Moartea unui blogger

Foto: Alice Drogoreanu

Precum o bătaie ori o femeie beată, un bărbat întins pe caldarâm, la o distanţă apreciabilă de un rucsac abandonat şi, în plus, încălţat cu pantofi deosebit de izbutiţi, stârneşte interesul. Astfel că nu se va mira nimeni dacă o roată de curioşi se strânse în jurul trupului inert, dându-şi cu presupusul.

- O fi beat… – opină un domn.

- Nu cred! – interveni o femeie. Mergea normal, apoi s-a ţinut de piept, a lăsat geanta, a mai făcut câţiva paşi şi-a căzut buştean…

- Poate de la inimă… – reveni domnul.

- S-a uitat careva în geantă? – întrebă un tânăr.

- Încă nu! – sări un ţigănuş, bucuros că primise aprobarea tacită de-a scotoci. N-are nimic! – spuse destul de posomorât după o vreme. Nişte caiete şi-un carneţel…

- Dă să văd! – zise foarte hotărât domnul care-a început discuţia.

În carneţel nu găsiră decât două numere de telefon şi-o însemnare mai aparte:

Utilizator: Sobowtór

Parolă: ihateyouall26

- O fi vreun blogger… – propuse cineva.

Dacă ţigănuşul se cărăbăni între timp cu rucsacul, un tânăr cu aer studios spuse că are la el laptopul, aşa că poate să verifice.

- Vezi pe ce loc este în ZeList! – interveni domnul plutonier-major Onici, alăturat şi el grupului de curioşi.

- Imediat… Este! Locul 2103…

- Ăăăă… – făcu mulţimea, vădit decepţionată.

- Blogger de căcat!

- De aia o fi dat colţu’, de oftică…

- Da’ sigur e mort?

- Sigur! Poţi să tai lemne pe el!

- A sunat cineva la Salvare?

- Ce să mai suni? – interveni domnul plutonier. Pe aşa un loc, nici gunoierii nu-l iau pe ăsta… Oricum, i-aş lua eu pantofii, ca probă în caz că se deschide vreo anchetă…

În vreme ce domnul Onici îl descălţa pe răposat, o doamnă îşi aminti de întâmplări similare:

- Dar, nu trebuie autopsiaţi toţi cei care mor pe stradă?

- Ei, trebuie! – răspunse unul. Da’ ce, e Michael Jackson? Hai, dacă ar fi fost între primii 500… Şi ce nume şi-a luat! Sobowtór… Zici că-i sabotor…

- Înseamnă vedenie în polonă – ajută tânărul cu aer studios.

- Acum, a scăpat de vedenii. Dacă ai şi parola, nu poţi intra la el la admin? – îl întrebă plutonierul.

- Ba da.

- Păi, pune aşa: Ultimul post. Asta, ca titlu. Apoi, textul: Am murit, mă găsiţi pe strada Cluj. Să vină să şi-l caute…

- Că-l şi caută careva pe unu’ care-i pe 2103… – făcură câţiva sceptici.

- Asta deja nu ne mai priveşte, noi ne-am făcut datoria de cetăţeni! – mai zise domnul Onici, după care o porni către Papa-Caffe.

Intrând în cafenea, se îndreptă către Caius:

- Uite-aici, o pereche de pantofi mişto pentru tine! Da’ să-i dai întâi cu spirt pe dinăuntru, să nu iei vreo micoză, că-s de la un mort!…

Fotografia

Foto: Alice Drogoreanu

Revenit în urbea de domiciliu dintr-o deplasare la Barcelona, Mihai alese să amâne reîntoarcerea acasă, poposind într-un bar. Încă răvăşit de mireasma respiraţiei Mihaelei, socoti că un coniac ori două îi vor estompa simţămintele, atât cât să se readune suficient pentru a mima entuziasmul la revenire.

Ajuns la al doilea coniac, eroul constată cu o oarecare îngrijorare cum căldura distilatului, departe de a şterge amintirea Mihaelei, o răscolea dureros.

„În plus, mai sunt şi pozele!” – îşi aminti el. Dar, dându-şi seama că nu va fi capabil să şteargă fotografiile explicite, alese să mai ceară un coniac. Printr-o neînţeleasă raţiune, în aşezământ intră Raul, camarad pe a cărui discreţie se putea miza.

- Salut! Grea revenirea acasă… – zise acela, părând să înţeleagă, în linii generale, starea lui Mihai.

- Mda… Acum, revenirea poate-o mai rezolv, însă a apărut o problemă pe care n-o anticipasem…

Şi, în câteva cuvinte, călătorul expuse dilema generată de pozele făcute în timpul ieşirii din ţară.

Surprinzător, Raul înţelese neaşteptat de repede esenţa problemei şi, mai mult, oferi şi soluţia tehnică.

- Le descarci la mine pe stick şi laşi pe aparat doar pozele inofensive…

Purcezând la operaţiune, cei doi priviră imaginile, Raul savurând premiera:

- Mişto gagica! Dacă o vede Elena, stai o săptămână pe casa scărilor…

Mihai oftă, amintindu-şi de unele nopţi lipsite de confort, când fu astfel sancţionat pentru stări accentuat euforice.

- Nasol să dormi pe trepte! – aprecie Raul.

- N-am dormit, am stat şi m-am gândit la ale mele… În plus, am mai şi ieşit, să-mi iau câte-o cafea de la non-stop… – preciză Mihai.

Fotografiile fiind mutate integral, comesenii începură operaţiunea de ştergere a imaginilor compromiţătoare.

- Astea cinci sunt de divorţ! – decise Raul, iar Mihai şterse, cu vizibil regret, poziţiile indicate.

- Da, la astea mă gândisem şi eu… – confirmă cu glas stins.

- Şi astea sunt de-o moralitate îndoielnică… – continuă Raul nemilos.

- Unde vezi tu moralitate îndoielnică? – se miră sincer proaspăt revenitul din Barcelona.

- În subsidiar… Dacă vrei, lasă-le, dar încearcă să le vizualizezi prin prisma Elenei…

- Mda… – admise turistul, ştergând alte optsprezece poze.

- Zic să le ştergi şi pe astea opt… – adăugă Raul.

- De ce? Sunt poze de grup, nevinovate…

- Din moment ce apare Mihaela, nu sunt nevinovate! E suficient ce se citeşte pe chipul tău…

După alte negocieri, mai dure decât s-ar fi purtat pentru alcătuirea unui guvern de coaliţie, Mihai rămase pe aparat cu o singură imagine, o casă fotografiată în Bucureşti, în drum spre aeroport.

- Asta merge! – conchise sfetnicul conjunctural. Şi, dacă întreabă Elena ce-ţi veni să pozezi taman clădirea asta, îi explici că în ea ai simţit cuprins întreg spiritul Barcelonei…

Indicii anatomice – VIII

Foto: Alice Drogoreanu

Este aproape o regulă ca, după un chef prelungit într-o cârciumă sordidă, participanţii să caute în zori un local mai de Doamne-ajută, ca să se dreagă. Desigur, există şi categoria acelora care se vor drege tot într-un birt sordid, însă acesta nu era cazul celor trei, Darius, Chinezu şi Xreader, care au ajuns la Roy în mod cu totul accidental şi mai mult mânaţi de val. Dar, deşi vodca ieftină are efecte răvăşitoare asupra oricui, oamenii nu sunt identici, motiv pentru care aleg să se dreagă în mod diferit. Toate aceste pricini, plus o doză de hazard, făcură ca cei trei să se revadă a doua zi la Select, mulţi opinând că acesta ar fi cel mai bun local din Satu-Mare.

Darius şi-ar fi dorit o ciorbă de potroace. „Vezi să nu! Poate-n Sadoveanu… Ăştia-s ardeleni, habar n-au ce-i bun! Şi, dacă chiar ar deschide vreun moldovean birt la noi, tot n-ar putea găti mare lucru, că n-ar cere lumea. Apoi, mulţi pun pui în loc de curcan şi borş în loc de moare, de rămâne numai numele… Plus că rar mai prinzi blid de lemn şi lingură pe măsură”.

- O ciorbă de burtă, cu smântână din belşug şi ardei iuţi, circa douăzeci! – îi zise ospătarului într-un târziu, realismul biruind.

- Vă aduc ceva înainte?

- Smirnoff…

- Mare sau mică?

Darius nu pricepu întrebarea:

- Nu-s toate sticlele la şapte sute de mililitri?

- Ba da…

- Atunci, cât e acolo…

Chinezu, ca orice maramureşean vrednic, socoti riscant să ceară ciorbă. „E mult lichid, plus că-i şi fierbinte… Mai mult agită decât drege! Fără! Cui pe cui se scoate!” – şi optă pentru o ţuică din anul 1982.

Xreader şi-ar fi dorit moare, lapte acru şi apă minerală. „Astea, acasă! Aici, nu ştiu cu ce-aş putea să mă dreg… Poate să încerc un coniac, apoi o ciorbă. Şi mai văd eu cum mă simt după aia…”

Mobilul lui Darius piui îndată după venirea comenzii, vestind un nou mesaj din partea Crinei: „Cei doi şefi de gardă sunt cercetaţi. Dreptatea va triumfa!”

Sătmăreanul ridică din umeri, nepricepând mare lucru: „Ce Gardă? S-a dat cu legionarii? Ăia erau cu dreptatea… Treaba ei, eu sunt stângist!” Din politeţe, răspunse totuşi: „E bine! Nu ceda!”

- Am întrebat-o pe nevastă-mea ce pastilă să iau pentru durere de cap. Credeţi că s-a sinchisit să-mi răspundă? – se lamentă Xreader.

- Ei, asta e! – medie Chinezu. A avut şi ea griji cu lansarea. Bine că s-a încheiat cu succes!

- Aşa-i! – admiseră convivii, închinând pentru reuşita lansării.

Pe când lichidele ingerate le îmbunătăţi vizibil starea tuturor, domnul locotenent Petrescu se apropie de masa lor, apoi salută.

- Ieri nu v-am mai deranjat, căci păreaţi foarte ocupaţi… – se exprimă cât mai delicat cu putinţă.

- Ieri, unde?… – vru să afle Chinezu.

- La Roy, când l-am reţinut pe George Onan.

- Care George Onan? – se miră Darius, la rându-i.

- Cetăţeanul cu care eraţi la masă…

După o tăcere destul de lungă, Chinezu izbucni:

- Ăă! Al patrulea! Nu ştiţi că mai era unu’? Ce i-am zis eu că-i de două ori Al doilea…

- Parcă… – admise Darius, mai mult pentru a scurta intervenţia comeseanului.

- Ăla a tras de noi să mergem la Roy – îşi aminti şi Xreader. La nota de plată, nici nu pricepeam ce vrea tipa de la noi! Cică, treizeci de lei! Am şi întrebat: Adică vrei să spui că noi n-am băut?… Aici, suta de coniac e treizeci de lei…

Domnul Petrescu aşteptă un moment de linişte, pentru a aborda o altă problemă, întrebându-l pe Xreader:

- Dumneavoastră sunteţi domnul Stoica?

- Da.

- Nu ştiţi unde este doamna?

- Nu ştiu. I-am trimis mesaj, dar n-a răspuns… Probabil, cu lansarea…

Coborând glasul, ofiţerul continuă:

- A vorbit la telefon cu colonelul Munteanu şi a reclamat prezenţa a doi ochi într-un imobil. Vreau să spun, doi globi oculari, despărţiţi de persoană… Se aflau într-un frigider.

„Mie-mi plesnea capul de durere, iar asta scotocea prin frigidere după ochi!” – se amărî Xreader, deşi spusele poliţistului îi păreau nebuloase.

- Şi s-a aflat ai cui sunt ochii?

- Tocmai asta-i, că nu s-a aflat nimic! – Domnul Petrescu se codi o vreme, apoi decise să facă destăinuiri mai ample, coborându-şi încă glasul: Ochii au fost duşi la laborator… Acolo, specialistul i-a pus într-un fel de spirt, şi trecând autopsierul prin încăpere, însetat… Mă înţelegeţi. Acum, trebuie să aşteptăm până-i elimină, dar nu e sigur că analizele vor mai fi relevante. Cum povestea a făcut oarecare vâlvă, ne temem să nu intervină peste noi cei de la S.R.I. Ar fi o palmă pe obrazul întregii Poliţii judeţene! De aceea, ne gândeam că poate doamna ştie mai multe amănunte…

- Cum spuneam, nu ştiu unde este. Eventual, cum apare, îi spun să vă sune…

Chinezu interveni în discuţie:

- Dar, de ce nu apelaţi la colegii din Timişoara. Se spune că au un plutonier-major, Onici, care rezolvă orice caz…

Cum locotenentul  era aproape disperat, se agăţă de idee:

- Da, am să propun…

După plecarea poliţistului, Darius întrebă:

- Chiar aşa de bun e Onici ăla?

- Ei, pe dracu! De fapt, nici nu ştiu. Dar, zicea Vania despre el că bea de stinge, am mai avea cu cine să petrecem…

Indicii anatomice – VII

Foto: Alice Drogoreanu

- Acum căutăm, de fapt, ce? N-are nicio logică! – bombăni Oana care, după ce-şi dădu seama că nu este vreo legătură între dispăruţi şi ochii cei verzi, se opuse drumului la Miskolc, găsindu-l iraţional.

- Ai încredere în flerul meu! – răspunse Bogdan. Dacă e amestecat Horaţiu Vidal, precis vom găsi acolo şi cadavrul şi pe răpiţi… Întotdeauna i-a plăcut să joace şah cu anchetatorii şi să lase indicii…

„Flerul tău! Nici periuţa de dinţi nu eşti în stare să ţii minte unde-ai pus-o!” – gândi romanciera.

- Să oprim la o benzinărie… – propuse prozatorul. Ne mai refrişăm, iar eu mi-aş lua nişte periuţe de dinţi…

Maşina gonea deja de un ceas în Ungaria, dar cei trei pasageri erau munciţi de sentimente contradictorii.

„Măcar dacă mergeam la Budapesta… În definitiv, ochiul se poate şi rostogoli, doar e sferic! Ai vreo certitudine că era pus pe Miskolc?” – se întrebă Oana cu tristeţe.

„De data asta nu-mi mai scapă Vidal! Te-am prins, ticălosule! Din cauza ta am luat patru în teză la Chimie! Şi la orele de sport, nu-mi dădeai o pasă!…” – se îndulcea Bogdan la gândul unei răzbunări iminente.

„Tot e fain! Mai vedem şi noi cum sunt băruleţele prin vecini… N-am mai fost în Ungaria din 1988…” – gândea Trexel, care continuă să se ţină după anchetatori, neavând altă treabă mai bună de făcut.

- Nici n-ai cum să te înţelegi cu ăştia! – bombăni din nou romanciera. Trexel, tu ştii ceva ungureşte?

- Nu prea. Dar, zicea Adriana că, pentru conversaţii uzuale, e suficient dacă-ţi compui o mină senină şi spui din vreme-n vreme igen şi na bazmeg…

- Igen, na bazmeg, igen, na bazmeg… – repetă Oana.

Cum primul aşezământ era un popas, iar nu o benzinărie, cei trei deciseră că vor putea face şi acolo mici cumpărături, plus că exista şi-un restaurant care, după faţadă, părea destul de elegant.

- Luăm câte-un gulaş? – propuse Bogdan.

- Luăm! – aprobară însoţitorii.

Înaintea micului complex, un grup se apropie de anchetatori şi o doamnă se adresă romancierei:

- Romániából érkezett?[1]

- Igen.

- Ismeri Oána Sztojka-Múzsa híres írónőt?[2]

- Igen.

- Kérem mondja meg neki, hogy elolvastam már minden regényét. További szép napot![3]

- Igen.

Cum doamna se îndepărtă zâmbind, romanciera îşi spuse: „Funcţionează metoda Adrianei!”

- Ce-a vrut? – se interesă Bogdan.

- Habar n-am!

Interiorul se arătă la fel de prietenos ca şi faţada. Trexel comandă gulaş, ridicând trei degete, şi pivo, aici arătând un deget mai puţin.

- Iau şi eu o bere, ce-i aia? – interveni Bogdan, însărcinat cu şofatul.

Cum ospătarul se încurcă, Oana decise să-l ajute, vorbindu-i pe limba lui:

- Igen. Na bazmeg!

- A kutyafáját! Hát ez teljesen el van szállva![4] – bombăni chelnerul, cei trei zâmbindu-i şi spunându-i încă de câteva ori igen şi na bazmeg.

Deşi fură serviţi destul de nepoliticos în continuare, anchetatorii nu dădură mare atenţie acestui amănunt, preocupaţi de-o nouă problemă ivită. Xreader trimise un sms interesant: „Cum se chemau pastilele alea pentru dureri de cap? Am luat Plegomazin şi mă simt ca dracu!”

- Îl doare capul… L-au torturat! – sări Bogdan.

După o vreme, analizând textul la rece, Trexel deduse că un prizonier nu poate întreba care pilulă e mai potrivită, fiind de presupus că răpitorii nu te ţin într-un dispensar…

- Nu i-a răpit nimeni! – avu Oana o revelaţie. Porcii au fost la băut! Mergem la Satu-Mare! Acum!

La întoarcere, o vreme merseră în tăcere. Apoi, romanciera observă:

- Dar, ce urât se poartă ungurii cu noi, parcă am fi gunoaie!…

---

[1] Veniţi din România? (maghiară)

[2] O ştiţi pe celebra scriitoare Oana Stoica-Mujea? (maghiară)

[3] Transmiteţi-i, vă rog, că i-am citit toate cărţile! Să aveţi o zi bună! (maghiară)

[4] Ei, drăcie! Asta-i dusă cu pluta! (maghiară)

Indicii anatomice – VI

Foto: Alice Drogoreanu

- Care ne mai ţineţi mult aici, că deja mă doare fundu’?… – întrebă George, aflat în anchetă de câteva ceasuri.

- Poate te doare de cum te-ai şters cu pagina 26 din Indicii… – propuse domnul Verestoy o versiune plauzibilă.

George şi Marcela se aflau la confruntare, dar variantele lor păreau a nu voi nicidecum să se armonizeze.

- Vă mai spun o dată, acum vreo zece ani am dansat cu el de câteva ori, apoi ne-am văzut fiecare de-ale noastre, eu, cu munca, iar el, cu băutura!… – încercă Marcela să lămurească situaţia.

- Adică tot ce-a fost între noi pentru tine nu mai reprezintă nimic? – lăcrimă George, aburii băuturii ieftine de la Roy încă adumbrindu-l.

- Exact, nimic! – îi strigă femeia.

- Să revenim… – interveni locotenentul Petrescu. Dumneavoastră susţineţi că nu l-aţi mai văzut pe învinuit de atunci, doar ocazional, fără să aveţi o relaţie cu dumnealui…

„Adică, cum, învinuit?” – îi fulgeră prin minte lui George.

- Atunci – continuă ofiţerul -, cum se explică faptul că exemplarul dumneavoastră se afla la dumnealui? Dedicaţia este explicit pentru dumneavoastră…

- V-am zis, domnu’ poliţist, că nu ştiu nimic! Eu muncesc, n-am vreme de prostii de astea! Când vin acasă după opt ore, vreau ceva care să mă deconecteze, nu să citesc… Mă mai uit la Pasiuni mistuitoare, care la toţi ne place, îmi mai pun nişte muzică…

- Úgy hazudik, mintha olvasná[1] – interveni caporalul Verestoy, dar domnul Petrescu îl privi sever, deoarece într-o instituţie a Statului nu se cuvenea să se vorbească într-o altă limbă decât cea oficială.

- Să revenim la domnul Onan… Spuneţi că nu dumneavoastră v-aţi căcat sub pod?

- Domnu’ locotetent, care mie dacă-mi face autopsia acum, se pot pune cârnaţii în maţele mele de cât sunt de curate! De trei săptămâni stau doar pe vodcă…

„Asta s-ar putea să fie adevărat!” – îşi zise poliţistul.

Din vreme-n vreme, colonelul Munteanu intra în încăpere, îi privea sever pe cei doi suspecţi, după care ieşea. Abia pe la a şasea sosire interveni:

- Am vorbit la telefon cu scriitoarea, zice că nu vrea să depună nicio plângere… Dar, au găsit-o băieţii pe femeia despre care aţi spus, zice că-l ştie pe suspect. În plus, s-a mai întâmplat o chestie, au fost găsiţi nişte ochi în frigiderul unuia, pe strada Gellért Sándor, acum au fost duşi la laborator…

- Păi, s-o ascultăm şi pe femeie…

Persoana în discuţie fu introdusă în cămăruţă. Era o femeie pe la patruzeci de ani, cu trăsături în unghiuri ascuţite şi ochi mărunţi, înveşmântată într-un halat de-un albastru incert.

- Bună ziua, domnu’ poliţist! Care m-a întrebat băieţii dacă nu vreau să ajut şi am zis: Da’ de ce să nu ajut dacă pot? Care despre domnu’ care stă la masă a zis, că l-am văzut o dată când a intrat la noi în bloc şi a scuipat în cutia poştală a lu’ domnu’ Horaţiu de la apartamentul 19! Care eu trebuie să fac curat după toţi derbedeii şi beţivanii, care chiar azi a mâncat seminţe în hol…

Făcând conexiunile necesare, domnul Colonel îl abordă pentru prima oară pe învinuit:

- Cu cartea aia ai avut noroc, doamna zice că nu face plângere!

„Slavă Domnului!” – mulţumi George în sinea sa, deoarece i se făcuse sete.

- Problema ar fi alta… Ce anume căutai la domnul Vidal, în apartamentul căruia tocmai au fost găsiţi doi ochi în frigider? Şi femeia? – îl întrebă pe locotenent.

- Femeia e tăinuitoare! – conchise acesta.

Colonelul se întoarse cu un aer sever către inculpat:

- De ce-ai făcut asta?…

---

[1] Minte de parcă ar citi de undeva (maghiară). Mulţumim Anei Pauper pentru sprijinul acordat!

Indicii anatomice – V

Foto: Alice Drogoreanu

Bogdan intră în magazinul Amsterdam de unde reveni cu un tirbuşon.

- Uite ce fain e, cu ăsta deschizi orice sticlă fără probleme! – îşi aprecie ustensila.

- Mda, douăzeci de lei noi aruncaţi pe-un obiect, doar ca să deschizi o uşă! Mno, asta e! Deşi, mai bine anunţam Poliţia şi era treaba lor să deschidă…

În continuare, Oana era rezervată faţă de ideea pătrunderii prin efracţie într-un imobil străin.

- Păi, nu doar deschid uşa! – îşi menţinu prozatorul entuziasmul în raport cu obiectul achiziţionat. Cum am zis, desfaci vinuri şi, în plus, poţi să-ţi cureţi unghiile foarte fain! Uite…

- Te rog, e lume pe stradă!

- Şi? E mai bine să umbli cu ghearele murdare?

Deşi îşi avea dreptatea sa, Bogdan băgă tirbuşonul în buzunar.

- Trebuie să ajungem pe strada Gellért Sándor, la blocurile ANL. Mai bine luăm un taxi, că-i taman la digul Someşului…

- Ăsta-i vreun poet? – se interesă romanciera.

- Nu ştiu, aşa-i zice la stradă… – sosi răspunsul.

Primul taximetrist abordat, deşi se declară liber, avu obiecţii:

- Acolo nu merg, că-mi stric maşina…

Un domn ce trecea ocazional, interveni:

- Cum să-ţi strici maşina? Echipa mea a asfaltat toată zona anul ăsta!

- Posibil – se încăpăţână şoferul -, dar acolo nu merg!

- Atunci, du-ne la Select! – mai zise binevoitorul domn.

- Aia-i altceva, la Select vă duc!…

Bogdan ridică din umeri, văzând că s-a mai adăugat o persoană echipei de investigaţii, dar îşi făcu un calcul rapid: „Ne-a făcut rost de maşină şi, poate, va achita şi cursa… În definitiv, Select e la doi paşi de blocurile ANL”.

Cum s-a dedus cu destulă repeziciune, străinul era vestitul blogger Trexel, care colaborase în trecut la unele proze realizate împreună cu Oana. Discuţia luă o turnură bloggeristică, spre disperarea lui Bogdan, care-şi făcuse blog doar mânat de val, însă-l abandonase de luni bune.

- Pe cine-ai mai dat la spam? – se interesă Trexel.

- Pe Blegutza şi pe Karpanossu… Iar pe Horia l-am editat. A zis de mama, şi-a citit despre mă-sa!…

- Bine i-ai făcut, boul dracului! Eu nici nu-l salut… La mine-i mai nasol, că-s pe blogspot…

- Nu luăm şi-o bere la Select? – interveni Bogdan, pentru a deturna cumva discuţia.

- Luăm! – acceptă Trexel entuziast. Numai bine, mai vorbim despre bloguri!…

*

Cei trei nu zăboviră excesiv la Select, pornind să descâlcească cazul tenebros al pestilenţialului Horaţiu Vidal. Intrarea în bloc nu arăta prea încurajator.

- Care uitaţi ce-a făcut aicea! În holu’ blocului trebuie ei să mănânce seminţe! Eu nu mai pot, doamnă, vă rog să mă credeţi! Care la serviciu fac curat, acasă fac curat, pe scara blocului fac curat! Eu sunt proasta lu’ toţi!…

Deşi intervenţia femeii în halat de-un albastru incert ar fi putut părea stânjenitoare, cei trei se bucurară că au rezolvat spinoasa problemă a interfonului.

- Dumneata eşti Marieta? – întrebă romanciera Oana.

- Da, doamnă!… – răspunse femeia, cu un aer slugarnic.

- Bine! Lasă, că voi avea eu grijă de tine! O voi ruga pe doamna directoare Crina să-ţi aprobe concediu în februarie…

- Săru-mâna, doamnă, nu trebuia! Care dacă aveţi vreodată nevoie să vă fac curăţenie…

Cum cei trei urcară, Marieta mai vorbi o vreme singură, apoi se adună: „Şi la ce dracu-mi trebuie mie concediu în februarie?”

Bogdan nu-şi putu proba dibăcia în folosirea tirbuşonului, deoarece Trexel încercă clanţa şi constată că uşa apartamentului 19 este descuiată.

„Dacă era bloc cu opt etaje, precis ar fi stat la opt! Bine că-s doar patru…” – gândi Oana, după care privi uimită interiorul: „Aici, nici o descriere nu poţi să faci! Ce să spui? Pe pardoseala goală zăceau trei cărţi. Pereţii erau cu desăvârşire goi. În încăpere nu exista niciun fel de mobilier, cu excepţia unui scăunel. Într-o nişă, un frigider marca Fram, scos din priză…”.

- Băi, ce frigider! Nici n-am văzut aşa ceva, dar mi-a povestit maică-mea că, pe vremuri, toţi aveau Fram… rosti cu glas.

- Să vedem dacă n-are nişte bere… – propuse Trexel. Deşi, ar fi caldă, că-i scos din priză…

- Le făceau solide… – aprecie Bogdan, deschizând relicva.

În interior, un miros pătrunzător de mucegai, un atlas geografic deschis la harta României şi doi globi oculari aşezaţi pe hartă.

- Satu-Mare şi Miskolc! – observă Bogdan poziţia ochilor. Aici ne-am lămurit, nu este nimic… Cheia întregii afaceri este la Miskolc! Mergem în Ungaria!…

*

Reveniţi în centrul urbei, cei trei traseră la Perla, pentru a-şi limpezi ideile. După ce-şi terminară ciorbele, Oana avu o revelaţie:

- Băi, ăla a scos ochii cuiva!…

Se lăsă o tăcere adâncă, apoi Bogdan răsuflă uşurat:

- Erau ochi verzi… Dintre răpiţi, nu are niciunul ochii verzi!

Indicii anatomice – IV

Foto: Alice Drogoreanu

Întrebând din om în om la casele şi birturile de pe malul Someşului, domnul locotenent Petrescu reuşi să-şi construiască o imagine a principalului suspect.

- Ăla, domnu’ poliţist, care l-a dat şi la televizor că se aruncă de pe macara! El tot vine şi bea pe aicea. Care atunci cu macaraua tot pentru cartea lu’ femeia asta, care-aţi zis dumneavoastră…

- Zice că e cu una, Marcela – interveni un vecin. Ieri se lăuda la Giurca că azi îi va face o surpriză…

- Ce surpriză? – murmură caporalul Verestoy. Că s-a căcat sub pod şi n-a mai făcut pe el?…

Deşi amuzat, locotenentul îi făcu semn să se abţină.

Toate pistele îl indicau acum, drept autor al furtului, pe George Onan, om în jurul a treizeci de ani, fără ocupaţie, iar pagina 26 din Indicii anatomice, pusă cu grijă într-o pungă sterilă, constituia proba materială evidentă.

- Şi-acum, ce facem? – întrebă Verestoy. Luăm birturile la rând?…

- Dacă va fi necesar… – răspunse grav locotenentul. Dar, mai bine să încercăm să dăm de femeia aia, Marcela. Poate-o fi şi făptuitorul acolo…

Din frânturi culese de pe la diverşi cetăţeni în timpul investigaţiei, domnul Petrescu reuşi s-o localizeze pe femeie, la câteva străzi distanţă, ajutat şi de alţi sătmăreni cooperanţi. Marcela tocmai urmărea serialul Pasiuni mistuitoare când ajunse la uşa sa echipajul de poliţie. Locotenentul se prezentă, se legitimă, şi intră în chestiune:

- Îl cunoaşteţi pe cetăţeanul George Onan?

- Trăsni-l-ar, da’ cine nu-l cunoaşte? Un beţivan! Acum zece ani nu era aşa, şi am ieşit o dată sau de două ori cu el la dans… De atunci, nu mai scap de el!

- Locuieşte aici? – interveni şi Verestoy.

- Doamne fereşte! Ce să caute aici? Da-mi tot scrie…

- Şi ce anume vă scrie? – se interesă domnul Petrescu.

- Prostii! Că-şi dă foc, că nu m-a uitat, că nu ştiu ce important s-a întâmplat, că nu-şi mai dă foc, că o să mă caute, că francmasonii conduc lumea, dar are el un plan… De astea.

- Şi ne-aţi putea arăta scrisorile dumnealui?

- Da’ cine le ţine? Le-am aruncat pe toate la europubelă…

Europubelă fusese rostit cu o anume duioşie, sătmărenii mândrindu-se că au scăpat de insalubrele tomberoane.

- Distrugere de dovezi! – sugeră Verestoy, de data aceasta în asentimentul superiorului.

Firesc, Marcela fu invitată la Secţie, pentru a da unele declaraţii şi a se limpezi raporturile sale cu suspectul.

*

Deşi comesenii se încăpăţânau să-i spună Al patrulea, George se simţea cât se poate de bine în Roy, mai cu seamă că, după primul rând, celelalte păhăruţe veniră de la sine, plătite de convivi. Cum se întâmplă de regulă sub înrâurirea alcoolului, discuţia luă o turnură culturală, chiar dacă pierduse din coerenţă.

- Eu – gesticula George – pentru cartea ăsteia eram gata să mă arunc de pe macara! Şi acum, dacă nu procuram un exemplar, mi-aş fi dat foc!…

Dacă Xreader era atent mai mult la o masă alăturată, iritat că se vorbeşte ungureşte, Darius simţi nevoia să mute centrul de greutate:

- Şi ce vrei să spui? Că Elvis nu era mare? Când mureau tipele după ăla, Oana nici nu se născuse!…

- Ăsta nu-i un argument! – obiectă Chinezu. Ce-are sula cu prefectura? Jethro Tull sunt cei mai tari!

- Ăia nu mai termină cu kekele-mekele? – se înfurie Xreader, atent în continuare la masa vecină.

- Băi! – reveni George în discuţie. Adică, sunt nişte chestii! Ai valoare, jos pălăria! Ce? Ai scris Reginele sau Indicii, săru’ mâna! Atât!!

Darius simţi brusc nevoia să-şi verifice mesageria. „O bătrână a fost plimbată cu salvarea de la un spital la celălalt până a murit!” – îi scrisese Crina. Comandând încă un rând, sătmăreanul filosofă:

- Ce-i şi viaţa! Azi eşti, mâine nu mai eşti! Să fie de sufletul babei!… – şi dădu păhăruţul de duşcă, ruseşte.

- Domnul George Onan? – se auzi glasul locotenentului Petrescu, nimerit în Roy în urma nu se ştie cărui presentiment.

- Care cu cine am onoarea?

- Mă numesc locotenent Petrescu Dorin, de la I.P.J. Satu-Mare.

- Încântat. George de la B.N.S., loco!

Probabil sigla născocită ad-hoc se va fi dorit o glumă, însă echipajul de poliţie nu păru dispus să intre în hăţişuri ludice.

- Aţi fost astăzi la lansarea cărţii romancierei Oana Stoica-Mujea, In…

- Indicii anatomice, ştiu! – bravă George. Am mai multă cultură ca toată Poliţia judeţeană la un loc!

- Posibil – admise domnul locotenent. Dar, nu acest aspect doream să-l lămuresc! Aţi intrat în posesia unui exemplar al cărţii?

- Îl am aici! – se făli George, scoţând cartea de sub vesta de catifea.

- Puteţi anexa şi bonul de casă? – întrebă caporalul Verestoy.

Deşi beat, experienţa îl făcu pe George să dea răspunsul corect:

- Nu l-am păstrat…

- Ne uităm puţin peste exemplar… – spuse domnul Petrescu, luând volumul. Pagina 26 există! – adăugă, destul de surprins.

- Înseamnă că altcineva s-a şters la cur… – observă caporalul.

Dintr-un reflex, domnul locotenent se uită la pagina de gardă. Aici, surpriză de proporţii: „Pentru Marcela, prietena lui George, Oana. Adică Marcela-i prietena lui George, eu doar am semnat!”. Arătă înscrisul şi subordonatului, apoi adăugă:

- E exemplarul femeii pe care-am dus-o la secţie, iar ăsta i l-a furat! Am ştiut eu că tipa toarnă minciuni!

- Vrea să-l acopere, deşi ştie că el este hoţul! – concluzionă caporalul.

Firesc, trebuia acţionat cu promptitudine.

- Pe dumneavoastră vă rugăm să ne urmaţi la Secţie! – i se adresă domnul Petreanu lui George.

Discutând după o vreme despre incident, Xreader clamă:

- Nici prea multă cultură nu e bună!…

Indicii anatomice – III

Foto: Alice Drogoreanu

Indicii anatomice – I

Indicii anatomice – II

Indicii anatomice – III

În vreme ce mai multe echipaje de poliţie periau ambele maluri ale Someşului şi cârciumile sordide din împrejurimi, Oana îşi spuse că a făcut destul circ pentru zece lei noi şi se arătă dispusă să iasă în oraş. Roasă de o oarecare ranchiună, Crina bombăni:

- Bine că acum îţi trebuie-n oraş, după ce mi-ai stricat seara!…

Dar, cum se întâmplă cel mai adesea, femeile ieşiră la El Kardinale.

- E la parterul redacţiei – îşi argumentă directoarea Gazetei de Nord-Vest alegerea -, în caz că se întâmplă ceva…

*

Darius, Chinezu şi Xreader dispărură îndată după lansare. Sărbătorind scurt în El Kardinale, deciseră mai apoi să-şi schimbe locaţia, călăuziţi de-un al patrulea comesean, nimerit nu se ştie cum alături de ei.

- Dacă rămânem – opină Darius -, ne găsesc tipele şi iarăşi ne clopoţesc la cap…

Xreader oftă şi se apucă să-şi strângă de pe masă ţigaretele, bricheta şi IPhone-ul.

- Să mergem la Roy! – sugeră al patrulea. Acolo se bea ieftin…

- Tu eşti de două ori Al2-lea!… – glumi Chinezu, gata încălzit, după care grupul plecă hotărât, poanta nefiind savurată decât de către autor. Bă, v-aţi prins? Adică, Al2-lea e al doilea, şi ăsta-i al patrulea, că noi eram trei… Patru este dublul lui doi…

- Posibil… – admise Darius, nu foarte entuziast.

- Luăm un taxi? – căută şi Xreader să deturneze discuţia.

- Care taxi? – se minună al patrulea. E la doi paşi, nici cinci minute de mers pe jos!…

*

Cam la vreun ceas de la plecarea celor patru, se nimeriră la aceeaşi masă Crina, Oana şi Bogdan, apărut de nu se ştie unde. Roşcata era revoltată, în urma unui telefon primit de la un reporter:

- Tocmai am aflat că o bătrână a fost plimbată cu salvarea de la un spital la altul până a murit!…

- Şi ce-ar fi vrut? – se minună Bogdan. S-o plimbe cu taxiul?…

- Nu pricepi că n-au vrut s-o interneze! – insistă directoarea.

- Şi-a plătit C.A.S.-ul? – se interesă romanciera Oana.

- Nu ştiu! Ce importanţă are? Este un om!

- Dacă şi-a plătit C.A.S.-ul, este. Dacă nu… să zică mulţumesc că n-au lăsat-o să meargă pe jos!…

- Uite pixul Chinezului! – observă Bogdan, lângă piciorul mesei, binecunoscuta ustensilă, căzută de pe masă cine ştie cum şi uitată în iureşul mutării la Roy. Chiar! Unde-or fi dispărut băieţii?

- Nu ştiu, nu i-am mai văzut după lansare… – observă Oana. Presupun că au trecut pe aici, din moment ce ai găsit pixul…

- Asta dacă au plecat împreună…

- Voi pricepeţi că femeia aia este moartă? – insistă Crina.

- Da, am priceput. Dumnezeu s-o ierte… Să-l întrebăm pe ospătar. Băiete, n-au fost pe aici trei domni?

- Doriţi să comandaţi, ori să faceţi conversaţie? – replică ospătarul, însă, după o comandă generoasă, îşi aminti că fuseseră câţiva domni, însă erau în număr de patru. Unul este un vestit interlop, iar ceilalţi trei erau străini…

- Au fost răpiţi! – concluzionă Bogdan.

Cu un soi de automatism, posomorâta romancieră formă numărul lui Xreader. Dar, cum în Roy tocmai se savurau manele la maximum, nimeni nu auzi apelul.

- Nu-i lasă să răspundă!…

La scurt timp, lui Darius îi veni poftă, inspirat şi de vodka ieftină, să lanseze un sms de pe IPhone: „AM FOST RĂPIŢI. NU E O GLUMĂ11111111111111111”

- Ca ăia din Irak! – se amuză Chinezu, în vreme ce Xreader era mai sobru, având chef să se certe cu cineva.

În El Kardinale mesajul stârni numeroase supoziţii.

- Or fi într-un portbagaj… – sugeră Crina.

- Nu, deja-s închişi… – conchise Oana. Altfel, ar fi scris cu greşeli…

- Dar, dacă i-au închis, crezi că le-ar fi lăsat telefonul mobil? – introduse Bogdan o nouă temă.

- Poate-au uitat să-i caute…

- Atunci, de ce nu te sună?

- Pentru că i-ar auzi gardianul…

- Pot lăsa telefonul deschis şi să discute între ei…

- Se tem să nu urlu eu!

Presupunerile continuară, până când Bogdan avu o revelaţie:

- Ştiu unde sunt! În apartamentul lui Horaţiu Vidal! Întotdeauna am ştiut că tipu-i o lepădătură!…

- Dar, ăla-i personaj fictiv! – observă Crina.

- Şi tot rahatul ăsta de poveste ce crezi că e? Unde-ai mai auzit ca trei hăndrălăi să fie răpiţi în centrul oraşului, încă pe lumină, de-un singur om?…

- Şi ce facem? – întrebă Oana.

- Mergem să-i căutăm. Ştiu adresa…

- Dar, avem mandat?

- Păi, până acum am rezolvat vreun caz cu mandat?

- Până acum, vorba Crinei, am rezolvat toate cazurile doar în cărţi…

- Şi asta va deveni o carte!

- Şi cum deschidem? – apăru o nouă problemă.

- Deschid eu, nu-mi trebuie decât un tirbuşon… Băiete, poţi să ne aduci un tirbuşon?

Ospătarul ridică indecis din umeri, după care porni spre o încăpere anexă. Reveni după vreo cinci minute cu o mină entuziastă:

- Am găsit veriga lipsă!

Crina avu o grimasă:

- Noi te-am trimis după tirbuşon, nu după veriga lipsă! Ce oameni! Te mai miri că mor cetăţenii prin salvări?… Urc să scriu despre femeia aia! Nu-i posibilă chiar atâta nepăsare!…

Rutină

Foto: Alice Drogoreanu

Deşteptată odată cu revărsarea zorilor, Iudith simţi un sfâşietor disconfort lăuntric.

„E ziua urâtă!” – îşi zise. De multă vreme numea astfel duminica, ziua în care cocoşii cântă mai abitir ca oricând, iar mai apoi – oroare! – încep să sune clopotele. „Când aud spurcăciunile astea cârâind nu doar că sunt bătrână, mică, urâtă, grasă, proastă şi rea, dar chiar aşa mă şi simt: bătrână, mică, urâtă, grasă, proastă şi rea! Aş mânca ceva bun… Sau aş citi din Liiceanu… Sau, dracu’ ştie ce-aş face!”

Răsucindu-se de pe-o parte pe cealaltă, Iudith conştientiză racila ce-o muncea: „Ieri am prins muşte toată ziua, n-am făcut nicio ticăloşie! Am spurcat şabatul! Măcar nişte comentarii anonime pe bloguri aş fi putut plasa…”

Amintirea blogosferei, însă, îi adânci suferinţa: „Nu reuşesc să fiu trendy! Alţii au comentarii cu miile după doar o săptămână de blog, şi la mine abia strâng zece comment-uri, că-mi mai bagă ăia ai mei, plus ce răspund eu… Popor de cretini! Politicienii vor numai să-i pupi în dos, da’ un comment le pică mâna să-ţi lase!”

Brusc, femeia decise să conceapă un plan de măsuri drastice:

- Gata! Bag un concurs cu premii, ceva… Normal, îl premiez tot pe Abraham, da’ or mai pune papagalii botul… Îi zic Kangoorissim şi dau o tonă de link-uri! Chiar! Mă simt cangurisită. Dacă aş avea parte măcar de puţină cangureală… Dar, cu cine, în canguritatea asta împuţită? Nici de Hanuka nu m-am simţit atât de singură şi neînţeleasă! Canguri-i-ar naiba pe toţi!… Îi scot din blogroll! Care are mai puţin de zece comentarii, harşt! Şi-mi şterg şi blogul! Eu trebuie să le dau Cultură, impotenţii dracului, eu?… Vreţi proză? N-aveţi decât să vi-o scrieţi!

Terminându-şi cafeaua, Iudith reveni la sentimente mai paşnice: „Mai bine, postez un articol în care spun că intenţionez să-mi şterg blogul, cu motivaţii absconse, apoi mă voi implora, sub diverse nick-uri, să n-o fac… Ce va mai vui blogosfera!…”

Telefon

Foto: Alice Drogoreanu

De regulă, cunoscuţii îmi dau pace înainte şi după sărbători, ştiind că sunt alergic la formulele stereotipe. Aşadar, dacă sunt sunat în apropierea unui praznic ştiu că ori este o greşeală, ori s-a petrecut ceva important. Anul acesta, de Rusalii, am înregistrat un apel.

- Da! – am zis, în maniera secretarelor de altădată, spre a nu risca o prelungire de prisos a convorbirii.

- Vă salut! – se auzi de dincolo un glas, ce părea a fi al lui Matei, dacă Matei n-ar fi dispărut cine ştie unde acum vreo douăzeci de ani.

- Salut. Cine e? – întrebai, cred că s-a dedus din ce motive.

- Cum, cine? Sunt eu, Matei! Am vrut să te întreb dacă te-ai dat în stambă de hram?…

- Moderat – am răspuns, în oarecare conformitate cu realitatea, după care-mi exprimai şi eu o curiozitate, observând că am reluat discuţia cam de unde o abandonarăm în urmă cu două decenii: Dar, tu ţi-ai satisfăcut patimile bestiale?

- Într-o măsură… – zise colegul, însă simţii din ton că bravează. Bun, mă bucur că te-am mai auzit! Salut!

- Salut! – spusei, şi-am închis telefonul.

Am concluzionat că interlocutorul fusese chiar Matei şi, în al doilea rând, că trecerea timpului ne marchează pe toţi!