Un caz de cvasi-evanescenţă

Foto: Alice Drogoreanu

Ziua debută tern. Soarele se hlizea, făgăduind o amiază toridă, bipezii prinseră a fojgăi pe uliţe, iar noi, stâlpii, ne instalarăm în Papa-Caffe din zorii zilei, ca să nu parcurgem drumul pe caniculă.

- Mâine, beţi pe şestache, că-s alegeri! – anunţă Irina.

Femeile au acest tabiet, de a strica cheful omului, chiar şi atunci când acesta nici nu prea dispune de cheful respectiv.

- Şi ce-are dacă-s alegeri? – se prefăcu mirat domnul plutonier-major Onici.

- Păi, tocmai dumneata nu şti?… N-avem voie să vindem alcool, că ne amendează…

- Cine să vă amendeze? – continuă domnul plutonier să mimeze nepriceperea.

- Ei, cine? Poliţia!

Discuţia ar mai fi continuat, poate, ceva vreme, căci domnul plutonier avea poftă s-o sâcâie pe Irina, însă Caius intră tumultuos, întrerupând schimbul de replici:

- Băi, îl ştiţi pe Chiriac?

- Poate din vedere… – mormăi Teodosie.

- Nu, serios! Ăla cu barbă care-şi plimbă pudelul…

- S-ar putea… – conveni Filaret. Ai călcat pe unde-a trecut pudelul tipului?

- Nu! Fiţi atenţi: tipul, mai nainte, a trecut în nefiinţă!

- Adică, a mierlit-o? – căută Remus un termen mai comprehensibil.

- Nu! A trecut în nefiinţă, nu pricepeţi? S-a aneantizat!…

Caius era agitat în chip vădit. Constatând că nici măcar n-a mai relatat cum Marieta, deşi de curând mutată la el, i-a preschimbat viaţa într-un infern, ne-am gândit că vreo chestie se va fi petrecut, totuşi, de vreme ce camaradul a schimbat registrul în totalitate.

- Marieta ce face? – întrebai eu, mai mult din politeţe.

- Încă doarme, că s-a uitat până spre ziuă la televizor… Băi, voi pricepeţi că a trecut ăla-n nefiinţă-n faţa mea?

- Şi-a rămas pudelul, ori s-a aneantizat şi potaia? – încercă domnul plutonier să abordeze ştirea în mod profesionist.

- Nu era cu câinele, şi-a luat un ziar…

- O fi vrut să citească ceva… – interveni Raul. Dar, dacă nu-l ştim de la Papa-Caffe unde citeşte? Că Radu, Dumnezeu să-l odihnească, doar aici putea să-şi citească ziarul…

- Lasă ziarul! – aproape zbieră Caius. A dispărut!…

- Dă-l încolo, cât e un ziar? Doi lei… – spuse Marcel, care încă nu pătrunse miezul problemei.

Din fericire, domnul plutonier era mai pregătit pentru întâmplări inedite, astfel că-l scuti pe Caius de o nouă ieşire nervoasă:

- Nu de ziar zice el, vorbeşte despre tip… Zici că s-a aneantizat?

- Da! – tună Caius, pe un ton, totuşi, mai optimist.

- Adică, l-ai văzut tu şi, deodată, a dispărut…

- Exact!

- O fi un caz de evanescenţă… – îşi dădu şi Remus cu părerea.

- Nu cred – punctă Evtihie. Evanescenţii dispar treptat, cam ca femeile din viaţa lui Caius…

Caius răbufni din nou:

- Dă-le-n aia mea de femei!…

- Pasărea mălai visează! – observă Raul. Acum, tu ţi-ai adus-o pe Marieta, ce mai vrei?

Discuţia desfăşurându-se pe prea multe planuri, Igor dori să aducă ideile pe-un făgaş:

- Staţi aşa! Avem un tip care-a dispărut, sub ochii lui Caius. A dispărut treptat?

- Nu, brusc! Mă uitam la el şi… ţuşti! N-a mai fost…

- Nu-i evanescenţă! – conchise domnul plutonier Onici. Mă rog, poate fi o cvasi-evanescenţă, sau aneantizare… Ori, tipul o fi rămas tot acolo, da’ s-a făcut invizibil. A scris despre aşa ceva şi-un tip, Herbert George Wells, însă nu mai trăieşte…

- Aş propune – interveni şi Igor – să abordăm problema ştiinţific. Auzi, Caius: până s-a uitat Marieta la filme, tu ce-ai făcut? Le-ai tras?…

- Nu sunt beat, terminaţi odată! Doar n-am văzut numai eu. Şi acum e plin de lume acolo…

- Ia să vedem şi noi! – propuse domnul plutonier, obişnuit să cerceteze orice caz la faţa locului.

Ieşirăm toţi din local, spre a ne adăuga unei mulţimi apreciabile de curioşi. Am privit locul indicat şi, vorba lui Caius, canci Chiriac! Doar gazonul de-un verde crud, căci evenimentul se petrecu în zona refugiului dintre benzile de asfalt.

- Nu-i, aşa este! – constatarăm. Acum, asta e!

Raul opină că n-are rost să mai căscăm gura la un tip care nici nu se mai afla acolo şi că, dacă vor fi detalii picante, le vom vedea oricum la Ştirile de la ora 17, fără să fim nevoiţi să răbdăm dogoarea. Cum propunerea sa întruni majoritatea, revenirăm în cafenea, lăsându-i pe curioşi să-şi dea în continuare cu presupusul.

- Ei, aţi văzut? – făcu, triumfător, Caius.

- Ce să vedem? Că nu se vedea nimic… – trânti Remus, dornic să-şi reintre în ritmul firesc, fără a mai fi tulburat de evanescenţi, ori, mă rog, cvasi-evanescenţi.

- Păi, nu se vede, dar el era acolo! – insistă Caius.

- Şi dacă era, ce ne priveşte pe noi? A fost, nu mai e, ducă-se! Că nu era rudă cu vreunul dintre noi… – susţinu, cam brutal, Marcel.

- Acum, cazul e destul de ciudat… – concluzionă domnul plutonier. Dar, nu putem afirma că-i o trecere în nefiinţă. Sigur, nici să infirmăm nu putem, căci ne lipsesc unele date… Totuşi, e o chestie… Bine că nu trebuie să mă ocup eu de caz!

Curând, mulţimea se împrăştie, alungată de arşiţă. Dat fiind că mâine sunt alegeri, iar peste o săptămână începe o importantă competiţie sportivă, cred că insipidul nostru vecin, Chiriac, va fi uitat cu desăvârşire până la lăsarea serii.

Recomandări – 7

 

 

Corina Creţu, România europeană, colecţia Atelier Politic, coordonator colecţie: Nicolae Rauş, redactor: Dinu Moraru, coperta şi tehnoredactarea: Ion Mihaiu şi Ioana Dinu, format: 14×20,5 cm, 304 pagini, Editura Scripta, Bucureşti, 2009

 

 

 

 

Deşi apărută în cadrul colecţiei Atelier Politic, cartea Corinei Creţu nu se adresează strict celor interesaţi de politică (tot mai puţini, din motive pe care le trecem sub tăcere). Ziaristă la începutul anilor ’90, autoarea mânuieşte viguros condeiul (în fapt, tastatura), astfel că paginile se parcurg cu interes. În bună măsură, scrierea redă activitatea de europarlamentar PSD a Corinei Creţu, dar trece în revistă cam toate subiectele de interes, pe plan naţional sau european (şi chiar mondial), din ultimii doi ani. Cea de a opta parte a lucrării cuprinde interviuri acordate de autoare de-a lungul acestor ani, finalul volumului conţinând 15 pagini color, cu fotografii semnificative.

Chiar dacă ceea ce numim Uniunea Europeană – şi, implicit, Parlamentul European – nu va avea o existenţă prea lungă – este o supoziţie, nu o profeţie! -, atâta timp cât această structură fiinţează şi suntem parte din ea, este de dorit să fim reprezentaţi de persoane precum Corina (fără să uităm că şi alţi europarlamentari, din alte formaţiuni politice, au avut intervenţii pozitive).

 

Oarecum tardiv, la aproape o lună de la lansarea cărţii (pe 12 aprilie, în Duminica Floriilor), adresez autoarei (şi) felicitările mele, însoţite de bune urări pentru viitor!

 

Ţurţurele

Foto: Alice Drogoreanu

 

Deşi în plină lună Mai, cerul plumburiu induse în sufletul domnului plutonier-major Onici o stare tulbure, ce-l făcu să-şi reamintească de vremuri apuse:

            – Era în ianuarie 1983… Cerul, tot ca acum, întunecat. Fireşte, mult mai frig, dat fiind că ne aflăm în Ianuarie. Pretutindeni, ţurţuri enormi atârnau de streşini… Pe atunci, nu puteai să bei nimic până la ora zece. Pălmaşii cereau, ce-i drept, câte-o cafea îmbunătăţită, dar, cum eu lucram în Miliţie, ar fi fost sub demnitatea mea să beau romul în ceaşcă de cafea! Astfel că am decis să patrulez. Privind la luciul ţurţurilor şi căzându-mi privirea pe unu’ supradimensionat, îmi trecură prin minte în mod natural câteva stihuri: 

Voinic creşte un ţurţure,

E plin de sine-un ţurţure,

Deasupra lumii gureşe

Atârnă ca o sabie!…

 

Mă întrebai, apoi, cine-o fi scris chestia asta… Esenin? Evtuşenko? Maiakovski? Dracu’ mai ştia, că au şi ruşii ăştia nişte nume de nu poţi ţine minte care-i unu’ şi care-i altu’!… Aşa, de reţinut, l-am reţinut pe Makarenko, că din ăsta am citit cel mai mult, când eram responsabil cultural la Penitenciar…

- Şi de ce n-ai rămas acolo? – deveni curios Teodosie.

- Cu cine? Că toţi erau nişte cretini! Am repartizat, la camerele de frontierişti, Eugen Ionescu, Blaga, Caragiale, Eminescu… Crezi că s-a prins vreunul? Rupeau foi din cărţi ca să se şteargă la cur! Dă-i în…

După această paranteză, domnul plutonier reveni la istoria zilei geroase de ianuarie dintr-un alt an:

- Cum ziceam, la birt încă nu puteam merge, iar pe autorul versurilor nu reuşeam să-l identific, astfel că eram iritat. Pe când gândeam să iau ceva de la Alimentara şi să merg în parc, ţurţurele cel mare se desprinde şi-l pocneşte pe unu’ în creştet…

„Ia uite!” – mi-am zis, amintindu-mi finalul poeziei:

 

Oraşu-atent priveşte-l,

Toţi trec prin dreptul tău:

Să-i cazi taman pe creştet

Omului cel mai rău!

 

„S-a adeverit!” – îmi continuai meditaţiile şi mă îndreptai către răufăcător. M-am prezentat, apoi l-am întrebat direct:

- Cu ce ocazie pe aici?

- Dă-mi pace, omule! Nu vezi că sângerez? – zice tipul.

- Lasă vrăjeala! Prezintă buletinul şi legitimaţia de serviciu! De ce nu eşti la lucru la ora asta?

- Păi, sunt diagramist la Gaz metan…

- Aha! – îi spun, dumirit. Şi, în loc să-ţi vezi de treabă, tu umbli la cafe-bar, să bei rom în ceaşcă de cafea! Uite în ce hal eşti, încă din zorii zilei…

- Dacă m-a lovit căcatul ăsta de ţurţur… – zice individul, în cel mai trivial mod cu putinţă.

Deoarece pe stradă ar fi putut trece femei, i-am împuşcat individului o pereche de palme, ca să înveţe cum trebuie să se poarte.

- Aici te afli în mediu urban, aşa că nu spui tu pe stradă c… anumite porcării! Că nu eşti la mă-ta-n Cărpiniş! – adăugai, observând în buletin localitatea de domiciliu. De când lucrezi la Gaz metan?

- Din septembrie 82… – făcu contravenientul, pe un ton mult mai umil.

- Zăău? – i-am zis ironic. Şi flotantul de ce-l ai abia din noiembrie? Aşa…, la şmecherie? Te ţii de cioace cu Miliţia?… De ce n-ai fost atent la ţurţuri? Când ai semnat fişa de Protecţia Muncii, n-ai fost prelucrat ca, dacă lucrezi pe teren, să te fereşti ca să nu-ţi cadă ceva-n cap?…

- Ba da… – îngăimă infractorul.

- Şi-atunci de ce nu beleşti ochii, băi, sabotorule? Duc eu acum diagramele la sediu?…

…

- Ca să scurtez povestea, individul s-a ales cu câteva zile de spitalizare şi cu desfacerea contractului de muncă, cu articolul 130 litera “i” (trei absenţe nemotivate). Aşa se făcea dreptate pe vremea aia şi aşa l-am întâlnit eu prima dată pe Caius…

- Ei, ce vremuri! – suspină Remus. Nu mai apucăm noi aşa timpuri… Acum, mai mult cu IPhone… – adăugă, fără nicio legătură cu subiectul.

Sensul vieţii

Foto: Alice Drogoreanu

 

 

S-a mai întâmplat şi-n alţi ani să ne potopească arşiţa în luna Mai, însă, de fiecare dată, avem tentaţia să susţinem că: „Eu n-am mai pomenit, în Mai, aşa o căldură!”. Că temperaturi similare au fost ori n-au fost în trecut, e o chestiune ce ţine de subiectivismul fiecăruia, singuri meteorologii putând prezenta date ştiinţifice, perfectibile la rândul lor. Cert este că disconfortul pricinuit de aerul sufocant şi repulsia faţă de propriul trup jilav şi năclăit împing spre singura soluţie obiectivă rămasă: refugiul în matca primitoare a Papa-Caffe, dotată cu aer condiţionat.

            - Băi, deja mor când văd soarele strălucind! – rosti domnul plutonier-major Onici, cu năduf.

            - Da, e supărător la ochi… – încercă Remus să aprobe.

            - Lasă-mă, dom’le, cu ochii, eu vorbesc de epidermă!

            - Sigur, şi aia…

            Începurăm să bănuim că Remus este dispus să aprobe orice, doar aşa, ca să nu se certe. Or, aceasta era o abatere de la dogmele Papa-Caffe, pericolul plictisului pândind după uşă, gata să ne înşface.

            - Acum, asta e! – intervenii eu. Până-n Octombrie, ne punem pe Papa-Caffe. După aia, mai vedem noi, poate tragem o tură şi pe la Valahia…

            - Bun, şi până-atunci ce facem? – deschise Teodosie un nou subiect.

            - Ce să facem? Prindem muşte pe-aici… Irina, fă-mi un cocteil letal!

            Comanda aparţinu domnului plutonier, care părea cel mai iritat. După o vreme, se explică:

            - Acum, cu căldura, asta e, n-ai ce-i face!… Chestia e că mi-a dat Tomata un subiect de meditaţie…

            - Te cunoşti cu Tomata? – fu curios Filaret.

            - Aşa… de pe mess. Da’ i-am zis că am treizeci de ani şi că sunt redactor-şef la un ziar. Plus că-i citesc blogul cu sfinţenie…

            - Ca pe Sfânta Scriptură… – mai avu Remus o tentativă de-a fi pe placul domnului plutonier.

            - Ca pe Pagini Aurii! – făcu, îmbufnat, domnul Onici. Nu te mai băga în discuţii care te depăşesc!

            - Şi ce mai zice Tomata pe blog? – căută Evtihie să menţină apele-n albie.

            - O chestie interesantă… Cică, să ne gândim cam cum am vrea să fie propria noastră viaţă…

            Ca o adiere răzleaţă, ne-or mai fi trecut oarecând tuturor astfel de idei prin minte. Totuşi, niciunul dintre noi n-a încercat să teoretizeze pe acest subiect. Ba chiar era, în opinia mea, formulat cam vag. Că, de vrut, poţi să vrei multe…

            Marcel, profitând de-un jet de aer rece, găsi un mod pertinent de-a pune problema:

            - Chiar! Care-i sensul vieţii?…

            - Care e?… – începu domnul plutonier să aprofundeze. Aşa, la o privire superficială, te naşti, trăieşti şi mori, cu adaosurile necesare… Dar, asta poţi s-o spui şi despre şoareci! Omul, însă, omul!- vorba lui Oblomov… Care-i menirea lui?

            Desigur, mai comandarăm câte ceva, căci se anunţau dezbateri grave.

            - După Rebecca - interveni Caius -, viaţa-i un căcat.

            - Ei, asta o zice aşa, la nervi… – nuanţă Teodosie. Măcar că, în cazul tău, are dreptate chiar şi atunci când n-o rosteşte. Aşa, mai zice şi Crina că idealul este să te odihneşti, dar asta o afirmă pe fondul acumulării de oboseală, că altfel, n-ar opri-o nimeni să se odihnească cât are chef… Noi cum putem sta toată ziua în Papa-Caffe? Mai vine şi Oana să susţină nu ştiu ce, că nici ea nu ştie ce vrea, Răzvan are alte opinii, da’ la el e mai complicat şi nu pricepi nimic… E greu de ajuns la un numitor comun!

            Caius simţi nevoia să intervină:

            - Da’ Gabriela ce zice? Hî, hî, hî!…

            - Zice că să taci din gură şi să te-apuci să speli closetele! – îl domoli domnul plutonier-major Onici, după care continuă: Ca om, cred că trebuie să faci ceva deosebit! De pildă, să înghiţi 700 de grame de pioneze…

            - De ce 700? – exprimă Filaret o mirare colectivă.

            - Pentru că 650 de grame a înghiţit deja un australian…

            - Şi? – întrebarăm noi.

            - Şi a ajuns la intervenţie chirurgicală, da’ şi-n Cartea Recordurilor… Oricum, e o performanţă! Cam ca şi cum s-ar masturba Caius legat la ochi…

             Marcel avu o revelaţie:

            - Chiar, Caius! De ce nu încerci să intri-n Guinness?…

            De aici, discuţia luă o altă turnură, unii susţinând că Guinness este o bere neagră irlandeză, iar alţii opinând că-i Guinness, şi că doar noi socotim că este bere, irlandezii afirmând că este ceva aparte.

            - Ştiţi ceva? – concluzionă domnul plutonier. Ce-ar fi să mergem la benzinărie, să ne dumirim prin experiere?…

            - Empiric… – întări Marcel, dar primi o palmă peste ceafă.

            Ne mutarăm toţi, cu excepţia lui Caius, care avea puţin de lucru, şi luarăm disputata băutură Guinness, alături de sandvişuri calde. Pe la a doua cutie, ne obişnuirăm cu ciudatul lichid, astfel că Remus opină:

            - În definitiv, asta-i viaţa: Mânci, bă, bei, bă, şi…

            - Da, bine, ştim! – intervenirăm noi, nedorind să auzim cuvântul lipsă.

- Şi dacă ştiţi, ce mă mai futeţi la icre? – se revoltă Remus care, aşa cum s-a observat, nu este tocmai un fin diplomat.

Ploaie de vară

Foto: Alice Drogoreanu

 

Deşi întâmplările sunt de anul trecut, am găsit nimerit să le reluăm, parte din personaje schimbându-şi adresele de blog între timp, parte abandonând bloggereala, dar toţi rămânând vii în conştiinţele semenilor:

 

Pentru a economisi timp, am dat un anunţ sec pe blog: Joi, 19 iunie 2008, după orele 17, Vania disponibil în Bucureşti. Ştiu taximetriştii unde…

Instalat confortabil la restaurantul Rustic, cerui o halbă de coniac, în vreme ce dădeam personalului ultimele instrucţiuni:

- Băuturile să fie reci, iar bucatele gata drese de la bucătărie, nu să ne puneţi pe noi să ni le potrivim aici, că vă trag cu ele-n cap! Clar?…

- Clar, boierule! – se gudură personalul. Pe cine lăsăm să intre?…

- Doar pe cei din blogroll! N-am vreme de fani, admiratori, gură-cască! Mă rog, dacă aduc ofrande mai acătării, vă orientaţi şi voi pe cine lăsaţi…

În acest timp, metropola vuia. În orice taxi se putea auzi comanda:

- Du-mă la Vania!

Rând pe rând sosiră Kmi, Chinezu, Răzvan şi Maria, în vreme ce un impresionant dispozitiv pentru menţinerea ordinii alunga nechemaţii, utilizând gaze lacrimogene şi bastoanele din dotare.

- Ar mai trebui să sosească Oana – îl atenţionai pe şeful de sală.

- Am auzit de ea, dar, nu vă supăraţi, cum o recunoaştem?…

- Fie după cearcănele terifiante, fie după rânjetul tenebros, fie, cel mai simplu, după modul în care-şi parchează jeep-ul… – îl lămurii.

- Aveţi bere rece? – se interesă Răzvan.

- Numai rece! – răspunse, cu mândrie, un ospătar. Doar Leffe e caldă, că nu prea cere nimeni şi nu mai aveam loc…

- Eu aş fi vrut Leffe brună, însă, pe cât posibil, la fel de rece pe cât e de brună…

Ospătarul mă privi nedumerit, cu un gest ce s-ar putea traduce: „Ăsta vrea o Leffe blondă, sau brună şi-şi pune-n ea cuburi de gheaţă?”… Ridicai din umeri, în sensul: „Fă ce vrei!”.

Pe când nefericitul medita asupra unei soluţii rezonabile, din stradă răzbătu un scrâşnet teribil de frâne, câteva bufnituri seci şi urlete abominabile. Curând, apăru şi Oana, salutându-ne veselă.

- Ai cinci fani în minus… – îmi comunică.

Făcui un gest din mână, cu sensul: „Sunt destui!…”, apoi rugai pe şeful de sală să trimită pe cineva să spele maşina Oanei înainte de a se închega sângele pe caroserie.

Petrecerea începu sub bune auspicii şi, pe la al doilea butoiaş de vin, sună şi Gabriela.

- Au apucat şi ceilalţi să spună vreo vorbă, sau eşti deja logoreic? – dori să afle.

- Au vorbit toţi pe săturate! Răzvan a cerut o bere, Maria a întrebat dacă poate recita un poem de-al său, fiind refuzată în mod politicos, Chinezu a explicat şefului de sală de ce n-are ochii oblici, iar Oana şi Kmi au salutat… Acum, fireşte, vorbeam eu, ca să nu plece oamenii decepţionaţi…

- Dacă nu-ţi poţi ţine gura, te-aş ruga ca măcar povestea din Complex să n-o zici. Şi nici pe aia de la Sibiu, cu m…

Aici, convorbirea se întrerupse. Cum semnal bun puteam avea doar în sală, aceasta fiind pardosită cu gresie arămie, mă rezumai să le spun tuturor că Gabriela îi salută, reluând apoi discuţia de unde o lăsasem, adică sfârşind o interesantă poveste de-a mea.

Mai târziu, începui să sfătuiesc pe Kmi, Oana şi Chinez cam în ce termeni ar trebui să relateze pe bloguri despre întâlnirea noastră. După ce aceştia-şi notară conştiincios preţioasele sugestii, Maria avu o idee:

- Eu aş putea face o relatare în versuri…

- Eu merg la closet! – interveni Răzvan.

- Să nu scrieţi pe pereţi! – atenţionă un chelner, ca şi cum Răzvan ar fi putut ajunge să scrie pe tavan.

Oana îşi comandă pui cu cartofi, spre mulţumirea generală, nouă rămânându-ne mai multe icre negre. Kmi se amuza privindu-şi dantura într-o oglinjoară:

- Acum, se asortează dantura cu ambientul!… – remarcă.

Mai puţin preocupaţi de estetic, ceilalţi savuram icrele pur şi simplu, fără a da alte conotaţii momentului.

Între timp, echipa Rusiei umili Suedia, obţinând calificarea în sferturi, iar noi terminarăm al nu ştiu câtelea butoiaş de vin vechi, prilej pentru Gabriela să mă sune din nou.

- Acum se aude perfect! Deduc că deja aţi ajuns pe gresie…

- Doar partea noastră telurică zace pe gresie, sufletele ne hălăduiesc în sfere înalte… – îi explicai.

- E clar, eşti mangă! Te las, pa!…

- Pa… – răspunsei, măcar că interlocutoarea închise.

Prin cine ştie ce capriciu, ieşirăm după o vreme în grădină, spre a savura ploaia de vară ce se stârnise. Înviorat, îi lăsai şi pe ceilalţi să schimbe câteva vorbe între ei. Spre ziuă, gaşca s-a spart, pornind fiecare către ale sale. Deşi predomina buna dispoziţie între noi, Oana regretă, totuşi, pustietatea străzilor la acea oră matinală. Dar, deşi trecătorii încă nu se iviră, parfumul teilor înfloriţi plutea dens peste cvartale.

Tainicul vârtej

Foto: Alice Drogoreanu

Cum în urbea noastră, pe strada Mărăşeşti, se află spitalul de dermato-venerice, Raul are drum într-acolo relativ des. În aceste voiaje reparatorii a observat, la numărul 9, o cutie poştală scorojită, uitată parcă nu doar de factorul poştal, ci şi de proprietar. Intrat într-un carusel al faptelor bune, Raul gândi să alcătuiască chiar el o epistolă în care, alături de căldura unei inimi pline de compasiune, să trimită un sfat pertinent.

Astfel, într-o dimineaţă cenuşie, lăsă în cutia cu pricina următorul mesaj:

„Moşule, nu vezi că nici Administraţia Financiară nu-ţi mai trimite scrisori? Dă jos hârbul ăsta, trage-ţi un comp HP de 300 GB, pune-ţi monitor ViewSonic, bagă-ţi internet, fă-ţi cont pe Hi5 şi pune-te pe agăţat!… Să-ţi pui o poză din tinereţe, sau mutra vreunui actor! Că viaţa-i scurtă, azi eşti, mâine nu mai eşti…”

Filantropică

Foto: Alice Drogoreanu

 

 

Raul intră în Papa-caffe cu un facies aparte, trădând mulţumirea.

- Azi am făcut o faptă bună! – ni se destăinui.

Socotind de prisos să comentăm aserţiunea, aşteptarăm în tăcere continuarea istorisirii pe care-o presupuneam sordidă. Relatarea nu întârzie:

- Mă plimbam eu astăzi fără treabă („Când te-ai plimbat tu cu treabă?” – ne întrebarăm cu toţii) şi deodată zăresc, având întipărite semnele unei apuse demnităţi, o tipă… („Că doar nu era să observi o librărie!” – continuarăm noi estimările). Părându-mi vlăguită, i-am propus să-i ofer o supă, contra unor prestări de servicii… Apatică iniţial, dama se face vineţie şi-mi spune răstit: Nu ţi-e ruşine? Lucrez în Învăţământ!… Atunci, din respect faţă de studiile efectuate, în ce domeniu or fi fost ele, că n-am întrebat, am licitat: Bine, hai că-ţi dau şi felul doi! Îmbunată subit, gagica a venit cu mine. Mai nainte ne-am despărţit, i-am zis că o s-o mai caut… Mi-era să nu se fi nărăvit deja şi, dacă o aduc în Papa-Caffe, să ceară şi-un coniac…

Fireşte, cu toţii lăudarăm mărinimia amicului, după care trecurăm la alte subiecte.

Datini bulversate

Foto: Alice Drogoreanu

Este ştiut că, în zona de vest a ţării, musafirii sunt descălţaţi la intrare, protejându-se astfel mândria oricărei case, covorul! Obiceiul este atât de adânc înrădăcinat încât oaspeţii nici nu mai aşteaptă invitaţia, lepădându-şi, asemenea lui Moise în preajma rugului ce ardea fără să se mistuie, învelitorile din piei moarte, sub privirile aprobatoare ale gazdei.

Un învăţ atât de solid ancorat nu dispare cu una – cu două, ci doar printr-un seism de-o magnitudine superioară. Cam de pe când a deprins Raul obiceiul de-a se descălţa în tramvai, pentru a se simţi confortabil, apăru şi-un curent nou în conştiinţele cetăţenilor.

- Eu nu sfidez bunele moravuri! – explica Raul uneori. Dacă este cuviincios să te descalţi când intri într-o locuinţă, cu atât mai mult eşti dator să o faci când urci într-un vehicul, acesta fiind locaş, chiar dacă vremelnic, pentru mulţime de semeni…

Deşi expunerea părea logică, concetăţenii lui Raul au raţionat diferit: „Nu poţi şti niciodată ce se află în pantoful omului, iar când descoperi, s-ar putea să fie tardiv! În definitiv, dă-le dracului de covoare, sunt doar nişte obiecte! Sănătatea este mai importantă!…”

Şi astfel, treptat, nu doar că n-au mai fost descălţaţi musafirii, ba chiar s-a ajuns la situaţii când au fost opriţi cu străşnicie să o facă. Aceasta mai cu seamă cu aceia veniţi din alte localităţi, care nu erau la curent cu modificările din mentalul colectiv în zona de vest.

Limba nenumibilă

Foto: Alice Drogoreanu

Cui nu i se va fi întâmplat ca, terminând de scris vreo temă oarecare, cât s-a priceput el mai bine şi mai frumos (“Pe rândul meu, toată lumea şi-a făcut bine şi frumos tema!”), să verse mai apoi vreun pahar cu un lichid oarecare peste filă?

- Of, ce neşansă! – va fi zis fetiţa bine crescută.

- Futu-i! – desigur a rostit băieţelul care, pe lângă că şi-a făcut tema în silă, visa şi la momentul în care-o va putea tuli la fumat (deprinzând acest obicei de la băieţii mai mari).

Care-ar fi soluţia? Aşa cum am făcut-o cu toţii, te duci cu tema aşa cum este ea. Fie ai şansă şi scapi, fie vei avea de suportat consecinţele. Desigur, vei spune că un coleg ţi-a făcut cu intenţie pocinogul, dar este îndoielnic că vei fi crezut, deoarece, făcută în ajun, pata nu prezintă prospeţimea necesară. Încasând vreun doi, vei privi mai apoi în silă obiectul cu pricina. Dacă păţania s-a manifestat pe caietul de Chimie, vei afirma conform unei logici intrinseci că aceasta este o ştiinţă falsă. Dacă, dimpotrivă, va fi fost caietul de Engleză, vei decreta acest idiom drept limba nenumibilă, devenind slavofil.

Gripă porcină

Foto: Alice Drogoreanu

 

Raul intră preschimbat în Papa-Caffe, chipul său trădând o îngrijorare nedisimulată. Ştiindu-l, în general, un tip insensibil (ca să mă exprim delicat), domnul plutonier-major Onici îl întrebă părinteşte:

            – Ce naiba ai?

            – Cred că am făcut gripă porcină… – răspunse Raul abătut.

            – Care-ar fi simptomele? – se interesă Teodosie, plănuind, probabil, şi remediul. Este îndeobşte cunoscut că, de regulă, după câteva păhăruţe de coniac angoasele dispar.

            – Păi, miros de-am ajuns să călătoresc singur în tramvaie, la filarmonică mănânc seminţe, cu femeile discut doar dacă sper să-mi pice ceva, în sensul relaţiilor trupeşti – preciză el pentru Caius -, problemele semenilor mă lasă rece, la restaurant râgâi şi-mi sug dinţii, sunt slugarnic cu mai-marii zilei şi crud cu inferiorii, rup florile…

            O vreme, amuţirăm contrariaţi. Reculegându-ne oarecum, opinarăm:

            – Păi, aşa ai fost tu întotdeauna!…

            – Da – admise Raul -, însă acum am şi febră.

           Convenirăm că este ceva dubios, iar Teodosie îi recomandă un coniac dublu, coniac pe care Anca îl aduse pe dată.