Ultimul Mitropolit – 12

Foto: Alice Drogoreanu

XII. Aşteptarea

- Două lucruri fac îndrăgostiţii în taină

Când se întâlnesc mai întâi: surâd,

Apoi se-nfioară. Surâsul curând se destramă,

Rămâne fiorul şi tot mai adânc s-aprinde sufletul lor,

Ce se deschide cu un tremur de aripi.[1]

Repetându-şi stihurile, cunoscute, de altfel, Elise le simţi vibrând mai altfel decât în trecutele dăţi. Dacă oarecând o vrăjiseră imaginile şi prozodia complicată, asemenea mersului strecurat prin pădure, acum poemul o penetră ca o flacără rece şi-şi simţi inima zvâcnind. Însă, nu pofte trupeşti şi nici imbolduri carnale îi dădură ghes, pentru acestea putând oricând să-l solicite pe Vlador[2], valetul cel bine clădit, ale cărui responsabilităţi în castel fuseseră întotdeauna incerte pentru restul personalului, însă cât se poate de limpede lămurite între cei doi. Ajunsă la 27 de ani, Elise tânjea după iubirea supremă, după acea fiinţă menită numai ei cu care, unindu-se, să reclădească întreg cosmosul, întorcându-l la armonia şi puritatea primordiale.

„Anii cei mai frumoşi mi se scurg în van, învârtindu-mă între aşa-zise rubedenii hulpave şi lingăii care vin la Crescentia!” – îşi zise tânăra, simţindu-se înflorită pentru nimeni.

- Părul meu, părul,

scoate scântei foşnitoare,

aprinde-amintirii

tufiş de grozamă-n pustiu.[3]

Într-adevăr, părul fetei era răpitor, în nuanţe de auriuri vrednice de penelul unui Rembrandt, dar, în afară de mângâierile profesionale ale lui Vlador, niciun bărbat pe sufletul său nu i-l sfioră[4].

„Oare de unde vine a sfiora? După sonoritate, cred că din italiană… Unii zic că ar însemna a atinge, pe Google, traducătorul pretinde că ar fi robinet, iar Eve…” – Elise pufni în râs, Eve folosind termenul ca eufemism pentru babardeală[5].

- Eh, dar nu de babardeală-mi arde mie! – oftă fata, prinzând să recite versuri conforme stării ce-o încerca:

Şi care sunt primele mărturii ale inimii tale?

Se leagănă între ieri şi azi,

mută şi streină

şi bătăile ei spun doar

despre desprinderea sa de timp.[6]

Elise Hegel nu-şi cunoscu decât vag părinţii, aceştia plecând amândoi, pe când ea avuse doar vreo patru ani, în Afganistan, ţară din care n-au mai trimis ştiri niciodată şi, fireşte, nici n-au mai revenit. Cum, printr-un fel de tradiţie, se acreditase gândul că cei doi fuseseră ucişi de mujahedini, imaginaţia fiecăruia adăugând slobod detalii abominabile, în sufletul blajin al tinerei crescu, precum dintr-un grăunte, ura cea mai înverşunată faţă de acel neam crud, concomitent cu iubirea necondiţionată faţă de brava Armată Rusă şi, prin extensie, faţă de ruşi în general şi de Cultura lor. De altfel, pentru Elise nu existau decât Cultura germană şi cea rusă, celelalte neamuri fiind socotite vrednice doar de sub-culturi. Evident, în această atitudine era o mare doză de subiectivism, însă trebuie mărturisit că, în ceea ce priveşte muzica, tânăra interpretă de timpuriu şi partituri ale unor compozitori provenind din alte spaţii, având o preţuire egală pentru spanioli ori francezi, de exemplu.

Înfiată de către Crescentia, o aristocrată vieneză, micuţa Elise îşi părăsi pentru totdeauna casa natală din Linz an der Donau, casă despre care avea amintiri cât se poate de vagi: o cameră în care, pe peretele de lângă căpătâiul patului, treceau sacadat umbrele trecătorilor vesperali, azvârlite de un reflector situat peste drum. Dar, pentru copilă, acele umbre păreau entităţi de sine stătătoare, iar bocănitul pantofilor pe caldarâm îl resimţea ca venind de pe acel perete. Doar acea teamă plină de mister îi mai rămase întipărită din acei ani.

Deşi relaţia sa cu Crescentia a fost una destul de afectuoasă, niciodată contesa nu-i devenise cu adevărat o a doua mamă şi, chiar dacă s-a îngrijit de educaţia sa, ba chiar o făcuse cu destulă severitate, între ele se înfiripă şi se statornici în ani un fel de inedită camaraderie. De altfel, Elisei nici nu i-a fost limpede vreodată dacă era într-adevăr rudenie, în vreun oarecare grad, cu mama sa adoptivă, şi nici nu i se explicară raţiunile pentru care fusese mutată în castelul din Viena. Dacă între Crescentia şi părinţii săi fusese vreo înţelegere, ori dacă le promisese ceva în acest sens contesa când cei doi plecară în Afganistan, Elise nu află niciodată şi, în plus, nici nu iscodi.

- Pisicile miorlăie. Semne dau şindrilele.

Capul şi-l înalţă ceţuri îmbătate de smârc.

Înfierbântat, taurul mugeşte în grajd.

Cu tărie de izvor se argintează apa-n urcior.

În unda ferestrei înoată un peşte cu ochi bulbucaţi

Bătrâna oglindă îşi dăruieşte inima de sticlă.[7]

Off! Unde zăboveşti, iubitul meu neştiut? Când voi putea zice şi eu:

Ah,

ochii tăi erau la fel ca scrisorile veşniciei

în fericitele ore le-am rupt eu sigiliul[8]?

*

Aceasta era, în linii generale, starea Elisei când Irina i-a vorbit despre mine pe messenger, cerându-i permisiunea de a-mi da ID-ul ei. Oferta nimerindu-se în cea mai potrivită conjunctură, tânăra moştenitoare acceptă pe dată, fantazând asupra mea şi atribuindu-mi cele mai nobile însuşiri, totodată extaziindu-se la primirea fotografiei mele, imagine de acum aproape douăzeci de ani, după cum socoti buna mea prietenă ca fiind mai inspirat să o facă. Decisiv, însă, cred că a cântărit interesul meu pentru Poezie, deşi hălăduisem în spaţii lirice cărora Elise nu le acordase, până atunci, o prea mare atenţie.

Deşi n-am urmărit aceasta, cumva din pricina mea a intrat şi Elise în atenţia CIA, socotindu-se în mod eronat că ar avea oarecare legătură cu planul de eliminare a Mitropolitului Arhelau.

---

[1] Prima strofă a poemului Îndrăgostiţii de Georg von der Vring.

[2] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[3] Începutul poemului Părul meu, părul de Nelly Sachs.

[4] A sfiora: neologism creat de Oana Stoica-Mujea, cu sens incert şi întrebuinţări multiple.

[5] Babardeală: neologism incert, folosit uneori ca sinonim pentru cangureală.

[6] Finalul poemului Desprinde-te, inimă de Ingeborg Bachmann.

[7] Începutul poemului Lună plină de Richard Billinger.

[8] Finalul poeziei Nu ai fost tu ca… de Paula Ludwig.