După o plăcută şedere în Bruxelles, având unele mici probleme cu autorităţile belgiene, am fost propus pentru repatriere, alături de alţi conaţionali. Amabili, belgienii ne-au oferit pungi cu hrană rece, după care ne-au îmbarcat într-un microbuz.
Dacă până la Linz an der Donau am admirat peisajul în tăcere, mai apoi ne-am apucat să ne lăudăm cu beţii trecute, reale sau imaginare. Cum o bungheam toţi şi pe belgiană şi pe austriacă, şoferul pricepu câte ceva din aluziile noastre şi, astfel, simţi că-i vine sete. Noi l-am încurajat, spunându-i că n-are nimic dacă-şi ia o bere, că n-o să-l zicem. Cedând într-un final, când ne-am apropiat de Viena era deja mangă de beat. În vreme ce am oprit la un motel pentru ca şoferul să meargă la closet, întâmplarea a făcut că toţi ceilalţi, repatriaţii, ne-am cărăbănit care-ncotro…
Astfel am ajuns, după aproape treizeci de ani, să revăd Viena, majestoasă capitală a Republicii Imperiul de Răsărit!
Întorcându-mă în timp, doresc să spun celor care nu cunosc acest amănunt că, în furtunateca mea tinereţe, o bună bucată de vreme mi-am câştigat existenţa vânzând bilete la cinematograful Capitol, din urbea de baştină. Ca să fiu mai exact, cumpăram în zori de zi aceste bilete, de la casierie, după care le revindeam în stradă, cu un adaos comercial decent. Într-o zi nefastă, în loc să ruleze filmul Emisarii morţii (producţie S.U.A.), datorită decesului unui demnitar vietnamez programul a fost modificat în consecinţă, intervenind în ultimul moment un film adecvat, În oraşul S (producţie Mosfilm). Aşa se face că am rămas cu vreo sută de bilete nevândute, în valoare de 4,50 lei fiecare… Prudent, însă, nu le-am aruncat, neştiind când vor putea fi, totuşi, de folos.
Revenind în capitala Imperiului de Răsărit (azi Republică), pot spune că am fost atras de o clădire uriaşă, pe care am şi fotografiat-o cu telefonul mobil al unui cetăţean asiatic (de câte ori eram sunat, nu pricepeam nimic din ce-mi spuneau interlocutorii!). Constatând că numeroşi semeni sunt, într-o egală măsură, atraşi de edificiul menţionat, mi-a venit gândul fericit de a readuce la viaţă biletele nefaste oarecând. Cum preţul era tipărit clar pe ele, iar diferenţa dintre leu şi euro o ştim doar noi, am adus bucuria în inimile a circa o sută de turişti, îndemnându-i cu vorbe calde:
- Bitte, vizitirăn, zer şon!
Pe copii, îi lăsam să intre şi fără bilet, cu doar un euro, la înţelegere.
Apoi, cu 600 de euro în buzunar (căci unii nu mai cerură restul), viaţa în Viena mi-a părut, dintr-o dată, mai frumoasă!
Comentarii recente