Decizie majoră

C O P Y R I G H T © A L I C E D R O G O R E A N U 2009

După ce, în copilărie, visam să mă fac fie indian (ca Winnetou), fie Omul Invizibil (diferit de cel al lui H. G. Wells), ajuns la cea de-a doua tinereţe începui să-mi doresc lucruri mai realiste, cum ar fi să mă fac devalizor ori creator de nădejdi. Într-un final, m-am decis:

Voi intra în marea politică!

Cum se anunţă o toamnă grea, cu contracandidaţi serioşi, lucrez deja la afişele de campanie.

Am unul, de dimensiuni mai mari, conceput pentru publicul serios:

„Cauţi Omul de care ai nevoie? Iată-mă! În locul resemnării, Relansarea, în locul indolenţei, Interesul!”

Într-un afiş mai ludic, menit a fi postat prin locuri umbroase, apar pozat în fundal, nu întrutotul luminos, spunând textul (acesta apare scris, nu se aude): „Pst! Pst! Votează-mă!”

Pentru ganguri, am conceput un alt anunţ: „Ce faci? Te pişi? Bine, dar nu uita s-o scuturi, să te închei la şliţ şi, apoi, să mă votezi! Am o tipă pentru Turism de-ţi pică fălcile!…”

Mai lucrez acum şi la alte aspecte… Oricum, în Decembrie ne vedem la Cotroceni.

Ultimul Mitropolit – 2

Foto: Alice Drogoreanu

Prima parte

II. Conversaţia

Marcel plecă din ţară în urmă cu vreun an, decepţionat, după propriile-i cuvinte, de ternul cotidian. Desigur, cu toţii i-am spus că aceeaşi decepţie o va resimţi pretutindeni, nimicnicia izvorând chiar din lăuntrul său. Totuşi, nu am pedalat prea mult pe această ipoteză, socotind că va fi mai linişte fără el.

Proaspăt părăsit de Teodora, femeia cu care trăise ani buni în concubinaj, Marcel realiză că este incapabil să efectueze plăţile lunare şi să-şi întreţină apartamentul într-o oarecare rânduială, astfel că, firesc, îşi mută nemulţumirile asupra întregii noastre clase politice, a birocraţiei şi a indolenţei româneşti. Văzând în el un viitor critic acerb al societăţii americane, fiind greu de presupus că acolo va găsi vreo fiinţă dispusă să-l suporte prea multă vreme, nu ne obosirăm să-l combatem, astfel că veni şi ziua despărţirii.

- Să ne mai scrii pe mess! – îi zise Filaret, mai mult din politeţe.

Viaţa continuă apoi în Papa-Caffe, camaradul fiind curând dat uitării. Uneori, îşi mai amintea vreunul dintre noi peripeţii din trecut şi încheia cu întrebarea:

- Oare ce-o mai face Marcel?

- Ce să facă? Fute muşte în America!… – bombănea domnul plutonier-major Onici, cel mai supărat pe decizia cuiva de a pleca tocmai la vrăjmaşii omenirii, cum obişnuiam noi să-i numim pe cei de peste ocean, determinaţi mai mult de unele aspecte ale politicii lor externe şi de tonele de filmografie submediocră cu care ne bombardau televiziunile autohtone.

Întâmplarea făcu să fiu acasă atunci când am fost apelat de către un număr necunoscut. Dintr-un capriciu, decisei să răspund:

- Da!

- Vă salut, domnul Vania! Sunt eu, Marcel…

- Salut – răspunsei, străduindu-mă să par entuziast. Ce oră e acolo? – continuai, negăsit altceva mai interesant de spus.

- E dimineaţă… Ce fac băieţii?

- La fel cum îi ştii. Filaret cu pianul, Onici cu dreptatea, Teodosie mai scrie câte ceva, Caius… în sfârşit… Nimic nou.

Simţii, ajuns aici, că ar fi fost momentul să-l întreb pe interlocutor cum se descurcă el pe acolo, dar, sincer, m-am temut că s-ar putea să lungesc astfel discuţia.

- Arhelau ce mai face? – întrebă Marcel, depăşindu-se momentul neplăcut.

- Nu ştiu, se spune că e bolnav…

- Îi trece lui, n-a mai văzut nimeni drac mort!

- Posibil…

- Teodora a mai zis ceva?

- O mai fi zis, nu ştiu, n-am mai văzut-o…

- Eu mi-am găsit o hispanică şi, de săptămâna viitoare, s-ar putea să am şi ceva de lucru…

- Fain!

Aici, resimţind un vid absolut în minte, încheiai brusc, spunând că am de rezolvat o chestie.

…

Dacă discuţia mi-a părut banală, aşa cum vă va fi părut şi dumneavoastră, într-unul din birourile CIA aceasta fu găsită ca deosebit de interesantă de către George Michael (altul decât celebrul cântăreţ). În nici un sfert de ceas, obţinu un transcript pe care-l trimise la decodat.

Înregistrarea discuţiei a fost una de rutină, însă apariţia lui Arhelau în context atrase atenţia. Decodarea merse destul de rapid, concluzionându-se că FSB, printr-un anume Vania, doreşte să-l elimine pe Mitropolitul Arhelau, date fiind bunele relaţii ale acestuia cu toţi ereticii, eterodocşii ori apostaţii, mai puţin cu ortodocşii. Filaret, Onici şi Teodosie fură decriptaţi ca indicând serviciile de spionaj din Ucraina, Serbia şi Grecia, iar la Caius se împotmoliră până şi decriptorii, sugerând, totuşi, că ar fi o trimitere dispreţuitoare faţă de Biserica Romei, dată fiind sonoritatea latină a numelui.

- Trimite-l la mine pe super-agentul Ross! – spuse domnul George, cu glas autoritar, într-un microfon.

Super-agentul Ross era hârşit în misiunile din estul Europei, de două ori repurtând chiar mari succese. Odată reuşi să revină doar cu leziuni superficiale din Muntenegru, iar într-o altă împrejurare îşi vându armamentul din dotare unui colecţionar din Cipru la un preţ destul de bun.

În vârstă de vreo patruzeci de ani, super-agentul Ross îşi menţinuse o formă de invidiat, în pofida cărunţelii şi-a deselor răni căpătate-n varii confruntări cu agenţi rivali.

George îl informă asupra cazului:

- Nu putem permite înlăturarea Mitropolitului Arhelau! Aceasta ar destabiliza întreaga regiune, existând chiar riscul să fie întronizat un episcop ortodox…

- Dar, Arhelau nu-i tot ortodox? – se miră super-agentul.

- Ei, e doar cu numele! Dar, e de-al nostru… Adică, şi de-al nostru. Cred că nici el nu mai ştie pe cine slujeşte… Din fericire, pe Dumnezeu sigur nu!

Ross se amuză ca de-o glumă bună, apoi tăcu aşteptând continuarea.

- Pleci chiar astăzi! – reveni superiorul. Ai misiunea să neutralizezi ţinta Vania şi să mai aduni informaţii… Mai rău este că n-am reuşit să-l localizăm pe omul lor de legătură de aici. Cică, e pe undeva prin New York… Bine că n-au zis: pe undeva prin Cosmos! Dar, bani pentru echipamente ştiu să ceară! Eu i-am zis lui Charlie: Bă, voi ar trebui să preluaţi Ministerul Turismului, că sunteţi buni doar să tocaţi banii!

Super-agentul Ross, fiind om de acţiune, ascultă destul de plictisit aceste divagaţii, amănunt de care-şi dădu seama şi şeful său:

- În definitiv, astea nu te privesc pe tine! Pleci la ora unsprezece… Fii atent, că-i băgat şi FSB-ul pe fir!…

- Futu-i! – îi scăpă super-agentului, amintindu-şi de întâmplări mai vechi.

…

În tot acest timp, la sediul FSB din Iaroslavl domnea buna dispoziţie.

- Ăştia-s chiar cretini! – concluzionă Igor.

- Cum or fi, trebuie să mergi la Timişoara… – spuse zâmbind colonelul Serebriakov. Dar, ai grijă de Ross, să nu se împuşte-n cap!

Cei doi izbucniră din nou în râs, după care Igor, adunându-se, exclamă:

- Auzi, Caius reprezintă papalitatea!…

- Hai, du-te – zise Serebriakov -, că-mi plesneşte operaţia!

Ultimul Mitropolit – 1

Foto: Alice Drogoreanu

I. Dimineaţă ploioasă

În zona de vest a ţării, există deja o psihoză a caniculei, astfel că, de pe la începutul lui Martie, ne posomorâm anticipând arşiţa ce se va instaura. Apoi, când se apropie Iunie şi ne convingem că nu ne-am înşelat, ne amăgim cu iluzii: „Poate va fi un an ploios!”. Şi, din nădejde în nădejde, depăşim râuri de năduşeală, răsucim perna în care penele se vor fi macerat, răspândind miros acriu până prin Octombrie.

„Dacă mi-am luat cearşaf magnetic, puteam să renunţ la vreo trei zile de Papa-Caffe şi să-mi cumpăr şi-o pernă specială. Cică, nu face acarieni, că-s umplute cu naiba ştie ce biluţe… Acum, nu de acarieni mi-e mie, da’ cred că nici nu pute!” – gândeam, întins – evident – pe cearşaful magnetic şi privind, prin fereastra deschisă, la ploaia ce tocmai se îndură să pornească.

„Ieri m-a sunat Marcel… Ce sonat! Să plece-n America taman acum, când se împute treaba şi la ei! Cică: Ce mai face Arhelau? Că fix de Arhelau îmi arde mie… I-o fi fost dor de casă dacă, în loc să-şi ia un hamburger, ori ce porcării mai au ei pe-acolo, aruncă banii ca să discute cu mine nimicuri…”

Deşi conversaţia cu Marcel îmi păru anostă şi, dacă ar fi fost după mine, m-aş fi lipsit bucuros de ea, cei de la CIA o socotiră interesantă, însă aceste amănunte aveam să le aflu mai târziu. În acea dimineaţă, cum spuneam, priveam ploaia şi, din vreme-n vreme, strigam la Nataşa să nu mai răscolească în ghiveciul cu iarba mâţei. Bătând în retragere, pisica găsea pe dată altceva de răsturnat ori de împrăştiat, astfel că-mi zisei că-i tot aia.

Prin minte nu mi se închega nimic notabil, gândurile fiind fluide şi capricioase, după tiparul norilor care, în pofida unei ploi dese, parcă ameninţau că-i doar un capriciu, soarele urmând a ne tortura din nou, spre bucuria celor de la Meteo care vor putea anunţa vreme frumoasă la tot cartieru’.

„Ce-aş mai putea să scriu? Sexualitate explicită?… Mă depăşeşte! Lucrări ştiinţifice? Nu le citeşte nimeni! Versuri? Nu-s nici suficient de talentat, nici îndeajuns de bou!… Ce-ar fi să încerc genul poliţist? Cică e cerere… Pornesc de la un trup neînsufleţit, vine un locotenent haios şi, adunând indiciile, ajunge la asasin, după o serie de peripeţii… Şi? O fi cerere, dar îmi pare banal… În realitate, crimele n-au nimic spectaculos. Derbedeul dă cu cuţitul, şi-l văd câţiva, îl descriu, iar Poliţia îl găseşte după portretul robot, mai devreme sau mai târziu. Ori dă peste ei în centrul vreunui oraş, încercând să vândă ce-au apucat să ia din casa victimei. Sau se îmbată în vreun birt sordid şi-ncep chiar ei să dea pe goarnă… Şi-atunci, vine câte-un Colombo şi-i pofteşte la Secţie, după ce a fost sunat pe mobil de vreun informator. Dar, în genul poliţist nu trebuie să rămâi strict cantonat la treburi poliţieneşti. Aş putea băga ceva cu spionaj… Vreo conspiraţie mondială, dejucată de Igor de la FSB. Chiar! Aş mai trage o băută cu Igor!…”

Pe când gândeam la toate acestea precum şi la alte prostii, în cadrul ferestrei apăru o matahală neagră, suspendată de un cablu. Apucai doar să zăresc arma cu amortizor îndreptată către mine, apoi saltul Nataşei care se fixă cu ghearele pe capul arătării. Individul, încercând să scape din încleştarea pisicii, îşi descărcă revolverul în picior, apoi, slăbindu-se brusc cablul – ori ce s-o fi întâmplat – căzu în grădinuţa din faţa blocului, în hohotele de râs ale trecătorilor.

- Super-agentul Ross de la CIA… – făcu ironic Igor de la FSB, care-l aşteptase în uliţă aprinzându-şi o ţigară Kazbek. Iarăşi ai cacarisit-o! Ce-i drept, nu puteai prevedea că te va ataca Nataşa… Şi cum fiara fioroasă are aproape două kile… Şi-a mai rămas vreun loc în care să te împuşti?

Cu greu, super-agentul Ross reuşi să se ridice, apoi rosti icnind:

- Să nu mă baţi, că spun tot!

Igor de la FSB se amuză vizibil, replicând:

- Acum, faci literatură de anticipaţie? Bineînţeles că vei spune tot, aşa cum ai făcut-o de fiecare dată! Uneori, mă şi mir de perseverenţa ta! Cred că-ţi place să o-ncasezi…

- N-am avut ce face, aşa erau ordinele de la superiori… Dar, dacă îmi daţi o identitate nouă şi-o locaţie discretă pe o insulă, îi dau dracului de imperialişti şi lucrez pentru voi!

- Să lucrezi pentru noi e mai dificil, căci FSB nu agreează acţiunile eşuate în mod lamentabil. Dar, dacă te vezi cu Melatov, mutra îţi va fi anevoie de recunoscut ulterior, iar treaba cu insula s-ar putea aranja…

Domnul plutonier-major Onici, aflat în trecere către Papa-Caffe, interveni pe această replică:

- Chiar, că Sahalin e insulă! Sau acum îi trimiteţi pe Novaia Zemlea?…

- Depinde… Ross îmi este prieten vechi… – ezită Igor şi, ca pentru a-şi clarifica o idee, îi împuşcă o palmă peste ceafă super-agentului.

Între timp, femeile din bloc îl prinseră pe complicele lui Ross, aplicându-i o corecţie.

Spre seară, rememorând în Papa-Caffe evenimentele din zorii zilei, ca şi proiectele mele literare, domnul Onici concluzionă:

- Păi, cel mai bine-i s-o dai pe spionaj! Nici nu trebuie să născoceşti prea mult, doar relatezi întâmplările…

Cam într-acolo înclinam şi eu cu intenţiile, dar, ca să-mi izbutească scrierea fără să-mi bat capul prea mult, era necesar să discut şi cu Igor, ca să aflu dedesubturile tărăşeniei.

Cină romantică

Foto: Alice Drogoreanu

Cunoscută oarecând în Papa-Caffe şi reîntâlnită ulterior pe mess, autoarea piteşteană Oana decise să mă invite la o cină romantică, urmărind astfel să mă determine să-i scriu o cronică pozitivă referitoare la Indicii anatomice, ultimul său volum apărut, oarecum diferit de volumele anterioare care, cele mai multe, se înscriau în curentul fantasy.

Îndeobşte, prin cină se înţelege masa de seară, iar prin cină romantică, tot masa de seară, dar într-un cadru mai aparte. Tributar filmografiei americane, am optat pentru o ţinută sobră, alegând şi-un trandafir alb pe care să-l înmânez amfitrioanei. În acelaşi timp, orizontul meu de aşteptare anticipa o sală elegantă, cu lumină discretă, cristaluri fine, porţelanuri pe măsură şi-o veselă bine echilibrată.

„Probabil vor fi şi ceva italieni care să cânte, nu excesiv de tare, ca să mai putem şi conversa” – completai, în minte, posibilul tablou.

Dacă în Satu-Mare toate întâlnirile se dau în faţa Dispensarului, noi urma să ne vedem la intersecţia semaforizată. Oana mă aştepta la volanul unui Audi, deşi, la cât mă pricep eu, putea fi orice marcă de autoturism.

- Urcă! – îmi spuse.

Suit în vehicul, îi întinsei trandafirul, cu un gest care, cel puţin în mintea mea, se dorea hieratic. Îl luă repezit şi, din încheietură, îl azvârli, prin geamul coborât, pe carosabil:

- Dă-l în futere! Sunt alergică la flori… Îmi fac mai rău decât aerul curat chiar! Tu de ce te-ai îmbrăcat ca un papiţoi?…

- Astea le-am găsit mai la-ndemână… – minţii, nu foarte convingător.

Maşina gonea deja pe autostradă, lovind, în răstimpuri, câte-un pieton.

- E mai mişto în oraş, aici sunt cam rari trecătorii! – spuse Oana cu răceală.

Văzută de aproape, părea mai plictisită decât oarecând în Papa-Caffe şi cu ochii nu doar injectaţi, cum dădu impresia camera web, ci roşii precum macii înfloriţi.

- Mai avem mult? – întrebai după o vreme.

- Imediat… Futu-i! Mi-ai distras atenţia cu pălăvrăgeala ta şi l-am ratat pe unu’…

Într-adevăr, dinapoia noastră se mai vedea o siluetă care, în pofida încremenelii, păstra poziţia bipedă.

Locaţia, ca să o numim într-un fel, putea fi luată drept castel, dacă n-ar fi fost o dărăpănătură. Dintr-o dată, se stârni şi furtuna… Abia acum m-am gândit că, prinromantic, ar fi trebuit înţeles mai degrabă curentul literar omonim şi nu atât şablonul livrat de Hollywood.

- Am ajuns… Să coborâm, masa o vom lua în sala de tortură.

Chiar dacă locul ales pentru cină putea să pară unul ciudat, foamea mă îndemnă să cobor treptele-n spirală fără să-mi mai pun întrebări de prisos. În castel, fulgerele luminau în răstimpuri.

- N-au reparat ăştia acoperişul! De treizeci de ani îi tot bat la cap, putorile dracului!…

- Dar, – întrebai – tu ce vârstă ai?

- Ce te fute grija? Ce-i ăsta, chestionar pentru matrimoniale?…

Am renunţat la alte întrebări, interesul meu fiind acela de a mânca ceva, nu de a-mi încărca memoria cu amănunte.

Sala de tortură, după cum o indica şi denumirea, nu oferea cea mai prietenoasă privelişte, însă era dotată, într-o firidă septentrională, cu o masă pregătită oarecum ca pentru cină. Cum ni se mai alătură o doamnă, Alizee, am simţit nevoia să redevin pedant astfel că, scobindu-mă între dinţi cu un chibrit, am făcut paravan cu palma mâinii stângi. Alizee îmi zâmbi, ca un semn de apreciere pentru buna mea creştere.

- Până aduc ăştia bucatele, – zise Oana – am putea face câteva pase, să ne dezmorţim…

Privii după o minge, dar un individ mătăhălos ni-l aduse pe piticul Our.

- Dacă-l loveşti în abdomen, asta-l face să se chircească şi prinde efect… – mă instrui amfitrioana, după care exersarăm câteva pase.

- Nu-l doare? – întrebai.

- Nu ştiu. Ai grijă, însă, la toporişcă, să nu-ţi juleşti pantofii!

- Gooll! – izbucni Alizee, reuşind să-l introducă pe Our printre două lăncii.

Vietăţi cenuşii, de-o statură impresionantă, sosiră cu platouri aburinde.

- Sunt sperieni – preciză Alizee.

Gazda continuă explicaţiile:

- Sunt aproape invulnerabili! Singurul lor punct nevralgic este semnul din frunte…

Pentru exemplificare, Oana înfipse un vătrai în semnul amintit al unui exemplar, iar acela, după ce se zvârcoli o vreme, rămase fără suflare.

- Puteţi să-l luaţi – se adresă unor creaturi diferite, despre care aveam să aflu ulterior că sunt grumi.

- Să ne aşezăm la masă! Avem, ca aperitiv, creier de rinocer cu garnitură de ciuperci. Ciupercile le-am cules chiar eu…

- Eu ce mănânc? – se auzi un glas din partea opusă a sălii.

- Futu-i! Iar a apărut asta…

Curând, o fiinţă cu părul roşu şi urechile alungite ni se alătură. Am presupus că-i o elfă, presupunere confirmată ulterior. Privi cu tristeţe la trupul târât de grumi:

- Iarăşi aţi început distracţia fără mine!

- Dacă n-ai zis că vii… – făcu Alizee, îmbufnată. Puteai şi tu să ajungi mai repede, ca să facem un doi la doi cu Our. Acum, trebuie restaurat, că a leşinat şi nu mai prindea efecte…

- Ei, până mâncăm primul fel, îşi revine el… – o consolă Oana. Sirona – strigă către o încăpere anexă -, pune mâna şi spală aici, că a mânjit ăsta toată pardoseala!…

Abia acum observai dâra verzuie, ca un abur, ce se scurse din sperianul străpuns de vătrai.

- Bine că n-a fost grum! – observă elfa. Că, data trecută, s-a făcut o atmosferă de-a dreptul pestilenţială…

- Da, ăştia n-au aşa miros persistent… – concluzionă Alizee şi ne apucarăm să mâncăm.

- Ce muzică preferaţi, atroce sau morbidă? – mai voi amfitrioana să afle.

După ce optarăm, la unison, pentru bucăţi morbide, ne dedarăm festinului.

- Dă-i şi cu vin – mă sfătuiră tustrei convivele -, să nu te-apuce greaţa!

Le ascultai sfatul şi, armonizând bucatele cu vin vechi, urmării oarecum absent luptele de gladiatori. Uneori, mai mult ca un hatâr, înclinam şi eu degetul gros în jos.

- Trupurile gladiatorilor învinşi sunt folosite pentru fertilizarea grădinilor – explică Sirona.

Amfitrioana o privi sever:

- Tu parcă aveai treabă la bucătărie! Sau ai poftă de conversaţie?

- Nu, doamnă, mă iertaţi!… – spuse tânăra şi se retrase.

- Obrăznicătura! – pufni Oana. Şarama mă-sii de târâtură…

Atmosfera se destinse, însă, din nou, în pofida acestui moment tensionat, odată cu aducerea la masă a ciorbei de dragon.

Continuarăm festinul, intrând în dispute semantice. Alizee opină că această cină s-ar înscrie mai degrabă în curentul dark fantasy decât în romantism, iar eu aprobai, susţinând că, dacă am burta plină, mi se rupe de curentele literare. Exageram, fireşte, dat fiind că nici atunci când sunt înfometat nu am astfel de preocupări.

O mie

Foto: Alice Drogoreanu

Intrând astăzi în Papa-Caffe, casnicii se ridicară în picioare, aplaudând furtunos. „Sper că n-au aflat că vin de la Irina!” – îmi fulgeră prin minte, dar nu putea fi vorba despre asta deoarece manifestarea lor părea pe deplin sinceră şi lipsită de orice conotaţie ironică. „Poate, pentru că am prevăzut că vine ploaia…”

Andrei îmi aduse din partea casei un butoiaş cu coniac vechi, ţigări de foi cubaneze şi ceva zacuscă[1] scuzându-se mai apoi:

- Aveţi şi-un butoi de bere Jacob, dar vă aduc cu halba, de câte ori doriţi…

„Ce i-o fi apucat?” – continuai să mă întreb.

Filaret mă întrebă dacă sunt mulţumit cu Prokofiev şi, după ce confirmai, Caius mă întrebă, în vreme ce-mi lustruia pantofii:

- Şi chiar ai ajuns la postarea cu numărul o mie?

- Da, am ajuns, cu cea pe care-o voi pune…

- Fantastic! Şi ai 7777 de comentarii?

- Mda, atâtea aveam când am plecat… S-or mai fi strâns, între timp…

- Şi le scrii toate din capul tău?…

Aici, domnul plutonier-major Onici interveni:

- Normal că din a lui, doar n-ai vrea din al tău! Hai, mai taci odată şi lasă-n pace pantofii ăia, că i-ai lustruit destul! Uite, ai şi tu o bere…

După ce toţi camarazii mă felicitară, închinarăm câte-o cupă pentru trecutele, prezentele şi viitoarele performanţe bloggeristice, singur Caius distonând pe alocuri, nereuşind să-şi reprime exclamaţiile de uluire.

---

[1] La ruşi, orice gustare se numeşte zakuska.

Un artist al closetelor

Foto: Adina Huţanu

Chiar dacă reiau acelaşi text pentru a treia oară, am şi o veste bună: S-au cam terminat reluările! Asta nu ştiu exact ce înseamnă. Fie voi posta mai rar, fie mai apelez şi la alţi autori, fie va veni Muza cea de vară (cea mai puturoasă dintre ele, din pricina caniculei).

Am aflat, via Chinezu, de existenţa unui blog aparte, numit Poliţia WC-urilor. Cum întotdeauna am fost un mare iubitor de Cultură, lecturând cu pioşenie toate inscripţiile din closete, numele noului blog mi-a stârnit amintiri mai vechi, pe care le-am redat într-un comentariu:

Oarecând, în gara Arad, la closet era lipită o coală de bloc de desen, pe rezervorul de fontă, cu următorul mesaj moralizator:

„Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis! Care o să-l prind va fi amendat pe loc cu 25 de lei de către organe!”.

Fire poetică, am adăugat dedesubt:

„Mă piş şi râd… Mă piş!”.

Din modestie, însă, am semnat: Nicolae Labiş.

Comentariul fiind remarcat de către Emil, patron al localului Papa-Caffe, acesta m-a solicitat să fiu administrator al closetului din aşezământul cultural menţionat. Sarcină onorantă, deşi, dificilă, prin Papa-Caffe perindându-se exclusiv iubitori ai Literaturii, satisfacerea exigenţelor artistice ale acestora impunându-se ca deziderat primordial. Firesc, prima mea grijă a fost aceea de a inspecta aşezământul. Cum urma, conform fişei postului, să răspund mai mult de partea literară, am întocmit pe dată o serie de anunţuri şi precizări, care, frumos editate şi plastifiate, aveau menirea de a crea un ambient confortabil. Intrarea în closet fiind comună, pe uşa principală am lipit un indicator general: „Closetul domnilor e la dreapta, iar latrina doamnelor, drept înainte”.

Am ţinut ca spaţiul rezervat doamnelor să nu fie unul prea încărcat, astfel că m-am rezumat a amplasa doar câteva anunţuri discrete:

„Nu vă urcaţi cu picioarele pe capacul closetului, că nu sunteţi în grajd!”; ”Nu stingeţi ţigareta pe componentele de plastic aflate în cabină, că se topeşte!” şi: „Pentru a nu lua tricomonas, e mai bine să staţi suspendate! Ţineţi-vă de bară, pentru a vă fi mai lesnicios” – aici, o săgeată arăta unde e bara, căci mulţi se orientează mai greu.

Adevărata muncă de creaţie s-a desfăşurat, însă, în closetul rezervat domnilor. Pentru a pune stavilă unor rele deprinderi, am prevăzut lavoarul cu următoarea interogaţie:

„La mă-ta acasă, tot în chiuvetă urinezi?”

După vreo săptămână, un client mi-a răspuns:

- Normal, că doar n-o să fac pe jos!

Deasupra pisoarului, am amplasat un alt anunţ:

„Nu sugeţi pastilele odorizante, acestea provocând iritaţii gastroduodenale! Dacă vrei să nu-ţi pută gura, bea un rom de la bar!”

Şi aici mi s-a răspuns după o vreme, semn că afişele concepute de mine erau lecturate:

- Poţi să le sugi tu, da’, m-am pişat pe ele!…

Sfătuindu-mă cu patronul, am decis, de comun acord, că nu are rost să fie murdărite două scoici, astfel că am încuiat cabina bărbaţilor, amplasând precizarea:

„Defect! Dacă-ţi vine treaba mare, du-te la femei!”

Chiar a doua zi, mi-a răspuns un intelectual, cum se poate constata după preţiozitatea stilului:

- Mulţumim! La femei mă duc în conjuncturi diferite. Am făcut în pisoar…

Ultima afirmaţie, după cum am constatat-o şi noi, era pe deplin întemeiată.

Curând, faima noastră umpluse urbea, astfel că, în prezent, doar cu rezervare mai poţi prinde un loc în Papa-Caffe. Aproape toţi clienţii, după câteva formule introductive de protocol, întreabă unde este toaleta…

Rondul de noapte

Foto: Alice Drogoreanu

Într-una din nopţile trecute am ieşit să fac unele mici cumpărături şi să văd ce mai e nou prin oraş. După ce-am bătut o bucată de drum, zării o siluetă ce, în aburii de ianuarie, părea să şovăie dezorientată. De altfel, arătarea mi se şi adresă:

- Nu ştiţi, vă rog, unde este strada Arieş?

În astfel de situaţii, la noi în urbe există trei tipuri de reacţie posibile: fie îl ignori pe apelant, fie îi trânteşti câteva vorbe grele, fie-l trimiţi la dracu-n praznic. Fire comunicativă, am optat pentru cea de-a treia variantă, mai cu seamă că, aflându-ne tocmai pe strada Arieş, exista riscul real ca individul să descopere şi singur acest amănunt. După ce îi indicai o direcţie pe care, dacă a urmat-o până la capăt, ar putea fi astăzi în Arad, cetăţeanul îşi exprimă o nedumerire:

- Dar, mi-a zis un om că ar fi pe-aici…

„Ăla nu-i timişorean de-al nostru!” – îmi zisei în gând, apoi rostii cu convingere:

- Da’ de unde! Cine ştie pe cine-aţi nimerit… Mergeţi cum v-am spus eu!

Omul îmi mulţumi, ne salutarăm politicos şi ne urarăm toate cele bune, după care eu m-am dus la benzinărie. Aici, colegul Radu stătea la o bere, fapt oarecum inedit pentru el, care nu obişnuieşte să piardă nopţile, mulţumindu-se cu răvăşitul zilelor. În mod evident, suferea din dragoste, cum obişnuim noi să ne exprimăm eufemistic.

- De ce eşti posomorât? – mă întrebă, după ce-mi luai şi eu ceva.

I-am relatat mica întâmplare pe care v-am povestit-o.

- Foarte bine i-ai făcut! – spuse Radu, într-o logică perfectă. Ce adresă poţi căuta la aşa oră?

Adevărul e că individul poate căuta adresa din ajun, însă asta era irelevant. Altceva mă rodea, după cum am şi mărturisit:

- Nu despre asta e vorba! Altădată, simţeam o mulţumire când îl trimiteam pe unu’ la mama naibii… Acum, orice-aş face, mi-e tot aia…

Radu păru a se întrista la rându-i. Mai luarăm ceva şi convenirăm că nimic nu mai este ca altădată.

Bloggereală

Foto: Alice Drogoreanu

Plimbându-mă hai-hui pe bloguri, am cunoscut o fată frumoasă. Sau, cel puţin, aşa se pretindea. Ulterior, trimiţându-mi poza pe messenger, mi-am dat seama că nu mă înşelasem.
Măcar că n-am văzut-o încă, cum se spune, faţă către faţă, azi m-am străduit să fiu vrednic de ea. Mi-am pus proteza dentară cea nouă, spălând-o în prealabil cu Tide, mi-am cănit barba, pletele mi le-am uns cu seu de oaie (ca să lucească şi să nu mi le zburlească vântul), am şters pantofii cu o cârpă adecvată (un rest de chiloţi tetra, din mileniul trecut) şi-am îmbrăcat pardesiul cu decoraţii (pe cea de “Erou al R.S.F.S. Ruse” am dat zece timbre şi-un autograf al Elenei Udrea – falsificat de soră-mea).

Astfel ferchezuit, am prins a bate cafenelele, închipuindu-mi în permanenţă că sunt împreună cu Ea. Consumatorii, toţi, se întrebau cu uimire:

- O fi Adonis? Petru cel Mare? Rasputin? Un nepământean pogorât printre noi?…

Fetele încercau, depăşind uluirea, să-mi strecoare bileţele, dar aerul meu semeţ le făcea să bată-n retragere… Promiteau, în schimb, să mă treacă-n blogroll.

Cine zicea că, în România, nu poţi fi fericit?…

Simona

Cum ieri am fost victima agresiunii unui soţ gelos, acesta descărcând un revolver în mine, cea care va trece la tastatură pentru o vreme va fi colaboratoarea mea apropiată, Simona. De fapt, ea este aceea care tastează întotdeauna, dar ţineam să vă comunic, utilizând acest mic artificiu, că am fost (literalmente) împuşcat de un soţ gelos…

Soarta odiosului personaj, Ştefan Popescu pe numele său, chiar dacă pentru moment se află doar în aşa-numitul arest preventiv, este de pe-acum pecetluită. Pe lângă notorietatea de care mă bucur în urbea de domiciliu, sunt cunoscute bunele mele relaţii cu întreg sistemul judiciar, ca şi cu personalul Penitenciarului din localitate, situat pe strada Popa Şapcă, numărul 7, unde elementul antisocial amintit urmează să-şi petreacă următorii 40 de ani. Aceasta, desigur, teoretic vorbind, deoarece m-ar mira peste măsură să apuce şi următoarele alegeri prezidenţiale…

Nici starea mea actuală nu este tocmai de invidiat, întreg trupul fiindu-mi străbătut de tuburi şi furtunaşe prin care circulă felurite lichide, unele din cale-afară de scârboase, iar altele, nu chiar atât de tare… Fiind o personalitate marcantă a urbei, de câte ori urlu de durere, intră o doamnă care mă întreabă: „Ce mai vrei?”. Ceilalţi pacienţi, de prin alte saloane, pot urla cât poftesc, că nu-i bagă nici dracu-n seamă. Dar, această stare de lucruri ţine de avantajele notorietăţii.

Cum sunt singur în încăpere (dotată cu duş şi closet, dar încă nu mă pot deplasa până la ele), n-a fost o dificultate pentru Simona să se instaleze cu laptopul, pentru a scrie după dictare. În plus, din vreme-n vreme, adaugă un pic de vodka în punga cu glucoză şi, printr-un furtun, mă ajută să fumez. Cafeaua o capăt intravenos.

Cu toate că Simona, aşa cum aţi putut constata, scrie corect, rareori strecurându-se greşeli în textele tastate de ea, nu pricepe nimic din tot ce scrie, gândurile fiindu-i în altă parte, aceasta în cazul că acelea i-ar fi pe undeva… Altfel, desigur, vădeşte un rudiment de raţiune. Cântă la chitară, după partitură, destul de corect, tastează, e relativ curată şi are o memorie foarte bună… Acest ultim amănunt e neglijat de mulţi, astfel că aceia vorbesc în preajma ei fără a se feri, ştiind-o deosebit de proastă. Dar, cum o fi, reuşeşte să-mi reproducă cu acurateţe tot ce aude prin varii locuri şi, măcar că nu pricepe mai nimic din ce-mi reproduce, informaţiile sunt de cea mai bună calitate. Nu trebuie să credeţi, în mod pripit, că mie mi-ar fi mai devotată. Tot la fel povesteşte şi altora ce-a reţinut din întrevederile noastre…

Însă, cum mai mult îi dictez materialele mele, nu are ce spune considerabil în plus faţă de cele deja apărute pe blog.

Să nu socotiţi acum că, scriind aceste cuvinte ale mele, s-ar simţi jignită în vreun fel. Tastarea o face mecanic, fiindu-i absolut indiferent ce-i dictez eu. E atât de proastă încât, dacă n-o angajam eu pe post de tastatoare, cred că ar fi sfârşit ca profesoară de Chimie, în vreo şcoală generală!

Incomprehensibil

Foto: Alice Drogoreanu

Vremea răcoroasă, după săptămâni de caniculă, făcu să ne adunăm toţi în Papa-Caffe. Fireşte, tot acolo ne adunam şi-n toiul arşiţei, însă, dacă atunci o făceam în virtutea inerţiei, acum totul s-a petrecut dintr-un viu imbold lăuntric.

- Bere nefiltrată? – întrebă Andrei.

- Coniac! – îl corectă Teodosie. Vara s-a dus…

Deşi camaradul ne păru poate excesiv de optimist, cu toţii optarăm pentru un prim rând de coniac vechi, ca anticipând o toamnă lungă şi o iarnă grea.

- Aş vrea să-mi curgă mucii de frig! – visă Marcel.

- Poate, dacă te faci mangă, te închide Teodora-n frigider… – emise Raul un scenariu improbabil, însă nu imposibil.

Pe când savuram încă primul pahar din distilat, în aşezământ intră un sudist – după cum îl recomandau nasul coroiat, fruntea îngustă, buzele în valuri şi mătreaţa de pe sacou – care, fără altă introducere, se pomeni vorbind singur:

- Şefu’, votcă ai?

Domnul plutonier-major Onici se ridică pe dată şi-i spuse intrusului:

- Stimate domn! Aici nu-i grajd, să intri cum te taie capul! Te duci dumneata acasă, te speli, te îmbraci frumos, înveţi să saluţi şi după aceea vii aici!…

- Dă-mi pace, pe banii mei mă port cum vreau! – plusă acela.

Domnul plutonier îi prinse capul ca într-o menghină, îl răsuci şi, punându-l pe direcţie cu un picior în cur, îi răspunse:

- Posibil, la mă-ta acasă!

Prin tainice conexiuni, ipochimenul pricepu aluzia şi se cărăbăni.

- L-aţi văzut? – întrebă domnul plutonier. Nici salut, nici… Ce oameni! Păi, să dai buzna în casa omului fără să saluţi este ca şi cum ai lăsa un comentariu pe blogul cuiva fără să-l treci, în prealabil, în blogroll!

- Aşa-i! – aprobai, fiind cel mai obişnuit cu bloggereala dintre toţi.

- Ce-i drept – îşi continuă convivul apropierile -, şi gazda are datoria să răspundă cu aceeaşi monedă. Te-a salutat unul, îi răspunzi. Te-a trecut în blogroll, îl treci la rândul tău. Sigur, dacă nu-i vreun dobitoc, ca Scîrnăvelli!…

- Exact, nu poţi trece chiar pe oricine… – intervenii din nou.

- Dar, sunt şi bloggeri care vădesc bună creştere. Îi trec, la reciprocitate, pe toţi. Uite, Roxana Iordache, de exemplu, are vreo patru sute-n blogroll. I-a trecut pe toţi…

- Patru sute or fi, da’ nu-s chiar toţi… – adusei o corectură.

- Cum, nu-s toţi? Pe cine n-a trecut? – se minună plutonierul.

- Pe mine.

- Nu se poate! Nu te-ai uitat tu bine!

- Ba m-am uitat…

Domnul Onici se apucă să verifice pe laptopul lui Andrei.

- Cum, Doamne iartă-mă? – zise după o vreme. Dar, n-are nicio logică!

- N-are – admisei.

- Păi, tu ai trecut-o!

- Am trecut-o.

- Şi i-ai livrat puncte moca?

- I-am livrat…

Răvăşit, domnul plutonier nu mai avu putere decât să se închine:

- Doamne apără şi păzeşte!

- Amin! – făcu Andrei care, din proprie iniţiativă, ne aduse câte-o halbă de bere nefiltrată.