1989. Într-o frumoasă seară de la sfârşitul lunii decembrie, Mobutu Georgescu, copilul unui vecin, mi-a făcut o vizită, în speranţa că se va alege cu ceva mărunţişuri. Adevărat, Crăciunul trecuse, dar în acel an am fost cu toţii cam ocupaţi de Crăciun, deoarece se zvonise c-ar fi fost executate prin împuşcare două personalităţi, zvon parţial confirmat ulterior. Oricum, Mobutu mi-a făcut o vizită, după cum am mai arătat, plin de speranţe. Constatând că mă comport ca în economia de piaţă şi că nu-i dau nimic (nu ştiam noi ce-i aceea economie de piaţă, dar aşa mă comportam eu încă de pe atunci), micul meu vecin socoti util să încălzească atmosfera printr-o conversaţie:
– Domnu’ Ioan, a zis la televizor nişte oameni îmbrăcaţi în pulovăr să ne adunăm câte două sute cincizeci şi să ne facem pluripartite…
Nu prea pun eu multă bază în ce debitează copiii, aşa că eram oarecum neîncrezător:
– Dar cine erau acei oameni în pulover?
– Nu ştiu cum le zice, da-s ăia care-a făcut Revoluţia!
Replica mi-a fost dată pe un ton antifonic, alăturând o nedisimulată mândrie, izvorâtă din mulţumirea celui ce cunoaşte ceva, unui disimulat dispreţ, ce viza ignoranţa mea. E uluitor ce paletă de sentimente poate cuprinde sufletul unui copil care, fie vorba între noi, nici măcar nu este prea dotat.
I-am oferit ceva lui Mobutu, până la urmă, ca să scap de el. În schimb, n-am mai scăpat de gândul la pluripartitele alea. Mai ales, nu pricepeam de ce trebuie ca necunoscuţi, în pulover sau nu, să ne dea nouă temă de casă sau de stradă (după cum observaţi, anticipasem că fiecare îşi va încropi pluripartitul în funcţie de spaţiu şi de propria-i fire).
Domnul Romeo Georgescu, tatăl tânărului Mobutu, a ţinut, în zilele următoare, să mă lumineze. Intraserăm, deja, în ianuarie 1990.
– Domnule Ioan, matale îţi faci un partid! (Sublinie articolul nehotărât un). Eu îmi fac altul; Gigi, altul, – şi toate astea la un loc generează pluripartitismul! (Domnul Georgescu pronunţa termenul diferit faţă de fiul său şi, în mod evident, îi dădea utilizări mai nuanţate).
– Bun, asta am înţeles – replicai, măcar că nu înţelegeam mare lucru. Dar cui folosesc toate partidele astea?
– Cum, cui? Nouă, tuturor, poporului!
Cum păream confuz, Domnul Romeo a hotărât să mă ajute printr-un joc înrudit cu maieutica:
– Câte partide am avut noi până acum?
– Unul! – am zis, bucuros că ştiu răspunsul.
– Ei, şi a fost bine?
– Nu.
– Atunci?…
Expresia Domnului Georgescu arăta mulţumirea celui care a reuşit să lămurească un prost. O asemenea roşeaţă de jeleu de coacăze mai văzusem pe chipul său doar în ziua în care îl învăţase pe Mobutu cât fac 7X8 (cred că 56…).
Gândeam că aşteaptă un răspuns:
– Atunci, cred că cel mai bine ar fi aşa: dacă până acum am avut parte de un partid prost şi a mers rău, să-l înlocuim cu o conducere bună şi va fi bine…
Domnul Georgescu îşi ascunse o uşoară iritare sub un zâmbet îngăduitor şi se pregăti să-mi explice pe larg cum stă problema:
– Nu ai de unde să scoţi o conducere bună! În astfel de organizaţii se înghesuie în primul rând aceia care n-au altă treabă mai bună de făcut sau, încercând să fiu mai plastic, toată fauna lăsată să mişune pe pământ, majoritară, trebuie să recunoşti, în rândul populaţiei bipede. Dacă, printr-un straniu hazard, se vor rătăci şi oameni serioşi în asemenea grupări, fiind ei în minoritate şi încurcând lumea pretutindeni, grabnic vor fi neutralizaţi. Astfel că orice partid va fi unul prost, dar, dacă ai doza de cinism necesară, poţi realiza oareşce prin ele, partidele garantând posibilitatea organizată de exprimare. Partea pozitivă, însă, este aceea că, existând mai multe partide, oricând vom fi nemulţumiţi de un partid prost îl vom putea înlocui, prin vot sau (mai rar) prin rebeliune, cu un alt partid prost, sancţionându-l astfel pe primul, urmând ca tot la fel să-l sancţionăm şi pe următorul, după o vreme. Astfel că partidele se vor roti la putere, iar cetăţeanul va avea când şi când o bucurie: iar dacă în perioada de tristă amintire te bucurai o dată la patruzeci de ani, acum te vei bucura o dată la patru ani, sau chiar mai des! Desigur, mai e problema coaliţiilor, care complică un pic tot jocul, dar, în linii mari, cam asta ar fi… În afară de toate astea, e nevoie de mai multe grupări deoarece există felurite doctrine politice. Chiar dacă majoritatea membrilor unui partid nu crede în nimic, tot e necesar ca gruparea să se definească. Apoi, partidele vor alcătui (de fapt, e vorba de un om, doi, mai tari în condei) programe politice şi le vor face publice prin felurite mijloace audio-video şi, în funcţie de aceste programe sau de toane, bipezii vor decide, prin vot, care partid să deţină puterea pentru o anumită perioadă. Bineînţeles, orice partid ajuns la putere, indiferent de numele său ori de programul afişat, va face ceea ce îi vor dicta marile puteri, chiar dacă unele mari puteri sunt, în aparenţă, mici…
Apoi, interlocutorul m-a lămurit ce înseamnă parlament, sistem bicameral, circumscripţie electorală, tehnica votării, ba chiar şi care este diferenţa dintre alegerile locale şi cele generale, sau dintre prezidenţiale şi parlamentare. Era cu totul uimitor să asculţi un om atât de bine informat, într-o perioadă în care mai toţi bâjbâiam în necunoscut şi ne treceam vremea mai mult cu munca decât cu gânditul. Astfel că încheierea Domnului Georgescu nu m-a prea surprins:
– Vezi, dacă eşti ignorant şi semidoct…
Sincer vorbind, mi-aş dori să fiu semidoct, dar ca să ajung astfel mi-ar fi necesare eforturi mult prea mari pentru vârsta mea.
Răvăşit de atâtea noutăţi, mi-a trebuit ceva vreme ca să le pun într-o oarecare ordine. Totuşi, chiar aşa milidoct cum mă aflu, cred că, până la urmă, am ajuns la unele concluzii de bun-simţ sau, în orice caz, eficiente. Eram emoţionat, căci pregustam, în sinea mea, recunoştinţa Ţării…
Mărturisesc, sistemul electoral pe care l-am imaginat stă în primul rând sub semnul pragmatismului. Apoi, nici nu mai e întru totul electoral, dar, după cum se va vedea, rezultatul nu se modifică cu nimic.
În primul rând, am contopit alegerile locale cu cele generale, urmărind să elimin astfel cheltuielile de prisos. În acelaşi scop, am stabilit ca rezultatul alegerilor să fie decis într-un singur tur de scrutin. Astfel se vor economisi, la fiecare quadrenal (un cincinal mai scurt cu un an), 40 de miliarde lei (am luat în calcul şi inflaţia probabilă pe următoarele quadrenale).
Legislativul l-am redus la o organizare unicamerală, fiecare judeţ al ţării urmând să trimită un singur parlamentar, primul clasat în zona respectivă. La fel, am redus numărul consilierilor locali la trei, ştiind că toate lucrurile bune sunt trei. Se vor realiza economii de 850 miliarde lei per quadrenal.
Ţinând cont că programele politice nu au nici o importanţă şi că cetăţenilor le e tot una dacă sunt conduşi de la Moscova şi Washington sau de la Washington şi Moscova, am mers cu planul meu mai departe. Vom scuti poporul de efortul de a mai vota, înfiinţând o urnă, în care se vor introduce, în bile metalice (ca să reziste şi la alegerile viitoare), numele partidelor înscrise în competiţie. Partidul extras din urnă îşi va trimite un reprezentant în legislativ (pentru consiliile locale se mai efectuează două extrageri). Se va proceda identic pentru fiecare judeţ, folosindu-se, evident, o singură urnă centrală, extragerea fiind televizată (e, totuşi, un moment important pentru Ţară…). În ce priveşte alegerile prezidenţiale, se va renunţa la listele de semnături pentru susţinerea candidaturii, fiind mai economică introducerea câtorva bile în plus, decât activarea unor întregi armate, purtând sumedenie de tabele asupra lor. Aplicând toate aceste măsuri, vom economisi încă 110 miliarde lei. Însumând, rezultă un beneficiu de o mie de miliarde de lei la fiecare quadrenal. Aceşti bani ar putea fi investiţi, ceea ce ar însemna că i-am economisit degeaba, sau s-ar putea împărţi poporului, acţiune cu mult mai utilă, căci cu ceva trebuie să se aleagă şi sărmanul elector (ce se va numi astfel în mod oarecum impropriu, după introducerea inovaţiilor mele). De la sine înţeles, banii se vor împărţi doar cetăţenilor cu drept de vot (aproximativ zece milioane). Astfel, la fiecare patru ani, electorul va beneficia de o sută de mii de lei, bani cu care va chefui în ziua alegerilor, în timp ce Televiziunea va prezenta, pentru fiecare judeţ, extragerile din urnă. Am omis economiile la hârtie, vopsele, pânză, lemn etc., materii risipite în procesul electoral convenţional, şi cărora le vom găsi astfel alte utilizări, în folosul obştii.
Desigur, nu am pretenţia de a fi creat un sistem perfect. Tocmai de aceea simt nevoia să mă adresez unor oameni inteligenţi. Cu Domnul Georgescu, devenit redactor-şef adjunct la oficiosul unui puternic partid politic (de stânga, fireşte, ca orice partid), nu am putut colabora. De când i-am expus planul meu, îl întâlnesc mult mai rar. Uneori, am chiar impresia că mă ocoleşte.
Comentarii recente