Crima letală

Foto: Alice Drogoreanu

După cum se poate observa încă din titlu, aş dori ca această scriere să constituie, indirect, un omagiu închinat celebrului roman omonim, cât şi marii Culturi americane, care l-a odrăslit. Crima letală m-a acaparat în asemenea grad încât, dacă de obicei nu citeam dintr-o carte decât dialogurile, de data aceasta am parcurs cu atenţie până şi descrierile (ca şi celelalte părţi, de altfel). În cele ce urmează, însă, nu mă voi referi la această minunată lucrare, capodoperă ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cetăţean al Universului. Mi-am impus această restricţie pentru a nu fi acuzat de publicitate mascată. Totuşi, titlul are legătură cu cele ce vor urma, în care voi descrie o profundă experienţă personală prin care am trecut şi, ca să mă exprim mai exact, trec încă.

…Era într-o seară de septembrie. Peste zi mi-am ridicat salariul, astfel că mai aveam asupra mea, după returnarea datoriilor şi efectuarea unor mici cumpărături, suma de o mie opt sute de lei[1]. Privind retrospectiv, pot spune că am fost oarecum imprudent intrând să beau ceva într-un cartier străin, prin care treceam pentru a-mi achita o ultimă datorie. Figură necunoscută, am atras atenţia a doi tineri autohtonizaţi, care, împinşi de dificultăţi materiale, presupun, au dorit să-şi refacă bugetul pe socoteala mea. Şi acum îmi zâmbeşte sufletul (tot ce mi-a mai rămas, de altfel) amintindu-mi figurile lor din clipa în care m-au constatat mofluz, posesor al unei unice mii de lei (restul de opt sute îl băusem între timp). Le-aş fi cedat cu plăcere asemenea sumă infimă, dacă mi-ar fi solicitat-o. Prevăzători, însă, cei doi au preferat să mă lovească cu un levier în zona craniană, abia ulterior cerându-mi banii (în cazul că mi i-au mai cerut – sunt momente de care-mi amintesc foarte vag; cu toate acestea, reţin perfect mutrele lor dezamăgite).

În urma traumatismului, am auzit ca un zbârnâit de ceas deşteptător, după care m-am simţit atras printr-un tunel, la capătul căruia mă aştepta plăcuta surpriză de a-mi privi din exterior trupul inert. Firescul sentiment de curiozitate îmi era perturbat de copiosul amuzament provocat de observarea dezolării celor doi atacatori. Din păcate, nu i-am putut cerceta pe săturate, deoarece au rupt-o, curând, la fugă. Hotărâi brusc să raţionez, spre a-mi putea explica ce se întâmplă cu mine. Fiind, în timpul vieţii, un mare consumator de Cultură americană, am făcut pe dată conexiunile necesare cu lucrarea Viaţă după viaţă a Doctorului Moody, concluzionând că am fost obiectul unui asasinat cu urmări letale, asemenea celui din excelentul roman menţionat în preambul.

Bănuiesc că faptele vă sunt cunoscute din presă, chiar dacă au existat şi contradicţii, unele publicaţii susţinând că ar fi fost vorba de o altercaţie pe fondul consumului de băuturi alcoolice, iar altele, că s-ar fi reglat nişte conturi în mediile homosexuale. Adevărul, după cum reiese şi din rezultatele cercetărilor Poliţiei, e cel pe care vi l-am înfăţişat. Oricum, echipa de criminalişti trimisă la faţa locului a rezolvat cazul în timp foarte scurt, cu profesionalism, depistându-i pe agresori. Procuratura a dispus cercetarea făptaşilor în stare de arest preventiv, emiţând mandate pe 30 de zile pentru săvârşirea infracţiunii de omor, combinat cu tâlhărie. În cazul în care vor fi găsiţi vinovaţi (şi n-au cum să nu fie!), făptaşii riscă o pedeapsă cu privare de libertate între 15 şi 30 de ani.

…Oamenii au atitudini diferite faţă de rămăşiţele pământeşti ale semenilor. Astfel, dacă o doamnă milostivă mi-a aprins o lumânare la cap (pot să spun că n-ajută foarte mult, dar nici nu dăunează!), un grup cu umor a desenat pe asfalt, cu cretă albastră, un pumn din care degetul mijlociu ţintea către gura mea, căscată în mod involuntar. După sosirea echipei de anchetare, glumele au încetat. Autopsia a stabilit că moartea a survenit în urma traumatismelor cranio-cerebrale, provocate prin lovirea repetată cu un obiect contondent (obiect depistat într-o tufă din apropierea locului faptei şi devenit probă principală în acuzarea celor doi).

În presa locală, familia îndurerată deplângea „trecerea mea în nefiinţă”. Am citit anunţul cu interes, dar formularea mi s-a părut improprie, eu simţind cu totul altceva. Însă nici n-aveam cum mă opune habitudinii, adânc înrădăcinate, de a desemna în chip poetic mutarea la o altă stare. În schimb, m-a emoţionat profund frumosul catren pe care membrii familiei doresc să-l sape pe placa de marmură ce, la finele perioadei de tranziţie, va împodobi, probabil, locul meu de veci:

Urcai şi tu scara vieţii

Cu tot elanul tinereţii…

De ce-n frumosul tău avânt

Firul vieţii ţi s-a rupt?…[2]

…Într-adevăr! Tânăr vărsător[3], visam să păşesc într-o Nouă Eră, care să-mi aparţină, odată ieşiţi de sub tirania Peştilor, retrogradă şi opresivă! Astfel de gânduri mă fac adeseori să-mi amintesc cu ranchiună de asasinii mei şi să le doresc o pedeapsă cât mai aspră…

Inedita mea stare (inedită deocamdată, deoarece presupun că mă voi obişnui cu ea) îngăduie o anume libertate, fiind supusă totuşi unor legi care depăşesc puterile noastre. A trebuit, în cele din urmă, să părăsesc locurile de care am fost legat în timpul vieţii[4], atras în mod inexorabil de alte tărâmuri, anevoie de localizat.

Prima experienţă a coincis cu o primă decepţie. Intrând într-un grup în care se evidenţiau Allan Kardec, Elena Blavatski, Annie Bessant şi Rudolf Steiner, am suferit un şoc mai puternic decât cel produs de levier, aceştia mărturisindu-mi (vai, tocmai ei!) că nu există reincarnare! Caroline, o tânără olandeză căzută victimă unui suicid letal, m-a consolat într-o măsură, opinând că, decât să ai zece mame şi unsprezece identităţi (simultane, desigur, nu concomitente), e mai bine astfel, ca măcar să ştii o treabă. Înclinam s-o aprob, dar, pe de altă parte, îmi vedeam năruite aspiraţiile de a (mai) contribui la edificarea Noii Ere. În plus, remarcam cu uluire că cele mai multe dintre preceptele acesteia se dovedeau a fi false (vă rog să mă iertaţi dacă nu mai intru în amănunte, dorind să mă cruţ de chinul de a relata un şir de alte decepţii!).

Uneori, revin în lumea pe care – atât de tânăr! – am părăsit-o, convocat fiind în vreo şedinţă de spiritism (în special de către soţii Georgescu, foştii mei vecini, cărora ţin să le mulţumesc pe această cale). Odată invocaţi de către medium, simţim o chemare, căreia îi putem răspunde sau nu, după dorinţă. Sunt, în general, dispus să comunic, mai cu seamă prin intermediul spiritografului[5]. Iniţial ezitam, dar Caroline (cu care m-am împrietenit) şi Rudolf (ce mi-a îngăduit să-i spun pe numele mic) m-au îndemnat:

- Du-te, băi, şi-aşa n-ai ce face! Poate apari şi în vreo carte…

După cum puteţi constata, le-am urmat sfatul. Ce-i drept, nu mi-e îngăduit să discut despre orice problemă şi, uneori, sunt alte duhuri care vorbesc în numele meu, fiind astfel dificil de stabilit dacă cele spuse în aceste şedinţe sunt reale sau nu, cu atât mai mult cu cât şi eu cam am năravul să le înfloresc…

---

[1] La data respectivă, echivalentul a trei păhăruţe de vodka.

[2] Poezia e alcătuită chiar de ei, nu-i copiată din Eminescu sau Vlahuţă. Nici nu ştiam că sunt atât de talentaţi!

[3] Autorul e născut pe 27 ianuarie 1961 (n. ed.).

[4] Aceasta s-a petrecut după un interval care, pe pământ, ar echivala cu 40 de zile – a se vedea şi volumul lui Costion Nicolescu, Sufletul între Rai şi Iad (o viziune tradiţională românească asupra judecăţii particulare), Editura Vremea, Bucureşti, 2003.

[5] Care-mi dă posibilitatea să scriu şi, după cum vă amintiţi, eu am fost om de condei.