Simfonie în gri major

Foto: Alice Drogoreanu

 

Oricui i s-a întâmplat ca, atunci când estimează că va avea o zi liniştită, să fie atins cu o leapşă. Prin acest exerciţiu traumatizant mi-a fost dat şi mie să trec în câteva rânduri, ultima dată fiind somat de către Andi Bob să-mi exhib poemul preferat. Cum leapşa vorbeşte despre ultima poezie cu efect răvăşitor, mă voi conforma. Aflat deunăzi într-o berărie, la fel cum ar fi făcut oricine, mi-am recitat în gând două poeme: Romanţa condamnatului de Federico Garcia Lorca (1899 – 1936) şi Simfonie în gri major aparţinând lui Ruben Dario (1867 – 1916), ambele în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş. Cum, cronologic, Ruben Dario s-a brodit la cea de-a doua bere, îi voi reproduce aici poemul menţionat:

 

Simfonie în gri major

 

O vastă oglindă de-argint este Marea,

răsfrânge gravurile bolţii de zinc;

departe, mari stoluri de păsări pătează

o zare cu palide smalţuri de gri.

            Se târâie, ca o fereastră rotundă

şi tulbure,-un soare bolnav la zenit;

iar vântul de mare adoarme în neguri,

făcându-şi o pernă din negru-i zaimf.

            Talazuri, cu pântecul ager, ca plumbul

sub cheiuri, se frâng într-un amplu suspin.

Şi iată-un matroz, pufăind grav din pipă,

şezând pe-un odgon, se visează-ntr-o ţară

de brume, departe, sub cer fumuriu.

            Bătrân e matrozul acesta. Brazilia

cu raze de soare pe-obraji l-a pârlit;

cumplite taifunuri din mările Chinei

văzutu-l-au bându-şi sticluţa de gin.

            Şi spuma cu miros de iod şi salpetru

îi ştie, de mult, nasul roşu aprins,

buclatele-i plete şi muşchii atletici,

bereta de pânză şi bluza de dril.

            În norii de fum ce se-nalţă din pipă

bătrânul zăreşte un ţărm cenuşiu,

de unde-ntr-o seară fierbinte, de aur,

o navă cu pânzele-ntinse-a pornit…

            Amiază la tropic. Bătrânul adoarme.

Şi toate se pierd în nuanţe de gri.

O, parc-o suavă, enormă estampă

topeşte acest orizont arcuit.

            Amiază la tropic. Un greier încearcă

ghitara bătrână cu zvon răguşit,

cântând monotonul său solo, preludiu,

pe singura strună-a viorii lui mici.

 

 

Ca să respect regulile lepşei, bucur la rându-mi cu cerinţe similare pe Oana şi Maria.