Răzvan Codrescu – Poveste pentru blonde

Foto: Alice Drogoreanu

Răzvan Codrescu – Poveste pentru blonde

Fratelui Ioan Usca, zis Vania,
şi bloggului lui năzdrăvan

A fost odată ca niciodată…

Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosânzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire…

Trebuie spus, de altfel, că în vremea aceea, ca în orice vreme de demult, era lumea mai proastă, nu deşteaptă ca acum. Cred, dragele mele, c-aţi băgat şi voi de seamă că, cu cât te întorci în timp, cu atât vezi că lumea avea clase mai puţine. Acum ni se pare normal să ai liceul la bază, dar acum vreo treizeci de ani era mare lucru să ai şi zece clase, pentru că majoritatea n-avea decât opt. Dar până să aibă opt, n-avusese decât şapte (a nu se confunda cu cei şapte ani de acasă, care-s din altă poveste). Iar până să aibă şapte, mai acum vreo şaizeci de ani, n-avea decât patru. Iar acum vreo nouăzeci de ani (ca să nu zic o sută), se întâmpla adesea că din patru nu rămânea decât cu una-două… Era însă bine şi aşa, pentru că mai înainte, tot mergând înapoi, lumea n-avea nici o clasă, decât dacă era – pe alocuri – din os boieresc. Ca să nu mai zic de vremea în care nici boierii nu se boieriseră, şi care tocmai aceea-i vremea lui Făt-Frumos şi a celor împreună cu el, când nu se pomenise nici de scris, nici de citit, nici de socoată care să treacă de cele zece deşte.

Şi atunci vă întrebaţi, poate, dragele mele, ce s-o fi făcut lumea din acele vremi, aşa proastă şi neinstruită, cum o lăsase Dumnezeu? Păi ce să facă, păcatele ei?! Îşi găsea aşa, câte-o treabă, ca să se afle în ea… Că veni vorba, bunăoară, Ileana Cosânzeana se gândea la Făt-Frumos, Zmeul o fura pe Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos se bătea cu Zmeul, calul rădea şi el nişte jăratec, purecele se mai potcovea (nu chiar cum se spune), Împăratul… depinde (că una făcea dacă era Roşu şi alta dacă era Verde), munţii se băteau în capete, vorbele umblau din gură în gură, iar povestaşul, cel mai şmecher dintre toţi, ba încăleca pe-o şa (şi-ţi spunea povestea-aşa), ba te lua cu vrăjeli (că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”), având mereu grijă să-şi păstreze anonimatul şi să fie sincretic (cum s-a observat mai târziu, când lumea s-a mai deşteptat).

Iar când venea vorba de glagore, se ştie, credinţa era la mult mai mare preţ decât înţelegerea (sau ştiinţa, cum zicem noi astăzi, cu atâtea clase la bază). Unii credeau drept, alţii credeau strâmb, unii credeau mai mult(e), alţii credeau mai puţin(e), unii credeau tot, alţii credeau numai pe jumătate, unii nu credeau în ruptul capului, altora doar nu le venea să creadă, unii credeau cu uşurinţă, alţii credeau numai dacă vedeau, unii nu-şi credeau ochilor, alţii nu-şi credeau urechilor, unora li se părea absurd să creadă, alţii credeau tocmai pentru că era absurd… mă rog, fiecare în felul lui, credea sau nu credea, dar nu-şi bătea nimeni capul să înţeleagă, pentru că nimeni nu voia bătăi de cap (ceea ce, până la un punct, vorbind în termenii actuali, trebuie să recunoaştem că este de înţeles). Spre deosebire de draci (care credeau şi se cutremurau), oamenilor credinţa sau necredinţa le aduceau acea linişte necesară în lipsa înţelegerii, linişte care uneori mai este nostalgic invocată şi astăzi, atunci când se mai întâmplă ca înţelegerea să fie blondă şi ştiinţa să nu folosească la nimic…

Cert este că toată lumea era împăcată şi mulţumită, de vreme ce îi ardea de poveşti şi nuntea, la sfârşitul lor, cel puţin câte trei zile şi trei nopţi (iar unii cică, de n-or fi murit, mai nuntesc şi până în ziua de azi).

De aceea, dragele mele, mă întorc şi zic: a fost odată ca niciodată…

Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosânzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire…