Ultimul Mitropolit – 33

27 comentarii

26937-fullsize-webFoto: Alex Mazilu

XXXIII. Testamentul

Ocazional, am mai întâlnit dintre rudele Crescentiei prin castel, însă cu toată haita reunită m-am văzut abia la înmormântare. Am răspuns cu o mină senină privirilor piezişe, căci, spre deosebire de ei, cunoşteam un detaliu suplimentar. După înhumarea contesei, urmă o masă la local, în maniera simplificată a lumii romano-catolice. Cum Erik întrebă, în timpul mesei, dacă nu urmează şi vreo nuntă, răspunsei că, avertizat de Hamlet, n-aş merge cu economiile atât de departe încât bucatele de la parastas să le pun pe masă şi la cununie. Pe Elise o amuză replica, socotind că principalul vizat ar fi sir Thomas Cat.

Ne revăzurăm a doua zi la castel, când August Ansgar dădu citire, înaintea tuturor, testamentului Crescentiei, modificat de curând. După câteva fraze introductive, contesa declară că unicul moştenitor sunt eu, ca fiind singurul care i-am înţeles nevoile, dar trecu destul de repede la anunţul că nici ceilalţi nu au fost uitaţi. Astfel, lui Elliot Strug, unul dintre cei mai urâţi bărbaţi, îi lăsa o mască, utilitatea acesteia fiind evidentă oricui. Mătuşa Edith primi un cactus, de care avea să se bucure împreună cu fiicele sale gemene, Eva şi Fabiola. „Ce să fac cu un cactus? Mai bine ţi-l băgai în cur!” – gândi Edith, în cuviincioasa manieră germanică, lipsită de expresii mai tari. Erik, cel mai mic dintre fraţii Crescentiei, datorită aspectului său bolnăvicios, primi o cutie de Omacor, un supliment alimentar pentru tonifierea organismului, însoţit de bune sfaturi şi urări. Dirk, fratele mai mare, se alese cu un set complet de crose de golf, în vreme ce Erna, soţia acestuia, fu socotită ca suficient de câştigată rămânând mai multă vreme singură, pe durata partidelor. Bastian, cel ce se văzuse în permanenţă principalul moştenitor, primi un clasor cu timbre fără valoare şi o scrumieră, iar sir Thomas Cat căpătă un dicţionar englez-german foarte bine alcătuit. Credinciosului Vlador îi fu lăsat vibratorul, presupunându-se că va veni o vreme când puterile îl vor părăsi şi va fi nevoit să recurgă la ustensile ajutătoare. Câteva clauze din final aminteau că eu, în calitatea mea de moştenitor al întregii averi, mă oblig să mă îngrijesc de Elise, fiica adoptivă a contesei.

- Asta n-o să rămână aşa! Voi ataca testamentul! – răbufni Bastian.

- Mă rog – răspunsei -, dacă nu-ţi place clasorul, poţi să-l laşi aici. Dar, ca să nu prelungim tensiunea acestui moment, n-ar fi mai potrivit să intraţi cu toţii în posesia moştenirii şi să mergeţi să mă înjuraţi în altă parte? Cum aţi auzit, mi-au revenit o sută cincizeci şi două de miliarde, înţelegeţi că sunt un om ocupat! Nu este uşor să administrezi o asemenea avere!… Oricum, mă bucur sincer că v-am cunoscut!

Cu oarecare încetineală, rubedeniile înţeleseră, într-un târziu, că e cazul să plece.

- Fii fără grijă, ne mai întâlnim noi! – îmi strigă Erik, vorbă la care-i răspunsei mimând un sărut.

Rămas doar cu August şi Elise, hotărâi să lămurim şi ultimele aspecte legate de testament:

- Cum este sarcina mea să mă îngrijesc de Elise, socotesc că ar fi momentul să facem o împărţeală cinstită: o sută mie, cincizeci pentru Elise, iar restul de două miliarde i-aş folosi în scopuri caritabile…

- Ce scopuri caritabile? – întrebă Elise, în tonul său părându-mi-se a distinge un soi de ironie amară.

- Păi, aş trage nişte chefuri…

- De două miliarde?

- Ei, rămâne de văzut! Poate nu de toţi… Oricum, văd că mă priveşti nu ştiu cum, cam ca pe unul care-a venit la spartul târgului şi acum fuge cu banii. Dar, ar fi bine să cunoşti un detaliu: Dacă nu apăream eu, averea s-ar fi împărţit tuturor rudelor, în părţi aproximativ egale. Şi, de unde te-ai fi ales cu vreo opt-nouă miliarde, aşa te-ai învârtit de cincizeci…

August confirmă acestea printr-un semn discret din cap. Elise, însă, continuă să pară nemulţumită:

- Bun, să zicem! Dar, iniţial, nu pentru asta ai spus că vii…

- Ei, n-am zis-o explicit… Dar, pentru ce să fi venit? Sigur, părea să fie ceva între noi, însă după ce-am văzut înregistrările cu Vlador… Oricum, putem să mai discutăm pe messenger

- Nu-i nevoie! – mi-o reteză co-moştenitoarea. Du-te!

Eram pe punctul de-a-i răspunde că aş păstra castelul pentru mine, dar mă cenzurai la vreme. În definitiv, era de înţeles că tânăra resimţi o anume decepţie, deşi în scurta vreme petrecută de mine acolo devenise evident că între noi nimic nu s-ar fi legat.

- Probabil – continuă ea -, te grăbeşti acum la Irina! Crezi că n-am priceput?…

„Irina? Ce puteai să pricepi?” – gândii, dar o lăsai să creadă ce vrea.

Cum întocmirea tuturor actelor avea să ne mai ia ceva vreme, convenirăm să mă mut în oraş în următoarele zile, pentru a nu fi nevoiţi să locuim în acelaşi aşezământ, oricât de generos ar fi fost acesta. Privind retrospectiv, pot spune că ruptura faţă de Elise a survenit odată cu gluma cu oglinda, obiect pe care-l binecuvântai în gând.

Spre seară, mă aflam la Ritz, împreună cu Igor şi Puiu. Părintele se amuză să afle că există în carne şi oase un Igor de la FSB.

- Mă crezi că aşa am zis când m-au chemat la Consistoriu? Că l-am pocnit pe Căprioru ca să-l fentez pe unu’ Igor de la FSB?…

- Te cred, sunt la curent cu şedinţa. Oricum, pe Căprioru l-am pocnit şi eu… Acum, îmi cam pare rău, dar a fost un gest aproape reflex…

- Dă-l dracului, că merită! Uite-l şi pe Vania!…

Comandai o sticlă de coniac, căci mă aflam după o zi destul de tensionată. La rândul său, Puiu nu afişa veselia-i obişnuită, o oarecare umbră plutindu-i pe chip.

- M-a lăsat Irina! – îmi zise după o vreme. Avea pe unul…

„Slavă Domnului!” – mi-am zis, căci mă temusem că, revenit în ţară, m-ar putea agasa. Dar, fireşte, dacă-i acceptasem oarecând aranjamentul cu Puiu, nu-i puteam trece cu vederea faptul că s-a încurcat cu altcineva, mai cu seamă acum când, spre deosebire  de lunile trecute, aveam o sută de miliarde de euro în plus. „Poate cumpăr eu Laminorul Nădrag” – îmi spusei.

- Sper – îşi continuă Puiu ideea – că nu mi-a cărăbănit de prin casă!…

Ultimul Mitropolit – 32

29 comentarii

never_thinking_of_the_future_by_InSUNNYtyFoto: Alice Drogoreanu

XXXII. Metoda clasică

Anunţat că Igor şi Melatov sunt în Viena, George Michael se îngrijoră o dată în plus. „Avem patruzeci de agenţi pe teren, n-ar trebui să fie probleme! Dar… Până acum, cu Igor am avut doar belele! Pe Sarah au mirosit-o în cinci minute…” George îşi aminti de sfaturile lui Harry, mentorul său: „Când ai dat greş cu toate metodele, clasice ori novatoare, recurgi tot la o metodă clasică, dar care rareori  – spre niciodată! – dă greş: Trimiţi adversarului o curvă stilată!”

Dintre toate agentele specializate în astfel de misiuni, Suzanne părea cea mai potrivită, având o logoree moderată şi la obiect şi sugerând o inocenţă ce făgăduia, nu se ştie prin ce taină, voluptăţi nebănuite.

- Aici ai poza persoanei şi locaţia – începu George instructajul. Acţionezi clasic: agăţat, sedus, intrat în cameră, apoi îi pui asta în băutură… E o substanţă nouă: în vreme ce subiectul crede că face realmente sex cu tine, începe să se spovedească…

„O fi nouă pentru tine, am folosit-o şi-n Israel, cu Hassan! Tembelul se laudă şi azi la prieteni ce fain a fost…” – îşi zise femeia, fără a-şi trăda aceste gânduri.

Ajunsă în Viena, îl găsi pe Igor în primul bar, ca şi cum ar fi aşteptat-o. Urmând planul, trecu la punctul întâi:

- Domnule, cred că sunt urmărită!

- Tot ce se poate – încuviinţă Igor. Viena este un loc destul de agitat în ultimele zile… Propun, până ne convingem că a trecut pericolul, să luăm ceva…

Agenta acceptă, ajungând curând să se prezinte:

- Suzanne…

- Ca în Biblie?

- Nu-mi amintesc de-un astfel de nume în Biblie…

- Este o carte trecută între aşa numitele anaghinoscomena. E un fragment din Cartea Daniel, care n-a fost primit în canonul ebraic…

Punându-i-se probleme cu totul inedite, Suzanne ridică din umeri.

- Eu sunt Igor – se prezentă şi bărbatul, mai mult pentru a depăşi momentul uşor penibil. Igor de la FSB.

- Eşti agent? – se prefăcu Suzanne surprinsă. N-am mai cunoscut niciodată un agent! Cred că ai o viaţă foarte palpitantă…

- Eh, rutină… Ore nesfârşite de filaj, contrafilaj – ca să-l citez pe Pavel Coruţ -, recepţii la ambasade, baluri, concerte… Viaţă de rahat! În liceu, eram bun la Matematică, mai bine m-aş fi ţinut de studiu… Dacă vrei, mergem la mine şi-ţi povestesc. Am un etaj la Ritz. Când i-am zis recepţionerului că vreau tot etajul, a zis că nu are nici un etaj în întregime liber. M-am întors către Melatov şi i-am zis cu o anumită intonaţie: „Auzi? Zice că nu are etaje libere…” Tipul s-a recules şi, în jumătate de oră, a eliberat întreg etajul doi…

- Cine-i Melatov?

- Un coleg, poate-ai să-l cunoşti.

Curând, cei doi se aflau în apartamentul pe care Suzanne îl preferase din întreg etajul, luând un digestiv.

- I-ai pus-o? – întrebă George, care urmărea din Washington acţiunea, beneficiind, ce-i drept, doar de sonor.

- Facem un duş? – propuse, interogativ, Igor.

- Încă nu – răspunse amândurora Suzanne.

Agenta turnă următorul pahar, reuşind să strecoare şi temutul ser în băutura lui Igor. Acesta resimţi efectul pe dată, dar oarecum diferit decât la manual. Nici fantasme nu-l cuprinseră şi nici nevoia de-a-şi uşura conştiinţa, ci doar pofta irezistibilă de-a o avea de îndată pe Suzanne.

- Acum, ţi-am pus-o! – auzi George după o vreme, întrebându-se de ce femeia îşi avertizează, în mod imprudent, victima.

Ulterior, sonorul îl îngrijoră pe George. „Asta-i babardeală pe bune! Căţeaua! Dacă n-ar fi şi ştoarfa lui K., i-aş arăta eu!…”

Gemetele continuară vreme de aproape un ceas, cum era şi de aşteptat la doi agenţi, apoi Suzanne îi spuse ceva destul de neclar, transmisia fiind bruiată de duş, după care se lăsă liniştea.

George aşteptă destul de mult, până auzi un uruit regulat. „Diva! Acum sforăie! S-a dus dracului metoda clasică! L-am distrat pe Igor pe spesele CIA!…”

Deşi totul părea compromis, George Michael continuă să asculte, intervenind sunete nepotrivite, ca şi cum personajul dotat cu transmiţătorul s-ar fi aflat pe o stradă circulată. Mai apoi, se auziră triluri de păsări.

- Suzanne! Suzanne! Hei, deşteptarea! Suzanne!… – încercă, mai mult şoptit, dar răspicat, să o readucă pe femeie în simţiri.

- Poşeta! Mi-a luat poşeta! Sunt într-un parc!… – se auzi vocea impacientată a femeii, într-un târziu.

Trăgându-şi cu palmele peste ochi, George îşi zise cu amărăciune:

- Şi futută, şi cu banii luaţi! Iartă-mă, Harry, dar şi tu erai un tâmpit!…

Ultimul Mitropolit – 31

27 comentarii

dsc_0156-webFoto: Alex Mazilu

XXXI. Peste tot umbre

După rânduiala de la castel, programasem din vreme să ies cu Vlador la local într-o joi, aşa că nu mai aveam cale de întoarcere. Planul iniţial fusese unul pertinent, acela de a-l îmbăta pe valet, uşurându-i astfel logoreea imprudentă, însă nimerisem una din acele zile marcate de-o puternică repulsie faţă de orice ticăloşie. Pur şi simplu, nu aveam chef să fac rău nimănui! Ştiam că astfel de stări sunt trecătoare, însă, atâta vreme cât te afli sub înrâurirea lor, nu li te poţi opune. Ori, cel puţin, eu nu pot. Recunosc, nu am tăria de-a fi josnic indiferent de moment şi context, chiar dacă, în general, reuşesc să compensez ulterior aceste momente de slăbiciune.

„Voi bea şi voi trăncăni dezinteresat, ce să fac? Să reprogramez?…” – gândii cu o anume ciudă. Pofta de-a ieşi nu-mi trecuse, însă prezenţa valetului devenise un adaos nu neapărat necesar. „Oricum, am memorie bună. Dacă-şi dă drumul la gură, voi folosi muniţia livrată atunci când voi avea nevoie…” – mă consolai. De fapt, nu intervenise nicio schimbare, doar starea mea subiectivă făcându-mă incapabil să savurez căderea victimei în păienjeniş. Nimic mai stânjenitor decât să îmbrânceşti pe cineva în tenebre atunci când eşti adumbrit de simţăminte luminoase şi, în locul voluptăţii pure, îşi rânjeşte colţii doar sentimentul datoriei.

- Alfred Landskron v-a luat o grămadă de bani înşirând doar aiureli! – îmi zise după al doilea coniac. Rainer a luat o supradoză şi basta, nu avea legătură cu Brigitte, despre care nici nu cred că aflase. Oricum, nu acesta a fost motivul pentru care am plecat din Salzburg. Cum li s-o mai fi întâmplat şi altora, vroiam să scap de acasă:

Întorsu-m-am, iată, iar acasă,

Iertat şi primit iar în casă

Drăgălit de cosângeni ca să

Îi las a mă strânge la sân.

Din viţelul cel gras în blid mi-au pus,

Dar roşcovele-mi par mai presus…

Şi ei blânzi ca porcii mei blânzi parcă nu-s,

Aşa că plec iar la stăpân[1].

- Asta e – reluă -, am vocaţie de valet…

- Poate – căutai eu să îndulcesc această concluzie – ai răspuns unei chemări, unui drum iniţiatic:

Fie ca inima mea să rămână deschisă micilor

Păsări numite tainele vieţii

Oricare cântec al lor depăşeşte cunoaşterea

Şi cei ce nu le aud se cheamă că-s oameni bătrâni[2].

- Mda… Mai apelez şi eu la poezie ca să-mi cosmetizez existenţa. Adevărul este că la Viena fac ce făceam şi-n Salzburg, doar că aici cererea e mai mare… Oricum, nu-mi plâng de milă, aproape toţi oamenii se prostituează, atâta doar că eu o fac la modul cel mai grosier…

- Însă, profesionist! – îl încurajai. În ce mă priveşte, am această înclinaţie mult diminuată, dar compensez cu alte josnicii.

- Nu mi s-a părut! – opină Vlador. Modul în care ai ajuns să administrezi averea Crescentiei  ar fi vrednic de invidia oricărei curve, feminine ori masculine. Adevărat, cu veacuri în urmă poate ai fi venit cu cazacii şi ai fi jefuit bărbăteşte, în vreme ce eu aş fi fost cam acelaşi… Posibil ca, structural, să diferim. Dar, statul de drept ne-a cam preschimbat în curve pe toţi, faptele de vitejie sunt rare şi, de obicei, sancţionate, nu cântate de rapsozi. Acum, recunosc că mi-ai luat faţa şi la Elise, eu am pedalat mai mult pe literatura polonă… Ori, noi avem o cultură, totuşi, mică, deşi n-ar fi de aruncat! Handicapul limbii…

Berea nefiltrată – alternată cu alte stacane de coniac – îmi dădu o dispoziţie tuciurie.

Ca un fermoar se-nchide ziua câteodată

Peste o viaţă scursă în zadar.

Câteodată noapte pare luminată

De al speranţei far[3].

„Pare pe dracu! Ce speranţă? Poate doar gândul că toată zădărnicia asta are-un sfârşit… Dacă într-adevăr se sfârşeşte, şi nu vom găsi şi-n altă stare cum să ne îndeletnicim cu nimicul!”

Necunoscută moartea şi prea puţin iubită,

Ba departe de ochi, ba de inimă departe,

Urmează calea ce trebuie de-a pururi s-o urmeze,

Şi-n lungul căreia de jertfele ei nimic n-o leagă[4].

- La câte miliarde ai ca-n traistă, nu prea-ţi înţeleg posomorala! – mărturisi Vlador.

- Nici eu nu mi-o înţeleg, dar, asta e!

Ca o adiere îmi trecu prin gând că, după nici două ceasuri, valetul a început să mă tutuiască, dar socotii că-i un disconfort trecător.

- Aminteai despre moarte… Aici suntem aproape de Prater, parcul de distracţii. Uneori, îmi pare că oamenii nu caută altceva decât să se distragă de la gândul la moarte, în loc să-l adâncească, spre folosul lor… Uite, că mi-am amintit şi eu de-un flamand, de unde credeam că ştiu doar poloni:

Ideea morţii e o iarbă-amară

ce creşte-n fiecare dintre noi,

dând câte-o floare, în singurătate.

Omul şi-o-nfige-n butoniera hainei.

Fie că merge drept, fie că umblă

încovoiat sub o nădejde frântă,

mireasma aspră-l însoţeşte veşnic,

de nările-i atente atârnată[5].

- Aşa-i! – admisei. Ne mutilăm perpetuu, şi-n loc să ne folosim de singurul gând constant, îl alungăm prin Pratere ori Disneyland-uri… Cred că suntem incapabili din născare de Bine, Adevăr şi Frumos, ori că ne-am schimonosit fără să băgăm de seamă şi-am devenit astfel…

Să nu vii, Frumuseţe, cât noi nu suntem gata

Să te primim în casă şi-n sufletele noastre,

Cât nu întinde lumea

Vast pat splendorii tale;

Să nu vii mai devreme, căci dorul nostru este

Mai tare decât timpul![6]

Cum lesne se poate observa, ieşirea noastră nu avea niciun sens, amândoi ingerând alcooluri şi discutând platitudini. Căutai o ieşire din acest hăţiş:

- Pe Eve ai cunoscut-o?

- Fireşte.

- Şi? Cum e?…

- Banală! Cel puţin pentru mine… Măcar că, aşa cum s-a putut deduce, nu sunt mândru de mine, mă consider, totuşi, un profesionist. Iar Eve ar cam fi echivalentul perfect. Astfel, între noi nu era nicio poantă, niciun resort… Cum să zic?…

- În mare, am cam priceput – răspunsei.

Deşi spusele valetului nu constituiră o revelaţie, reuşiră să mă indispună, chiar dacă nici înainte nu fusesem robul optimismului. Adeseori trişăm astfel, preferând să ne minţim despre lucruri, altfel, foarte lesnicios de anticipat.

Apariţia lui August Ansgar îmi rămase indiferentă, chiar dacă m-am întrebat: „L-or fi trimis să ne spioneze?”. Avocatul se îndreptă către masa noastră, salută solemn din cap de la o depărtare cuviincioasă, apoi, apropiindu-se, ne comunică:

- Doamna Crescentia a murit în urmă cu un ceas.

Ştirea avu darul să ne buimăcească, mai cu seamă că tema morţii fu mereu amestecată în discuţiile noastre. Dădurăm de duşcă restul de coniac, apoi ne pregătirăm în tăcere să-l însoţim pe Ansgar la castel.

În stradă, mă îmbătai de parfumul nopţii:

Îndeosebi când vântul din octombrie

Cu degete de ger prin păr îmi trece,

Eu calc pe foc, prins în solarul cleşte

Şi-arunc o umbră ca de rac în lume;

Ascult pe ţărm a păsărilor larmă

Şi tusea unui corb prin crengi de iarnă,

Iar inima-mi ce dârdâie vorbind

Îşi risipeşte sângele-n silabe[7].

Luat prin surprindere de sfârşitul Crescentiei, nu mai dădui atenţie amănuntului că Ross şi Charlie, încheindu-şi distracţia în carusel, ne urmăreau. De altfel, prezenţa lor devenise ceva obişnuit, iar Igor mă anunţă telefonic că totul este sub control şi că CIA nu va mai întreprinde acţiuni necugetate, cum a fost aceea cu apariţia lui Ross în dreptul ferestrei. Amintindu-mi episodul, brusc mi se făcu dor de Nataşa. „După înmormântare, rezolv treburile pe-aici şi mă întorc acasă!” – îmi promisei.


[1] Începutul poemului Fiul risipitor de Rudyard Kipling (1865 – 1936).

[2] Începutul poemului 312 de Edward Estlin Cummings (1894 – 1962).

[3] Începutul poemului Pan de Raymond Herreman, poet belgian (1896 – 1971).

[4] Începutul poemului Moartea-mpăcată de Simon Vestdijk, poet olandez (1898 – 1971).

[5] Începutul poemului Ideea morţii de Karel van den Oever, poet belgian (1879 – 1926).

[6] Începutul poemului Frumuseţii de Pieter Cornelis Boutens, poet olandez (1870 – 1943).

[7] Începutul poemului Îndeosebi când vântul din octombrie de Dylan Thomas (1914 – 1953).

Ultimul Mitropolit – 30

36 comentarii

Then_we_do_it_again_by_InSUNNYtyFoto: Alice Drogoreanu

XXX. Noaptea demonilor

Deşi nu încăpeau comparaţii cu palatul mitropolitan, odaia din clădirea protopopiatului din Viena era confortabilă şi, în plus, grădina relativ generoasă îi aduse arhiereului bucuria aproape uitată de a asculta cântecul greierilor. Întotdeauna când apuca să privească stelele şi să asculte greierii, Arhelau ajungea în pragul fericirii: „Alţii, la vârsta mea, nu mai văd nici semaforul, dară-mi-te stelele! Cât despre greieri, mulţi nu-i mai disting nici la cincizeci de ani!… Adevărat, a trebuit şi eu să renunţ la fumat, ţin regim strict, dar iată că n-o fac în zadar! Unde mai pui câţi am îngropat de tineri?…”

Computerul protopopiatului fiind într-o altă încăpere, Arhelau decise să se folosească de laptop, pentru a da un scurt tur prin blogosferă. Conform obiceiului, intră pe un server anonim, apoi îi scrisese Melopeei că-i o proastă şi mie nişte ameninţări ca din partea unui grup de cititori indignaţi. Nu ştiu cine e şi cum va fi reacţionat Melopeea – după unele zvonuri, e-o femeie nesatisfăcută din Galaţi -, dar eu nu prea eram prezent pe internet în acele zile, astfel că a trecut ceva vreme până să-i dau spam vlădicii.

Mitropolitul îşi aminti de procesul lui Puiu. Protopopul Căprioru, pe când îşi bâiguia scuzele jalnice, susţinu că l-ar fi întâlnit în Viena… „Oare îl ştie şi Puiu pe Igor de la FSB? Pe atunci, neştiind despre cine-i vorba, mă gândeam că blufează. Întotdeauna l-am socotit un măscărici, îmi plăcea de el doar pentru că reuşea constant să compromită Biserica… Oricum, bine că l-a altoit pe Căprioru! Da’ şi azi a venit pocnit artistic…”

Amintindu-şi că, neputându-l trimite acasă în chiloţi, protopopul e cazat în acelaşi imobil, arhiereul se indispuse. „Trebuia în beci să-l trimită, măgarul dracului!” Apoi, continuă cu glas:

- Din prima zi, i-a trebuit să meargă la curve!…

- Cui, părintelui Căprioru?

Arhelau îngheţă, recunoscând glasul lui Igor. „Cum a intrat? De când o fi aici?” Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Igor de la FSB îi răspunse:

- Ca de obicei, am intrat prin metode specifice, deşi în stradă sunt şi câţiva agenţi CIA. Şi sunt aici cam de când îi scriai măscărale Melopeei. Dar, nicio grijă, nici noi n-o suferim pe toantă!

„Care noi? De fapt, face parte dintr-un serviciu secret, e de presupus că nu lucrează singur”. Igor continuă:

- Îmi pare rău că l-am cam învineţit pe părintele, dar intervenise într-o chestiune care-l depăşea…

- Şi hainele? – reuşi Arhelau să îngaime.

- Asta nu mai ştiu cum a decurs, însă i-am găsit actele într-un parc…

- Nu beţi ceva? – schimbă vorba reprezentantul Bisericii.

- Ba da.

Arhelau turnă coniac în două pahare şi, după ce închinară, îl urmări pe Igor cum dă paharul de duşcă, zâmbind pentru prima dată în acea zi.

- Ar mai merge unul! – făcu Igor, întinzând paharul. Dar, tu de ce nu bei, nu eşti obişnuit cu cianura? Ar fi mers mai concentrat… Oricum, mult mai bună decât cea pe care-am băut-o în Albania…

„Futu-i! Ăsta-i ca Rasputin!”

- Despre Rasputin circulă felurite legende… – îi continuă Igor gândul. Poate, cândva voi scrie cum a fost, în definitiv a trecut aproape un secol… Însă, nu pentru asta venisem. Uite, ai aici ce trebuie să discuţi cu cardinalul Christoph, precum şi punctele tale de vedere… Apoi, o altă chestiune: Crezi că este înţelept să-i aduci pe masoni în catedrală? De ce nu mergeţi la Mitropolie, ar fi un spaţiu mai potrivit?… Deşi… Dar, în sfârşit, faci cum crezi! Noi nu ne permitem ingerinţe în activitatea altor instituţii.

- Dar… – bâigui Arhelau, întinzând foile pe care tocmai primise sarcina să le parcurgă.

- Exact, apucă-te să citeşti! Şi scrie-i lui George că totul este-n regulă! La Racila ai văzut, te-am protejat! Am băgat multe lucruri pe care nu aveai de unde să le ştii, aşa că, deşi te bănuiesc toţi, nu pot fi siguri că tu te afli în spate… Crezi în viaţa veşnică?

- Nu mi-am formulat o opinie precisă… – murmură ierarhul.

- Aşa mă gândeam şi eu. Pot să-mi mai pun?

Igor îşi mai turnă un pahar de coniac, îl dădu peste cap şi, fără a fi limpede cum, dispăru. Arhiepiscopul căută o vreme să se convingă că totul a fost un renghi al imaginaţiei şi că vizita nocturnă nu avusese cum să se petreacă aievea. Pe când reuşi, aproape, să se convingă de aceasta, revăzu foile cu punctele sale de vedere pe care trebuia să şi le însuşească până la întrevederea cu Cardinalul Vienei. În faţa evidenţei, Arhelau oftă şi se apucă de lectură.

Ultimul Mitropolit – 29

38 comentarii

steamy_love_confessions_by_InSUNNYtyFoto: Alice Drogoreanu

XXIX. Demonii nopţii

Destul de luminos peste zi, castelul căpăta un aer lugubru în vremea nopţilor, poate şi din pricina sentimentului că locul meu nu este aici. În plus, eram confuz, din varii motive. Dacă Irina continua să mă bântuie doar pe messenger, singură Elise ostenindu-se să-i răspundă, alte chipuri prinseră a se perinda prin închipuire.

În zbor înalt prin sferele cereşti,

Cu sufletul de mari avânturi plin,

Nu la minunile din cer mă-nchin,

Eu, robul frumuseţii pământeşti!

Iubirea-i ca un vis nedesluşit;

Nu stă-ntr-o fată fericirea mea!

Să nu mă-ntrebi, prietene, de ea,

Căci nu-ţi pot spune numele iubit[1].

Dacă nopţile grădina prindea să freamăte, acum amuţise orice zvon, arare câte-o pasăre de noapte scoţând vreun ţipăt stingher. În tăcerea densă, chipul Evei se insinua tot mai anevoie de ignorat.

Nu vântul de pe culmi desprins

În noapte clatină frunzare,

Ci tu, cu-o dulce-nfiorare

Sărmanu-mi suflet l-ai atins

Şi corzile-i prind să tresare…

E-o guslă el, cu corzi subţiri[2].

„Ei – mi-am zis -, nu Eve e aceea care mă nelinişteşte. Cu Eve e doar patimă, pe care uşor o poţi prevedea trecătoare. Altceva trebuie să fie! Parcă totul îmi este străin, măcar că, la banii pe care-i administrez acum, aş putea scoate din nevoi nu comunităţi întregi, ci guverne! Însă, vorba unui poem, nu e de-ajuns!”.

Crescentia, deşi mulţumită de mine, nu mă solicita peste măsură, poate şi din pricina vârstei, Elise mă găsea interesant, dar nu simţea nevoia să mă agaseze, de serviciile lui Vlador devenisem foarte mulţumit deoarece, având probele, oricând puteam să decid statutul Elisei, rudele ce mai apăreau la castel mă amuzau… Atunci, de unde tristeţea adâncă ce-mi trece ca un sfredel prin inimă?

Viaţa-i ca întinsul unei stepe…

Mergi pe ea, dar vezi să nu te pierzi!

Să nu crezi că liniştea începe

Dincolo de dealurile verzi…[3]

Poate rigiditatea castelului să fie pricina… N-aş zice că celor de aici le lipseşte umorul, dar nici nu le vine vreodată prin minte să le dea dracului pe toate şi să-şi facă damblaua nestăvilit, să se dea în stambă plenar! Parcă era mai de dorit traiul într-un bloc vechi, cum mai găseşti prin Linz an der Donau… Sigur, or fi şi în Viena.

Feciorul urlă. A-ncasat vreo două

Pentru un doi. Nevasta-i la coafor.

Abcesu-l fulgeră pe soţ, bilanţu-l plouă

Că-i negativ… şi cifrele, vai, dor!

Abacul, crud, anunţă catastrofă:

Umbrela, lemne – o breşă-s în buget,

Şi iar la pus nevastă-sa în cofă

Luându-şi hălăţelul de barchet…

În colivie fluieră scatiii

A pagubă, că-s nemâncaţi de ieri,

Un râşcov acru plânge-n farfurie,

Şi strop de vodcă nu-i pe nicăieri…[4]

„Aş face schimb cu unul ca ăsta! Sigur, mi-aş mai ţine un miliard, două, să nu rămân la rându-mi fără vodcă… Aici, dacă-ţi vine poftă să ieşi noaptea, canci! Ieşirile se programează din timp. De parcă poţi şti când o să te-apuce cheful… Adevărat, alţii ar zice că am prins pe Dumnezeu de-un picior…”

Ştii ţara-n care e bordeiul casă,

Iar foamea îl împinge pe om în greu păcat,

Unde obrazuri aspre cu-obida stau la masă,

Iar râsul fără grijă demult a fost uitat?

Unde nu-s şcoli, nici doctori, nici cărţi, nici îndurare.

Doar basamac şi crimă şi… zăngănit de fiare?[5]

Treptat, măcar că reuşisem atâta vreme să mă fofilez, ascunzându-mi chiar şi mie pricina perpetuei nostalgii, absenţa care mă roade de atâţia ani îmi deveni evidentă:

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Nici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori; o dată

Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ţi-e aer soarele, şi mie, luna,

Doar dragostea ce-o respirăm e una[6].

Dar, în noaptea asta nici lună nu era, lăsându-mă singur cu fantasmele fără chip ale nopţii.

Un nor ţi-a zvârlit coada pe sus

Ca un şoarece colosal.

Luna s-a spart ca un ou

şi s-a dus

După-o muchie de deal[7].

„Ce ruşine! Pentru câteva miliarde nenorocite, stau aici printre suflete uscate, irosindu-mă! Când m-aş putea afla printre oameni vii!”

Am zmângălit o hartă vie

vărsând vopseaua din pahar,

şi pe faianţa cu piftie

pomeţii-oceanului amar.

Din solzi de peşti făcui să sune

chemările codanelor.

Voi

aţi putea

cânta nocturne

din flautul burlanelor?[8]

„Aţi putea pe dracu!”

Spre ziuă, totul mi se limpezi:

Cununi doar ţie îţi ofer

Şi drumul tău prin flori alunecă.

O, Rusie, blajin ungher,

Eşti crezul meu, iubirea unică[9].

Măcar că n-am văzut-o niciodată, ţara mea este Rusia! Va trebui să plec, să viez şi să respir între oameni, nu să-mi târşesc patimile printre bipezi…


[1] Începutul poemului Unui prieten de Mihail Lermontov (1814 – 1841).

[2] Începutul poemului Nu vântul… de Aleksei Tolstoi (1817 – 1875).

[3] Începutul poemului Viaţa de Ivan Nikitin (1824 – 1861).

[4] Începutul poemului Interior de Saşa Ciornîi (1880 – 1932).

[5] Ştii ţara-n care… de Igor Severianin (1887 – 1942).

[6] Începutul poemului Noi nu vom bea… de Anna Ahmatova (1889 – 1966).

[7] Începutul poemului Luna dispărută de Serghei Esenin (1895 – 1925).

[8] Voi aţi putea? de Vladimir Maiakovski (1893 – 1930).

[9] Începutul poemului Cununi doar ţie îţi ofer de Serghei Esenin.

Ultimul Mitropolit – 28

35 comentarii

white_lie_by_InSUNNYtyFoto: Alice Drogoreanu

XXVIII. Vizită pastorală

Deşi lui Arhelau nu-i era clar de ce anume trebuie să meargă la Viena, îi era – totuşi – foarte limpede că nu se poate sustrage acestei însărcinări. „Mă duc, dar voi sta cât mai retras! Cu Cardinalul Christoph Schönborn voi fi evaziv, că-mi displace tipul, apoi merg la Protopopiatul Ortodox. Nici nu mai anunţ în Sinod, mă dau bolnav. Au ei vreme să afle că am fost acolo…”

Confuz, arhiereul îl însărcină pe protopopul Căprioru să pregătească terenul, deşi ar fi putut să-şi anunţe vizita telefonic. „Dar, telefoanele pot fi ascultate! Deşi, am impresia că Igor ştie oricând şi de câte ori mă scobesc în nas…” Gândind gestul ca pe un fel de iluzorie autoprotecţie, Arhelau îi trimise un mail lui George Michael: între 11-13 septembrie, voi fi în V.

George, făcând conexiunile necesare, socoti că data de 11 septembrie n-a fost aleasă întâmplător, fiind o zi propice pentru atentate. Astfel că decise pe dată să o trimită pe agenta Sarah. Aparenţa acesteia de femeie vârstnică şi inofensivă o făcea aproape invulnerabilă în operaţiunile de filaj, astfel că avea să-i sprijine informativ pe agenţii deja aflaţi pe teren.

Protopopul Căprioru descinse în capitala Austriei încă din ajunul sosirii Mitropolitului şi, după ce-şi vizită echivalentul din parohia vieneză, asigurându-se că vlădica va fi cazat în bune condiţii, hotărî să iasă în oraş. Într-un labirint plin de cafenele, alese un local asemănător celor din urbea de baştină, atras nu atât de produsele în gamă destul de restrânsă, cât de faptul că aşezământul avea jocuri la aparate. „Aş trage câteva pasienţe cât aş bea o bere!” – îţi spuse. Printr-un joc al întâmplării, în acelaşi local mă aflam eu cu părintele Puiu, ieşit un pic prin Viena ca să mai scape de stresul cotidian din Timişoara. Cum, la rându-mi, mă săturasem de rigorile castelului, pornii să bântui, dornic de-un local sordid, ca pe vremuri.

- Uite de cine dau! – exclamă Puiu de la o masă. Ce bei?

Cred că am roşit, deoarece îmi luasem câteva zeci de mii de euro la mine, pentru orice eventualitate, însă acceptai cinstea propusă.

- Băi, n-am mai rezistat! Cred că a intrat dracu-n Irina aia, nimic nu-i mai convine! Dacă stau acasă, doar bombăne, dacă ies la Perla, cică, ce tot caut acolo?… Muiere proastă!

Cum făcui doar un gest evaziv, de tipul „ce să le faci?”, Puiu schimbă subiectul:

- Fii atent, m-am întâlnit cu George!… Tot singur? – îl întreb. Tot! – zice el. Nu vrei să-ţi prezint pe una? – zic. Ba da! – se bucură. Mă gândeam la Lavinia… Tot el, spune după un timp: Da’ sper că nu pe aia îmbăloşată, cu limba ca un melc şi cu ochii la tâmple! Ba da, pe Lavinia! Ce are, nu-ţi place? El, cică: Nu! Atunci – îi spun -, vezi-ţi de solitudine! Uite-l pe Căprioru, joacă Addiction Solitaire! Hai şi noi să ne uităm!

Deşi ne salută, părintele protopop nu păru prea entuziasmat de revedere şi, măcar că ne traserăm scaunele lângă el, continuă să se uite preocupat în ecran.

- Trebuia să muţi treiul de roşu, aşa te blochează popa de treflă! – îl sfătui Puiu.

Căprioru continuă să butoneze, ignorând sfatul. Curând, pasienţa se blocă.

- Dă-i pe undo… – intervenii.

- Nu mai merge nimic, dă-i cu reşufla

- Vreţi să mă lăsaţi să joc cum ştiu? – întrebă protopopul, destul de răstit.

- Păi, aia-i, că nu ştii! Dă-i cu reşufla, că nu mai ai ce face!…

Poate aceeaşi întâmplare care ne adunase pe noi în acel local – sau poate că deloc întâmplător – îi reuni într-un salon alăturat pe Igor cu Melatov şi, la două mese distanţă, pe agenta Sarah. Cei doi vorbiră o vreme nimicuri, apoi Melatov se ridică şi, mergând nepăsător către ieşire, apucă brusc bricheta doamnei:

- Ce brichetă faină! Nu mi-o dai mie?

Cum obiectul era deja confiscat, doamna alese să dispară, cam în acelaşi timp în care protopopul Căprioru, ratând pasienţa, pleca indispus din cafeneaua situată în proximitate. Melatov, însă, o urmări pe agentă şi-n uliţă, tratând-o destul de brutal, cu un picior în cur. Deşi aflat într-un oraş străin, ori poate tocmai de aceea, Căprioru simţi nevoia să intervină:

- De ce loveşti femeia?

Pe aceasta replică, Igor de la FSB îi împuşcă un pumn în nas, sfătuindu-l:

- Taci, bă, din gură!

Părintele protopop îşi reveni destul de greu din şocul loviturii, după care plecă la întâmplare, nimerind într-un parc în care, întâlnind un grup de conaţionali, fu lăsat doar în maiou, ciorapi şi chiloţi, poate şi din pricină că, arătând din nou precum un urs Panda, aceia-l crezură vreun chefliu rupt de realitate. În această stare jalnică ajunse la protopopiat, având aici neplăcuta surpriză ca Arhelau să fi sosit deja.

- Sărut mâna, Înalt Prea Sfinţia Voastră! – rosti, pe cel mai slugarnic ton cu putinţă.

Arhiereul tăcu timp îndelungat, apoi izbucni:

- Uită-te la tine în ce hal arăţi! O jumătate de zi n-ai putut răbda fără să te dai în stambă! Pe la ce curve ai umblat, măi, nenorocitule? Sau o să-mi spui şi tu ca Puiu, că te-ai întâlnit cu Igor de la FSB!… Să zici mulţumesc dacă mai apuci şi Blajova!…

Ultimul Mitropolit – 27

34 comentarii

hello_kitty_by_InSUNNYtyFoto: Alice Drogoreanu

XXVII. Povestea lui Vlador

Coborâsem ceva mai târziu pentru cină, nimerind tocmai când Vlador povestea Crescentiei şi Elisei scena din ajun, când mă uitasem, ros de curiozitate, în dosul oglinzii de pe hol, lacheul cel josnic pândind de nu ştiu unde:

- Să fi văzut ce mutră a făcut domnul Vania!… – îşi încheie veninoasa relatare, spre amuzamentul celor două femei.

- Felicitări, domnul meu! – intervenii. Aveţi incontestabile calităţi de femeie de serviciu. În Valahia, acelea sunt responsabile cu pânditul la gaura cheii, ceilalţi socotind josnic un asemenea comportament…

Fireşte, exagerasem, lucrurile stând un pic diferit în ţara mea natală. Elise simţi nevoia să medieze:

- Vai, dar Vlador nu te-a spionat! Abia acum s-a uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere şi ne povestea cum urinezi în chiuvetă şi scena cu oglinda… Nu-ţi fă griji, toţi au muşcat-o cu oglinda!

„Au muşcat-o! Ce exprimare! Credeam că de la Vania i se trage, dar el nu vorbeşte aşa trivial… O fi stând la poveşti cu cine ştie ce alţi derbedei pe messenger…” – gândi contesa.

În ce mă priveşte, gândii cu repeziciune: „Vlador o să mi-o plătească, iar la acele casete trebuie să ajung la rându-mi!”.

- Primul impuls – zisei, mimând buna dispoziţie – a fost acela de a scrie dedesubt: Ba proastă eşti tu! Apoi, m-am adunat şi m-am amuzat de poantă…

Oricine poate înţelege cât de bine m-am simţit văzându-mă luat în râs, nici chiar faptul că între timp devenisem unic moştenitor nereuşind să alunge întrutotul sentimentul de disconfort. Presupun că nimeni nu se va mira aflând că am tocmit un om care să scotocească în trecutul lui Vlador.

Alfred Landskron făcu o treabă excelentă, înmânându-mi după doar câteva zile un raport amănunţit despre valet, poate puţin prea împănat cu poeme.

Vlador s-a născut în Salzburg, în urmă cu treizeci de ani. Se impregnă oarecum de atmosfera burgului, aceasta dându-i ca de la sine o spoială de cultură, însă cunoştinţele sale nu depăşeau cu mult construcţia de Wasserspiele, fiind eclectice şi de-un gust îndoielnic, ceva între Mozart şi Caffe-Concert. Incapabil de nobleţe, această spoială îl recomanda, în schimb, încă de timpuriu pe tânăr ca potrivit a deveni valet sau, cum preferam eu să mă exprim, lacheu.

Vlador era numele de scenă al individului, numele real fiind unul aproape imposibil de reprodus, tatăl său fiind polon (iar mama cehoaică). Anii de şcoală au trecut fără urmări adânci, băiatul ostenindu-se doar cât să se menţină pe linia de plutire, neresimţind vreo atracţie către Ştiinţă:

N-am să merg pe-această potecă,

Plină de frunze căzute:

La fiecare pas mă întâmpină,

Toamna ceţoasă, adâncă[1].

Timpuriu, în schimb, elevul observă interesul cu care este privit de către colege, alcătuirea sa atletică şi superficialitatea sa perpetuă părându-le acestora irezistibile. Astfel, nu prididi să profite de această situaţie, încercând, după puteri, să le aducă tuturor o alinare:

Fiecare zi o începem

cu Facerea Lumii

suntem alungaţi din Rai

înainte de-a ne da drumul în el,

îl omorâm pe Abel

fără să ştim că suntem în pielea lui.

Potopul ne aruncă pe malul nopţii,

în strălucirea nervoasă de stele,

ne amăgim,

numărând pe degete

loviturile inimilor noastre[2].

- Nu întâmplător exemplific cu poeme – explică domnul Alfred -, ci datorită faptului că personajul vizat s-a călăuzit întreaga sa viaţă după lirica poloneză.

În liceu, Vlador avu un bun prieten, pe Rainer. Acela, firesc, se îndrăgosti de-o tânără, ajungându-se la o legătură aproape ca o logodnă. Dar, cum uşor se poate anticipa, Vlador nu rezistă ispitei de-a încerca şi cu Brigitte – aşa se numea tânăra -, iar Rainer, aflând, a socotit că viaţa nu are sens. Într-un fel, avea dreptate, doar că el a ales soluţia disperată a unei supradoze. Vlador căută ulterior o consolare:

Am fost doi fraţi pe pământul pustiu:

Cain şi Abel.

Unul oile le păştea, altul pământul îl lucra,

unul era puternic, celălalt – slab[3].

Totuşi, Vlador nu era un cinic, decât într-o oarecare măsură, astfel că amintirea lui Rainer continuă să-l bântuie:

Am găsit într-un notes vechi

Numerele de telefoane

Ale prietenilor morţi,

Adresele caselor incendiate.

Formez un număr. Aştept.

Telefonul sună.

Cineva ridică receptorul.

Linişte. Aud respiraţia,

Sau poate şoapta focului[4].

Cum, în Salzburg, aproape orice loc îi amintea de Rainer, tânărul Vlador decise să fugă. Atunci, ca şi acum, Viena era magnetul perfect pentru sufletele zbuciumate, agitaţia perpetuă având darul să anestezieze angoasele ori remuşcările:

În zorii zorilor

aud zdrăngănitul bidoanelor de lapte

zgomotul primelor tramvaie

şi mersul autobuzelor somnoroase.

În zorii zorilor

oraşul deschide ochii

lustruieşte carâmbii lungi ai străzilor

îmbracă pieţele-n caftane

şi turlele-n căciuli înalte[5].

Aici, Vlador se pierdu în iureşul capitalei, însă, oarecum bigot, era încercat uneori de mustrări de conştiinţă, de care căută să se descotorosească prin abile paradoxuri:

am pierdut toate grădinile

toţi trandafirii şi toate visele

ajungând la maturitate

aici e bariera

mai departe-i adâncimea (sfârşitul orizontului)

trebuie să durezi şi să-ţi aduni forţele pentru roade

dar ce poate fi mai frumos

decât culesul roadelor?

şi când te prăbuşeşti

mii de copaci îţi ridică boaba[6]

Curând, Vlador îşi găsi locul în lumea vieneză, făcând ceea ce ştia mai bine încă din anii de şcoală şi mulţumind, deopotrivă, doamnele capitalei:

Laud pipăitul: simţul al cincilea

simţ de neînlocuit.

Înălţarea la cer a pielii.

Buricele degetelor pe harpa ascultătoare.

Iată muzica

concretă, trupească.

Goticul pipăitului.

Act păcătos

ramificat.

Coborârea în iad

a dragostei[7].

Fără a se putea dezbăra cu totul de catehismul romano-catolic, Vlador îşi compuse un fel de mistică epidermică, socotindu-şi îndeletnicirea drept o slujire. Devenit un soi de sacerdot al iubirii trupeşti, eroul nostru fu descoperit curând de către Eve care, prezentându-l la castel, îi găsi acestuia un nou templu în care să oficieze. Deşi ar putea să pară complet abrutizat şi cufundat în carnal, Vlador e bântuit şi astăzi de regretele unei vieţi irosite:

Poteca aleargă desculţă prin pădure. În pădure sunt copaci mulţi, cucul, Ionel, Marioara şi alte animale mici. Numai spiriduşi nu mai sunt, că au plecat. Când se întunecă, cucuveaua închide pădurea cu zăvorul, căci dacă pisica se furişează o să facă ravagii mari[8].

Foarte mulţumit de serviciile domnului Alfred, îi înmânai o sacoşă cu două sute de mii de euro. Deosebit de plăcut surprins, acesta adăugă:

- M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze şi copiile casetelor de supraveghere din castel, după cum v-aş putea procura şi Jurnalul lui Vlador. Este interesant, deşi abuzează de citatele din diverşi poeţi…

Vicleanul detectiv va fi anticipat interesul pe care mi-l va stârni. Totuşi, socotii că, pe moment, îi dădusem suficient, rămânând să păstrăm legătura.


[1] Începutul poemului Sărbătoare de Leopold Staff, poet polon (!878 – 1957).

[2] Fiecare zi de Stanislaw Jerzy Lec (1909 – 1966)

[3] Începutul poemului Cain şi Abel de Kazimiera Illakowiczowna  (1892 – 1983)

[4] Notes de Antoni Slonimski (1895 – 1976).

[5] Începutul poemului În zorii zorilor de Jan Koprowski (1918 – 2004).

[6] Maturitate de Jan Gorec-Rosinski (1920 – ?).

[7] Al cincilea simţ de Ludmila Marianska (1923 – ?).

[8] Pădurea de Zbigniew Herbert (1924 – 1998).

Ultimul Mitropolit – 26

35 comentarii

2048.wien.praterFoto: Andreas Daniel

XXVI. Prater

La scurt timp de la descinderea-n Viena, super-agentul Ross îşi dădu seama că nu-i foloseşte prea mult cunoaşterea limbii croate, indiciu de la care concluzionă că, foarte probabil, Viena nu se află-n Croaţia. Totuşi, nu-i mai raportă şi lui George acest amănunt, mulţumindu-se să comunice că a localizat ţinta Vania care, din fericire, stă în acelaşi imobil cu Elise Hegel. Cum obiectivul trebuia supravegheat continuu, Crescentia profită de ocazie şi concedie parte din personalul de pază.

- Doar n-o să vină hoţii într-un castel păzit de CIA! – îşi motivă contesa decizia. Tot e criză, mai bine să cheltuie americanii decât s-o facem noi…

Dacă Ross şi Charlie nu prea avuseseră, în trecut, tangenţă unul cu celălalt, perioada petrecută laolaltă în Papa-Caffe îi apropie, astfel că se bucurară să acţioneze din nou împreună, de data aceasta în capitala Austriei (detaliu care lor le scăpă, însă aceasta nu avea vreo relevanţă în buna desfăşurare a misiunii). Evident, li se alăturară şi alţi agenţi, deoarece nu puteau supraveghea castelul zi şi noapte, astfel că uneori cei doi, lucrând în echipă, puteau colinda prin oraş. Uneori, o urmăreau pe Elise, care în acea perioadă ieşea frecvent până la August Ansgar[1], pe Währinger Straße, iar odată ajunşi în oraş eşuau prin câte-o berărie, locaşuri în care, spre lauda lor, se deprinseră cu berea nefiltrată.

- Îmi place Viena! – se destăinui Ross. Dacă la Timişoara ne-a mers aproape totul pe dos, aici este ca în concediu… Şniţel vienez, bere, trăsuri… În plus, chiar dacă nu pricep ăştia croata, o rup aproape toţi binişor pe englezeşte… Să dea Dumnezeu să-i mai filăm pe ăştia încă cinci ani!

- Dar – îşi exprimă Charlie o îndoială -, chiar or fi cei doi implicaţi în ceva, ori îi filăm a moaca?

- Cui îi pasă? Sincer, din cât am mai prins pe la Papa-Caffe, cred că pe toţi îi doare undeva de Arhelau. Şi? Cu atât mai bine pentru noi! Timpul trece, leafa merge, diurna-i diurnă!… Să mai tragă şi tineretul, că noi am încasat-o destul! Mai luăm câte-o bere?

- Luăm!

Întreg oraşul era scăldat în lumina aurie de septembrie, aerul răcoros îndemnându-i pe cei doi să iasă la plimbare. Aşa cum obişnuiau uneori şi-n Washington, agenţii luară o trăsură pentru a face un tur prin oraş. Pe neaşteptate, lui Charlie îi veni gândul să viziteze un parc de distracţii, astfel că birjarul, amabil, îi îndrumă către Prater.

Ajunşi în celebrul parc, cei doi agenţi se acoperiră curând de glorie, înclinând către ecranele la care trebuiau împuşcaţi elefanţi. Numeroasele ore petrecute-n poligon, în timpul instruirii specifice, îşi arătară roadele, astfel că cei doi atraseră în jurul lor sumedenie de copii uimiţi de precizia cu care erau executate pachidermele, cu atât mai mult cu cât, pe neaşteptate, apăreau şi alte animale, însă acestea nu trebuiau lovite, deoarece erai pe dată depunctat.

- Hai să mai vedem şi altele… – propuse Charlie după o vreme.

Agenţii ajunseră la Casa Groazei, loc în care un vagonet te purta prin tenebrele unui tunel plin cu figurine ce se doreau înspăimântătoare. Cum, în copilărie, Ross a parcurs rute similare doar ţinându-şi ochii strâns închişi, decise să reia experienţa acum, când vârsta şi anii de muncă îl făcuseră să nu se mai teamă de aproape nimic. Vagonul celor doi porni şi, printr-o uşă batantă, pătrunseră în înspăimântătorul – pentru copii – tunel. Într-o beznă aproape desăvârşită, din vreme-n vreme apăreau năluci hidoase, fie schelete, fie arătări monstruoase, o femeie de pe care carnaţia se scurgea, un individ violaceu cu gâtul spintecat, un ipochimen din jeleu care ţâşnea dintr-un sicriu… Nimic, însă, nu era în stare să tulbure inimile neînfricate ale celor doi agenţi, buna dispoziţie însoţindu-i în călătoria lor.

- Buuuhhuuhuu… – făcu Ross pe-un ton lugubru, cei doi izbucnind în râs.

Pe neaşteptate, însă, vagonul încetini şi, într-o lumină incertă, Charlie zări cea mai îngrozitoare arătare!

- Igor de la FSB! – îngăimă, lipindu-se de super-agentul Ross.

- Salut, băieţi! Ce faceţi, vă distraţi? – îi interpelă arătarea.

- El e! – şopti Ross care, până a-i recunoaşte glasul, speră să fie doar o iluzie optică.

- Dumnealor li s-o fi făcut dor de noi! – răsună un alt glas cunoscut de undeva din spate.

- Melatov! – murmurară încercaţii agenţi CIA.

- Haideţi să facem o plimbare! – îi invită Igor.

- Şi trenuleţul? – întrebă Charlie, deoarece invitaţia se referea, cum s-a dedus din gestică, la o plimbare pe jos.

- N-aveţi voi treabă cu trenuleţul! – îi linişti Melatov. N-o să vi-l impute nimeni. Mergem să ne dăm un pic în carusel…

De nevoie, Ross şi Charlie îi urmară pe colegii lor dintr-un serviciu rival şi, curând, ieşiră din casa devenită – cu adevărat! – a groazei, suind într-un carusel. Acesta prinse să se rotească, descriind unele sinuozităţi, astfel încât agenţii CIA erau când sus, când jos.

Rămaşi pe margine, Igor şi Melatov îi priviră o vreme amuzaţi, apoi deciseră să plece.

- Şi noi cât ne mai învârtim? – întrebă Charlie într-un târziu.

- Cred că până se termină carburantul – opină Ross.


[1] Personaj din Dincolo de oglindă, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

Ultimul Mitropolit – 25

37 comentarii

dsc_0256-webFoto: Alex Mazilu

XXV. Discret

Înmormântarea Maestrului Emilio n-a fost una secretă, ci doar discretă, astfel că nu cunoaştem prea multe detalii în legătură cu aceasta şi, de altfel, ele nici nu ar avea o prea mare importanţă. Totuşi, între fraţi domnea nedumerirea, aproape niciunul neluând în serios versiunea sinuciderii.

„Nu te duci din Milano într-o ţară străină, iar acolo, abia ajuns, în loc să te cazezi ca oamenii şi să faci un duş, te apuci să sari gardul Mitropoliei, descui bisericuţa din curte şi te spânzuri în clopotniţă, după ce-ai mai şi scris, în toiul nopţii, o scrisoare explicativă relativ lungă! Or, este ştiut că fraţii francmasoni arareori îşi iau singuri viaţa, având suficiente argumente ca să şi-o trăiască până la capăt, iar dacă totuşi o fac, nu aleg cel mai dezonorant mod cu putinţă de-a o sfârşi, ci optează pentru propria reşedinţă, unde ori iau o supradoză ori îşi trag un glonţ în cap… Este evident că Arhelau ascunde ceva, mi-a părut speriat. Însă cine sau ce putea să-l înspăimânte astfel?”

Acestea erau gândurile Cardinalului Konrad, singurul anunţat de către Arhelau despre sfârşitul tragic al Maestrului. Ne amintim că lui George Michael îi trimisese doar un mail confuz şi evaziv, în vreme ce presa locală vorbise despre sinuciderea unui neisprăvit, probabil în urma unei crize de delirium tremens.

Cu toate că, în teorie, doar Cardinalul ştia ceva mai mult, el fiind gradul superior căruia Arhelau i se confesă parţial, majoritatea fraţilor îşi dădu cu presupusul şi-l  privea cu neîncredere pe Mitropolit, din două pricini: la reşedinţa sa a fost găsit trupul neînsufleţit al Maestrului şi, în plus, presa începuse să-i atace pe cei mai mulţi dintre sinodali, mai puţin pe Arhelau. Deşi puţini interpretară toate acestea ca pe un joc murdar şi sângeros prin care Mitropolitul doreşte să urce în ierarhia masonică, mulţi erau aceia care-şi pierduseră încrederea în arhiereu. Destui socoteau că unul care-a trecut din stânga-n dreapta şi viceversa cu uşurinţa cu care-un altul s-ar duce la prăvălie ca să cumpere ţigări ar putea la fel de lesne să părăsească idealurile masonice şi să devină chiar creştin! Alţii, mai echilibraţi, spuneau că Arhelau ar fi, într-adevăr, capabil de aproape orice, dar ca să se mai convertească la credinţa pe care-a batjocorit-o întreaga sa viaţă este peste putinţă!

Observând că, tot mai des, fraţii îi răspund evaziv la tradiţionalul „te îmbrăţişez!”, alegând formule standard precum „bună ziua” sau „toate cele bune”, Arhelau îşi dădu seama că era privit cu alţi ochi de la o vreme şi, întotdeauna abil, identifică destul de exact motivele acestei stări de lucruri. Însă, cum despre Igor de la FSB nu îndrăznea să vorbească nimănui, căutând să-şi cenzureze până şi gândurile în acest sens, socoti să apeleze la o strategie veche de când lumea: Atunci când ceva merge rău, lansează un subiect cu totul diferit şi insistă pe acela! Astfel, gândi să organizeze alături de părintele Emil o întrunire masonică în catedrala mitropolitană. „Ar da bine în multe cercuri şi s-ar mai demasca unii clerici tradiţionalişti… Oricum, mi-aş apropia scriitorimea. Turma nu va reacţiona, că-i educată corespunzător, iar în Sinod doar Gherontie ce-ar mai bombăni…”

Chiar dacă din generaţii diferite, Arhelau s-a apropiat destul de mult de părintele Emil. Cândva, acela-i fusese consilier cultural, prilej de-a avea şi unele dispute. Observând că părintele poartă ciorapi albi, îi reproşă acest detaliu:

- Părinte Emil, la reverenda neagră şi pantofii negri se potrivesc ciorapi tot negri!

Consilierul răspunse destul de nepoliticos:

- N-ar trebui, cumva, să folosesc şi prezervative negre?

În pofida unor ieşiri ireverenţioase similare, părintele Emil avea şi calităţi. La fel ca Mitropolitul, suferea de diabet, astfel că plăcerile obişnuite ale unui om sănătos îi rămâneau interzise. Deşi nu avea mania arhiereului de-a reteza cariere şi-a nărui destine, se bucura adeseori să arunce semenilor câte-o vorbă incomodă, fără a se sinchisi apoi prea mult cum au receptat-o aceia. Când părintele Emil trecu la papistaşi, apropierea dintre cei doi spori. „El a putut-o face! Eu, în schimb, păstoresc de prea multă vreme turma… Pot, cel mult, să pedalez pe ecumenism” – îşi zise Arhelau, într-un amestec de invidie şi admiraţie. Dar, dacă oarecum despărţiţi prin confesiune (deşi această despărţire îi unea, în fapt), cei doi deveniră colegi de lojă, Masoneria fiind spaţiul unde erau egali. „Măcar aici, ramolitule!” – îşi zise părintele Emil.

Discutând despre planificata întrunire, cei doi clerici se puseră repede de acord, singur părintele Emil având uşoare rezerve:

- Dar, să fim foarte atenţi, să nu ajungem dracului pe YouTube!…

Ultimul Mitropolit – 24

30 comentarii

dsc_0198-webFoto: Alex Mazilu

XXIV. Crescentia

După o noapte în care fantasme mi-au bântuit gândurile, sub chipul Evei, Elisei ori al Irinei, dimineaţa mă află remontat, singura dorinţă fiind aceea a unui mic dejun copios. Nu-mi mai rămânea decât să mimez căldura faţă de Elise şi să făţăresc entuziasmul înaintea Crescentiei, cu care în ajun mă văzusem doar fugitiv.

Reîntâlnind-o pe amfitrioană, îmi amintii cu anume ranchiună de părintele Puiu, care mă făcu să sper într-o moştenire imediată. Crescentia era departe de decrepitudine, în anumite contexte putând trece chiar drept o femeie încă apetisantă.

- Elise spunea că eşti descendentul unei familii nobile ruseşti… – îmi spuse, după şablonardele amabilităţi. Probabil, te tragi din neamul conţilor Mujikovici, ori al prinţului Durak…

- Mi-ai promis!… – interveni Elise, cu reproş.

Făcându-mă că n-am înţeles aluziile, mă arătai mai preocupat de caviar decât de arborele meu genealogic.

- Mai aveţi şi alte proprietăţi în afara acestui castel? – întrebai după o vreme.

- Câteva vile, prin diverse localităţi, nu mare lucru… – răspunse Crescentia, nu foarte entuziast.

La platourile cu sushi, îmi amintii fără să vreau:

- Oricât mă străduiesc,

Tot înroşindu-mă, dezvălui

Noua mea iubire

Ca o purpurie panglică

Legând întâia oară părul…[1]

- Frumos! – aprecie gazda. Deşi, nu pari tipul care să roşească cu prea mare uşurinţă… Cât despre noua ta iubire, ne spui şi nouă care este?…

Aici, mă simţii obligat să privesc tandru către Elise. Aceasta fu vădit mişcată, arătând că mi-a reuşit mimica, chiar dacă mi-am imaginat-o pe Eve pentru a reuşi obţinerea unui facies convingător.

- Şi Elise are boala poeziilor… Adevărat, şi eu am citit…

- Astăzi merg până la Strug… – o întrerupse fiica adoptivă, aruncând şi-o privire semnificativă, prin care-o implora pe bătrână să înceteze cu persiflările.

Rămas mai târziu doar cu Crescentia, băurăm o vreme ceai în tăcere, după care amfitrioana mă abordă abrupt:

- Crezi că n-am înţeles ce faci?…

- Ce fac? – răspunsei, printr-o altă interogaţie.

- Eşti unul dintre acei oameni instruiţi special, coordonaţi şi monitorizaţi să urmărească şi să izoleze anumite ţinte. Ai început prin a-i câştiga Elisei încrederea, ştiind că niciun om nu e insensibil la aprecierea  ideilor şi gândurilor sale.

- Interesant! – admisei. Deşi nu m-am gândit la asta, pare interesant…

Crescentia rânji, continuându-şi rechizitoriul:

- Da, e interesant! Cunosc şi paşii… E ca-n ştiinţele comunicării, după manual. La început, persuadarea. Numai tu o stimezi, doar tu îi apreciezi cu adevărat modul în care cântă la pian ori în care selectează poeme, doar tu o aperi de pericole, reale sau fictive, doar tu o înţelegi… Apoi, se trece la câştigarea încrederii. Asta se face cu paşi înceţi, în spaţiul privat al chat-ului. După ce-o laşi să-ţi plângă pe umăr, figurat vorbind, îi asculţi atent sau plictisit, scobindu-te-n nas sau scărpinându-te-n cur, nemulţumirile, păsurile, ofurile, neîmplinirile, visele sfărâmate… Apoi, îi construieşti portretul… Ştii la ce este vulnerabilă, ce detestă, ce-i place şi ce nu agreează, de ce se teme şi unde îşi găseşte refugiul… În final, îi obţii userul şi parola de la blog şi… iată!…

Recunosc, demonstraţia mă captivă, deşi nu pricepeam dacă interlocutoarea se ţine de bancuri ori este sincer paranoică.

- De unde vă vin toate ideile astea?…

- Nu încerca să bagatelizezi, căci mă mai uit şi eu pe bloguri!… Mai apoi, după ce ai aflat toate acestea şi ai pus ultima piesă a portretului, începe încercuirea. Cei care până ieri comunicau cu tine primesc informaţii – ca şi cum ar veni din partea ta – că sunt nişte scursori ratate şi că-i suporţi în blogroll numai de sanchi. Toţi cei care au o comunicare oarecare cu tine vor afla că eşti nimfomană, proxenetă, pedofilă, putredă moralmente. Cercul este închis. Nimeni nu-ţi mai spune nimic pentru că ştie sigur, de la cel mai apropiat prieten al tău (nu?) că îl consideri (o consideri) vacă/bou, cretină (cretin), agramat (agramată), lipsită de simţul umorului, îngâmfată, egoistă, fiinţă indemnă din tenebrele existenţialului[2]

- Mă rog… – convenii, de dragul discuţiei. N-am priceput, însă, ce-aş putea face cu parola unui blog…

- Ei, n-ai priceput!… Poţi să-i ştergi din articole…

- Dar, atunci, nu s-ar volatiliza încrederea atât de greu dobândită?…

Crescentia avu un rictus, căutând alte idei:

- Ai acces la IP-uri şi la adresele de e-mail

- Şi ce dracu să fac cu ele? – mă minunai.

- Nu ştiu! Nu eu fac spionaj pe internet…

Socotii folositor să scurtez discuţia:

- Dar, dacă sunt un personaj atât de malefic, de ce mă priveşti, totuşi, cu o poftă nedisimulată?…

Imperturbabila contesă se fâstâci în premieră, apoi ripostă:

- Să nu amestecăm raţiunea cu hormonii! Faptul că-mi pari un tip apetisant nu anulează ce-am spus înainte…

- Însă, nici nu confirmă nimic…

Crescentia decise să schimbe registrul:

- Spune-mi, te rog, ca între oameni serioşi: cu ce ai vrăjit-o pe Elise? Ce i-ai promis?…

- Nimic, ce să-i promit?…

- Ei, doar toată ziua aţi discutat pe messenger!… Ceva i-ai spus tu de i-ai sucit aşa minţile…

Răspunsei printr-un fragment ce-mi păru potrivit:

- Sunt bărbat, şi nu pot spune

câte-mi zise-acolo dânsa.

Ca om luminat la minte

trebuie să am măsură.

Plin de nisip şi săruturi

mă ridicai din nămoluri.

Vântul sur şi stânjeneii

se băteau grozav în săbii[3].

- Lasă-mă cu poeziile tale, că eu nu-s Elise! – izbucni Crescentia.

Îmbujorată de mânie şi hieratică totodată, contesa îmi apăru brusc într-o altă aură, astfel că o sărutai cu patimă.

Peste câteva ceasuri, punându-mă să făgăduiesc că voi avea grijă de Elise, Crescentia decise să mă lase unic moştenitor.

- Elise-i plină de calităţi, însă, când e vorba de administrarea unei averi, n-am nici cea mai mică încredere în ea! E cu totul ruptă de realitate…

Încuviinţai, mărturisind că şi eu aveam o părere similară.

Spre seară, revenită din Viena, Elise se bucură că asperităţile dintre mine şi contesă s-au netezit în mod evident.


[1] Oricât mă străduiesc, de Go-Daigo (1286 – 1339)

[2] Posibil ca acestea să fie aluzii la articole de pe bloguri care ne-au scăpat.

[3] Fragment din Nevasta necredincioasă, de Federico Garcia Lorca (1899 – 1936)

Articole mai vechi

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 118 other followers