Ultimul Mitropolit – 13

Foto: Alice Drogoreanu

XIII. Racila

Înalt Prea Sfinţitul Damaschin îşi savura cafeaua într-o dispoziţie senină, azi putând mânca de frupt fără să se mai ascundă. „Poate merg şi la Vecernie, mai văd eu…” Pe când anticipa o zi liniştită, fu sunat pe mobil de colegul Ciprian.

- Ai văzut? – întrebă acela cam abrupt, pe un ton rău prevestitor.

- Ce?

- Ne ia pe toţi în Racila! Eu, sfinţia voastră, Vichentie, Teopempt, Ambrozie, Grigorie… Cică: Am ezitat multă vreme dacă să public aceste dezvăluiri, socotind că ele vor produce tulburare în Biserica noastră strămoşească, de ale cărei valori suntem cu toţii ataşaţi…

- Cine semnează?

- Cornel Jitariuc.

- Ăla vorbeşte, futu-l în cur? Că n-a mai văzut o biserică de când a fost botezat! Dacă o fi fost… Şi ce zice?

- Spune că va publica un serial de dezvăluiri incendiare despre înaltele feţe bisericeşti. Relaţiile homo şi heterosexuale, scoaterea parohiilor la licitaţie, numirea de protopopi slugarnici, aranjamentele de la admitere, înscenările ticluite preoţilor indezirabili, pactizarea cu eterodocşii… Ne face adunătură de eretici simoniaci!

- De Arhelau ce zice?

- Tocmai, că nu e numit… Păi, cu el ar fi fost normal să înceapă, la ce dosar are ăla! Ambrozie chiar crede că el ar fi fost trompeta.

Damaschin tăcu o vreme, apoi se gândi la un set urgent de măsuri:

- Îl trimit pe părintele Miculea la Jitariuc să negocieze… Dacă nu se lasă, aflăm la ce şcoală merg copiii lui şi punem câţiva seminarişti să-i aştepte când ies de la ore. Apoi, mai vedem. Oricum, ar trebui să ieşim încă astăzi cu un comunicat de răspuns. Îl sun eu şi pe Arhelau, că-l cunosc după intonaţie când minte…

…

Tihna făgăduită de acea dimineaţă se dusese dracului! Până acum, Racila a distrus multe destine, toate atacurile pornite de fiţuică fiind susţinute cu documente de necontestat. Uneori, însă, campaniile încetau brusc, anumite personaje fiind cruţate, semn că este loc de negociere. „Mai mult de cincizeci de milioane tot nu-i dau!” – gândi arhiereul, apoi formă numărul Mitropolitului Arhelau.

- Aţi văzut, Înalt Prea Sfinţite, materialul de azi? – îl întrebă, sărind peste formulele de protocol.

- Am văzut câte ceva pe internet… Sunt stupefiat! Este un atac murdar la adresa Bisericii…

„De care tu nu eşti străin, că-ţi ştiu tonul ăsta de mâţă parşivă!” – gândi Damaschin.

- Poate ar trebui să întocmim un răspuns… – continuă Arhelau.

- Îl facem chiar azi! Vă trec între semnatari?

- Bineînţeles, bineînţeles! Suntem datori să apărăm Biserica de astfel de atacuri imunde!…

…

„Oricum, la o adică, te tragem şi pe tine după noi!” – făgădui Damaschin în gând, apoi se apucă să redacteze ciorna comunicatului:

Subsemnaţii, membri ai Sfântului Sinod, luând act cu îngrijorare de unele atacuri apărute într-o anumită parte a presei laice, ţinem să asigurăm pe păstoriţii noştri de întreagă grija noastră pentru bunăstarea lor materială şi spirituală, respingând categoric insinuările la adresa unor înalte feţe bisericeşti. În duhul creştin ce ne animă, ne reafirmăm hotărârea de a contribui, după puteri, la activităţi cu caracter social, de a spori numărul de parohii, acoperind şi zonele deficitare din acest punct de vedere, de a veghea la continua pregătire a clerului în Conferinţele Preoţeşti, de a tipări cărţi şi broşuri ziditoare de suflet, venind în întâmpinarea nevoilor duhovniceşti ale iubiţilor noştri păstoriţi, precum şi intensificarea dialogului ecumenic cu bisericile surori, pentru un climat de înţelegere şi toleranţă între feluritele confesiuni, într-un autentic spirit european.

Nădăjduind că marea majoritate a bunilor noştri credincioşi nu se va lăsa manipulată de astfel de atacuri nefondate, vom stărui în rugăciunile noastre pentru propăşirea duhovnicească a tuturor şi pentru pacea lumii.

Î. P. S. Damaschin, Î. P. S. Arhelau, Î. P. S. Ciprian, P. S. Ambrozie, P. S. Vichentie, P. S. Grigorie, P. S. Teopempt.

„E bună! O s-o mai pritocească şi Miculea… Oricum, Ciprian n-a pomenit nimic despre masonerie. Păi, nu i-ar fi convenit lui Arhelau, că acolo intra şi el din start… De parcă aşa ar fi curat?… Dar, de Arhelau avem noi vreme să ne ocupăm, să vedem cum rezolvăm cu derbedeul de Jitariuc! Vedem noi care pe care!…”

…

- O să vedem… – conchise Igor de la FSB care, din Papa-Caffe, urmări toate aceste discuţii între arhierei.

Ultimul Mitropolit – 12

Foto: Alice Drogoreanu

XII. Aşteptarea

- Două lucruri fac îndrăgostiţii în taină

Când se întâlnesc mai întâi: surâd,

Apoi se-nfioară. Surâsul curând se destramă,

Rămâne fiorul şi tot mai adânc s-aprinde sufletul lor,

Ce se deschide cu un tremur de aripi.[1]

Repetându-şi stihurile, cunoscute, de altfel, Elise le simţi vibrând mai altfel decât în trecutele dăţi. Dacă oarecând o vrăjiseră imaginile şi prozodia complicată, asemenea mersului strecurat prin pădure, acum poemul o penetră ca o flacără rece şi-şi simţi inima zvâcnind. Însă, nu pofte trupeşti şi nici imbolduri carnale îi dădură ghes, pentru acestea putând oricând să-l solicite pe Vlador[2], valetul cel bine clădit, ale cărui responsabilităţi în castel fuseseră întotdeauna incerte pentru restul personalului, însă cât se poate de limpede lămurite între cei doi. Ajunsă la 27 de ani, Elise tânjea după iubirea supremă, după acea fiinţă menită numai ei cu care, unindu-se, să reclădească întreg cosmosul, întorcându-l la armonia şi puritatea primordiale.

„Anii cei mai frumoşi mi se scurg în van, învârtindu-mă între aşa-zise rubedenii hulpave şi lingăii care vin la Crescentia!” – îşi zise tânăra, simţindu-se înflorită pentru nimeni.

- Părul meu, părul,

scoate scântei foşnitoare,

aprinde-amintirii

tufiş de grozamă-n pustiu.[3]

Într-adevăr, părul fetei era răpitor, în nuanţe de auriuri vrednice de penelul unui Rembrandt, dar, în afară de mângâierile profesionale ale lui Vlador, niciun bărbat pe sufletul său nu i-l sfioră[4].

„Oare de unde vine a sfiora? După sonoritate, cred că din italiană… Unii zic că ar însemna a atinge, pe Google, traducătorul pretinde că ar fi robinet, iar Eve…” – Elise pufni în râs, Eve folosind termenul ca eufemism pentru babardeală[5].

- Eh, dar nu de babardeală-mi arde mie! – oftă fata, prinzând să recite versuri conforme stării ce-o încerca:

Şi care sunt primele mărturii ale inimii tale?

Se leagănă între ieri şi azi,

mută şi streină

şi bătăile ei spun doar

despre desprinderea sa de timp.[6]

Elise Hegel nu-şi cunoscu decât vag părinţii, aceştia plecând amândoi, pe când ea avuse doar vreo patru ani, în Afganistan, ţară din care n-au mai trimis ştiri niciodată şi, fireşte, nici n-au mai revenit. Cum, printr-un fel de tradiţie, se acreditase gândul că cei doi fuseseră ucişi de mujahedini, imaginaţia fiecăruia adăugând slobod detalii abominabile, în sufletul blajin al tinerei crescu, precum dintr-un grăunte, ura cea mai înverşunată faţă de acel neam crud, concomitent cu iubirea necondiţionată faţă de brava Armată Rusă şi, prin extensie, faţă de ruşi în general şi de Cultura lor. De altfel, pentru Elise nu existau decât Cultura germană şi cea rusă, celelalte neamuri fiind socotite vrednice doar de sub-culturi. Evident, în această atitudine era o mare doză de subiectivism, însă trebuie mărturisit că, în ceea ce priveşte muzica, tânăra interpretă de timpuriu şi partituri ale unor compozitori provenind din alte spaţii, având o preţuire egală pentru spanioli ori francezi, de exemplu.

Înfiată de către Crescentia, o aristocrată vieneză, micuţa Elise îşi părăsi pentru totdeauna casa natală din Linz an der Donau, casă despre care avea amintiri cât se poate de vagi: o cameră în care, pe peretele de lângă căpătâiul patului, treceau sacadat umbrele trecătorilor vesperali, azvârlite de un reflector situat peste drum. Dar, pentru copilă, acele umbre păreau entităţi de sine stătătoare, iar bocănitul pantofilor pe caldarâm îl resimţea ca venind de pe acel perete. Doar acea teamă plină de mister îi mai rămase întipărită din acei ani.

Deşi relaţia sa cu Crescentia a fost una destul de afectuoasă, niciodată contesa nu-i devenise cu adevărat o a doua mamă şi, chiar dacă s-a îngrijit de educaţia sa, ba chiar o făcuse cu destulă severitate, între ele se înfiripă şi se statornici în ani un fel de inedită camaraderie. De altfel, Elisei nici nu i-a fost limpede vreodată dacă era într-adevăr rudenie, în vreun oarecare grad, cu mama sa adoptivă, şi nici nu i se explicară raţiunile pentru care fusese mutată în castelul din Viena. Dacă între Crescentia şi părinţii săi fusese vreo înţelegere, ori dacă le promisese ceva în acest sens contesa când cei doi plecară în Afganistan, Elise nu află niciodată şi, în plus, nici nu iscodi.

- Pisicile miorlăie. Semne dau şindrilele.

Capul şi-l înalţă ceţuri îmbătate de smârc.

Înfierbântat, taurul mugeşte în grajd.

Cu tărie de izvor se argintează apa-n urcior.

În unda ferestrei înoată un peşte cu ochi bulbucaţi

Bătrâna oglindă îşi dăruieşte inima de sticlă.[7]

Off! Unde zăboveşti, iubitul meu neştiut? Când voi putea zice şi eu:

Ah,

ochii tăi erau la fel ca scrisorile veşniciei

în fericitele ore le-am rupt eu sigiliul[8]?

*

Aceasta era, în linii generale, starea Elisei când Irina i-a vorbit despre mine pe messenger, cerându-i permisiunea de a-mi da ID-ul ei. Oferta nimerindu-se în cea mai potrivită conjunctură, tânăra moştenitoare acceptă pe dată, fantazând asupra mea şi atribuindu-mi cele mai nobile însuşiri, totodată extaziindu-se la primirea fotografiei mele, imagine de acum aproape douăzeci de ani, după cum socoti buna mea prietenă ca fiind mai inspirat să o facă. Decisiv, însă, cred că a cântărit interesul meu pentru Poezie, deşi hălăduisem în spaţii lirice cărora Elise nu le acordase, până atunci, o prea mare atenţie.

Deşi n-am urmărit aceasta, cumva din pricina mea a intrat şi Elise în atenţia CIA, socotindu-se în mod eronat că ar avea oarecare legătură cu planul de eliminare a Mitropolitului Arhelau.

---

[1] Prima strofă a poemului Îndrăgostiţii de Georg von der Vring.

[2] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[3] Începutul poemului Părul meu, părul de Nelly Sachs.

[4] A sfiora: neologism creat de Oana Stoica-Mujea, cu sens incert şi întrebuinţări multiple.

[5] Babardeală: neologism incert, folosit uneori ca sinonim pentru cangureală.

[6] Finalul poemului Desprinde-te, inimă de Ingeborg Bachmann.

[7] Începutul poemului Lună plină de Richard Billinger.

[8] Finalul poeziei Nu ai fost tu ca… de Paula Ludwig.

Ultimul Mitropolit – 11

Foto: Alice Drogoreanu

I. Dimineaţă ploioasă

II. Conversaţia

III. Procesul

IV. Intervenţie chirurgicală

V. Teodora

VI. C’est plus qu’un crime, c’est une faute

VII. Auri sacra fames!

VIII. Allwissend bin ich nicht, doch viel ist mir bewusst

IX. Moştenirea

X. The Music Box

XI. Studiu aprofundat

Lui George Michael îi devenise evident că ceva mersese prost încă de la început. „Ross şi Charlie nu şi-au îndeplinit misiunile şi, dat fiind că, de câte ori mă contactează, sunt contradictorii, e de presupus că au fost capturaţi. Deja sunt două săptămâni de când ar fi trebuit să revină! Apoi, despre Maestrul Emilio nu se mai ştie nimic, iar tâmpitul de Arhelau îmi scrie că: parcă am auzit ceva… Mă simt ca un novice care-ar juca şah cu un campion! Tot timpul suntem în urmă cu câţiva paşi… Să avem vreo cârtiţă? Le-am spus celor care ştiau de acţiune tot felul de năzdrăvănii, fiecăruia altceva, să văd ce răsuflă şi pe ce filieră mi se întorc vorbele… Dar, nimic! Sau, poate, au greşit cretinii de la decodare. În definitiv, pe Teodora aia nici n-au luat-o în calcul! Dar, chiar dacă au interpretat ei eronat convorbirea, asta n-ar fi trebuit să provoace prinderea agenţilor… Nasoală chestie!”

Măcinat de astfel de gânduri şi simţindu-se neputincios, George decise să studieze din nou convorbirea mea cu Marcel, încercând noi premise de pornire în descifrarea ei. Retras într-un bar, la birou fiind anevoie să gândeşti coerent, ofiţerul revăzu a nu se ştie câta oară transcriptul:

„- Da!

– Vă salut, domnul Vania! Sunt eu, Marcel…

– Salut! Ce oră e acolo?

– E dimineaţă… Ce fac băieţii?

– La fel cum îi ştii. Filaret cu pianul, Onici cu dreptatea, Teodosie mai scrie câte ceva, Caius… în sfârşit… Nimic nou.

– Arhelau ce mai face?

– Nu ştiu, se spune că e bolnav…

– Îi trece lui, n-a mai văzut nimeni drac mort!

– Posibil…

– Teodora a mai zis ceva?

– O mai fi zis, nu ştiu, n-am mai văzut-o…

– Eu mi-am găsit o hispanică şi, de săptămâna viitoare, s-ar putea să am şi ceva de lucru…

– Fain! Mă scuzi acum, dar am o treabă! Salut…”

„Avem, aşadar, pe Marcel în New York, Vania, Filaret, Onici, Teodosie, Caius şi Teodora în Timişoara – asta o fi în Ungaria ori în Bulgaria? -, Elise din Viena, despre care n-am aflat nimic în plus şi care nu apare-n convorbire, semn că – posibil! – o fi fost racolată ulterior. De cealaltă parte ar fi Arhelau, care pare vizat de-o conspiraţie. Lăsând de-o parte interpretările stupide ale celor de la decodare, astea ar fi datele brute. Arhelau e bolnav înseamnă, logic, nu o mai duce mult. Filaret cu pianul s-ar putea referi la tastatură, o fi specialistul lor în computere. Teodosie mai scrie câte ceva arată pe cel care concepe feluritele mesaje şi comunicate ale grupării. Onici cu dreptatea… El să fie călăul? Pe Teodora n-am mai văzut-o… Poate, tipa s-a retras din combinaţie, temându-se de consecinţe, şi-am pus a moaca să fie urmărită… Caius… în sfârşit. Aici, este cel mai evaziv!”

George, în tot acest timp, desenă pe-o foaie iniţialele protagoniştilor, legate între ele prin linii drepte, curbe, şerpuite ori punctate, pentru a-şi pune gândurile într-o oarecare ordine. Brusc, avu o revelaţie:

„Asta e! Caius trebuie să fie creierul operaţiunii, de aia se exprimă atât de prudent în legătură cu el! Şi Vania e doar cu papagalul, cu vorbitul la telefon şi pe mess…”

După ce-şi mai luă un bourbon, experimentatul ofiţer desluşi o altă realitate, care-i scăpase până atunci:

„Vor să comită atentatul în Viena! Ca să abată atenţia…”

Ajuns cu gândurile aici, îl observă apropiindu-se de el pe Charlie de la decodare. „Ce mai vrea şi boul ăsta?” – se întrebă, apoi zise:

- Salut, Charlie? Iei ceva?

- Un gin…

Colegul aşteptă să i se aducă băutura, apoi spuse de ce-a venit:

- Am presupus că eşti aici. Fii atent! Ai noştri au interceptat acum două ore o convorbire telefonică şi-un mail. Ross şi Charlie sunt capturaţi şi urmează ca un anume Igor de la FSB să-i predea unui ofiţer numit Serebriakov, în Timişoara, în faţa hotelului Continental, peste două zile, la ora 18 – ora lor, normal! Igor se va deplasa cu o maşină Logan de culoare neagră, numărul de înmatriculare TM – 14 BSF. În plus, acelaşi Igor de la FSB i-a scris pe mail Mitropolitului Arhelau să aibă în vedere o deplasare la Viena, urmând să-l contacteze înaintea plecării…

George tăcu, sorbind din bourbon şi aprinzându-şi o ţigaretă. „Lucrurile încep să se lege! Igor de la FSB! Trebuia să mă gândesc că-i amestecat şi el… Deci, ne reîntâlnim! De data asta, însă, îţi făgăduiesc că tu vei fi acela căruia îi va părea rău!” Revenindu-şi, îi mulţumi lui Charlie şi, după ce rămase singur, îl sună pe Jeremiah.

- Salut! George… Mă bucur… Auzi, uite care-i chestia: am nevoie de douăzeci de băieţi de la tine… Timişoara. Probabil… cred că în Bulgaria. Joi… Nu, joi trebuie să fie deja pe teren. Cum? Într-un ceas? Bine, ne vedem atunci…

Urmând să se vadă mai târziu cu Jeremiah pentru detalii, George Michael îşi reluă gândurile: „Igor de la FSB! Să mi-l aducă viu! O să-i smulg urechile cu un cleşte înroşit, îi voi scoate ochii cu briceagul, am să-l jupoi de piele, o să-l fac să-şi privească măruntaiele împrăştiate pe pardoseală – pentru asta, va trebui să-i scot ochii mai târziu! -, apoi o să-l întreb: – Ei, cine-i prost acum? Şi el o să mărturisească, nădăjduind încă, în mod ridicol, iertarea: – Eu!”

În toiul acestor vise frumoase, fu sunat de către agentul Charlie, care-i comunică ceea ce deja s-a presupus, că a fost capturat împreună cu Ross, dar că s-a ivit oportunitatea să fugă amândoi.

- Rămâneţi unde sunteţi! – ordonă superiorul. Trimitem după voi…

Ultimul Mitropolit – 10

Foto: Alice Drogoreanu

X. The Music Box

Aşteptat cu multă emoţie de către cei doi agenţi CIA captivi, maiorul Melatov, odată sosit în localitate şi – implicit – în Papa-Caffe, se rezumă să-i privească rece, după care-i ignoră cu totul. Totuşi, din vreme-n vreme-i mai supraveghea, intrând brusc în bucătărie ori în closet, unde cei doi se achitau de corvezi. Deşi, în primele zile, niciodată nu le-a adresat vreun cuvânt, cei doi îşi sporeau râvna de câte ori maiorul intra peste ei, făţărind entuziasmul.

Abia după vreo săptămână, rămas doar cu domnul plutonier-major Onici în Papa-Caffe, îşi aminti de prizonieri şi, însoţit de colegul său, deschise brusc uşa bucătăriei localului. Ross şi Charlie dormeau pe o saltea.

- Ce-i cu ăştia doi aici? – întrebă Melatov, neplăcut surprins, apoi li se adresă: Aţi venit să faceţi burta mare-n Timişoara? Scularea, şi daţi-i drumul în restaurant!

Celor doi li se arătară câteva cârpe şi o găleată, dându-li-se sarcina să facă lună gresia în cele trei săli. Pe când aceştia se apucară de frecat pe jos, cei doi ofiţeri, unul din Poliţia Română, celălalt din FSB, prinseră să-şi facă mărturisiri privind micile secrete ale meseriei.

- La noi – începu domnul Onici -, cel mai mult se foloseşte rotativa. Infractorul e prins cu cătuşele pe-o coadă de mătură fixată pe două mese, şi pe urmă-l luăm la bastoane, căutând să-l rotim cât mai mult. Într-un sfert de oră, spune tot! După ce-şi uşurează conştiinţa, îl mai lăsăm pe mâna gradelor inferioare, ca să nu se răzgândească ulterior…

- Noi folosim cutia muzicală. Ştim şi de rotativă, dar aia-i doar aşa, de încălzire… După ce l-am fezandat pe agentul vrăjmaş, îl dezbrăcăm şi-l introducem într-o nişă în care trebuie să stea drepţi. Odată închisă uşa, a dispărut orice firicel de lumină. Cei mai mulţi se apucă să cânte, de aia-i şi zicem cutie muzicală. Alţii numără, alţii urlă ca proştii… mă rog, fiecare după firea lui. Când individul crede că mai rău de atât nu poate fi, în cutie începe să curgă apă fierbinte. Stă aşa vreo cinci minute, apoi apa se scurge şi este înlocuită cu apă rece… Urmează o oră de pauză, apoi reîncepe alternanţa apei…

- Şi cam cât stau acolo?

- Depinde. După ce urlă că vor spune tot, îi mai ţinem cam vreo oră… Bă, pe voi v-am adus să lustruiţi gresia, nu să trageţi cu urechea la noi! – strigă celor doi agenţi CIA care, cutremuraţi lăuntric, uitară să mai mişte cârpele.

- Hai, lăsaţi cârpele şi mergeţi să vă spălaţi! – interveni domnul Onici, surprinzându-şi colegul.

Când aceia dispărură la toaletă, explică:

- Până mâine, nu mai avem nimic de haleală. Ce-ar fi să-i trimitem pe ăştia să fure un curcan, ceva?

- Ştiu eu? Şi cine-l pregăteşte?

- Tot ei!

Se deciseră să încerce şi, odată reveniţi cei doi, maiorul Melatov îi alinie, le verifică unghiile dacă sunt curate, îl atenţionă pe Charlie să sugă burta, apoi le vorbi:

- Voi mâncaţi curcan de Ziua Recunoştinţei?

- Da…

- Şi ştiţi să-l pregătiţi?

- Eu ştiu – zise super-agentul Ross.

- În regulă! Uitaţi care-i problema: Astăzi e, la noi, Noaptea Recunoştinţei. Şi-am vrea să sărbătorim, după datină. Misiunea voastră e una cât se poate de simplă: Aveţi treizeci de minute să scotociţi prin împrejurimi şi să vă întoarceţi cu un curcan, o raţă, ceva… După aia, în cel mult o oră, să fie pasărea pregătită! V-aţi întors?

Cei doi se codiră, apoi Charlie cuteză:

- Dar, cum să mergem aşa, în izmene?

- Păi, voi ce-aţi vrea? Să trimitem bandiţii la furat în treninguri Lacoste? Poate vreţi şi-o limuzină… V-am hrănit, băi, nesimţiţilor! Vă alimentăm ştiinţific, primiţi o mie de calorii pe zi, şi voi mai aveţi de comentat?…

- Am înţeles, să trăiţi! – se reculeseră cei doi, pornind apoi în noapte să se achite de misiune.

Onici şi Melatov, visând la un curcan la tavă stropit cu vin şi coniac, îşi puseră câte-o bere şi, pentru a le trece vremea mai uşor, prinseră a depăna amintiri din misiuni trecute. Tocmai când maiorul FSB povestea lucruri interesante petrecute într-un sat din Afganistan, prin 1986, la intrare se auziră paşi apropiindu-se.

- Vine păsăretul! – nădăjdui Viorel Onici.

Din nefericire, agenţii erau aduşi cu picioare-n cur de către o patrulă de la Secţia 2 de Poliţie.

- Să trăiţi! – salută sergentul Şiclovan, recunoscându-l pe plutonier. Ne-au spus ăştia că sunteţi aici, dar eram siguri că toarnă minciuni… Cică, i-aţi fi trimis să fure păsări…

Maiorul Melatov sări ca ars:

- Bifoi mati! Unde v-am trimis, mă, nenorociţilor?

- Niciunde! – gemu Charlie, care încasă un pumn la ficat.

- Atunci, ce-aţi căutat noaptea pe afară?

- Ne-am rătăcit! – icni şi super-agentul Ross.

Sergentul Şiclovan interveni:

- I-am surprins tocmai când încercau să escaladeze un gard.

- Bun, ne ocupăm noi de ei! – socoti Onici potrivit să spună. Serviciu uşor în continuare…

Patrula, însă, continuă să zăbovească, privind lung la halbele cu bere nefiltrată. Melatov înţelese aluzia, astfel că întrebă:

- Nu doriţi câte-o bere?

- Ba da! – răspunseră cei patru poliţişti de la Secţia 2.

- Tu – îi zise lui Charlie -, adică nu, că-ţi curge borşul din nas!… Tu, ălalalt, adu-le domnilor câte-o bere!

- Tot din asta, nefiltrată?

- Draci! Timişoreana…

În vreme ce nedoriţii musafiri îşi savurau berea, Melatov le spuse agenţilor printre dinţi:

- Pentru asta, o să mi-o plătiţi voi!

Ultimul Mitropolit – 9

Foto: Alice Drogoreanu

IX. Moştenirea

Poate părea ciudat, însă, deşi Igor plăteşte întotdeauna consumaţia tuturor, o singură dată nu i-a venit prin minte să-mi spună: „Ţine-aici, cincizeci de milioane, să ai şi tu de-o bere!”. Adevărat, şi eu mă jenez să-i cer, sperând, de la o zi la alta, că-mi vor veni cândva şi banii necesari.

Aştept dracu ştie ce. Deşi doar asta fac de săptămâni bune, ciudăţenia perseverenţei mele constă în faptul că deja toate-mi deveniseră limpezi. În sufletul meu mort amintirile-mi sunt balast, prezentul, un moft indigest ce, fără noimă, se preschimbă în trecut, iar viitorul se străduieşte în zadar să-mi făgăduiască, precum cioburile, sclipiri întremătoare.

După ce-am avut parte cam de tot ce-mi dorisem, dintr-o dată îmi mai rămăseseră doar două alternative: s-o sfârşesc în vreun fel, ori să-mi caut o slujbă. Dacă prima posibilitate îşi rânjea, hidos, caracterul tenebros, cea de-a doua era una cu totul de neconceput! Astfel că revin la primul gând, căutând modalitatea de-a profita plenar de pe urma suicidului iminent şi (micime sufletească!) de-a mă sustrage cumva consecinţelor acestuia.

Eu mă trezesc şi caut spre afară

Să văd lumina aurorii clară,

Dar, noaptea-i noapte fără de sfârşit.

În jur e brumă. Frigul s-a-nteţit…[1]

Nu-s întreg la cap! Curând voi pleca pentru totdeauna, şi mie-mi umblă-n minte poeţi vietnamezi, de parcă aş fi puşcaş marin… Bine că nu mi-a trăsnit vreun gruzin!

Bate inima amară, cu mult chin vesteşte clipa –

Cine-mi va-nţelege dorul ascultându-i, vai, clipirea?

Stau de pază la cărare – mă ademenesc vedenii…[2]

E clar, am luat-o razna cu totul! Acum, m-a pălit şi georgianul ăsta… Nu pot să mor astfel, ar fi nedemn! Mai bine beau până-mi şterg toate poemele din cap!

În această stare, neavând chef de companie, m-am retras într-unul din barurile mai izolate de la Perla, cerându-i Adinei un cocteil letal, amestec de bere nefiltrată cu coniac.

Cunosc starea asta, ca unul care-a decis, în mod iremediabil, să-şi curme zilele în mai multe rânduri. Percepţiile se diminuează la maximum, iar înainte-ţi se deschide hăul ce pare să te absoarbă, neant fojgăind de năluci hâde care, invitându-te, promit o desăvârşită singurătate, cu toată paradoxala lor prezenţă. În fine, deşi cunosc starea, este greu de explicat! Oricum, nimic nu-i mai ameţitor decât spectrul tristeţii eterne şi nimic nu este mai iritant decât să fii smuls din această beţie… Familiarizat cu toate ungherele Perlei, Puiu dădu peste mine şi-n cel mai retras bar (complexul are două restaurante şi opt baruri).

- Iarăşi ai luat-o pe arătură? Care-i problema ta? – mă întrebă părintele Puiu, cu obişnuita-i lipsă de tact, după ce se aşeză fără a cere permisiunea sau, în orice caz, fără s-o primească.

- De data asta, gata! Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc! – i-o retezai.

- Cum crezi… Dar, aş vrea să mă faci şi pe mine să pricep… Care-i chestia?

Insistenţa convivului nepoftit mă irită la culme, astfel că decisei să blufez:

- Nimeni nu mă iubeşte!…

- Hă, hă! – se amuză Puiu, în modul cel mai sincer. Uite, Adina te iubeşte… Nu-i aşa, Adina, că-l iubeşti pe domnul Vania?

- Dacă-şi achită consumaţia, îl iubesc! – confirmă crâşmăriţa, condiţionându-şi, totuşi, simţămintele faţă de mine.

- Şi nu doar ea te iubeşte… – plusă părintele. Sunt atâtea văduve pe internet, de ce nu te pui pe ele cu vrăjeala? Sau, cum face Drăgan… Prosteşte puştoaice, le zice că-i dependent de droguri şi că vrea să se lase, iar alea-i aduc bani pentru tratament. După aia, ne tratăm toţi aici, la Perla…

- M-am lăsat de haiducie… – obiectai. Le fraiereşti o dată, pe urmă, iarăşi trebuie s-o iei de la-nceput… Mi-aş dori o relaţie stabilă, am şi eu o vârstă… Văduvele, de regulă, au şi copii, n-o să-i dezmoştenească pe ăia ca să trăiesc eu în lux…

Părintele Puiu mă privi cu aerul său dezaxat, după care, schimonosindu-se într-un ansamblu de rictusuri, abordă tonul său de dojană:

- Acum, ce vrei? Iubirea perfectă? Nu poţi găsi pe una care să şi pompeze-n tine nelimitat, să te şi iubească şi nici să nu întrebe unde pleci ori, mai ales, de unde dracu vii…

- Asta susţinusem şi eu – confirmai.

Amicul se lumină o clipită, părându-i-se că am fi căzut de acord asupra a ceva, abia mai apoi reculegându-se şi dându-şi seama că, prin tot ce mi-a spus, n-a reuşit altceva decât să-mi întărească hotărârea de nezdruncinat.

- Mă duc să mă piş! – spuse după o vreme. Să nu pleci, că mai avem de discutat! Adina, mai adu-i ceva… Ce-a băut până acum?

- Şase cocteiluri letale…

- A, mai merge!…

- Merge – admise Adina -, dar ar fi bine să mai meargă şi domnul Vania la closet, că iară-l năpădesc gândurile şi uită… Marţi s-a pişat pe el…

Puiu-şi apropie nasul de zona vizată şi-o linişti pe chelneriţă expert:

- Are pantaloni curaţi, nu miroase nici dacă-şi dă drumul! Ştiu de la mine, când o mai luam câte-o săptămână cu şpriţul… Se face şi gaură-n pat, că se macerează iarba aia de mare dacă te pişi tot în acelaşi loc, însă nu asta-i problema, încep să-ţi pută pantalonii de zici că-i prăjitură cu amoniac…

Pentru a scurta toată această discuţie sâcâitoare, am decis să merg la toaletă înainte de sosirea următorului pahar. Aici, sinuozităţile urinei în pisoar, precum şi pastilele odorizante, mă făcură să-mi închipui o tânără cu părul blond şi cârlionţat care, într-o odaie în armonie de alburi, arzând arome felurite, mă aştepta pe mine să mă ivesc de nu se ştie unde, pentru a mă iubi cu o iubire mai presus de iubire, precum Anabel Lee, odinioară, pe Edgar.

- Pişatul fără beşini este ca nunta fără lăutari! – filosofă Puiu, exemplificându-şi axioma într-un mod convingător.

Fără legătură directă, îmi trecu prin minte:

Vestit de toate surlele din cer,

Soseşte-omătul şi, gonind pe câmpuri,

Nu stă niciunde; aerul albit

Ascunde munte, codru, râu şi boltă

Şi prinde-n văluri casa din grădină[3]…

Revenit în bar, sorbii din paharul sosit între timp, dornic să-mi redobândesc dispoziţia sumbră de care mă îndepărtasem vremelnic. Obstacol pururi agitat, părintele îşi continuă eforturile de-a-mi zădărnici ambiţiile, expunându-mi crezul său eshatologic:

- Dacă te-arunci, să zicem, de pe bloc, ce-ai rezolvat? Doar, aici e totul! Dincolo… neantul! De fapt, ce ţi-ai dori?

Cu toate că nu eram sigur că asta-mi doresc, expusei viziunea inspirată de pisoar, cu tânăra cea blondă şi casa în nuanţe de alburi, evocându-l, indirect, pe Utrillo. Companionul tăcu încurcat. „Bine, măcar, că nu mai clămpăni!” – îmi zisei.

- Ar fi ceva aşa cum zici – sparse din nou în ţăndări tăcerea -, însă, nu aici! În străinătate…

Ridicai din umeri, în sensul: „are vreo importanţă?”.

- Dacă nu ţi-e lene să te duci până acolo, te pun în legătură!

- Cam pe unde vine? – întrebai, având un gând ascuns. „Dacă-i la dracu-n praznic, să schimb opt autobuze, mai bine-o termin de azi!”.

- Prin Europa, nu mai ştiu exact… O întreb eu azi pe Irina şi-ţi zic mâine… De fapt, ţi-a spus şi ţie despre tipă, data trecută…

Rânjii. Mâine… Ce m-ar putea determina să mai apuc ziua de mâine? Fantasme care m-ar aştepta pe undeva prin Europa?… Dacă uitasem, pe moment, că e vorba despre Viena, printr-o asociere de idei, îmi amintii altceva:

- Drumeţul,

Dând cu ochii de cărarea către adevăruri,

S-a mirat foarte;

Era cotropită de ierburi.

„Aha, şi-a spus el,

Văd că n-a mai trecut nimeni pe aici

De multă vreme”.

Pe urmă văzu că fiecare fir de iarbă

Era ca un cuţit ciudat

Şi „Hm, – a mormăit –

Mai sunt, de bună seamă, şi alte poteci!”[4]

- E faină! – aprecie Puiu. Ai scris-o tu?

- Nu, un tip… – explicai. Ei, spune despre zâna aia, pe care zici că o ştie Irina…

- Exact! Tipa e tânără, blondă, frumoasă şi indecent de bogată. Se numeşte Elise Hegel[5], dar se semnează Heghel, ca să nu tot fie întrebată dacă-i descendentă a filosofului. Ştii că a fost unul…

Ceva auzisem, vag, în trecut, însă aspectul îmi păru irelevant.

- Din partea mea, poate s-o cheme şi Popescu!

- Perfect! – se bucură circumstanţialul codoş. Acum, e o mică problemă, trebuie s-o moştenească pe-o babetă, Crescentia[6]. Dar, treaba e ca şi rezolvată! Fie-i vine sorocul până ajungi tu acolo, fie, văzând cu cine i s-a încurcat pupila, va avea parte de acelaşi deznodământ…

Mă simţii cam şifonat de-o atare apreciere:

- Dar, ce am, sunt ciumat? – protestai.

- Nu, cum să fii ciumat? Ziceam doar aşa… Oricum, vroiam să spun că baba n-o mai duce mult şi, din cum s-a scăpat August Ansgar[7], avocatul femeii, unica moştenitoare va rămâne Elise, respectiv tu…

- Dar, dacă cunoşteai castana, de ce nu te-ai aruncat tu? – întrebai, devenit brusc suspicios.

- Tipa nu-i pe gustul meu, mie-mi plac mai plinuţe… – mărturisi Puiu, iar aici îl crezui, gusturile sale la femei fiind întotdeauna mai mult decât îndoielnice, frizând perversitatea. Oricum, după ce rămâi cu ea, o să te poţi distra plenar, căci mai e o armată de rubedenii care speră să se înfrupte din avere. Numai bine ai pe cine să întărâţi, le poţi livra iluzii şi, dacă eşti deştept, îi faci să se anihileze reciproc şi aduni şi averile lor…

- Asta ar fi simplu, să vedem cum scăpăm de Excrescenţia aia…

- Crescentia – mă corectă Puiu, nereuşind să-şi mascheze bucuria de a mă fi deturnat de la deciziile mele morbide de până atunci, planul schiţat de el acaparându-mă.

- Stăteau întinşi cei doi pe nisip în al zilei temei,

în faţa fabricei de iută prăfuite;

rochia largă de pâslă juca în jurul şoldurilor ei

şi soarele pe ceafa-i îşi zvârlea razele lui ascuţite[8]…

- Aşa te vreau! – îmi zise părintele satisfăcut, trăgându-mi o palmă de încurajare peste umeri. Hai să luăm un coniac! Nu mai lua nici tu porcărie de asta, că de aici îţi vin tot felul de gânduri!…

Curând, închinarăm pentru moştenire şi, în subsidiar, pentru dragoste.

---

[1] Începutul poemului Noapte prelungă de Tranh Te Xuong (1870 – 1907).

[2] Începutul poemului Bate inima… de Alexandr Ceavceavadze (1786 – 1846).

[3] Începutul poemului Viscolul de Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882).

[4] Stephen Crane (1871 – 1900), Drumeţul.

[5] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[6] Personaj din În spatele oglinzii.

[7] Personaj din În spatele oglinzii.

[8] Începutul poemului Vară bogată de Theodor Kramer (1879 – 1959)

Ultimul Mitropolit – 8

Foto: Alice Drogoreanu

VIII. Allwissend bin ich nicht, doch viel ist mir bewusst

De la începutul acestor întâmplări, publicul nu află prea multe. Doar un post de televiziune a prezentat, în cadrul Ştirilor de la ora 17, pe super-agentul Ross, coborând pe coardă de pe blocul meu, explicând că era vorba de un protest disperat faţă de starea infrastructurii, în vreme ce moartea Maestrului Emilio fu prezentată drept gestul unui om fără căpătâi care, nereuşind să se realizeze în vreun fel, a ales să-şi pună capăt zilelor în clopotniţa din curtea Mitropoliei, adăugând că se impune re-târnosirea bisericuţei. Cele două ştiri au fost preluate şi de câteva ziare centrale, însă, desigur, nu avură niciun ecou.

În pofida acestei discreţii, voite ori fortuite, SRI prinse un fir, dându-şi seama că pe teritoriul României se petrece ceva. Deşi agenţii autohtoni nu aflară ce anume s-a petrecut şi-n legătură cu ce ori cu cine, reuşiră, totuşi, să prindă doi indivizi periculoşi, unul transportând două butelii de aragaz în portbagajul maşinii, iar celălalt piratând manele, în scopul comercializării. Cum primul infractor mărturisi că este terorist UCK şi că urma să detoneze buteliile într-un loc aglomerat, pentru a pedepsi nepăsarea concetăţenilor faţă de problema albaneză, cazul fu socotit un succes.

Pe când discutam în Papa-Caffe despre toate aceste amănunte, Igor de la FSB apucă chitara şi, pornind acordurile unei romanţe, lăcrimă şi începu să ni se destăinuie:

- Mă roade o tristeţe colosală! Nimic nu are sens, pretutindeni e doar nimicnicie! Am patruzeci de ani… Şi? De două decenii tot neutralizez agenţi CIA, în special, ei trimit alţii, îi neutralizez şi pe ăia, iar vin alţii… Ca un mecanism conceput să macine în gol. Aş vrea să fac ceva important, care să rămână în Istorie! Munca agentului este cea mai perfidă! Oricâte succese ai avea, nu se vorbeşte niciodată despre ele… Totul se preschimbă într-o ştire banală, care nu are nicio legătură cu realitatea, sau, uneori, într-o ştire spectaculoasă, dar la fel de nerealistă…

- Păi, ăsta-i mersul lumii, ce-ai vrea să faci? – întrebă domnul plutonier-major Onici, muncit deseori de stări similare.

- Nu ştiu… Poate, să cumpăr o echipă modestă de fotbal, să investesc şi, în vreo doi ani, să cuceresc Champions League…

- Hm, costă! – făcu, sceptic, Teodosie.

- Dă-i dracului de bani! Cât poate să coste? Vreo douăzeci-treizeci de miliarde… Scârţ! Nici nu simţi… Problema-i alta… Dacă eşti agent, nu prea-i bine să ieşi în faţă, ca Roman Abramovici. Apoi, aş vrea o echipă modestă, să fac vâlvă. Una cu un oarecare nume n-ar fi pentru mine. S-ar zice că am prins momentul oportun, că am beneficiat de pregătirea anterioară a jucătorilor şi că eu doar am cules laurii, prostii din astea…

Intervenii, propunându-i să cumpere Laminorul Nădrag, echipă în pragul desfiinţării, dar cu posibilitatea reînscrierii în Campionatul Judeţean. Fireşte, ar trebui vreo patru sezoane ca să ajungă-n Champions League, însă şi-ar putea cumpăra locul din al doilea an, în dauna vreunei echipe falimentate. Şi, continuai, ar putea ajuta Rapidul să falimenteze, infiltrându-i un cal troian, cu cele mai bune recomandări posibile. Problema ar fi că nu prea mai sunt suporteri în Nădrag…

- Ăsta n-ar fi un impediment! – zise Igor. Trag o fabrică de armament şi câteva cartiere de blocuri şi-am avea imediat un municipiu… Chestia e că n-aş ieşi în faţă. M-am gândit să-l pun pe Arhelau în vitrină, ca patron, dar tot mai poate răsufla câte ceva. Mi-ar trebui o diversiune, măcar până fac tranzacţia şi aduc jucători, pentru ca atenţia lumii să fie îndreptată în altă direcţie.

- Nu s-ar putea, să zicem, ca un azil de bătrâni din Elveţia să sară în aer? – întrebai.

- Ba da, s-ar putea, însă asta se uită după două zile… Eventual, dacă mai punem şi vreo şcoală şi două bănci…

Deodată, Igor intui întreg scenariul:

- Perfect! Se vor isca întrebări! Cine-a făcut-o? De ce într-o ţară renumită pentru neutralitatea sa? Şi toate indiciile vor duce către UCK! Se va face legătura cu psihopatul vostru cu buteliile… Obama va zice că câr, că mâr, dar analizându-se cu teste ADN rochia nu se ştie cărei dame de la Casa Albă, va rezulta că nu-i tocmai un înger… Încolţit, va ordona acţiunea de pedepsire a teroriştilor. În vreme ce NATO va bombarda Tirana, noi preluăm controlul în Irak şi Afganistan, Grecia ia în totalitate Insula Cipru, iar Serbia se raliază campaniei împotriva terorismului rezolvând problemele din Kosovo… Între timp, eu întăresc Laminorul – i-aş putea schimba şi denumirea, da-i mai mişto să umileşti Real Madrid şi Chelsea cu o echipă numită Laminorul -, şi poate mai cumpăr NBA şi Las Vegas. În final, cădem la pace cu americanii şi le cumpărăm cereale cu banii lor, spălaţi prin băncile controlate de noi… Excelent plan!

- Şi lipsit de orice risc… – adăugai. După modelul Beslan.

Igor îşi aminti cu nostalgie de Beslan, dar socoti că nu e cazul să dezvolte subiectul.

- Iar în 2011, cupa va fi la Nădrag! – conchise domnul Onici.

Entuziasmat de viziune, Caius prinse să aclame:

- Ole, ole, ole, ole!…

Dar domnul plutonier îi aplică o palmă peste ceafă şi-l domoli:

- Taci, bă, din gură!

În tot acest timp, Melatov purtă o discuţie cu cei doi prizonieri într-o încăpere anexă.

Ultimul Mitropolit – 7

Foto: Alice Drogoreanu

VII. Auri sacra fames!

Adevărat prinţ al Bisericii, vlădica Arhelau se dezobişnui încă din seminar de a vorbi cu „futu-i”, racilă duhovnicească pe care-o compensa, de câţiva ani, dând câte-o muie pe bloguri, intrat de pe servere anonime, pentru a nu putea fi identificat. Totuşi, era mai mult plăcerea de a tasta măscărale, deoarece pretutindeni era trecut la spam ori editat, astfel că rareori mesajele sale ajungeau pe monitoare.

Într-o seară de iulie, după ce făcu un tur al blogosferei, Mitropolitul îşi aminti să-şi verifice mail-ul. Tastă ID-ul: arhelau_666, parola: marelearhitect1923, şi intră. Printre obişnuitele mesaje ale lingăilor autohtoni, îi atrase atenţia o epistolă intitulată: Very Important. Se ridică în picioare, murmurând un „Să trăiţi!”, căci semnatar era georchell, şi citi fără a îndrăzni să se reaşeze în fotoliu:

Father, păzeşte-ţi curul! Am aflat de o conspiraţie, cu ramificaţii internaţionale, împotriva ta. L-am informat pe Maestrul Emilio cu detaliile, acesta urmând a te contacta. Ieşi din sediu doar atât cât este strict necesar, schimbă mereu rutele, decide direcţia în ultimul moment şi fereşte-te de sifoanele din Mitropolie! Te avertizez, treaba e groasă rău! Cu bune urări, G. M.

- Futu-i! – îşi îngădui Arhelau să exclame, fiind singur în toată aripa palatului mitropolitan.

În pofida îngrijorării ce-l cuprinse, lesne de înţeles, Arhelau merse peste puţin timp la culcare, frunzări foaia bisericească locală, Adormirea Maicii Domnului, îl înjură în gând pe redactorul-şef, pe care-l alesese tocmai pentru lipsa lui de simţ critic, apoi adormi adânc. Pentru cunoscători, acest somn era semnul că, peste zi, arhiereul îl lucrase pe careva, deoarece de decenii bune somnul nu se mai lipea de Arhelau dacă peste zi nu făcuse un rău. Din fericire, insomniile sale sunt rare!

Biografia înaltei feţe bisericeşti este interesantă în simplitatea sa. Aderând la Frăţiile de Cruce în anii seminarului, coincidenţa făcu ulterior ca Securitatea – numită pe atunci Siguranţă – să-i afle doar pe colegii săi, trimiţându-i la reabilitare prin diverse aşezăminte, în vreme ce tânărul absolvent de seminar îşi începu strălucitele studii universitare. Dacă unii colegi de facultate mai dispărură între timp, unii definitiv, Arhelau absolvi ca şef de promoţie. După o scurtă perioadă petrecută la catedra de Patrologie, se făcu remarcat pentru convingerile sale ateiste şi i se sugeră că ar fi potrivit pentru tronul de arhiereu, propunere pe care o acceptă, asumându-şi în contrapartidă unele angajamente. Iniţial un fel de slujbaş remunerat al Securităţii, Arhelau ajunse, în ani, să vorbească de la egal la egal cu înalţii ofiţeri, fiind apreciat în special pentru munca desfăşurată în parohiile din diaspora, pretutindeni reuşind să învrăjbească şi să semene neîncrederea reciprocă. Din 1990, vechea lume destrămându-se, vlădica fu multă vreme ezitant, astfel că poza când în tradiţionalist, când în ecumenist, se pomenea fie republican, fie monarhist, intră în Masonerie în vreme ce-o condamna la Conferinţele Preoţeşti şi, într-un cuvânt, se stabiliză destul de greu.

Fireşte, turma îl idolatriza, deoarece, dezinteresat întotdeauna de dogme, îşi găsi o ocupaţie din observarea cu acribie a ţinutei. Reverenda clericului trebuia să fie impecabil călcată, pantofii lustruiţi, ciorapii negri, cămaşa albă, unghiile tăiate, barba atent aranjată… Astfel de lucruri plac mulţimii, fiind evidente oricui, pe când dogmele se adresează doar unui grup restrâns de iniţiaţi.

Clopotul sună pentru Utrenie, trezindu-l pe arhiereu. Deşi participa rareori la slujbă, se obişnui în timp cu dangătul, observând imperceptibile diferenţe calitative, funcţie de starea vremii.

De prima dată mi-a sunat mai altfel,

Mai cenuşiu, mai şters, deşteptătorul…

Uneori, Arhelau se trezea cu astfel de frânturi de versuri în minte, însă niciodată nu se gândi în mod serios să încerce să definitiveze vreun poem. Oricum, se obişnui să numească clopotul bisericuţei din curtea Mitropoliei „deşteptător”.

„Dar, astăzi chiar că sună clopotul nu ştiu cum! E înfundat şi, parcă, nici ritmul nu-i acelaşi… Să-i spun maicii Veronica…”

Cum uneori, în dimineţi, se uita întâi dacă n-au apărut noutăţi în blogosferă, merse în birou cu gândul de a-şi porni computerul. Aici, avu o surpriză: computerul era deja pornit şi un domn îi frunzărea fişierele cu poze gay.

Fire în general optimistă, vlădica gândi cu rapiditate şi opină, amăgindu-se, că oaspetele este ajutorul făgăduit pe mail de către ofiţerul CIA George Michael.

- Maestrul Emilio? – întrebă după o vreme.

- Nu.

- Mancuso de la FBI? – mai încercă.

- Nici. Igor de la FSB. Stai jos!

„Unde?” – întrebă arhiereul din priviri, căci fotoliul îi era ocupat. Igor înţelese şi-i spuse explicit:

- Ai acolo scăunelul! Sau, vrei să ţi-l aduc eu?…

- Nu… – îngăimă Arhelau.

Igor tăcu o vreme, lăsându-l pe ierarh să-şi savureze postura umilitoare, apoi îi comunică noutăţile:

- Maestrul Emilio s-a spânzurat în clopotniţă. Ai aici scrisoarea în care explică lumii că pentru el viaţa nu mai avea sens şi-şi cere iertare pentru gestul său familiei, rudelor şi fraţilor masoni. Poate vrei s-o publici în gazeta voastră…

Arhelau înlemni, privind foaia ce-o primise. Era, incontestabil, scrisul Maestrului, însă în mod evident conţinutul îi fusese dictat.

- Iar aici – îi întinse Igor o altă foaie – ai o listă de episcopi despre care trebuie să răsufle în presa de scandal lucruri murdare… Avem încredere în tine!

Arhelau parcurse lista: Vichentie, Teopempt, Grigorie, Ambrozie, Damaschin, Ciprian…

- Dar… – reuşi să spună după o lungă tăcere -, sunt toţi fraţii francmasoni din Sinod…

- Şi? Treaba lor, e democraţie! Noi respectăm libertatea fiecăruia! Ţi-am zis ce ai de făcut şi sper că nu va fi nevoie să mă repet!…

- Desigur, am înţeles… Mi-aş îngădui, însă, să vă întreb: Cum aţi pătruns aici?

- Prin metode specifice – îl lămuri Igor şi, terminând de descărcat din computer câteva fişiere pe stick, adăugă: Trebuie să plec. Te mai caut eu când va fi nevoie. Oricum, ar fi bine să chemi pe cineva priceput, să-ţi şteargă toate prostiile de pe hard. Sunt mulţi oameni răi şi s-ar putea, aşa octogenar cum te afli, să dai de belele!…

Ultimul Mitropolit – 6

Foto: Alice Drogoreanu

VI. C’est plus qu’un crime, c’est une faute

O vreme, ne amuzarăm pe seama celor doi prizonieri, super-agentul Ross şi agentul Charlie, Igor aducându-i în Papa-Caffe pentru a ajuta la munci. Deşi bucătăria localului era, firesc, dotată cu apă curentă, cei doi erau trimişi să aducă apă de la fântână, „ca să iasă mâncarea mai gustoasă”. Totuşi, varza şi turtoiul pentru ei se făcea cu apă de la chiuvetă. În momentele de răgaz, îi puneam să se lupte, noi pariind, iar învingătorul urmând să se aleagă cu un langoş, în vreme ce învinsul mergea să spele vasele ori closetele.

- Uite, ce frumos! – observă domnul plutonier-major Onici. Aici, învăţaţi amândoi lucruri utile, nu să vă împuşcaţi singuri ori să vă ţineţi după femei!…  Dar – îl întrebă pe Igor -, n-ar trebui să-i tundeţi?

Oaspetele nostru conjunctural mărturisi că nu s-a gândit la acest detaliu, însă îi păru pertinentă observaţia, cei doi vrăjmaşi ai omenirii fiind tunşi la zero în aceeaşi zi de către Caius, cu o maşină manuală fabricată în anul 1920.

- Arătaţi mai bine acum! – aprecie plutonierul în final. E mai tineresc, mai luminos… Nu cum eraţi înainte, ca nişte beatles-i, de-i era frică omului să se întâlnească cu voi pe stradă! Or, de ce să speriaţi lumea, că doar voi n-aţi făcut rău nimănui?…

În aceeaşi zi, Ross trebui să-şi anunţe superiorul de la Washington că şi-a îndeplinit misiunea. George se arătă încântat şi-i ceru super-agentului Ross să ia legătura cu Charlie şi să se asigure că Arhelau nu este ameninţat.

- Ştii unde să dai de el? – întrebă George Michael.

- Ştiu… – răspunse Ross, privind cu tristeţe către Charlie care, ceva mai încolo, tocmai curăţa cartofi într-un lighean, dat fiind că pe seară se anunţară oaspeţi în local.

- Cred că astăzi vine şi Melatov… – spuse Igor indiferent, în vreme ce agenţii CIA se apucară să lucreze cu râvnă sporită.

Urmă mai apoi festinul de rutină, Filaret deschizând recitalul de seară cu Für Elise.

Afumat, a doua zi săvârşii o greşeală. Nu-mi amintesc pe ce blog am dat peste comentatoarea Irina şi, din aproape în aproape, am reuşit să ajung la ID-ul ei de Messenger. Mi-am făcut o scurtă prezentare cosmetizată, spunându-i că am petrecut multă vreme în Viena şi, pentru a mă da sensibil, i-am trimis un fişier MP3 cu Für Elise, piesă pe care-o aveam în minte din ajun. Toate acestea poate n-ar fi însemnat mare lucru, însă, cu aburii de coniac încă în cap, uitai să urmez sfatul lui Igor şi să-mi schimb nick-ul, astfel că semnai Vania…

…

- Futu-i! Trăieşte! – exclamă George Michael, avertizat asupra relativ nevinovatei mele discuţii de pe mess. Şi e băgată şi-o oarecare Elise din Viena… Firesc, acolo-i episcop Christoph Schönborn! Niciodată n-am avut încredere în individ! Să le zic la ai mei să afle şi cine-i Irina… Dar, dacă Ross mi-a dat date false, înseamnă că a fost capturat! Poate l-au prins şi pe Charlie… Treaba se împute tot mai rău!

Importantul ofiţer CIA se foia neputincios prin birou, gânduri dintre cele mai sumbre năpădindu-l.

„Emilio! La el trebuie să apelez! Deşi, dacă mă rog de masoni, iarăşi va trebui să le întorc serviciul înzecit… Mai bine mă rezum la o informare şi-i las pe ei să decidă. În definitiv, Arhelau e şi francmason, printre multe altele… Au tot interesul să-l protejeze”.

…

Dacă astăzi pot recunoaşte cu deplină sinceritate că am greşit, pe atunci nici nu-mi trecea prin gând că mă expun, deşi întâmplarea cu Ross apărut intempestiv în cadrul ferestrei mele şi aţintind asupra mea un revolver ar fi trebuit să mă avertizeze şi să fiu mai prudent. Totodată, Ross a avut şansa de partea sa când l-a atacat Nataşa, căci altfel ar fi fost lichidat de către Igor.

Socotind istoria de spionaj ca şi rezolvată, îmi dădui întâlnire cu Irina la Perla şi, din primul moment, amândurora ne-a fost limpede că va urma o legătură lungă, făgăduind voluptăţi nemaiîncercate, dar şi sinuozităţi. Între altele, Irina depindea de banii părintelui Puiu şi, deşi amănuntul poate părea secundar, fu de natură să mă indispună. Apreciai, în schimb, francheţea cu care noua mea cunoştinţă mă puse la curent cu detaliile sordide.

Când în local apăru chiar Puiu, depusei un oarecare efort pentru a mă arăta entuziast şi, mai mult, să-l poftesc la masa noastră.

- Ce fain că vă ştiţi! – spuse el exuberant. Mai ştii – îi zise Irinei -, că-ţi povesteam în Zentropa despre Vania? El e ăla despre care-ţi spuneam că scrie cărţi grozave…

- Parcă… – admise Irina, mai mult pentru a scurta eforturile protectorului său de-a improviza. V-aţi cunoscut la Viena?

„Sper că nu zice vreo prostie!” – îmi spusei.

- Draci, la Viena! Adică, parcă ne-am văzut şi-acolo…

Mitoman versat, Puiu şi-a dezvoltat gândirea astfel încât, în orice împrejurare, să protejeze eventualele fabulaţii ale semenilor.

- O cunoşti pe Elise din Viena? – mă întrebă Irina pe mine, de data aceasta.

- Nu. De ce?…

- Aşa… Vorbeai pe mess despre Viena şi mi-ai trimis Für Elise… Eu chiar am o prietenă Elise în Viena.

- Ei, prietenă!… – interveni părintele. O ştii de pe internet, cum l-ai cunoscut şi pe el… Mie, nu ştiu… Nu-mi place! Oi fi mai bătrân, dar nu prea stau pe comp, mai bine mă uit la televizor…

Discuţia continuă în aceeaşi notă. Nu mai ştiu ce-am consumat, permanent resimţind iritarea de-a-mi vedea comesenii pipăindu-se nestingheriţi, în vreme ce eu trebuia s-o fac cu fereală, pe sub masă. Cum la un moment dat am nimerit peste mâna lui Puiu, acesta se crispă, neînţelegând ce semne vreau să-i fac. Când Irina merse la toaletă, improvizai o explicaţie:

- Am vrut să-ţi atrag atenţia să nu zici despre Rodica! Nu de alta, dar mai zice că-s unu’ care agaţă toată ziua tipe pe mess…

- Şi ce? N-ai voie?

- Nu de asta, dar se mai poate întreba ce fel de popă eşti tu dacă ai aşa prieteni?

- Asta, da, e-adevărat!

Irina revenind, Puiu începu să ne povestească istoria cu procesul dinaintea Consistoriului Eparhial.

- Îl cunoşti pe agentul Charlie? – întrebai mirat.

- Draci! Ce agenţi? Am născocit eu o poveste… Da’ să-l fi văzut pe Mitropolit ce mutră a făcut!…

Ultimul Mitropolit – 5

Foto: Alice Drogoreanu

V. Teodora

După ce l-a părăsit pe Marcel, Teodora savură o vreme solitudinea. Concubinajul lor durase câţiva ani, însă relaţia dintre ei ar putea fi denumită mai degrabă drept epidermică. Dacă nu neapărat complementari, totuşi, armonizabili fizic, cei doi n-au prea avut ce să-şi comunice în tot acest răstimp, iar certurile pentru telecomandă fură rezolvate cavalereşte, Marcel optând să petreacă mai multă vreme în Papa-Caffe.

Vărsătoare de Februarie, Teodora are şi mania dereticatului perpetuu, obicei care nu doar că scoate din sărite pe aproape orice bărbat, dar îl pune adeseori în situaţia absolut ingrată de a nu-şi găsi nimic din cele de neapărată trebuinţă. Telefonia mobilă, totuşi, a mai diminuat din acest neajuns. Pe timpuri, dacă-ţi intra concubina în tură, nu prea mai aveai modalităţi să discuţi cu ea câteva ceasuri, astfel că diploma de bacalaureat, buletinul sau cureaua de la pantaloni urmau să fie găsite cine ştie când.

Dacă ar fi să ne luăm după cei doi, fiecare ar fi putut alcătui o lungă listă de neajunsuri ale celuilalt, unele evidente oricui, altele receptate în mod subiectiv. Însă, Marcel şi Teodora aleseră, aşa cum este elegant, să nu se bălăcărească public odată despărţiţi, poate doar în primele zile şi cu o anume moderaţie, mai mult spre a-şi împăca propria conştiinţă şi-a se convinge că au avut dreptate – deşi Marcel se trezise în faţa faptului împlinit, el fiind cel părăsit. De altfel, la scurt timp după sistarea menajului, bărbatul emigră.

Apropiindu-se de patruzeci de ani, Teodora privi primele luni ca pe o binevenită odihnă, dar, mai apoi, viaţa urmându-şi cursul, simţi nevoia să-şi complice existenţa, începând să-şi caute pe internet suflete compatibile. Fixându-se la circa opt curtezani, autohtoni ori din diaspora, începu să povestească cu aceştia pe Messenger ceasuri îndelungi, timp în care-şi expuse opiniile despre viaţă, preferinţele muzicale, condamnă ipocrizia multor semeni, milită pentru pacea lumii şi, desigur, îşi povesti micile întâmplări de peste zi ori unele amintiri. Astfel, se plânse tuturor de fostul său iubit, de modul în care acela nu era în stare să facă o cafea fără să murdărească aragazul, de veşnicul miros de cârciumă din haine – ba impregnat până şi-n piele! – şi, în general, de toate micile mizerii domestice. Despre personaj spunea că nu mai ştie mare lucru, că e pe undeva prin SUA, parcă-n New York, şi că nu s-ar mira să-l revadă într-o zi la ştiri ca autor al cine ştie cărui act reprobabil. În altă ordine de idei, se felicita că n-a ajuns până la Cununie cu individul.

- Acum, mă puneam rău şi cu Arhelau… – spunea deseori, deşi curtezanii nu prea erau la curent cu organizarea noastră bisericească.

Toate aceste discuţii atraseră atenţia lui George Michael.

- Asta-i fufa individului! Şi, firesc, îi poartă şi ea grija lui Arhelau! Cretinii de decriptori au ignorat-o cu totul, deşi în conversaţia cu agentul Vania era personaj cheie!… Teodora a mai zis ceva? Asta le-a scăpat cu totul, idioţii dracului! Eu trebuie să descâlcesc toate iţele, că ei sunt ocupaţi să ceară suplimentări de fonduri! Este limpede oricui că tipa-i parte din conspiraţie… Şi, dacă ajungem la ea, s-ar putea să iasă şi Marcel din ascunzătoare…

Cum super-agentul Ross întârzia să-l contacteze („Sper că n-a dat-o-n bară!”), transmise lui Charlie (diferit de tizul de la decodare), aflat deja în Timişoara, să fileze neîntrerupt ţinta Teodora, să-i afle contactele şi locaţiile, urmând să-i transmită noi ordine ulterior.

Cititorul atent îşi aminteşte că părintele Puiu vorbise, înaintea Consistoriului Eparhial, despre un agent Charlie care trebuia să dispară discret din Zentropa. Facem aici necesara menţiune că totul este o pură coincidenţă, Puiu rostind numele absolut la plesneală şi neavând nici cea mai vagă idee că, în Timişoara, chiar foiau agenţi CIA.

…

Deşi mare iubitoare a emisiunii Dansez pentru tine („De când am scăpat de bou, pot şi eu să mă uit fără să mi se spună că-s proastă!”) şi aproape deloc dedată filmului de acţiune („Violenţe gratuite! Oare oamenii chiar nu se pot înţelege între ei cu vorba bună?”), Teodora observă totuşi că acelaşi individ începuse s-o însoţească pretutindeni. În troleibuz citea un ziar, pe stradă părea a privi la vitrine, la piaţă, mozolea marfa de pe tarabe, necumpărând niciodată nimic, iar în faţa casei se plimba încolo şi-ncoace, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. „O fi vreun obsedat!” – îşi zise femeia cu îngrijorare, adăugându-şi, prevăzătoare, spray-ul paralizant în poşetă. După vreo săptămână, deşi o teamă firească o încerca încă, începu să se şi amuze pe seama lui, umblând te miri pe unde doar ca să-l observe ţinându-se-n urma ei ca un căţel. Brusc, îi veni gândul să intre în gang, către Strada Arieş. Acolo se opri şi, când se ivi silueta urmăritorului, îi pulveriză spray-ul iritant în plină figură după care, apucându-se să-l altoiască cu poşeta, îl întrebă cu mânie:

- Ce vrei, băi, obsedatule, nu-ţi mai ajunge scrotul?…

Deodată, un tip atletic apăru de nu se ştie unde, îl înşfăcă pe agresor de guler şi-i zise femeii:

- O fi vreun admirator timid, de vreme ce vă urmăreşte de atâta vreme fără să declare ce anume doreşte…

Revenindu-şi oarecum, agentul Charlie prinse să tremure, reuşind să îngaime, în vreme ce-şi udă pantalonii:

- Igor de la FSB!…

Ultimul Mitropolit – 4

Foto: Alice Drogoreanu

I. Dimineaţă ploioasă

II. Conversaţia

III. Procesul

IV. Intervenţie chirurgicală

În mod evident, rana super-agentului Ross avea nevoie de îngrijire.

- Păi, să te reparăm! – zise Igor de la FSB.  Ce să facem?… Dar, după aia, te întâlneşti cu Melatov. După ce te vezi cu el, să te mai repare şi ai tăi!

- Nu s-ar putea să mă baţi tu? – sugeră super-agentul.

- Nu prea… Avem şi noi repartizate sarcini specifice. Apoi, mi-ar fi şi nu ştiu cum, doar ne cunoaştem de vreo douăzeci de ani! Chiar, îmi pare rău că te-am cam zgâlţâit atunci! Dar, eram şi eu tânăr, plin de idealuri, războiul rece abia se încheiase… Prostii! Dacă mă gândesc bine, niciodată nu v-am detestat pentru că eraţi capitalişti, doar din cauză că sunteţi cretini…

Cu gândul la operaţia iminentă şi la revederea cu Melatov, Ross nu avu nicio obiecţie.

- Să discutăm, acum, despre rana ta… – reveni Igor la subiectul cel mai arzător. Unde vrei să te duc, la spital, ori la o clinică particulară?

- Care e diferenţa?

- Cum să-ţi explic? N-ar fi diferenţe majore. În sensul că scapi oricum. La spital, cum nu ai cetăţenia, nu te pot interna, dar în final te vor lua la urgenţe. De regulă, acolo se recurge la amputare…

- Şi la clinică?

- Acolo te face ca nou, dar costă ceva…

- Am CAS-ul… – încercă agentul CIA.

- Ăsta-i valabil în America, dacă vroiai să beneficiezi de el trebuia să te împuşti la tine-acasă. Dar, tu te-ai împuşcat în România…

- Aici nu-i Timişoara? – se miră super-agentul.

- Ba da, localitatea. Dar, ţara se numeşte România. E undeva prin Europa…

- Aha!…

- Ei, te-ai decis?

- Mergem la clinica particulară!

- Excelentă alegere!

…

Doctorul Sântimbreanu părăsi spitalul de îndată ce-l apelă Igor, sosind la clinică.

- Are CAS? – îl întrebă pe Igor.

- Nu, dar rezolvăm de pe laptop. Transferă-i domnului doctor o sută de mii… Şi-a abandonat şi tura ca să vină să-ţi ajute…

Oftând, super-agentul mută suma în contul indicat. Medicul căpătă pe dată o mină mai senină şi, brusc, păru să-l observe şi pe pacient.

- Îmi pare rău că nu avem anestezic! – spuse după o vreme. Dar, cu o mică atenţie, poate găsesc pe la colegi…

Nefiind la prima misiune în Răsărit, Ross mai scoase şi două bancnote de câte o sută de dolari. Doctorul Sântimbreanu luă banii, ieşi pentru un timp, apoi reveni cu o sticlă de Monopol şi-un cilindru de cauciuc.

- Trage de-aici cât poţi, şi pe urmă muşcă chestia asta! – îi zise rănitului, după care adăugă: Ce breloc fain ai! Nu mi-l dai mie?

În timpul intervenţiei, Ross se ţinu destul de bine, deşi faţa-i fu inundată de sudoare şi ochii de lacrimi. Printre dinţii încleştaţi pe cilindrul de cauciuc se prelingeau bale, astfel că Igor ajută punându-i sub cap o bucată de muşama.

- Gata! – rosti doctorul satisfăcut, terminând de cusut incizia. În două săptămâni poţi să dansezi! Glonţul îl duc băieţelului, are unsprezece ani…

Super-agentul, livid, mulţumi în gând Cerului, apoi înclină capul, trădând o enormă suferinţă, către restul din sticla de Monopol. Igor îi dădu recipientul, încurajându-l:

- Bea tot, şi pe urmă te mai odihneşti cât ne luăm noi cafeaua… Încearcă să te refaci, că ai de spălat coridoarele! Te-a mai contactat George Michael?

- De unde-i cunoşti numele? – se miră americanul.

- Nu ştiu. Aşa mi-a venit… Dar, n-ai răspuns la întrebare.

- Nu. Trebuie să-l contactez eu…

- Păi, cât te mai odihneşti, dă-i drumul. Zici că ai întâmpinat ceva probleme, dar că în câteva zile vei anihila ţinta… Şi pe unde spuneai că-i buncărul ăla al lui?…