După o seară de chef

Foto: Alice Drogoreanu

 

 

Petrecerea s-a încheiat, iar Oana se trânti vlăguită pe divan. Speculul îi înfăţişa un chip livid, cu cearcăne adânci, încadrat de părul care, în pofida fixativului, se zburlise haotic.

- Ce naşpa! Arăt ca o vrăjitoare…

- Mai degrabă, ca o paraşută… – se auzi glasul lui Our. Nu trebuia să bei atât!

„E clar, am halucinaţii! Parcă l-aş auzi pe Our, dar el nu există decât în cărţi…” – se strădui aniversata să mai gândească. Chinuită de-un vertij, spuse mai apoi cu glas tare:

- Ce-mi vâjâie neuronul! Deşi, n-ar trebui să-l simt, că-i pe noptieră…

- Ăla-i vibratorul, deşteapto! – grăi din nou Our. N-ai tu neuron atât de mare. Neuronu’ ţi l-am văzut pe gresie, în baie, da’ să-l speli, că m-am pişat pe el…

- Chiar, că-i un vibrator! – zise Oana cu surprindere. Pe ăsta l-a uitat cineva aici, că eu n-am aşa ceva…

- Mda, aşa ziceţi toate… – răsună vocea lui Our, cu intonaţii destul de răutăcioase.

Excesiv sărbătorita piteşteancă ignoră şi aceste ultime intervenţii, pornind de la ideea că un personaj fictiv nu are cum, fizic vorbind, să emită unde sonore. Nici măcar pe IPhone. Curând, Oana trecu la un alt aspect:

- Iarăşi am primit o tonă de cadouri de kkt!

- Poţi zice şi „căcat”, că redactează Vania, şi el are diacritice… – interveni piticul.

Celebra scriitoare renunţă să mai raţioneze, în măsura în care s-ar putea zice că o făcuse vreodată, şi acceptă să dialogheze cu Our:

- Opt perechi de pantofi! Ce să fac cu ei?

- De pildă – opină piticania -, ai putea să-i încalţi…

- Da’ ce-s eu, miriapod?

- N-aş zice, judecând după poziţia ta, de regulă, bipedă, cu excepţia momentelor în care…

- Lasă asta! – interveni Oana, nejustificat de tăios. Tu ce-ai face cu atâţia pantofi?

- I-aş încălţa, fireşte, însă pe rând, nu toţi de-odată…

- Mda, la asta nu m-am gândit… – conchise blonda. Da’ unde-i depozitez?

- În debara, logic! – găsi piticul soluţia practică.

- Păi, acolo-l ţin pe Xreader…

- Îl muţi pe balcon… Sau, până prin noiembrie, ai putea să-l legi afară, de cadrul pentru bătut covoarele…

- Chiar! – încuviinţă sărbătorita şi zâmbi pentru prima dată de când scăpase de musafiri.

Curând, un nou gând îi posomorî chipul:

- Am mai primit şi-un laptop… Ce fac cu două, că mai aveam unul?

- Simplu! – veni încă o dată soluţia. Unul îl ţii la baie, iar unul în autoturism. Aşa, mai poate sta şi Piţi Star pe comp…

- Da… De fapt, e mai comod astfel, decât să duc în maşină ditamai unitatea şi monitorul… Cum de nu mi-a dat prin cap? Auzi! – îl abordă direct pe Our. Nu vrei tu să mergi în baie să-mi cauţi neuronul?…

- Eu ţi-l aduc – zise piticul pe un ton grav -, dar nu-l spăl de pişat, în primul rând că nu ajung la chiuvetă şi, apoi, mi-e scârbă!…

- Adă-l aşa cum e! Poate, de la săruri, va face şi conexiunile mai bine…

- Cu cine ori cu ce să facă conexiuni? – întrebă Our uluit.

- Chiar, că-i singur… Adu-mi-l, oricum, dă-l în futere!

„Doar nu credeai că-l dau în altceva?” – spuse creatura în gând, vădind astfel o anume bună-creştere.

- Totuşi, ar mai fi ceva… – insistă Our. Spuneai că ai de scris un scenariu. N-ar fi mai bine fără neuron, că de la ăla-ţi vin idei şi are Vania mai mult de corectat?…

- Mai scrie dracu’ acum, vreau să mă odihnesc! Am mai primit şi-o tonă de cărţi! Citesc eu orice tâmpenie, da’ nici chiar aşa… Şi se şi-nvârte totul…

După un firesc moment de greaţă, depăşit prin reglarea respiraţiei, Oana continuă să murmure:

- Nu-i mai deşteaptă Gabi, că s-a ascuns după colţar, şi n-a mai făcut niciun chef? Măcar, la ora asta, ei nu-i vâjâie! Şi pe rahatul ăsta de pitic eu o să-l dau afară! Se pişă pe gresia mea! Hai, că neuronu’ tot nu-i nu ştiu ce… Şi fără el, încă o mai aud parcă pe Crina vorbind ardeleneşte… Chiar! Asta a adus ceva, sau doar a băgat în ea? Nici nu mai ştiu, l-am rugat pe Nicu să noteze care cât bea, ca să nu mai chem la anu’ toate halele… Mai vine rahatul ăla de pitic cu neuronu’ meu?

- Care pitic? – făcu Piţi Star de sub pat. Eşti sub influenţa fantasmelor provocate de alcool… Nu există pitici, nici Our, nici Mnemess, doar în basme şi-n romanele fantasy… Unde ai văzut tu pitici aievea, care să mai şi vorbească?

- Chiar, că piticii nu vorbesc… – îşi zise Oana. Poate că nici nu s-a pişat pe neuron… Noroc cu Piţi, că a băgat de seamă!

„Da’ mâţele vorbesc?” – se mai întrebă, cu ultimele sforţări, celebra autoare din Piteşti. Însă, fără a mai căuta răspunsuri, adormi în curând.

“Aceeaşi poveste a fost şi anul trecut, dar n-a băgat de seamă! Deh, cu un singur neuron, şi ăla rătăcit cine ştie pe unde, ce poţi pretinde?” – încheie Piţi meditaţiile serii festive.