Ploaie de vară

Foto: Alice Drogoreanu

 

Deşi întâmplările sunt de anul trecut, am găsit nimerit să le reluăm, parte din personaje schimbându-şi adresele de blog între timp, parte abandonând bloggereala, dar toţi rămânând vii în conştiinţele semenilor:

 

Pentru a economisi timp, am dat un anunţ sec pe blog: Joi, 19 iunie 2008, după orele 17, Vania disponibil în Bucureşti. Ştiu taximetriştii unde…

Instalat confortabil la restaurantul Rustic, cerui o halbă de coniac, în vreme ce dădeam personalului ultimele instrucţiuni:

- Băuturile să fie reci, iar bucatele gata drese de la bucătărie, nu să ne puneţi pe noi să ni le potrivim aici, că vă trag cu ele-n cap! Clar?…

- Clar, boierule! – se gudură personalul. Pe cine lăsăm să intre?…

- Doar pe cei din blogroll! N-am vreme de fani, admiratori, gură-cască! Mă rog, dacă aduc ofrande mai acătării, vă orientaţi şi voi pe cine lăsaţi…

În acest timp, metropola vuia. În orice taxi se putea auzi comanda:

- Du-mă la Vania!

Rând pe rând sosiră Kmi, Chinezu, Răzvan şi Maria, în vreme ce un impresionant dispozitiv pentru menţinerea ordinii alunga nechemaţii, utilizând gaze lacrimogene şi bastoanele din dotare.

- Ar mai trebui să sosească Oana – îl atenţionai pe şeful de sală.

- Am auzit de ea, dar, nu vă supăraţi, cum o recunoaştem?…

- Fie după cearcănele terifiante, fie după rânjetul tenebros, fie, cel mai simplu, după modul în care-şi parchează jeep-ul… – îl lămurii.

- Aveţi bere rece? – se interesă Răzvan.

- Numai rece! – răspunse, cu mândrie, un ospătar. Doar Leffe e caldă, că nu prea cere nimeni şi nu mai aveam loc…

- Eu aş fi vrut Leffe brună, însă, pe cât posibil, la fel de rece pe cât e de brună…

Ospătarul mă privi nedumerit, cu un gest ce s-ar putea traduce: „Ăsta vrea o Leffe blondă, sau brună şi-şi pune-n ea cuburi de gheaţă?”… Ridicai din umeri, în sensul: „Fă ce vrei!”.

Pe când nefericitul medita asupra unei soluţii rezonabile, din stradă răzbătu un scrâşnet teribil de frâne, câteva bufnituri seci şi urlete abominabile. Curând, apăru şi Oana, salutându-ne veselă.

- Ai cinci fani în minus… – îmi comunică.

Făcui un gest din mână, cu sensul: „Sunt destui!…”, apoi rugai pe şeful de sală să trimită pe cineva să spele maşina Oanei înainte de a se închega sângele pe caroserie.

Petrecerea începu sub bune auspicii şi, pe la al doilea butoiaş de vin, sună şi Gabriela.

- Au apucat şi ceilalţi să spună vreo vorbă, sau eşti deja logoreic? – dori să afle.

- Au vorbit toţi pe săturate! Răzvan a cerut o bere, Maria a întrebat dacă poate recita un poem de-al său, fiind refuzată în mod politicos, Chinezu a explicat şefului de sală de ce n-are ochii oblici, iar Oana şi Kmi au salutat… Acum, fireşte, vorbeam eu, ca să nu plece oamenii decepţionaţi…

- Dacă nu-ţi poţi ţine gura, te-aş ruga ca măcar povestea din Complex să n-o zici. Şi nici pe aia de la Sibiu, cu m…

Aici, convorbirea se întrerupse. Cum semnal bun puteam avea doar în sală, aceasta fiind pardosită cu gresie arămie, mă rezumai să le spun tuturor că Gabriela îi salută, reluând apoi discuţia de unde o lăsasem, adică sfârşind o interesantă poveste de-a mea.

Mai târziu, începui să sfătuiesc pe Kmi, Oana şi Chinez cam în ce termeni ar trebui să relateze pe bloguri despre întâlnirea noastră. După ce aceştia-şi notară conştiincios preţioasele sugestii, Maria avu o idee:

- Eu aş putea face o relatare în versuri…

- Eu merg la closet! – interveni Răzvan.

- Să nu scrieţi pe pereţi! – atenţionă un chelner, ca şi cum Răzvan ar fi putut ajunge să scrie pe tavan.

Oana îşi comandă pui cu cartofi, spre mulţumirea generală, nouă rămânându-ne mai multe icre negre. Kmi se amuza privindu-şi dantura într-o oglinjoară:

- Acum, se asortează dantura cu ambientul!… – remarcă.

Mai puţin preocupaţi de estetic, ceilalţi savuram icrele pur şi simplu, fără a da alte conotaţii momentului.

Între timp, echipa Rusiei umili Suedia, obţinând calificarea în sferturi, iar noi terminarăm al nu ştiu câtelea butoiaş de vin vechi, prilej pentru Gabriela să mă sune din nou.

- Acum se aude perfect! Deduc că deja aţi ajuns pe gresie…

- Doar partea noastră telurică zace pe gresie, sufletele ne hălăduiesc în sfere înalte… – îi explicai.

- E clar, eşti mangă! Te las, pa!…

- Pa… – răspunsei, măcar că interlocutoarea închise.

Prin cine ştie ce capriciu, ieşirăm după o vreme în grădină, spre a savura ploaia de vară ce se stârnise. Înviorat, îi lăsai şi pe ceilalţi să schimbe câteva vorbe între ei. Spre ziuă, gaşca s-a spart, pornind fiecare către ale sale. Deşi predomina buna dispoziţie între noi, Oana regretă, totuşi, pustietatea străzilor la acea oră matinală. Dar, deşi trecătorii încă nu se iviră, parfumul teilor înfloriţi plutea dens peste cvartale.