Dănilă Prepeleac

Foto: Alice Drogoreanu

Deşi din botez se numea Bogdan, colegii îl porecliră Dănilă Prepeleac, strigându-l mai apoi fie Dănilă, fie Prepe’.

„De fapt, porcul de Andrei Ababei mi-a scos porecla. Hai, că Dănilă ar veni de la Daniel, Dumnezeu este judecătorul meu. Da’ Prepeleac? Că nu aduc nici cu un uscător de veselă, nici cu o căpiţă de fân şi nici cu o scară! Poate doar în sens duhovnicesc. Uite ce-mi trece prin minte! Abia m-am adunat de prin birturi şi-mi şi dă târcoale slava deşartă! Măgarul dracului! Ababei m-a turnat la Chimie când am copiat în teză! Şi, într-a şasea, i-am fi bătut pe ăia din D dacă-mi pasa, că eram singur cu poarta goală… Da’ halosul a vrut să dea el gol, şi-a tras în portar… Cu toate astea, m-am purtat cu el ca şi cu un frate! Şi el îmi trimite recuperatorii după nici o săptămână!”

Bogdan încerca să se adune după o perioadă confuză. Andrei îl împrumutase cu o sumă destul de însemnată de bani, după ce-i expuse planul unei afaceri. Apoi, nu se ştie cum, nimeri în toiul unei partide de poker, unde i se făcu loc la masă şi pierdu destul de mult. Mai târziu, se dedă altor patimi şi, în schimbul unor voluptăţi trecătoare, risipi bună parte din ce-i mai rămăsese. Ieşind, într-o seară, din incinta Vienesse ca să urineze în gang, fu înşfăcat de patru zdrahoni şi azvârlit într-un portbagaj, fiind scos după o scurtă călătorie cu autoturismul pentru a i se aplica o corecţie.

„Acum, sunt şi bătut şi cu banii luaţi! Başca, m-au lăsat în mijlocul pădurii! Cred că rămân aici… Dacă mă întorc, Ababei, la cât e de hapsân, o să se pună să-mi ceară banii! Măcar de n-aş fi luat, zilele astea, vreo boală venerică…”

Măcinat de astfel de gânduri amare şi fluierând a pagubă, Dănilă ori Bogdan ori Prepe’ îşi mai aminti cu obidă cum a schimbat laptopul pe două beri şi cum, într-un moment de slăbiciune, îi dădu Simonei cheia apartamentului. „Acum, eu umblu caftit prin desiş, iar aia se lăfăie cu cine ştie cine în mobilierul meu!”

Ca mânat de-o forţă de dincolo de el, omul se apucă să încropească o cruce din două crengi, o înfipse în pământ, ca pentru a însemna locul, şi prinse-a plănui: „Acolo ar merge birourile, mai la nord am putea avea propria noastră tipografie, aici, unde stau, o săliţă pentru recepţii, în faţă am trage-o librărie…”

- Ce faci aici, măi, deşteptule? – se pomeni interogat.

Privind în jurul său, văzu o entitate care, din spate, părea a avea coadă şi-un mers cam nu ştiu cum, însă la chip aducea cu domnul Liiceanu.

- Păi, m-am gândit să-mi deschid o editură… – răspunse după o vreme.

- Stai, mă, că nu merge-aşa! – se răsti acela. Terenul ăsta ne aparţine, aici vrem să facem o casă de vacanţă… Apoi, există Humanitas, la ce ne-ar mai trebui alte edituri?

- La ce, nu m-am gândit, dar, dacă mi-a venit gândul ăsta, nu mă las nici mort! De altfel, nici nu mă pricep la altceva…

După ce se mai sfădiră cei doi şi nevrând niciunul să cedeze vreun pas, căzură la o înţelegere:

- Hai să ne întrecem – propuse arătarea – şi, care-o câştiga dintre noi, a aceluia să fie terenul!

- Hai! – se prinse Dănilă.

- Deşi – continuă rivalul -, aici eşti în inima codrului. Cine-o să ştie de editura ta?

- Ei, la ritmul în care defrişează ăştia, acuşi vom fi în buricul târgului!

„Şi asta-i drept!” – gândi urâtul.

- Cum vrei să ne întrecem? – zise Bogdan.

- În sentinţe filosofice. Încep eu! Învăţătura e diferit recepţionată de fiecare organ în parte. Ei, acum să te văd pe tine!…

Clipind a persiflare, Dănilă rosti:

- Activezi, nu activezi, timpul trece în mod ireversibil!

- Mda… E mai tare-a ta – recunoscu adversarul. Dar, uite: Eu am scris un Apel adresat oamenilor josnici. Şi aşa de frumos era redactat, încât mulţi mi-au mărturisit că au resimţit ca un fel de mustrări de conştiinţă!

- Eu eram odată la un meci Steaua – Rapid. Şi-am tras o înjurătură de a roşit până şi galeria Rapidului!

- Asta chiar că n-am mai auzit! – se dădu bătut acela. Fă-ţi, nene, ce editură vrei!… Uite, te ajut şi cu nişte bani…

Şi aşa ajunse Bogdan să întemeieze vestita Editură Tritonic, aşezământ ale cărui temelii nu se vor clătina, decât în cazul cine ştie căror tulburări de amploare ori conjuncturi nefericite.

Crima letală

Foto: Alice Drogoreanu

După cum se poate observa încă din titlu, aş dori ca această scriere să constituie, indirect, un omagiu închinat celebrului roman omonim, cât şi marii Culturi americane, care l-a odrăslit. Crima letală m-a acaparat în asemenea grad încât, dacă de obicei nu citeam dintr-o carte decât dialogurile, de data aceasta am parcurs cu atenţie până şi descrierile (ca şi celelalte părţi, de altfel). În cele ce urmează, însă, nu mă voi referi la această minunată lucrare, capodoperă ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cetăţean al Universului. Mi-am impus această restricţie pentru a nu fi acuzat de publicitate mascată. Totuşi, titlul are legătură cu cele ce vor urma, în care voi descrie o profundă experienţă personală prin care am trecut şi, ca să mă exprim mai exact, trec încă.

…Era într-o seară de septembrie. Peste zi mi-am ridicat salariul, astfel că mai aveam asupra mea, după returnarea datoriilor şi efectuarea unor mici cumpărături, suma de o mie opt sute de lei[1]. Privind retrospectiv, pot spune că am fost oarecum imprudent intrând să beau ceva într-un cartier străin, prin care treceam pentru a-mi achita o ultimă datorie. Figură necunoscută, am atras atenţia a doi tineri autohtonizaţi, care, împinşi de dificultăţi materiale, presupun, au dorit să-şi refacă bugetul pe socoteala mea. Şi acum îmi zâmbeşte sufletul (tot ce mi-a mai rămas, de altfel) amintindu-mi figurile lor din clipa în care m-au constatat mofluz, posesor al unei unice mii de lei (restul de opt sute îl băusem între timp). Le-aş fi cedat cu plăcere asemenea sumă infimă, dacă mi-ar fi solicitat-o. Prevăzători, însă, cei doi au preferat să mă lovească cu un levier în zona craniană, abia ulterior cerându-mi banii (în cazul că mi i-au mai cerut – sunt momente de care-mi amintesc foarte vag; cu toate acestea, reţin perfect mutrele lor dezamăgite).

În urma traumatismului, am auzit ca un zbârnâit de ceas deşteptător, după care m-am simţit atras printr-un tunel, la capătul căruia mă aştepta plăcuta surpriză de a-mi privi din exterior trupul inert. Firescul sentiment de curiozitate îmi era perturbat de copiosul amuzament provocat de observarea dezolării celor doi atacatori. Din păcate, nu i-am putut cerceta pe săturate, deoarece au rupt-o, curând, la fugă. Hotărâi brusc să raţionez, spre a-mi putea explica ce se întâmplă cu mine. Fiind, în timpul vieţii, un mare consumator de Cultură americană, am făcut pe dată conexiunile necesare cu lucrarea Viaţă după viaţă a Doctorului Moody, concluzionând că am fost obiectul unui asasinat cu urmări letale, asemenea celui din excelentul roman menţionat în preambul.

Bănuiesc că faptele vă sunt cunoscute din presă, chiar dacă au existat şi contradicţii, unele publicaţii susţinând că ar fi fost vorba de o altercaţie pe fondul consumului de băuturi alcoolice, iar altele, că s-ar fi reglat nişte conturi în mediile homosexuale. Adevărul, după cum reiese şi din rezultatele cercetărilor Poliţiei, e cel pe care vi l-am înfăţişat. Oricum, echipa de criminalişti trimisă la faţa locului a rezolvat cazul în timp foarte scurt, cu profesionalism, depistându-i pe agresori. Procuratura a dispus cercetarea făptaşilor în stare de arest preventiv, emiţând mandate pe 30 de zile pentru săvârşirea infracţiunii de omor, combinat cu tâlhărie. În cazul în care vor fi găsiţi vinovaţi (şi n-au cum să nu fie!), făptaşii riscă o pedeapsă cu privare de libertate între 15 şi 30 de ani.

…Oamenii au atitudini diferite faţă de rămăşiţele pământeşti ale semenilor. Astfel, dacă o doamnă milostivă mi-a aprins o lumânare la cap (pot să spun că n-ajută foarte mult, dar nici nu dăunează!), un grup cu umor a desenat pe asfalt, cu cretă albastră, un pumn din care degetul mijlociu ţintea către gura mea, căscată în mod involuntar. După sosirea echipei de anchetare, glumele au încetat. Autopsia a stabilit că moartea a survenit în urma traumatismelor cranio-cerebrale, provocate prin lovirea repetată cu un obiect contondent (obiect depistat într-o tufă din apropierea locului faptei şi devenit probă principală în acuzarea celor doi).

În presa locală, familia îndurerată deplângea „trecerea mea în nefiinţă”. Am citit anunţul cu interes, dar formularea mi s-a părut improprie, eu simţind cu totul altceva. Însă nici n-aveam cum mă opune habitudinii, adânc înrădăcinate, de a desemna în chip poetic mutarea la o altă stare. În schimb, m-a emoţionat profund frumosul catren pe care membrii familiei doresc să-l sape pe placa de marmură ce, la finele perioadei de tranziţie, va împodobi, probabil, locul meu de veci:

Urcai şi tu scara vieţii

Cu tot elanul tinereţii…

De ce-n frumosul tău avânt

Firul vieţii ţi s-a rupt?…[2]

…Într-adevăr! Tânăr vărsător[3], visam să păşesc într-o Nouă Eră, care să-mi aparţină, odată ieşiţi de sub tirania Peştilor, retrogradă şi opresivă! Astfel de gânduri mă fac adeseori să-mi amintesc cu ranchiună de asasinii mei şi să le doresc o pedeapsă cât mai aspră…

Inedita mea stare (inedită deocamdată, deoarece presupun că mă voi obişnui cu ea) îngăduie o anume libertate, fiind supusă totuşi unor legi care depăşesc puterile noastre. A trebuit, în cele din urmă, să părăsesc locurile de care am fost legat în timpul vieţii[4], atras în mod inexorabil de alte tărâmuri, anevoie de localizat.

Prima experienţă a coincis cu o primă decepţie. Intrând într-un grup în care se evidenţiau Allan Kardec, Elena Blavatski, Annie Bessant şi Rudolf Steiner, am suferit un şoc mai puternic decât cel produs de levier, aceştia mărturisindu-mi (vai, tocmai ei!) că nu există reincarnare! Caroline, o tânără olandeză căzută victimă unui suicid letal, m-a consolat într-o măsură, opinând că, decât să ai zece mame şi unsprezece identităţi (simultane, desigur, nu concomitente), e mai bine astfel, ca măcar să ştii o treabă. Înclinam s-o aprob, dar, pe de altă parte, îmi vedeam năruite aspiraţiile de a (mai) contribui la edificarea Noii Ere. În plus, remarcam cu uluire că cele mai multe dintre preceptele acesteia se dovedeau a fi false (vă rog să mă iertaţi dacă nu mai intru în amănunte, dorind să mă cruţ de chinul de a relata un şir de alte decepţii!).

Uneori, revin în lumea pe care – atât de tânăr! – am părăsit-o, convocat fiind în vreo şedinţă de spiritism (în special de către soţii Georgescu, foştii mei vecini, cărora ţin să le mulţumesc pe această cale). Odată invocaţi de către medium, simţim o chemare, căreia îi putem răspunde sau nu, după dorinţă. Sunt, în general, dispus să comunic, mai cu seamă prin intermediul spiritografului[5]. Iniţial ezitam, dar Caroline (cu care m-am împrietenit) şi Rudolf (ce mi-a îngăduit să-i spun pe numele mic) m-au îndemnat:

- Du-te, băi, şi-aşa n-ai ce face! Poate apari şi în vreo carte…

După cum puteţi constata, le-am urmat sfatul. Ce-i drept, nu mi-e îngăduit să discut despre orice problemă şi, uneori, sunt alte duhuri care vorbesc în numele meu, fiind astfel dificil de stabilit dacă cele spuse în aceste şedinţe sunt reale sau nu, cu atât mai mult cu cât şi eu cam am năravul să le înfloresc…

---

[1] La data respectivă, echivalentul a trei păhăruţe de vodka.

[2] Poezia e alcătuită chiar de ei, nu-i copiată din Eminescu sau Vlahuţă. Nici nu ştiam că sunt atât de talentaţi!

[3] Autorul e născut pe 27 ianuarie 1961 (n. ed.).

[4] Aceasta s-a petrecut după un interval care, pe pământ, ar echivala cu 40 de zile – a se vedea şi volumul lui Costion Nicolescu, Sufletul între Rai şi Iad (o viziune tradiţională românească asupra judecăţii particulare), Editura Vremea, Bucureşti, 2003.

[5] Care-mi dă posibilitatea să scriu şi, după cum vă amintiţi, eu am fost om de condei.

La conac

Foto: Alice Drogoreanu

Sunt, în general, greu de surprins, luând ca atare toate întâmplările şi părându-mi-se fireşti. Astfel, când într-o primăvară am primit o scrisoare, din partea unei organizaţii nonguvernamentale de care n-am auzit niciodată, nu mi-a părut nimic neobişnuit să aflu că am fost premiat pentru proza ce-am izvodit-o, urmând să beneficiez de o vacanţă de două săptămâni în Moldova, pe cheltuiala organizaţiei amintite. Fără să-mi pun vreo întrebare, la data stabilită în epistolă am suit într-un automobil care m-a dus până la locul destinat sejurului.

Cazarea s-a făcut într-un vechi conac boieresc, despre istoria căruia aveam să aflu câteva date la faţa locului, prin amabilitatea domnului Vasile, gazda noastră prin delegaţie (era doar însărcinat să ne primească, fără a fi proprietar al locului). Conacul aparţinuse familiei Conachi[1], trecând apoi, în perioada comunistă, în patrimoniul statului şi fiind repartizat filialei judeţene a UTC[2]. În perioada democratică, conacul a scăpat ca prin minune devalizării, şi a fost repartizat când unei organizaţii, când alteia, astfel că acum nu se mai ştie cu certitudine cui aparţine sau dacă aparţine cuiva. Cert este că e o construcţie păstrată foarte bine (va fi trecut, desigur, prin mai multe restaurări), de confortul căreia urma să beneficiez în următoarele două săptămâni. În apropiere se afla pădurea şi, ţinând o potecă până-n inima ei, ajungeai la heleşteu.

Aveam să aflu, îndată după sosire, că nu eram singurul premiant, aceeaşi organizaţie tratând asemănător şi pe alţi truditori, din diferite domenii culturale sau ştiinţifice, truditori pe care, în pofida valorii lor incontestabile, nici dracu’ nu-i bagă în seamă[3]. Aveam să fac cunoştinţa celorlalţi, dar curând urma să mă apropii de Andrei, premiat pentru muzică corală, şi de Irina, aceasta din urmă fiind recompensată pentru plastică, specialitatea sa fiind pictura în ulei, lucrările pe care le-am văzut amintindu-mi într-o măsură de Margareta Sterian, dar fiind mult mai hieratice. Cunoscându-i pe cei doi, ne-am alcătuit micul nostru grup, fiind oarecum mai distanţi faţă de ceilalţi. Pe trei dintre ei chiar îi evitam, fără a avea ceva să le reproşăm, ci doar datorită domeniilor în care activau. Astfel, domnul Miclea fusese premiat pentru cercetări în sfera Chimiei, amănunt suficient spre a ni-l îndepărta, fiind arhicunoscut că nu ai ce discuta cu chimiştii. Alţi doi câştigători ai vacanţei erau domnul Nicolau, apreciat pentru Filozofie, şi poetul Nicolae, premiat, bineînţeles, pentru Poezie. Oricine a dorit să-şi petreacă într-o cafenea câteva ore tihnite înţelege de ce trebuie să ne ferim de filosofi, oricât ar fi aceştia de meritorii, iar aceia care au lucrat într-o redacţie de ziar ori revistă vor înţelege de ce trebuie să evităm poeţii. Sigur, domnul Nicolae nu făcea parte din acea categorie de poeţi, care iau redacţiile cu asalt, părând omniprezenţi, încât te întrebi cum de pot fi, totuşi,  atât de prolifici; dar, oricum ar fi fost domnul Nicolae, era mai înţelept să fim prudenţi. Cu toată băgarea mea de seamă, la o cană cu vin, el reuşi să-mi strecoare o poezie de-a sa, probându-se astfel că nu sunt victima unor idei preconcepute, ci deţinătorul unei preţioase prejudecăţi[4]. Redau, aici, poezia, reînnoind sfatul de a fi foarte prudenţi cu poeţii:

A opta aniversare

Cum timpul ne va pierde (din sărutare) glezna

(cu şapte melci, din aburi, ne-o implora călcâiul):

pe scările-n spirală va birui spre faguri

balansul nostru verde;

de pe umeri

în gene îmi vei sfâşia lumina

(furnirul trestiei strânsă lângă haină):

căci de acum, inel, doar nesfârşirea

mai e, dar spartă-n tâmpla noastră

cu libera rotire de albină:

(şi) voi rodi, pe buze,-o pară,-(a opta)

în dinţii tăi cu umbre de lucernă.

Am apreciat că poetul foloseşte punctuaţia, obicei pierdut de către mulţi barzi moderni, chiar dacă abuzează, în opinia mea, de utilizarea parantezei. Altfel, poezia mi-a părut impecabilă din punct de vedere prozodic şi nu lipsită de conotaţii mistice. N-am, însă, veleităţi de critic, astfel că mă opresc aici, atrăgând încă odată atenţia, redactorilor în special, să nu încurajeze poeţii, dacă râvnesc să mai apuce pensia…

Un personaj de o culoare aparte era domnul Viziru, realizatorul unui fel de Anti-Viagra, medicament care, odată îngurgitat, te menţinea în sfere înalte, chiar în prezenţa stimulilor sexuali. Domnul Viziru trecea printr-o mică dramă, pe care ne-o rezumă astfel:

- Ideea de la care am pornit a fost aceea de a-mi ajuta semenii, mai cu seamă în posturi[5]. Dar românii, din pricini financiare mai ales, preferă să ţină posturile cum pot, fără a se ajuta de medicamentul meu. Apusenii, deşi ar avea cea mai mare nevoie de descoperirea mea, deoarece aceasta i-ar ajuta să nu se mai plodească, nu doresc inhibante, ci tocmai reversul lor. Vorbesc despre apuseni pentru că la ei nu s-ar pune problema preţului. Pe de altă parte, la ei a apărut Viagra taman pentru că i se simţea nevoia, astfel că descoperirea mea i-ar blegi de tot şi, cu toate că aceasta n-ar fi nici o pierdere, ei nu şi-o doresc. Oricum o întorc, nu iese bine, deşi produsul nu are efecte secundare: inhibă ce-i de inhibat, şi gata… Nu-i tranchilizant, sau mai ştiu eu ce…

Sincer să fiu, noi ne cam amuzam pe seama suferinţelor bunului domn Viziru, semn că nici măcar premianţii între ei nu pot atinge cu uşurinţă o unitate de vederi.

Cu toate că ne aflam aici ca într-un fel de tabără de creaţie, nu cred că a creat careva dintre noi mare lucru, fiind mult prea ocupaţi cu plimbările în natură (cam toţi proveneau din oraşe, iar eu, din cea mai mare comună din ţară, astfel că eram, din acest punct de vedere, stătuţi), cu conversaţiile de tot felul şi, nu în ultimul rând, cu o dulce trândăvie. Conacul avea un beci ticsit cu butoaie pline cu vin vechi şi cu rachiuri nobile, iar bucatele, de care îngrijea domnul Vasile, nu erau mai prejos. Nu ne-a lipsit, cât am stat la conac, ceva din cele râvnite îndeobşte de marii creatori: astfel, aveam parte de cerb, urs, fazan (pentru doritori), dropie, morun (cu icrele adiacente), viţel, fructe murate[6], miriade de ierburi pentru dres mâncările, brânzeturi din zona Dornei, ciuperci de pădure şi câte altele… La acestea trebuie adăugat modul savant în care toate acestea erau pregătite, cărnurile fiind preparate ori în vin, ori în coniac (mai ales ficatul de dropie), şi înotând în sosuri aromate (de afine, de vişine, de mărar, de ierburi de munte, de pere murate ş.a.m.d.). Uneori, fripturile erau frăgezite în bere, altfel berea savurându-se cu măsură, din pricina arsurilor. Orientarea generală era către vinuri şi rachiuri, ca mai bărbătoase. Socotesc că am fost suficient de explicit, spre a mă face crezut că lucrările de creaţie au cam stagnat în tot acest interval.

Într-o dimineaţă, mă aflam pe verandă cu Andrei şi Irina, când vântul de Răsărit aduse aroma unor nesfârşite livezi de vişini, umplându-ne sufletele de bucurie. Dar reveria ne-a fost tulburată mai apoi de acea lege a complementarităţii, care atrage tristeţea de îndată ce am crezut că gustăm din fericire. Irina îşi rosti un gând care mie, mărturisesc, nu mi-a venit:

- Suntem aici de o săptămână şi nimeni nu ne-a contactat, în afara domnului Vasile, care nici el nu ştie mai multe. Eu n-am auzit de organizaţia asta nonguvernamentală… Socoteam că vom fi chemaţi aici pentru a decide împreună asupra unor proiecte culturale ori ştiinţifice, iar noi ne ghiftuim pe spezele nu se ştie cui…

Andrei mărturisi că-l preocupau cam aceleaşi gânduri, atâta doar că el depăşise etapa întrebărilor, urzind posibile răspunsuri, toate acestea fiind, din nefericire, mai mult sau mai puţin alarmiste. Eu, însă, nu doream să ne umbrim sejurul, şi-i încurajai, spunându-le că n-am semnat nici un document, astfel că nu ni se vor putea imputa cheltuielile, alt rău mai mare decât acesta neputând întrezări. Cum, necum, am readus o oarecare bună dispoziţie, deşi parcă nu mai era nimic ca mai înainte şi nu ştiu ce duh se strecurase între noi.

Către seară, ne aflam tot împreună, de data aceasta înăuntru, stând pe laviţă la o carafă de rachiu, iar focul acestuia ne dădu o voioşie lucidă şi încrâncenată (cei care n-au trecut prin stări asemănătoare ori n-au băut ceea ce trebuia, ori n-au avut parte de un context similar). Motanul Vasea, în schimb, mişca mereu din vârful cozii şi sâsâia în răstimpuri. Vorbeam, cred, despre Tudor Arghezi, când o bătaie în uşă ne întrerupse. Apăru îndată un domn cu alură de gentleman, care se recomandă cu numele de Vasiliu.

- Sunt, într-un fel, amfitrionul dumneavoastră şi am dorit să vă cunosc personal, nutrind o mare admiraţie pentru fiecare dintre voi[7]!

Sosi chiar atunci cina şi, de la sine înţeles, îl invitarăm şi pe amfitrionul nostru să ni se alăture, ceea ce el acceptă pe dată. În timpul mesei, Irina îl întrebă pe domnul Vasiliu:

- Sunteţi de la acea organizaţie nonguvernamentală?, …nu-mi mai amintesc cum îi zice…

- Nu, draga mea! Nu există o astfel de organizaţie. Aşa am scris eu pentru că, dacă spuneam deschis că sunt un simplu particular, cei mai mulţi ar fi fost suspicioşi… Am dorit, pur şi simplu, să recompensez într-un fel pe adevăraţii creatori din ţară, ştiind cât de greu le este. Acum, cu tot acest sejur organizat de mine, nici situaţia mea nu mai e dintre cele mai strălucite, eu nefiind vreun Rockeffeller[8]. Ceva, însă, era de datoria mea să fac. Am căutat, totuşi, o anume discreţie, ca să nu bănuiţi că aş fi vreun fan gata de a da buzna în intimitatea idolului.

Vasea era în continuare agitat, cu toate că între noi, mesenii, atmosfera era oarecum destinsă. Eu ascultam cele ce se vorbeau, fiind preocupat, în mod predilect, de cină. Andrei îşi exprimă o nedumerire:

- Vă mulţumim pentru efortul de a ne răsplăti, fie şi în acest mod, foarte agreabil, de altfel. Mi-e, în schimb, neclar un lucru: cum se face că ştiaţi de noi toţi, de vreme ce, ca să folosesc un eufemism, nu ne prea bagă nimeni în seamă?…

- Călătoresc mult – răspunse, cu simplitate, domnul Vasiliu – şi, pretutindeni, mă interesez ce se petrece vrednic de luat în seamă. Recunosc, totodată, că mă pot şi înşela, nu în ce priveşte valoarea voastră incontestabilă, ci într-un alt sens… N-am nici o certitudine că am invitat aici pe toţi aceia care o meritau, fiind foarte posibil, ba chiar probabil, să mai existe în ţară talente despre care nici să nu fi auzit… Dar, cum v-am spus, sunt un simplu particular, şi cred că voi fi în asentimentul dumneavoastră că m-am străduit cât s-a putut…

Simţeam şi eu nevoia să intervin, nu din alt motiv, însă fusesem întreaga seară cam taciturn, odată cu sosirea oaspetelui şi amfitrionului nostru:

- Unii dintre colegii noştri se gândeau că probabil veţi dori să iniţiem anumite proiecte culturale ori ştiinţifice…

- N-am posibilităţi, stimate domn – se scuză domnul Vasiliu. Cum v-am arătat, rezervele mele s-au cam topit cu cheltuielile necesitate de această tabără… Şi apoi, chiar dacă am găsi vreo sponsorizare, operele dumneavoastră sunt valoroase, neavând, astfel, căutare pe (iertaţi-mi vorba vulgară!) piaţă. Cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine că traversăm vremuri dominate de comercial, astfel că promovarea dumneavoastră ar fi un eşec, ca să-i spun aşa, programatic… Eu aş risca orice sumă, fireşte, dar n-o posed, iar investitorii doresc garanţii… Nu mi-o luaţi, vă rog, în nume de rău! După cum aţi putut constata, nu m-am eschivat de la nici un efort pentru a vă recompensa oarecum, dar ar fi de prisos să vă aşteptaţi la mai mult din partea mea căci, cât se poate de sincer vă spun, posibilităţile mele sunt foarte limitate… Vor veni, poate, vremuri mai bune, deşi, după opinia mea, nu cred! Întotdeauna, dragii mei, oamenii au fost cam ca astăzi, şi chiar cei mai buni dintre ei (între care nu îndrăznesc a mă număra), oricâtă curăţie sufletească ar vădi, nu sunt feriţi de întinare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…

Fără motiv, se lăsă o tăcere grea, pe care simţii nevoia s-o sparg:

- Mai bem ceva? – întrebai.

Am ales un vin alb, dar nu întârziarăm prea mult, căci oaspetele nostru se scuză şi-şi arătă dorinţa de a se retrage, urându-ne, cu acest prilej, toate cele bune şi exprimându-şi încă o dată bucuria de a ne fi cunoscut. Îl petrecurăm câţiva paşi şi, după ultimele cuvinte de rămas bun, domnul Vasiliu dispăru în noapte.

Noi trei am revenit în odaie şi am încercat să reluăm discuţia despre Arghezi. Vasea, între timp, adormise. Curând, ne-am retras şi noi, fiecare în camera sa.

A mai urmat o săptămână de vacanţă şi, aparent, nimic nu se schimbase. La împlinirea celor două săptămâni, m-am despărţit de Andrei şi de Irina, promiţându-ne să ne scriem şi, în viitor, să ne revedem. Mă îndoiesc, însă, că va scrie vreunul dintre noi, şi sunt convins că nu ne vom revedea niciodată.

---

[1] Simplă coincidenţă?

[2] Siglă pentru Uniunea Tineretului Comunist, despre care, chiar dacă aproape toţi tinerii făceau parte din ea, nimeni nu are pretenţia de a şti cu exactitate cu ce se ocupa.

[3] Aici autorul se înşeală, după cum cititorul atent o va putea constata în curând (n. ed.).

[4] Facultatea de a judeca impecabil şi în împrejurări inedite.

[5] Idee nu întru totul fericită: dacă toţi ar respecta cu stricteţe posturile, reţinându-se şi de la relaţiile trupeşti, două zodii ar fi supuse extincţiei. E vorba despre Leu, ceea ce n-ar reprezenta o mare pierdere, şi despre Vărsător, dispariţia vărsătorilor fiind, evident, un cataclism ireparabil pentru Planetă.

[6] Tabăra petrecându-se în luna aprilie, fructe proaspete nu erau, exceptând citricele.

[7] De-a lungul întregii conversaţii, amfitrionul a folosit această alternanţă a pronumelor, nu lipsit, însă, de eleganţă şi de o logică intrinsecă a frazelor.

[8] Nu ştiu dacă e bine scris, dar important este să înţelegeţi Dumneavoastră despre cine-i vorba.

Parada

Foto: Alice Drogoreanu

Sub impresia ultimei parade gay, domnul plutonier-major Onici intră în Papa-Caffe entuziast:

- Mi-a trăsnit o chestie!

- Care? – întrebarăm cu toţii, ştiind că lui Viorel nu prea-i trec banalităţi prin minte.

- M-am uitat ieri la parada gay… Ce-ar fi, mi-am zis, să organizăm o paradă hetero?…

Ideea ne luă oarecum prin surprindere.

- La ce ne-ar folosi? – întrebă Filaret.

- Păi, ne exprimăm în mod democratic! Apoi, nu ne vom mai simţi discriminaţi…

- Dar costurile? – întrezări Marcel un alt aspect.

- Facem cerere să fim sponsorizaţi de Ministerul Tineretului şi Sportului…

- Păi, ăia-s cu tineretul… Dar heterosexualii vârstnici?

- Ei stau pe margine şi ovaţionează!

- Şi sportul?

- Ăla vine după paradă…

Una câte una, toate obiecţiile căzură, astfel că ne apucarăm să ne organizăm. Întâi, se cerea să afişăm lozinci pertinente, precum: „Vrem gagici!”, „O frigem normal” sau „Ce-i un paloş fără teacă?”.

În paralel, nici doamnele nu iroseau vremea. Teodora alcătui un panou pe care scria: „Îşi au şi bărbaţii rostul lor”, în vreme ce Mirela fu mai explicită: „Vrem…”. În timpul marşului, însă, datorită prezenţei unui domn mai înalt în coloană, nu se putu citi întregul înscris, asistenţa fiind nevoită să facă presupuneri.

Cineastul

Foto: Alice Drogoreanu

Despre George Tufiş n-aţi auzit doar dacă nu sunteţi din partea locului, altă explicaţie nefiind posibilă. În ce mă priveşte, i-am fost permanent coleg de şcoală, văzându-l destul de des şi acum, după atâţia ani.

Marcat de o anume timiditate, dar întotdeauna comunicativ, George era receptacolul şotiilor noastre, aerul său copilăros (ce nu i-a dispărut niciodată) nefăcând decât să sporească deliciul cu care savuram fiecare farsă. Să nu vă aşteptaţi, însă, la cine ştie ce răutăţi din partea noastră, glumele făcute fiind, în felul lor, nevinovate. Astfel, în ultimul an de liceu, i-am înlocuit teza la Istorie, imitându-i perfect scrisul, cu o alta, concepută de noi, în care tâmpeniile se ţineau lanţ. George era cel mai bun din clasă la obiectul cu pricina, aşa că uluirea sa la aflarea notei obţinute ne-a făcut să ne prăpădim de râs, la fel cum faceţi şi Dumneavoastră acum, citind aceste rânduri. Aidoma ne-am amuzat şi atunci când i-am introdus „UHU – plus” în gaura cheii, ca şi la gluma cu coropişniţele, pe care n-o mai relatez. Însă bijuteria micilor noastre păcăleli am realizat-o când, ca din partea lui George, am trimis o epistolă Ramonei, fată sensibilă ce frecventa cenaclul literar al şcolii şi cu care prietenul nostru se întâlnea de o vreme. Inutil, cred, să mai spun că am conceput scrisoarea de aşa manieră încât şi o prostituată s-ar fi simţit jignită, aşa că relaţia lor s-a terminat în aceeaşi zi, Ramona refuzând să accepte vreo explicaţie…  De neuitat acei ani când, cel puţin, ni se părea că suntem vii! Astăzi, cu greu mai răsare pe chipul nostru un zâmbet, şi acela stârnit doar de vreo fantomă a năstruşniciilor de odinioară…

Interesant, deşi numele de George Tufiş s-ar preta la unele calambururi, rareori am profitat de aceasta. Doar de curând, după ultimele alegeri din S.U.A., cineva i-a spus amicului nostru: George Tufiş junior. În pofida firii sale blânde, George a reacţionat violent, interzicând pe un ton mai mult decât categoric să se facă bancuri idioate pe seama sa. Într-adevăr, cetăţeanul sărise peste cal!  Nu-i admisibil ca, doar datorită unei apropieri de nume, să pui pe un semen de-al tău alături de cel mai detestat individ al planetei!

În zadar am vorbi, însă, despre George Tufiş, dacă n-am pomeni imensa lui pasiune pentru cinematograf. Copil fiind încă, intra în sălile de proiecţie asemeni unei vrăbii într-un hambar plin cu grâne, cu deosebirea că vrabia se mai şi satură, uneori. Cu timpul, George devenise o adevărată enciclopedie cinematografică. Filme, fireşte, urmăream cu toţii, dar, acolo unde noi receptam doar acţiune, George depista culoare, lumină, coloană sonoră, interpretare, machiaj, decoruri, ritm şi câte altele! Când pe generic apărea numele unui actor celebru, ştiam şi noi să spunem că a jucat bine, după care rememoram scenele de caft sau urmăririle. Faţă de iubite, afirmam că Fellini ori Kurosawa sunt mari regizori, dar schimbam subiectul destul de repede, iar iubitele noastre nu protestau niciodată. Cât despre George, l-am poreclit Cineastul, supranume pe care nu l-a dezonorat vreodată.

Cursurile liceale s-au sfârşit, aşa cum vor sfârşi toate pe lumea asta, iar noi ne-am risipit cu toţii care-ncotro. George, cum era de aşteptat, a plecat să susţină examenul de admitere la regie de film, în cadrul IATC. Nu ştiu de câte ori a concurat şi nici motivele pentru care n-a fost admis niciodată la Institut. Poate neşansa, poate firea sa oarecum ciudată ori vreo altă pricină îl vor fi împiedicat să-şi realizeze visul. El însuşi nu s-a arătat niciodată dornic să ne explice, celor câţiva foşti colegi care ne mai întâlneam uneori, ce s-a petrecut cu prilejul tentativelor sale  de a pătrunde în lumea filmului, mulţumindu-se să expedieze subiectul printr-o formulă şablon: „Toţi sunt nişte tâmpiţi!”  Eram convinşi că exagerează, dar îi înţelegeam decepţia şi evitam să-i zgândărim rana. Altădată, cu siguranţă, ne-am fi dedat glumelor acide, dar vremea toceşte spiritul, iar noi, ca să ne împăcăm cu această paralizie, o numim înţelepciune.

În pofida eşecurilor, Cineastul nu putea sta departe de pasiunea vieţii sale, încercând să-i dea asalt pe alte căi. În speranţa că va accede măcar la micul ecran, a închipuit două spoturi publicitare şi le-a prezentat într-un concurs. Tocmai apăruse pe piaţă săpunul Patricia, binecunoscut cititorului, şi se căutau formule care să impună produsul. Primul spot conceput de George înfăţişa doi tineri aflaţi în plină idilă. El îşi scoate cămaşa, iar fata îi zăreşte tatuajul şi, oripilată, îl respinge. Disperat, tânărul încearcă să scape de însemnare, folosind în acest scop acid clorhidric, fierul de călcat, polizorul, hârtia sticlată, răzătoarea, toate fără rezultat. În final, un prieten îi recomandă săpunul Patricia şi odioasa pecete dispare pe dată. Fata îl reprimeşte şi, în timp ce tinerii se îmbrăţişează fericiţi, răsună din off sloganul explicativ:

„Când nimic nu-ţi mai ajută,

doar Patricia te ajută!”

Cel de-al doilea spot prezenta doi gangsteri care, în urma unui schimb de focuri, se întorc acasă ciuruiţi de gloanţe. Cu ultimele puteri, primul foloseşte un săpun obişnuit, mânjindu-se mai rău de sânge, în vreme ce al doilea foloseşte Patricia şi demersul e un succes. Apoi sunt prezentaţi amândoi în coşciuge, primul năclăit ca un porc, iar celălalt impecabil de curat, timp în care un glas persuasiv rostea sentinţa:

„Într-o lume nesigură,

doar Patricia e sigură!”

Nouă, nespecialiştilor, ni s-au părut stupide ambele idei, dar s-a dovedit că n-aveam dreptate şi că astfel trebuie concepute clipurile publicitare. Oricum, creaţiile Cineastului au fost respinse.

Nimeni nu-i atât de tare încât să persevereze la nesfârşit, sfidând decepţiile şi înfrângerile. Don Quijote e un personaj fictiv, dar chiar şi aşa a cedat în cele din urmă. Nu ne vom mira, astfel, dacă şi George a bătut în retragere, abandonând veleităţile regizorale. Mi-e imposibil să apreciez dacă aceasta este sau nu o pierdere pentru omenire şi, de altfel, nici nu are vreo importanţă.

Treptat, George mi-a rămas singura cunoştinţă mai apropiată, restul colegilor noştri topindu-se nu se ştie unde.  Legătura dintre noi nu cred că s-ar putea numi prietenie, deoarece nici unul n-am face mare lucru de dragul celuilalt;  dar, cum oamenii numesc de obicei astfel de relaţii superficiale ca fiind prietenii, le vom spune şi noi tot aşa.  Cert este că Cineastul mă consultă deseori, poate şi din pricină că doar eu am mai rămas în raza preumblărilor sale.  Într-o zi, pe când pierdeam vremea, ca de obicei, la cafenea, George mi se destăinui:

- Demult am părăsit orice speranţă de a regiza un film! De fapt, nici nu se mai prea fac filme la noi, abia dacă se ating două-trei titluri pe an. Totuşi, mă gândesc să încerc măcar un scenariu şi, dacă ai vrea să-mi ajuţi, am împărţi veniturile pe din două. Tu, oricum, eşti om de condei…

Ideea mi-a surâs. Deşi nu prea credeam în reuşita ei, socotii că nu mi-ar strica să mai scriu câte ceva, în loc să prind toată ziua muşte prin cafenele. Înclinam, însă, către un film comercial, vârsta ambiţiilor artistice fiind trecută demult pentru mine. Aflai, cu satisfacţie, că şi George vede problema la fel.

- Fii atent la ce m-am gândit! – continuă Cineastul, cu un licăr straniu al privirii, trădând un clocotitor entuziasm. Am putea anticipa, prin film, cotitura pe care o va lua mersul Planetei… Eşti, cred, la curent cu profeţiile care prevăd biruinţa Răsăritului în anul acesta sau, după unele voci de la Muntele Athos, anul viitor, cel târziu…

N-am veleităţi de profet şi nici înclinaţii deosebite către mistică; totodată, nici hidrocefal nu sunt, ca să mă îndoiesc de prăbuşirea lumii protestante, ale cărei semne sunt evidente, atâta doar că nu socotesc necesară intervenţia divină ca să ne descopere ceea ce poate vedea oricine cu ochiul liber. În ce priveşte anul împlinirii acestora, sunt ceva mai sceptic, însă admit, în baza unei logici elementare, că nu poate fi prea îndepărtat. Oricum, doream să schimb subiectul, mesianismele de orice fel părându-mi întotdeauna suspecte:

- Începuseşi să-mi spui ceva despre un scenariu…

- Exact! Fii atent aici: prezentăm întâi un soi de Babilon modern, un imperiu decrepit în care egoismul şi tembelismul sunt generale. Nu mai găseşti om, să-l cauţi cu reflectorul la amiază; toţi stau lăbărţaţi cu tentaculele răscăcărate te miri pe unde, clefăie necurmat felurite porcării şi din ei ţâşnesc, prin toate orificiile, sucuri fetide; sunt vopsiţi şi tatuaţi până şi-n urechi şi-şi petrec belciuge în rât, în marsupiu, în guşă, în uger şi pe unde mai apucă; latră cuvintele şi, în loc de virgulă, folosesc câte-o înjurătură, nu prea lungă, ca să n-o uite; fojgăie prin cluburi de desfrâu sau, mai rău, de întreţinere, ca şi cum viermuiala lor ar avea vreun sens şi, în general, mişună doar în căutarea plăcerii grosiere. După o prezentare scurtă a atmosferei, dar suficientă pentru ca spectatorul să se umple de scârbă, trecem la altă chestiune. Într-o adunare a celor mai răi dintre cei răi, se decide ca Babilonul acela să devină un jandarm al naţiunilor, cărora să li se impună pseudo-valorile sale. Desigur, repulsia spectatorilor atinge apogeul! Prezentăm, apoi, o întrunire în Răsărit, unde se hotărăşte extirparea buboiului. Detaliile, ca şi dialogurile, sunt sarcina ta. Fiind un film de ficţiune, nu precizăm confesiunea răsăritenilor, dar ei se vor închina discret în câteva cadre, împreunând trei degete. Strategul forţelor Răsăritului e Anatolie; Anatolie înseamnă răsăritean – preciză Cineastul. O dată hotărârea luată, ca să nu ne jucăm cu răbdarea publicului, e declanşat prăpădul. În vreme ce armamentul lor nu funcţionează, de aici pleacă rachete nucleare, viruşi, bombe tectonice, ultrasunete, tehnici paranormale, totul în slujba nimicirii acelor…

- Nu-i bine!- îi retezai din elan partenerului meu. Dacă eşti prea dur, poţi stârni reacţia adversă, generând o anume compasiune pentru acea turmă. Mai bine folosim arme care să-i lase pe decrepiţi fără curent electric, iar ei, nereuşind să se descurce fără cuptorul cu microunde, capitulează după câteva zile…

- Ideea nu-i rea, dar cum rămâne cu aspiraţia omenirii după dreptate?

- Nu aspiră ea chiar aşa de mult şi, în plus, o rezolvăm cumva şi pe asta. Cocina de care zici se lăbărţează pe un teritoriu extins, de vreme ce se visează jandarm mondial. Înseamnă că în nord e frig, iar în sud, cald. Îi vom deporta pe sudişti în Siberia, ca să se reabiliteze prin muncă, iar pe cei din nord îi trimitem să fertilizeze Sahara…

- Perfect! – exclamă Cineastul. Am ştiut eu de ce mă consult cu tine! Şi o să-i arătăm cum suferă acolo, şobolanii…

N-am porniri atât de pătimaşe ca ale prietenului meu, dar acum era prioritar succesul filmului, astfel că n-am avut obiecţii. Simţeam, totuşi, că lipseşte ceva:

- Parcă prea merge totul ca-n brânză! Ar trebui să creăm câteva situaţii tensionate, în care izbânda forţelor Binelui să fie pe muchie de cuţit, ca să menţinem spectatorii încordaţi până la final…

- În nici un caz! – protestă George. Omenirea vrea un marş triumfal, nu reţete facile care nu fac decât să amâne un deznodământ implacabil. Totuşi, vom înfăţişa câteva zvârcoliri disperate de-ale şerpilor de a-şi salva cloaca în care s-au cufundat. Întâi, o trimit pe Sharon Stone să-l seducă pe Anatolie, dar el i-o retează scurt: „Curve avem şi noi, însă rasate!” – şi o expediază la o fermă, să mulgă vacile alături de prima ţaţă a lumii. Într-o ultimă ţopăială, broscoii paraşutează aici o trupă specială, alcătuită din Silvester Stallone, Jean-Claude van Damme şi Arnold Schwarzenegger, dar încap toţi pe mâinile unor cosaşi moldoveni, care-i snopesc în bătaie. Unul chiar îi zice lui Arnold: „Nu ţi-i ruşini, bre, ca te-ai nascut în Austria? Şi cauţi tu cu pagânii, apostatule?”  Ruşinaţi, cei trei cer Taina Botezului, după care se apucă de o muncă utilă, undeva prin Egipt. Filmul se termină cu un cadru în care, pe Statuia Desfrânării, emblematică pentru Noul Babilon, urinează nişte câini…

Scenariul fiind, în linii mari, conturat, ne apucarăm de socotit încasările probabile şi, evident, partea ce ne-ar fi revenit nouă, ca scenarişti. Punând tot răul în faţă şi neocolind cele mai pesimiste previziuni, tot urma să ne alegem cu câteva miliarde bune (calculul l-am efectuat în Euro, monedă care circula pe atunci). Ne lăsarăm pradă viselor, George dorind să investească în cinematografia autohtonă, iar eu, să bat restaurantele. Ciudat, nici o brumă de îndoială nu ne tulbură reveria, socotind nu doar filmul ca şi realizat, dar şi acţiunea sa, pură ficţiune, ca pe o inexorabilă realitate!

Sunt cât se poate de conştient că, din punct de vedere strict artistic, demersul nostru e unul modest, dar daţi-mi voie, vă rog, să nici nu mă sinchisesc de acest amănunt…

Ofensă

Foto: Alice Drogoreanu

Marcel intră livid în Papa-Caffe, chipul său având tuşele unei tristeţi atât de adânci încât niciunul dintre noi nu se gândi la o noapte irosită prin benzinărie! Domnul plutonier-major Onici, cunoscându-l pe Marcel de ani buni, încercă să-i ghicească resorturile acestei evidente schimbări în rău.

- Teodora? – întrebă el.

- Da… – făcu Marcel deznădăjduit, după care se lăsă tăcerea.

- Ai găsit-o cu unul? – presupuse domnul plutonier. Ei, se mai întâmplă… – căută să-l consoleze.

Marcel făcu un gest grav din mână:

- Nu-i asta. Întotdeauna îi dau bip când merg la ea, tocmai ca să evităm surprizele neplăcute…

- Atunci? – insistă Onici. S-a curtat cu hăndrălăi pe mess?

- Ei, nu mă pun eu să-i scotocesc! Şi dacă mai discută, ce, ăia-s oameni serioşi?…

Nimeni n-a presupus că pe messenger ar fi indivizi serioşi, dar căutam o explicaţie a stării indescriptibile a camaradului. Deodată, Teodosie avu o revelaţie:

- Te-a scos din blogroll!

- Da… – scânci Marcel, pe punctul de-a izbucni în plâns.

- Târfa! – izbucnirăm cu toţii. Ingrata! Ştoarfă ordinară! Când, fără tine, nici n-ar fi avut blog!…

Prinzând discuţia, Andrei aduse coniacul şi berea nefiltrată fără să mai întrebe. În vreme ce Marcel îşi prepară amestecul, domnul plutonier gândi un set de măsuri:

- Aşa ceva nu se iartă! Imediat să te pună la loc! Apoi, va trebui să facă întreaga casă lună, timp în care tu te vei chefui în Papa-Caffe. Şi, vreme de trei săptămâni, o scoateţi toţi din blogroll, să vadă cucoana cum este să scazi patru sute de locuri în ZeList!… Scrieţi-le şi celorlalţi pe mail că-i la embargo! Las’ că o învăţăm noi cum trebuie să se poarte!

Indicii anatomice – X

Foto: Alice Drogoreanu

După câteva ceasuri bune, ajunserăm în Satu-Mare.

- Mergem la I.P.J.? – întrebai.

- Ce să facem acolo? – se miră plutonierul. Mergem direct la Perla, dacă-s profesionişti ne aşteaptă acolo!

Negăsind vreo fisură acestei logici, acceptai, mai cu seamă că terminaserăm coniacul de ceva vreme. Îndrumaţi de trecători amabili, nimerirăm localul destul de uşor. Înăuntru, trei mese fuseseră alăturate, astfel că un grup ceva mai numeros se afla în jurul lor.

- Am scris şi eu pe blog, Nopţi albe la Talin – tocmai spunea Bogdan.

- Du-te! – păru mirat Chinezu. Asta n-am citit-o! Când ai postat-o?

- Înainte de noaptea polară… – propuse Darius o versiune plauzibilă.

- Eu mi-am desfiinţat blogul – se confesă Xreader. La ce-mi folosea?…

- Este o întrebare bună! – interveni domnul Onici care, coborând din maşină gata beat, avea chef de discuţii, astfel că-şi trase un scaun alături de grup. Zic aşa: Omul îşi face blog din dorinţa de-a-şi exprima simţămintele şi de-a comunica cu semenii, într-un mod mai igienic decât faţă către faţă, când răsuflarea interlocutorului poate deveni un impediment serios. Astfel că, întâi, îţi alegi platforma, dacă nu ai un domeniu cumpărat, apoi completezi toate datele, reglezi setările, alegi un design care, cât de cât, să te reprezinte, îţi alcătuieşti un blogroll incipient, în care-i treci pe cunoscuţi şi pe bloggerii de top, şi stabileşti rubricile; de regulă, bagi Ce-mi place, Ce mă enervează şi Dedicaţii, unde pui melodii de pe Youtube… Apoi, îţi cauţi prietenii pe messenger şi le spui să-ţi comenteze. Când vin alegerile, spui că toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ, dând în mod subtil de înţeles că tu ai fi mai bun decât toţi la un loc, apoi mai urmăreşti când moare câte unul mai celebru şi arăţi tuturor cât eşti de răvăşit, neuitând să-i treci numele la tag-uri, pentru trafic…

Cunoscându-mă pe mine, cei mai mulţi au presupus că volubilul conviv trebuie să fie domnul plutonier-major Onici, astfel că Trexel, în timpul peroraţiei, făcu semn ospătarului că plânge masa.

- Exact! – aprobă George Onan cuvintele plutonierului.

Ajuns într-un local decent după ani de recluziune în birturi sordide ori pe malul Someşului, George era dispus să aprobe pe oricine şi orice, cu atât mai mult acum, când mai era şi proaspăt scăpat din arest. Cum autopsierul mâncase urdă şi bău afinată, probele incriminatoare refuzau să iasă din adâncurile purtătorului lor ocazional, iar suspectul nu putu fi reţinut mai mult de douăzeci şi patru de ore, doar pe baza unor supoziţii. În uliţă, îşi revăzu colegii de pahar de la Roy şi, luându-se după ei, ajunse în chip firesc să mănânce şi să bea la Perla, probabil cel mai elegant local din municipiul reşedinţă de judeţ.

- Sunt, însă, şi bloguri culturale, unde spui ce-ai mai citit ori postezi scrieri de-ale tale… – interveni romanciera Oana.

- Sau bloguri de atitudine – completă Crina -, în care înfierezi tot ce este reprobabil. De pildă, sunteţi la curent cu cazul acelei femei în vârstă care…

- Ce mai doresc domnii? – interveni ospătarul, învăţat în prealabil de către Bogdan să întrerupă în mod amabil orice tiradă despre baba care s-a plimbat cu salvarea.

Comandarăm clătite simple, cu puţin gem, pentru Caius şi George, apoi eu şi domnul plutonier aleserăm o supă de vânat cu fructe şi un platou cu specialităţi asortate.

- Mergem întâi pe vin? – propusei.

- Mergem! Alb, sec, de opt ani… – completă pentru ospătar.

Poate nu în cel mai potrivit moment, sosi şi locotenentul Petrescu. Cum părea dornic să ne informeze asupra cazului, Onici trebui să-i facă semn să aştepte să terminăm de mâncat. La sfârşitul mesei, cum comesenii mai povestiră una-alta, domnul plutonier încercă să rezume:

- Aşadar, cazul vostru ar fi cam aşa: La lansarea Indiciilor, nu ieşeau zece lei la încasări, de unde aţi presupus că cineva ar fi sustras un exemplar. Găsind sub pod pagina 26 din volum, utilizată pentru necesităţi fireşti, aţi ajuns la concluzia hazardată că domnul George, aici de faţă, ar fi autorul furtului şi al gestului nu tocmai pios. Cum nu s-a depus nicio plângere în final, George nu mai poate fi acuzat de furt, chiar dacă l-a săvârşit, neputând fi acuzat nici că ar fi defecat sub pod, numeroase argumente contrazicând această ipoteză. Enumăr câteva: faptul că suspectul nu mai mâncase de săptămâni bune, detaliul că exemplarul său era intact, pasiunea sa evidentă pentru scrierile autoarei în discuţie! Totodată, părăseşte cercul de suspecţi şi cetăţeana Marcela, dat fiind că însăşi autoarea a povestit în ce împrejurări a dat acel autograf neconvenţional. Bun! În plus, cei trei domni aici de faţă, Chinezu, Trexel şi Xreader, s-au îmbătat cu votcă ieftină, venindu-le chef de bancuri proaste pe mobil.

- Nu eu, ăsta! – făcu Trexel, arătându-l pe Darius.

- Mă rog… – reluă Onici. Apoi, domnul autor de romane poliţiste, Bogdan Hrib, printr-o asociere de idei a cărei logică îmi scapă, a presupus că cei trei au fost răpiţi, autorul neputând fi, în opinia sa, decât Horaţiu Vidal, fostul său coleg de clasă din Moldova, care-l pâra când copia şi nu-i dădea pase la orele de sport. Într-un fel, înţeleg toate acestea, însă rămâne de neînţeles să intri în apartamentul unui oarecare Horaţiu Velimirovici şi să te apuci de scotocit, mai cu seamă când colegul tău de clasă se numea Andrei Ababei…

„Şi eu i-am zis Vidal, m-am luat după ăsta! Bine că nu s-a prins colonelul!” – îşi zise locotenentul Petrescu. „Chiar! Că pe Vidal îl luasem dintr-o carte! Ababei era măgarul! Ce chestie, i-am încurcat!…” – îi fulgeră lui Bogdan.

- Rămâne, însă, problema ochilor… – încercă Petrescu să mai dreagă ce se putea.

- Mda… E o problemă, într-adevăr. Dar, puteau să fie ochi de sticlă, ori de miel. Nu ştim. Iar autopsierul, în loc să-i dea cu prune, cireşe, lapte şi bere, îi dă cu urdă şi afinată! Poate-ar vrea să căcăm noi ochii în locul lui… Acum, că i-a băut, putem accepta! Oricine a mai făcut câte-o poznă la beţie…

- Normal! – întări George. Care eu le-am spus…

- Eu cred aşa… – interveni Oana. Un psihopat, aflat în libertate, alege victime dintre cei depistaţi cu cancer incurabil. Îi urmăreşte, îi surprinde lipsiţi de apărare, moment în care îi ucide cu sânge rece şi începe să-i tranşeze. Apoi, strecoară diferite organe în casele unor oameni cu infirmităţi, toţi trataţi cândva la Spitalul Judeţean numărul doi, crezând în mintea sa bolnavă că astfel îi ajută, ori dorind să-i persifla… Cum se zice?…

- Persifleze! – o ajută Crina.

- Aşa! Astfel, el pune ochii în casa unuia orb, urechea o plasează unui surd, piciorul, unui şchiop şi mâna, unuia care… Cum se cheamă ăla? – solicită din nou ajutorul, gândindu-se la un ciung.

- Neîndemânatic, stângaci, inabil… – propuse Crina.

- Şi, probabil, – reveni domnul Onici – unuia dus cu pluta îi va lăsa nişte neuroni pe noptieră! Doamnă, nu contest talentul dumneavoastră scriitoricesc, însă, ceea ce este de dorit în literatură, adică fantezia debordantă, chiar frizând maladivul, mai mult încurcă în activitatea poliţienească.

- Dar, Horaţiu Velimirovici ar putea fi orb! – îşi dădu Trexel cu părerea. Poate de aia nu are nimic în casă, ca să nu se lovească de mobilier…

- Posibil… – făcu plutonierul. Însă, orb fiind, poate-şi ţine intenţionat ochii în frigider, socotind că-i tot aia şi ca să nu-l mai deranjeze inutil în orbite! Hai, că deja delirăm! Mai bine luăm încă un rând…

- Exact! – întări George Onan.

- Ce e deasupra? Hotel? – întrebă dintr-o dată Bogdan.

- Da – confirmară câţiva. De ce?

- Trece o fufă! O recunosc după paşi…

- Merg să verific! – spuse domnul plutonier, curios încă din Timişoara asupra capacităţilor paranormale ale prozatorului moldovean.

Cum mărturisi ulterior, într-adevăr întâlni pe una, ajunsă deja pe scări.

- Totuşi, nu-i o dovadă ştiinţifică. În definitiv, putea s-o nimerească, la noi e plin de curve!…

Indicii anatomice – IX

Foto: Alice Drogoreanu

Indicii Anatomice – I

Indicii Anatomice – II

Indicii Anatomice – III

Indicii Anatomice – IV

Indicii Anatomice – V

Indicii Anatomice – VI

Indicii Anatomice – VII

Indicii anatomice – VIII

- Tu ce faci când te cuprinde simţământul nimicniciei? – mă întrebă brusc domnul plutonier-major Onici.

- Mi-l accentuez – răspunsei.

Ca spre a legitima metoda, mai cerurăm lui Andrei un rând de bere Jacob. Afară, fulgere enorme brăzdau cerul, făgăduind furtuni, dar deocamdată oferind doar un spectacol gratuit în aerul fierbinte şi, pe deasupra, îmbâcsit de umezeală.

- Să nu fie nimic de făcut? Doar pleci şi te-ntorci, ca-ntr-o cuşcă, şi baţi apa-n piuă? – îşi continuă colegul meditaţiile. Mi s-a propus o evadare, dar sunt convins că, după aparenta schimbare a decorului, va fi tot aia…

- Ce evadare? – întrebai, ca să nu lâncezească discuţia.

- Am fost chemat la Satu-Mare, a găsit Oana nişte ochi… Aia cu Şarama…

- O ştiu… – scurtai explicaţiile. Şi ce-i cu ochii?

- N-am prea priceput… Am vorbit cu locotenentul Petrescu. A fost destul de confuz, deşi se zice că-i un tip isteţ. Zicea de trei tipi răpiţi cu care tocmai a stat de vorbă, Chinezu, Xreader şi Darius, că Trexel nu ştiu ce-a făcut în Ungaria, că Crina i-a trimis un sms cu Dacă tăcem toţi, aceasta va fi şi soarta noastră… În fine, prostii! Cred că-s toţi beţi mangă… Plus că un autopsier a băut spirtul în care se păstrau globii oculari, cu ochi cu tot. Acum stau după el să-i cace… Şi m-au chemat să-i ajut.

- Cum să-i ajuţi? Să-i dai purgativ ăluia? Dar, dacă te-au chemat, cred că trebuie să mergi…

- Ei, trebuie… Mă pot da faultat! Nu ştiu ce să zic… Pe de-o parte, m-aş duce, că mai schimb decorul; pe de altă parte, ştiu că-i tot aia! Ziceam, poate, să vii şi tu… Îi cunoşti mai bine pe bloggeri, poate punem de nişte băute. Ăia-s ardeleni, ţin la tăvăleală.

- Bun, la tăvăleală m-aş băga, dar înţeleg că-i vorba şi de-o anchetă. Eu în ce calitate m-aş amesteca?

- Păi, Oana, Crina, Bogdan şi toţi bloggerii în ce calitate s-au băgat? Îţi dai şi tu cu presupusul, ce are? La cât se pricep poliţiştii din Satu-Mare, nici n-or să observe că sunteţi diletanţi! Anchetarea unei crime este, de fapt, ca alcătuirea unui poem. Alergi după o idee, o îmbraci în detalii şi metafore, mai şlefuieşti, şi-n final zici: Gata, l-am frecat destul, ăsta-i poemul, respectiv, ăsta-i criminalul!

- Mda… – confirmai în parte. Numai că, la scrieri, nu-i atâta alergătură…

- Păi, n-o să alergăm noi! Găsim un birt mai igienic şi coordonăm acţiunea de acolo. Printre suspecţi e şi George Onan, ştiu că-l ai pe tip în blogroll…

- Ei, l-am pus doar aşa, că mă trecuse şi el pe mine. Nu-l ştiu pe tip. Din cum scrie, pare-un retardat.

- Eu m-aş duce! – interveni în discuţie şi Caius, care se alăturase grupului de ceva timp.

- Chiar, am putea să-l luăm şi pe Caius, ne-ar mai ajuta… – reluă ideea domnul plutonier.

Caius zâmbi mulţumit, imaginându-se, probabil, în postura unui descoperitor de asasini, în vreme ce noi zâmbirăm anticipând cum va curăţa closete în urbea nord-vestică. Poate şi amintirea Marietei îi va fi stârnit entuziasmul, ştiut fiind că, în urmă cu un an, între cei doi se consumă o tumultoasă poveste de dragoste, sfârşită aşa cum sfârşesc toate pe lumea asta.

- Hai, că e şi Bogdan acolo! – îşi reluă plutonierul argumentaţia. Îi mai zici despre manuscrise, plus că tipul are nas la gagici. Le descoperă după miros, zici că-i câine dresat.

Cu toate că nu întrezăream decât noi experienţe bahice, acceptai în cele din urmă. Caius, în schimb, acceptase din primul moment, astfel că ne apucarăm să-i întocmim o listă cu micile cumpărături ce se cereau făcute pentru bunul mers al cercetărilor.

- Zic să luăm şi vreo două sticle de coniac, că facem câteva ore până acolo… – propuse domnul Onici, între altele.

- Dar, cine şofează? – dorii să aflu.

- Eu, ce are?

- Nimic, mă temeam să nu trec eu la volan! Prefer să mă uit la peisaj…

Lavazza

Foto: Alice Drogoreanu

De vreo cincisprezece ani, Marcel este decis să-şi schimbe viaţa. Cu aceeaşi neştirbită hotărâre întipărită pe chip, intră şi astăzi în Papa-Caffe, salutându-ne superior.

- Coniac şi bere nefiltrată? – întrebă Andrei, din rutină.

- Nu! O cafea lungă.

- Cu lapte? – insistă tânărul, într-un mod destul de deplasat.

- Arăt eu a băutor de lapte?

Chipul ospătarului luă o mină traductibilă prin: „Nu, fireşte, dar astea-s întrebările standard!”

- Eşti decis să începi o viaţă nouă? – găsi domnul plutonier-major Onici un mod de-a desluşi întreg comportamentul colegului.

- Degeaba râdeţi! – se sumeţi acesta. Veţi vedea!… Termin cafeaua asta şi-am pornit-o! N-aveţi decât să vă irosiţi voi în continuare pe-aici!

Cum Filaret porni să cânte la pian din Musorgski, domnul plutonier începu să declame oarecum în ton cu muzica:

- Oarecând, visam şi eu să institui Dreptatea… Şi, probabil, fiecare dintre noi s-a simţit odată mânat de imbolduri nobile… Apoi, zilele trec, vezi că oamenii sunt cum sunt, şi-o laşi mai moale. Mai devreme sau mai târziu, eşuăm cu toţii. Cel puţin, noi am eşuat într-o locaţie mai de Doamne-ajută… Sigur, unii – cum este Marcel – îşi păstrează tinereţea sufletească mai multă vreme, astfel că se iluzionează ani în şir. Dar, presupunând că Marcel, mânat de nevoi, ar săvârşi într-o zi vreo infracţiune, Poliţia nici nu s-ar osteni să-l caute cine ştie unde, ştiind că-l va afla cu uşurinţă în Papa-Caffe. Sunt automatisme cărora nu ne putem sustrage…

Influenţat mai mult de muzică decât de spusele convivului, Marcel decise ca, cel puţin astăzi, să le dea dracului pe toate şi-şi comandă un cocteil letal.

Povestea poveştilor

Fost-a fost o împrejurare în care Nataşa veni la mine şi, pornindu-se să toarcă şi să-mi introducă mustăţile în felurite orificii, începu a grăi cu grăire zicând:

- Ştii, tati, ce m-am gândit? Că, decât să tot fac porcărie în casă, mai bine semeni iarba mâţei în faţa blocului, ca să pot să mă joc şi să fac mizerie acolo…

În pofida aparenţelor, nu sunt tocmai un naiv:

- Să înţeleg că vrei să te tăvăleşti cu mârtanii în iarba pe care a adus-o mă-ta din ţări îndepărtate?

Recunosc, întrebarea mea era cam complicat formulată, căci Nataşa nu dorea să se tăvălească cu mârtanii funcţie de soiul gazonului ori de distanţa de la care au sosit seminţele…

- Nu… – zise ea, că nu vin mârtani, vine numa’ Olga, aia neagră de peste drum, şi tanti Bradea, care strigă: Ţiţ! Ţiţ!…

„Mâţa, tot un fel de om!” – îmi trăsni deodată. Orice argument i-ai aduce, te ascultă cât ascult eu postul Realitatea TV, râvnind doar să-şi satisfacă damblalele…

Ca să nu mai pierd vremea cu discuţii de prisos, am ieşit în faţa blocului să execut operaţiunea solicitată de Nataşa. Pe când semănam eu, cu spectrul unei recolte mănoase în gând, pede-cratimă-lista Mirela mă întrebă cu blândeţă:

- Ce semeni acolo, om sucit?

Cu politeţea-mi binecunoscută, răspunsei:

- Iaca, cratime semăn!…

După un schimb de replici care ar obosi cititorul, Mirela încercă să tragă un fel de concluzie:

- Nu ţi-e ruşine, că aş putea să-ţi fiu mamă?…

- Nu aţi putea, stimată doamnă, deoarece eu nu m-am născut cu sifilis congenital.

Amintindu-mi apoi că nu am vânturat seminţele mele (care nu-s, propriu-zis, cratime, doar aşa le-am zis eu într-un mod poetic), i-am sugerat doamnei s-o vânture de-acolo, pentru dobândirea unui anume echilibru…

În cele din urmă, iarba mâţei a crescut frumos, încât nici nu mai poţi vedea ce face Nataşa pe-acolo şi cu cine se zbenguie, iar Mirelei i-a apărut o nostimă calviţie frontală, datorată, în opinia specialiştilor, mimetismului.