Am reîntâlnit de curând, într-un han, un prieten pe care nu-l mai văzusem de mult şi despre care am auzit circulând felurite zvonuri. După ce ne-am salutat, l-am întrebat cât mai delicat cu putinţă:
- Da’, tu nu eşti mort?
- Nu… – răspunse.
- Şi-atunci, ce tot zic ăştia?…
- Nu ştiu. Oamenii vorbesc vrute şi nevrute…
Am luat un butoiaş cu vin şi-am mai depănat, în următoarele ceasuri, amintiri din vremurile apuse, când ne părea că lumea ar avea vreun rost.
Dispărând colegul (la closet, presupun), am dat să achit butoiaşul, golit între timp. Socoteam că voi plăti jumătate, dar hangiţa pretindea că n-am mai fost cu nimeni. Lămurit că-i o proastă, ca să nu mă mai lungesc, am plătit tot butoiaşul şi-am pornit-o, văzându-mi de-ale mele.
Către seară, amintindu-mi de prieten, l-am sunat pe telefon, însă n-a răspuns. „Ăsta mai bea încă!” – îmi zisei, şi-am început să caut ce trăsnăi s-au mai scris, peste zi, pe bloguri…
Comentarii recente