentru că vă batjocoriţi pe voi înşivă! Un om care, deliberat, ignoră astăzi Ştirea, mâine ar putea ignora poemele mele şi, într-o zi, negreşit îşi va trăda Patria pe treizeci de arginţi! Dacă nu ne trezim acum, copiii noştri vor fi aceia care ne vor judeca!

Cum toate aceste frământări trebuiau să-şi găsească o soluţie practică, Alex Moldovan sintetiză problema într-un sondaj: Care e cea mai potrivită atitudine faţă de bloggerul Cosmin?

a)      trecerea sa la spam;

b)      excluderea din blogroll;

c)      ignorarea;

d)      excluderea din blogosferă;

e)     marginalizarea socială;

f)      ostracizarea.

Încă din prima zi, 48.792 de cititori îţi exprimară opţiunile.

Ruşinea blogosferei – I

Foto: Alice Drogoreanu

 

Ne amintim cu toţii cum, de curând, Ştirea a răvăşit ţara, bulversând cariere, nutrind nădejdi, angoasând ori fascinând, dar nelăsând pe nimeni indiferent. Dacă presa scrisă, pe care n-o mai citeşte nici dracu, a preluat Ştirea după puteri, blogosfera a răsucit-o pe toate feţele, trăgând concluzii variate. Astfel, de la iminenta venire a lui Antihrist şi până la un semn providenţial, toate opiniile au fost postate, însă nimeni nu a ignorat subiectul.

Întâi, Andi alcătui o interesantă leapşă:  Scrie un poem despre Ştire şi vei avea o surpriză…

Cristian, luând apelul în serios, se exprimă în consecinţă: Să-mi dai de Ştire dacă pleci.

Cristal opină că Totul curge. Fi-va, oare, uitată până şi Ştirea care ne-a cutremurat lăuntric? Apoi, urmau patru ilustraţii, fără prea mare legătură cu subiectul.

Adi Hădean avu o abordare mai pragmatică: Să nu uităm, deşi avem cu toţii treabă, de micul dejun. Azi, ceva frugal… 

Adina Cristinela  susţinu, pe-un ton grav, că Ştirea nu este neapărat ceea ce pare, în vreme ce Adina Olivia estima  că zece ani dacă s-ar fi străduit omenirea întreagă, n-ar fi izbutit să izvodească asemenea Ştire!

Alex Mazilu, Alice Drogoreanu  şi Amnesiacgirl   postară imagini adecvate momentului, iar Alle se rezumă să preia Ştirea, invitând cititorii blogului să-şi dea cu presupusul la comentarii.

Sub titlul Ioi, Crina postă un link către Ştire şi adăugă un emoticon optimist. Ca o contrapondere, Ciprian concluzionă  că nu ne-a mai rămas decât să ne cufundăm într-o mlaştină a deznădejdii ori să privim cu speranţă către alte zări.

Ludic, Călin notă: am lecturat Ştirea şi am râs, într-o oarecare disonanţă cu Cretzulina care clama: Îmi cer scuze, însă, dacă asta-i Ştire, simt nevoia să iau cinci minute pauză!

Dan socoti că avem de-a face cu un mesaj de bine, consunând cu Andra care scrisese: La aflarea veştii am avut un simţământ similar celui resimţit la decernarea unui mare trofeu. Ciocolata cu piper propuse drept remediu pastele cu pui de sepie, iar Andra (Cârtiţoiu),din lipsă de timp şi idei, se mulţumi să posteze Ştirea prin metoda copy/paste. Anca văzu în istorie un semn al  triumfului luminii asupra întunericului, iar AncaMk imagină o contemporaneitate fără Ştire, devenită ca o natură vie fără jazz. Aici, desigur, s-a apelat la metoda reducerii la absurd. Ama îşi manifestă, cu acest prilej, ca un fel de trac, în vreme ce Alexandra brodi nădejdi: măcar furnicile din bucătărie de s-ar cărăbăni naibii cu prilejul ăsta!

Marcată, Anamaria decise să nu mai posteze o vreme, la polul opus situându-se Ana Pauper, care postă un desen cu o balerină, ilustraţie pe care putea fiecare s-o interpreteze după propria-i fire.

Dacă Cella publică un studiu despre impactul Ştirii asupra lansărilor de carte, Corina Creţu se angajă să informeze Parlamentul European asupra situaţiei create, după ample discuţii cu electoratul din judeţele Bistriţa, Bihor şi Cluj.

Într-un cuvânt, întreaga blogosferă vuia, când o altă bombă explodă pe blogul Chinezului, singurul care a sesizat detaliul: Bloggerul Cosmin a ignorat Ştirea!

Contraproductiv

Foto: Ioan Andoni

 

Din motive care mă privesc, am ţinut să fiu astăzi la Papa-Caffe încă de la ora deschiderii. Din motive care-mi scapă, Raul se afla deja în incintă.

- Salut! – zise el. Ce faci?

- Beau ceva – răspund -, după care merg să scriu pe blog…

- Mda… Plusuri şi minusuri. Că bei, e un fapt lăudabil, în definitiv, omul este dator să facă ceva-n viaţă! Dar, ca să scrii, să mă ierţi! Cui foloseşte?…

- Ştiu eu? – îngăimai, cu gândul ascuns că poate n-o fi chiar aşa.

- Sau, poate… – mă încurajă Raul. Dacă scrii despre Barcelona…

- Urmăresc, ce-i drept, însă n-aş aborda subiectul…

- Atunci, despre europarlamentare…

- Urmăresc şi acest aspect, însă, nu m-aş amesteca nici aici.

- Păi, ca să n-o lungim, despre ce vrei să scrii? – trânti Raul destul de abrupt.

- Despre Dragoste! – spun entuziast.

- Şi ilustrezi cu poze… explicite?

- Nu – răspunsei -, aş pune un tei înflorit…

- Mda! Revenim la preambul… N-are rost! Adică, de fapt, scrie ce vrei, e damblaua ta!… 

- O să scriu ceva… – am mormăit, mai mult din încăpăţânare.

Terminându-mi coniacul, am traversat parcul, îmbătat de teii înfloriţi. Am decis, totuşi, să nu scriu mare lucru, cu toate că vremea favoriza Dragostea.

Eveniment cultural

 

Iniţial, doar vreo trei curioşi ne-am strâns în jurul unui neuron ce zăcea pe caldarâm, pierdut, pesemne, de vreun trecător. Cum se întâmplă în astfel de ocazii, curând numărul nostru spori şi fiecare-şi dădea cu presupusul. Dacă parte din grup opina că neuronul ajunse acolo fortuit, alţii susţineau că avem de-a face cu un act deliberat şi că „ăştia-şi aruncă neuronii pe trotuar cum îşi suflă oamenii normali mucii!”.

Un gând sinistru mă străfulgeră, pornind de la incident, astfel că trimisei un mesaj – pe mobil – către o bună prietenă:

- Ce-ţi face?

- Ce-mi face ce? – sosi răspunsul.

- NEURONUL! – iritarea mă făcu să tastez cu majuscule.

- A, ce să facă? Nasol!

- Da-l ai?

- Îl am.

- Bun!

- Dar, de ce întrebi?

- Aşa…

- Ai citit Războiul Reginelor? – schimbă prietena subiectul.

- Dă-mi pace acum! S-a-ntâmplat aici o chestie…

Acum, liniştit în urma acestei conversaţii (ca să o numim aşa), îmi dădui seama că era cel puţin improbabil ca o persoană din Piteşti să-şi piardă (ori să-şi lepede de bunăvoie) neuronul în Timişoara, însă, prin nu ştiu ce conexiune de idei (neuronală), mi-am dorit să mă asigur că totu-i în regulă. Între timp, grupul de curioşi sporea şi se puseră în circulaţie felurite teorii, unele oarecum întemeiate ştiinţific, altele, însă, absolut abracadabrante.

Cum era de aşteptat, sosi după un oarecare timp şi domnul plutonier-major Onici, care interveni prompt:

- Hai, circulaţi! N-aveţi ce vedea aici! De acum, este treaba Poliţiei!…
Fără un deosebit entuziasm, mulţimea se dispersă. Cinstit vorbind, domnul plutonier avea dreptate: mare lucru nu era de văzut! Dacă ar fi fost o femeie beată, sau o bătaie, ori unul care să-şi dea foc… Da’ aşa? Un rahat de neuron!

Totuşi, întâmplarea marcă mentalul colectiv, astfel că, prin cârciumi, apăru un nou cântec:

Cenuşiu ca şi betonu’

Îmi era tot neuronu’

Şi-aş fi stat cu el tot anu’

Da’ nu m-a lăsat organu’…

Remus, fiind un rafinat estet, opină că avem de-a face cu o manea postmodernă.

- Adică, cum, postmodernă? – îşi exprimă Marcel o nedumerire.

- Adică e tot manea, da-i postmodernă! – îl lămuri rafinatul estet.

Recomandări – 9

 

Bogdan Teodorescu, 54/24, cuvânt înainte de Cristian Lascu, coperta: Alexandra Bardan, redactor: Andrei Ruse, tehnoredactor: Ofelia Coşman, format: 14×20,5 cm, 256 pagini, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008

 

După Spada, pare de prisos să mai recomanzi vreun titlu aparţinând lui Bogdan Teodorescu, numele autorului fiind suficientă recomandare. Dar, nu este obligatoriu să fi parcurs oricine Spada (eventual neajuns care se poate îndrepta). În plus, 54/24 este cu totul altceva şi scrisă în alt registru, având totuşi în comun cu romanul amintit calitatea scriiturii. Scriere, pornind de la o călătorie iniţiatică într-un tramvai al anului 1966, invită la savurarea a cincizeci şi patru de locuri din douăzeci şi patru de ţări, fiecare cu aroma sa inconfundabilă, astfel încât cititorul va străbate, cu unele reveniri, continentele, într-un amalgam de imagini, arome şi sunete.

Cum se poate deduce din unele capitole, autorul, deşi nu o declară explicit, stăpâneşte şi Regina Ştiinţelor (Teologia), necedând nici măcar ispitei grafierii occidentalizante, atât de împământenită la noi.

 

Cartea poate fi comandată de aici.

Serbare

Foto: Alex Mazilu

Nu doar pentru cercul de cunoscuţi, ci pentru orice client al Papa-Caffe era limpede azi, în zorii zilei, că domnul Romeo Georgescu este întors pe dos!

- Fă-mi un cocteil letal! – rosti poruncitor către Anca.

Un timp, tânăra rămase uluită, obişnuită fiind, la fel ca noi toţi, cu vorba domoală a domnului Georgescu, renumit pentru bonomie. Apoi, cu profesionalism, se apucă să toarne ingredientele necesare năucitorului amestec, socotind, pesemne, că nu-i treaba ei ce anume l-a bulversat pe, de regulă, amabilul client. Cam la fel gândeam şi noi, însă, îmboldiţi de politeţe, ne interesarăm, deşi cu mintea în altă parte, de motivele pentru care camaradului îi plouă, cu toată vremea indecent de senină de afară.

- Ce-ai, bă? – întrebă domnul plutonier-major Onici. Iarăşi ai nimerit intempestiv peste doamna?…

În mod evident, se făcea referire la evenimente din trecutul nu foarte îndepărtat.

- Nu-i asta! – făcu domnul Romeo. Acum, îi dau bip de câte ori urmează să ajung acasă… E mai nasol… Ieri a fost Ziua Copilului…

Ultima replică ne lăsă confuzi deoarece, cam de când ne ştim, întotdeauna s-a serbat Ziua Copilului pe data de 1 iunie.

- Şi?… – încercă Teodosie să expună succint nedumerirea colectivă.

- Şi s-a organizat serbare la şcoală la fiu-meu…

Unii dintre noi opinară, pornind de la această ultimă aserţiune, că este firesc ca un tată să renunţe câteva ceasuri pe an la cafenea pentru a petrece alături de copil. Problema, însă, era mai complexă.

- Era un fel de piesă de teatru… Mobutu, fiu-meu, trebuia să intre pe o anumită replică şi să spună:

 

Cafeaua Jacobs dă savoare

Oricărui răsărit de soare…

 

- Interesant! – aprobă Filaret, pe un ton ambiguu.

- Nu-i cazul să faci mişto! – se supără domnul Romeo. Replica îşi avea locul ei în construcţia scenetei. Cretinul trebuia s-o zică, gesticulând din mâini…

Aici, domnul Romeo ne arătă care era gestica, sugerând cu braţele un fel de sferă, poate cu trimitere la soarele evocat în distih.

- Mă rog… – îmboldi Marcel la pătrunderea-n subiect. Şi… a greşit gestica?

- Pe aia n-a greşit-o, că nu s-ar fi băgat de seamă… Dar, cum noi bem numai Jacobs verde, tăntălăul nu ştiu ce conexiuni a făcut în, să-i zicem astfel, mintea lui, şi-a zis:

 

Cafeaua Jacobs este verde,

Că e mai bună dacă-i verde!

 

După cum au făcut-o şi ceilalţi părinţi prezenţi la serbare, toţi câţi eram în Papa-Caffe ne-am tăvălit de râs, excepţie făcând domnul Romeo Georgescu, tatăl micuţului Mobutu, care-şi mai comandă un cocteil letal. Deşi Anca râdea în rând cu onor clientela, reuşi să aducă comanda la masă cu relativă promptitudine.

6 din 49

Foto: Alice Drogoreanu

 

1989. Într-o frumoasă seară de la sfârşitul lunii decembrie, Mobutu Georgescu, copilul unui vecin, mi-a făcut o vizită, în speranţa că se va alege cu ceva mărunţişuri. Adevărat, Crăciunul trecuse, dar în acel an am fost cu toţii cam ocupaţi de Crăciun, deoarece se zvonise c-ar fi fost executate prin împuşcare două personalităţi, zvon parţial confirmat ulterior. Oricum, Mobutu mi-a făcut o vizită, după cum am mai arătat, plin de speranţe. Constatând că mă comport ca în economia de piaţă şi că nu-i dau nimic (nu ştiam noi ce-i aceea economie de piaţă, dar aşa mă comportam eu încă de pe atunci), micul meu vecin socoti util să încălzească atmosfera printr-o conversaţie:

            – Domnu’ Ioan, a zis la televizor nişte oameni îmbrăcaţi în pulovăr să ne adunăm câte două sute cincizeci şi să ne facem pluripartite…

            Nu prea pun eu multă bază în ce debitează copiii, aşa că eram oarecum neîncrezător:

            – Dar cine erau acei oameni în pulover?

            – Nu ştiu cum le zice, da-s ăia care-a făcut Revoluţia!

            Replica mi-a fost dată pe un ton antifonic, alăturând o nedisimulată mândrie, izvorâtă din mulţumirea celui ce cunoaşte ceva, unui disimulat dispreţ, ce viza ignoranţa mea. E uluitor ce paletă de sentimente poate cuprinde sufletul unui copil care, fie vorba între noi, nici măcar nu este prea dotat.

            I-am oferit ceva lui Mobutu, până la urmă, ca să scap de el. În schimb, n-am mai scăpat de gândul la pluripartitele alea. Mai ales, nu pricepeam de ce trebuie ca necunoscuţi, în pulover sau nu, să ne dea nouă temă de casă sau de stradă (după cum observaţi, anticipasem că fiecare îşi va încropi pluripartitul în funcţie de spaţiu şi de propria-i fire).

            Domnul Romeo Georgescu, tatăl tânărului Mobutu, a ţinut, în zilele următoare, să mă lumineze. Intraserăm, deja, în ianuarie 1990.

            – Domnule Ioan, matale îţi faci un partid! (Sublinie articolul nehotărât un). Eu îmi fac altul; Gigi, altul, – şi toate astea la un loc generează pluripartitismul! (Domnul Georgescu pronunţa termenul diferit faţă de fiul său şi, în mod evident, îi dădea utilizări mai nuanţate).

            – Bun, asta am înţeles – replicai, măcar că nu înţelegeam mare lucru. Dar cui folosesc toate partidele astea?

            – Cum, cui? Nouă, tuturor, poporului!

            Cum păream confuz, Domnul Romeo a hotărât să mă ajute printr-un joc înrudit cu maieutica:

            – Câte partide am avut noi până acum?

            – Unul! – am zis, bucuros că ştiu răspunsul.

            – Ei, şi a fost bine?

            – Nu.

            – Atunci?…

            Expresia Domnului Georgescu arăta mulţumirea celui care a reuşit să lămurească un prost. O asemenea roşeaţă de jeleu de coacăze mai văzusem pe chipul său doar în ziua în care îl învăţase pe Mobutu cât fac 7X8 (cred că 56…).

            Gândeam că aşteaptă un răspuns:

            – Atunci, cred că cel mai bine ar fi aşa: dacă până acum am avut parte de un partid prost şi a mers rău, să-l înlocuim cu o conducere bună şi va fi bine…

            Domnul Georgescu îşi ascunse o uşoară iritare sub un zâmbet îngăduitor şi se pregăti să-mi explice pe larg cum stă problema:

            – Nu ai de unde să scoţi o conducere bună! În astfel de organizaţii se înghesuie în primul rând aceia care n-au altă treabă mai bună de făcut sau, încercând să fiu mai plastic, toată fauna lăsată să mişune pe pământ, majoritară, trebuie să recunoşti, în rândul populaţiei bipede. Dacă, printr-un straniu hazard, se vor rătăci şi oameni serioşi în asemenea grupări, fiind ei în minoritate şi încurcând lumea pretutindeni, grabnic vor fi neutralizaţi. Astfel că orice partid va fi unul prost, dar, dacă ai doza de cinism necesară, poţi realiza oareşce prin ele, partidele garantând posibilitatea organizată de exprimare. Partea pozitivă, însă, este aceea că, existând mai multe partide, oricând vom fi nemulţumiţi de un partid prost îl vom putea înlocui, prin vot sau (mai rar) prin rebeliune, cu un alt partid prost, sancţionându-l astfel pe primul, urmând ca tot la fel să-l sancţionăm şi pe următorul, după o vreme. Astfel că partidele se vor roti la putere, iar cetăţeanul va avea când şi când o bucurie: iar dacă în perioada de tristă amintire te bucurai o dată la patruzeci de ani, acum te vei bucura o dată la patru ani, sau chiar mai des! Desigur, mai e problema coaliţiilor, care complică un pic tot jocul, dar, în linii mari, cam asta ar fi…  În afară de toate astea, e nevoie de mai multe grupări deoarece există felurite doctrine politice. Chiar dacă majoritatea membrilor unui partid nu crede în nimic, tot e necesar ca gruparea să se definească. Apoi, partidele vor alcătui (de fapt, e vorba de un om, doi, mai tari în condei) programe politice şi le vor face publice prin felurite mijloace audio-video şi, în funcţie de aceste programe sau de toane, bipezii vor decide, prin vot, care partid să deţină puterea pentru o anumită perioadă. Bineînţeles, orice partid ajuns la putere, indiferent de numele său ori de programul afişat, va face ceea ce îi vor dicta marile puteri, chiar dacă unele mari puteri sunt, în aparenţă, mici…

            Apoi, interlocutorul m-a lămurit ce înseamnă parlament, sistem bicameral, circumscripţie electorală, tehnica votării, ba chiar şi care este diferenţa dintre alegerile locale şi cele generale, sau dintre prezidenţiale şi parlamentare. Era cu totul uimitor să asculţi un om atât de bine informat, într-o perioadă în care mai toţi bâjbâiam în necunoscut şi ne treceam vremea mai mult cu munca decât cu gânditul. Astfel că încheierea Domnului Georgescu nu m-a prea surprins:

            – Vezi, dacă eşti ignorant şi semidoct…

            Sincer vorbind, mi-aş dori să fiu semidoct, dar ca să ajung astfel mi-ar fi necesare eforturi mult prea mari pentru vârsta mea.

            Răvăşit de atâtea noutăţi, mi-a trebuit ceva vreme ca să le pun într-o oarecare ordine. Totuşi, chiar aşa milidoct cum mă aflu, cred că, până la urmă, am ajuns la unele concluzii de bun-simţ sau, în orice caz, eficiente. Eram emoţionat, căci pregustam, în sinea mea, recunoştinţa Ţării…

            Mărturisesc, sistemul electoral pe care l-am imaginat stă în primul rând sub semnul pragmatismului. Apoi, nici nu mai e întru totul electoral, dar, după cum se va vedea, rezultatul nu se modifică cu nimic.

            În primul rând, am contopit alegerile locale cu cele generale, urmărind să elimin astfel cheltuielile de prisos. În acelaşi scop, am stabilit ca rezultatul alegerilor să fie decis într-un singur tur de scrutin. Astfel se vor economisi, la fiecare quadrenal (un cincinal mai scurt cu un an), 40 de miliarde lei (am luat în calcul şi inflaţia probabilă pe următoarele quadrenale).

            Legislativul l-am redus la o organizare unicamerală, fiecare judeţ al ţării urmând să trimită un singur parlamentar, primul clasat în zona respectivă. La fel, am redus numărul consilierilor locali la trei, ştiind că toate lucrurile bune sunt trei. Se vor realiza economii de 850 miliarde lei per quadrenal.

            Ţinând cont că programele politice nu au nici o importanţă şi că cetăţenilor le e tot una dacă sunt conduşi de la Moscova şi Washington sau de la Washington şi Moscova, am mers cu planul meu mai departe. Vom scuti poporul de efortul de a mai vota, înfiinţând o urnă, în care se vor introduce, în bile metalice (ca să reziste şi la alegerile viitoare), numele partidelor înscrise în competiţie. Partidul extras din urnă îşi va trimite un reprezentant în legislativ (pentru consiliile locale se mai efectuează două extrageri). Se va proceda identic pentru fiecare judeţ, folosindu-se, evident, o singură urnă centrală, extragerea fiind televizată (e, totuşi, un moment important pentru Ţară…). În ce priveşte alegerile prezidenţiale, se va renunţa la listele de semnături pentru susţinerea candidaturii, fiind mai economică introducerea câtorva bile în plus, decât activarea unor întregi armate, purtând sumedenie de tabele asupra lor. Aplicând toate aceste măsuri, vom economisi încă 110 miliarde lei. Însumând, rezultă un beneficiu de o mie de miliarde de lei la fiecare quadrenal. Aceşti bani ar putea fi investiţi, ceea ce ar însemna că i-am economisit degeaba, sau s-ar putea împărţi poporului, acţiune cu mult mai utilă, căci cu ceva trebuie să se aleagă şi sărmanul elector (ce se va numi astfel în mod oarecum impropriu, după introducerea inovaţiilor mele). De la sine înţeles, banii se vor împărţi doar cetăţenilor cu drept de vot (aproximativ zece milioane). Astfel, la fiecare patru ani, electorul va beneficia de o sută de mii de lei, bani cu care va chefui în ziua alegerilor, în timp ce Televiziunea va prezenta, pentru fiecare judeţ, extragerile din urnă. Am omis economiile la hârtie, vopsele, pânză, lemn etc., materii risipite în procesul electoral convenţional, şi cărora le vom găsi astfel alte utilizări, în folosul obştii.

            Desigur, nu am pretenţia de a fi creat un sistem perfect. Tocmai de aceea simt nevoia să mă adresez unor oameni inteligenţi. Cu Domnul Georgescu, devenit redactor-şef adjunct la oficiosul unui puternic partid politic (de stânga, fireşte, ca orice partid), nu am putut colabora. De când i-am expus planul meu, îl întâlnesc mult mai rar. Uneori, am chiar impresia că mă ocoleşte.

Zi senină

Foto: Alice Drogoreanu

 

Primăvara-şi are-un parfum al său şi-o prospeţime pe care-ar fi din cale-afară de greu să nu le remarci. De aceea, nu afirmăm aici vreo noutate. Îndeosebi în dimineţile însorite, când adierea rece pogoară, până la noi, miresme ca dintr-un alt tărâm, aproape orice suflet se umple de bucurie şi se lasă pradă reveriei. Desigur, ca pentru a întări regula, există şi excepţii.

Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, Caius găsi în bucătărie, din partea Marietei, femeia cu care convieţuia de-un timp, însemnarea lapidară: Am plecat, papagal vopsit! „Măcar, nu mi-a vorbit urât…” – îşi zise Caius, amintindu-şi de Roxana, care-l făcuse ticălos pervers şi labă tristă. Într-o stare incertă, bărbatul (ca să-l numim într-un fel) porni către rutina zilnică, întrerupt fiind vremelnic de alunecarea pe coaja de banană pe care, ca o ultimă atenţie, Marieta i-o strecură sub preşul de dinaintea uşii. „Important este ca, de câte ori cazi, să ai tăria de a te ridica” – filosofă nefericitul, fiindu-i, însă, destul de anevoios să-şi redobândească poziţia bipedă.

Ajuns în stradă, Caius ignoră soarele curat de dimineaţă, atenţia fiindu-i absorbită de locul gol din faţa blocului, loc în care ar fi trebuit să-şi zărească autoturismul. „Mi-a luat şi maşina!” – îi fulgeră prin minte, după care, cum ar fi procedat oricine dintre noi într-o situaţie similară, porni să caute un taximetru, pentru a ajunge în timp util la serviciu. Din fericire, un mesaj primit pe telefonul mobil îl înştiinţă că nu este nevoie să se grăbească, deoarece tocmai fusese disponibilizat.

„Adică, sunt disponibil… Disponibil pentru ce?” – mai murmură Caius în sineşi, înainte ca mintea să i se golească de orice frântură de gând şi să apuce a orbecăi năuc spre nicăieri. Dar, cum există o logică a complementarităţii în toate, Caius fu smuls din vidul în care se cufundase de conţinutul unei găleţi cu lături ce, azvârlită de la o fereastră oarecare de către un cetăţean rămas anonim, nimeri tocmai peste încercatul nostru erou.

Întâmplarea potrivi ca tocmai atunci să se afle-n proximitate domnul plutonier-major Onici care, observând cum zoaiele curg, pe asfaltul proaspăt măturat, de pe respectivul cetăţean, îl invită pe acesta la Secţie, sub acuzaţia de distrugere cu intenţie a mediului înconjurător.

Predându-l pe turbulent domnului maior Biriboacă, după o sumară informare asupra cazului, acela rosti, alăturând asprimii un profund dezgust:

- Uită-te în ce hal arăţi! Pe unde te-ai tăvălit, băi, derbedeule? – Apoi, schimbând tonul, se adresă colegilor: Pe ăsta, ţi-e scârbă şi să-l baţi…

Totuşi, domnul maior îşi birui repulsia şi, cu profesionalism, îi aplică o corecţie elementului poluant, după care-l trimise în curtea instituţiei, însoţit de doi gradaţi, ca să bată covoarele, operându-se curăţenia de primăvară. Supraveghetorii, destinşi, făcură şi puţină conversaţie cu penitentul:

- Şi de ce te-a lăsat aia? O băteai, sau s-a plictisit de tine?…

- Nu ştiu… – murmură Caius, mânuind cu abilitate bătătorul şi stârnind, ritmic, norişori de praf.

Încheindu-se procesul-verbal de contravenţie, Caius urmând să achite o amendă usturătoare, acesta fu liberat.

Revenit, către seară, în apartamentul său, Caius se trânti pe canapea şi, ignorând apa care se scurgea pe perete de la etajul superior, rosti cu un rictus plictisit:

- O zi ca oricare alta!…

Între timp, oamenii ieşiră în oraş, îmbătaţi de mireasma nopţii.

Întâlnire neaşteptată

Foto: Alice Drogoreanu

 

 

Am reîntâlnit de curând, într-un han, un prieten pe care nu-l mai văzusem de mult şi despre care am auzit circulând felurite zvonuri. După ce ne-am salutat, l-am întrebat cât mai delicat cu putinţă:

- Da’, tu nu eşti mort?

- Nu… – răspunse.

- Şi-atunci, ce tot zic ăştia?…

- Nu ştiu. Oamenii vorbesc vrute şi nevrute…

Am luat un butoiaş cu vin şi-am mai depănat, în următoarele ceasuri, amintiri din vremurile apuse, când ne părea că lumea ar avea vreun rost.

Dispărând colegul (la closet, presupun), am dat să achit butoiaşul, golit între timp. Socoteam că voi plăti jumătate, dar hangiţa pretindea că n-am mai fost cu nimeni. Lămurit că-i o proastă, ca să nu mă mai lungesc, am plătit tot butoiaşul şi-am pornit-o, văzându-mi de-ale mele.

Către seară, amintindu-mi de prieten, l-am sunat pe telefon, însă n-a răspuns. „Ăsta mai bea încă!” – îmi zisei, şi-am început să caut ce trăsnăi s-au mai scris, peste zi, pe bloguri…