Pilda călătorilor

Foto: Alice Drogoreanu

Asemănatu-s-a lumea aceasta cu şase călători care, luându-şi bagajele lor, au suit într-un compartiment de tren. Dar trei dintre ei erau neghiobi şi trei înţelepţi. Cei înţelepţi, făcându-şi bagajul, şi-au luat şi merinde îndeajuns. Iară neghiobii porniră fără de merinde la ei. Şi, zăbovind naşul oareunde, cei înţelepţi începură să mănânce. Deci, poftind, după o vreme le ziseră lor călătorii cei neghiobi: „Daţi-ne şi nouă din mâncarea voastră, căci, iată, ne sfârşim de foame!” Dar cei înţelepţi le-au răspuns, zicând: „Nu, ca nu cumva să nu ne rămâie nouă îndeajuns. Ci, mai bine, mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi-vă…”. Iar în prima staţie, neghiobii coborâră la un chioşc de pe peron. Însă fiind acolo coadă mare şi naşul fluierând, uşile s-au închis şi trenul porni fără cei trei. Iar călătorii cei înţelepţi ajunseră la destinaţie sătui şi, pe tot drumul, îşi putură întinde picioarele în voie.

Crima perfectă

Pictură de Matei Enric

Era cam pe la începutul lui Februarie. Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Papa-Caffe? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

- Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

- Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

- Bine… – făcui evaziv.

- Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Papa-Caffe, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

- Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

- Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine la Papa-Caffe, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

- Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

- Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?

- Nu poţi – admisei.

- Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

- Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

- Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

- Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

- E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

- Exploatează poporul – încercai o varianta.

- Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

- Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

- Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

- Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

- Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

- Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

- Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

- Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş  avea acasă un cuţitaş…

- Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

- Păi, cu ce s-o…?

- Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

- Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

- Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

- Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

- Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

- Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

- Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

- Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

- Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

- N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

- Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

- Mă gândeam la amprente… – murmurai.

- Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

- Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

- Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

- Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

- Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

- Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

- Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.

Nostalgii

Pictură de Matei Enric

Sfârşitul de Septembrie ne adună în Papa-Caffe, atmosfera fiind una destinsă. Caius tocmai îşi aminti cum, în clasa a şasea, Relu, apostrofat că deranjează ora, găsi la moment o soluţie, reclamându-l pe Caius: „Da’, doamna profesoară, ziceţi-i lu’ Caius să termine cu prostiile!”. „Ce-a mai făcut iarăşi?” – se interesă profesoara. „Tot zice că la el la bloc este o fată care scrie poezii de zece ori mai bine decât Eminescu şi că el o să se căsătorească cu fata aia…” Doamna opină că e suficient dacă fata are tangenţe cât de cât cu literatura ca să nu se încurce cu unul ca şi Caius. Cum observaţia plăcu elevilor, aceştia se coalizară cu Relu, de teamă să nu strice poanta.

- Luat ca din oală – îşi încheie prietenul nostru expunerea -, n-am avut replică, mai ales că se uniseră toţi, aşa că am luat şi un 3! După aia, a trebuit să trag tot trimestrul…

- Foarte bine ţi-a făcut! – observă domnul plutonier-major Onici. În felul ăsta, ai primit o lecţie de viaţă, să nu te încrezi în oricine, şi ai fost obligat să înveţi! Altfel, cine ştie ce derbedeu ajungeai…

Cam la fel vedeam problema şi noi ceilalţi, începând să ne amintim pe rând cum am înfundat pe unul sau pe altul. În ce mă priveşte, mărturisesc că n-am avut în copilărie înclinaţii către delaţiune, descoperindu-mi această vocaţie tardiv. Tocmai pe când meditam cu tristeţe la acest detaliu, restul convivilor împăunându-se cu pâri trecute, unele devenite legendare, în aşezământ intră un individ care mă abordă:

- Îţi mai aminteşti de mine?

Figura lui nu-mi spunea nimic. Frunte îngustă, privire de dobitoc, păr uns şi pieptănat la normă, urechi clăpăuge, gura precum un anus, cu diferenţa că avea zăbele…

- Nu – îi răspunsei după o vreme.

- De ce m-ai turnat la Securitate? – veni o nouă întrebare.

Nici acum nu-mi amintii cine-i individul, dar mi-am spus să nu-l las să aştepte răspunsul:

- Păi, acolo se turna! Tu unde-ai fi vrut să te torn, la FBI? Sau la tovarăşa învăţătoare?…

- Dar, am făcut puşcărie nevinovat! – continuă imbecilul.

Dintr-o dată, totul se lumină în mintea mea! Ipochimenul îmi fusese vecin de bloc şi punea cât se putea de tare un soi de gălăgie care circula pe atunci, oarecum underground, gălăgie căreia astăzi i s-ar zice manele, deşi era doar un gen pregătitor. Dumirit, putui da o replică mai la obiect:

- Şi tu ai fi vrut să fii vinovat? Apoi, ce puşcărie a fost aia? Patru ani… Puteai să scapi după doi ani, dacă nu-ţi făceau raport de pedepsire. Noroc cu mine, că ţi-am pus o pilă în pachet…

- Aşadar, de la tine era pachetul!…

- Păi, cine să ţi-l fi pus? Că n-aveai pe nimeni…

- Pentru ce l-ai îmbulinat? – interveni domnul plutonier.

- Rahaturi, complot împotriva Statului…

- M-au şi bătut, ca să spun cu cine-am complotat! A trebuit să inventez nume… – continuă creatura să se lamenteze, dezgustându-ne pe toţi.

- Aşadar – preluă domnul plutonier ideea -, din pricina ta au intrat la apă oameni nevinovaţi şi acum mai ai tupeul să învinovăţeşti pe alţii?… Douăzeci de ani ar fi trebuit să-ţi dea!

Totuşi, oarecare dreptate se făcuse deoarece, individul neputându-şi achita întreţinerea la bloc în timpul detenţiei, apartamentul îi fusese scos la licitaţie după un an, în locul său mutându-se o familie de oameni întregi la cap. În cele din urmă, chiar nesuferitul retardat trebui să admită că a greşit, dând un rând la toată lumea.

Stupul – 8

Şoarecii

Singură Corolia observă dispariţia Poleniei, aceasta şi din pricină că cinci şoareci atacară stupul în zorii zilei, albinele încolonându-se pentru luptă.

Evbizia îşi spusese deseori în gând că mai bine-ar da şoarecii iama-n stup, decât să mai rabde umilinţe. Acum, însă, părăsi toate acele vise de răzbunare, repezindu-se să-şi apere neamul. „După ce că-s şoareci, mai sunt şi cinci!” – gândi cu dispreţ, văzând în acest număr un simbol al existenţei epidermice, incapabilă de orice năzuinţă spre ceva mai înalt.

Când ajunse la locul bătăliei, cei cinci intruşi erau deja împresuraţi de lucrătoare, care căutau să-i îmbrace în ceară, în vreme ce altele se năpusteau să-şi înfigă acele în feţele odioase ale invadatorilor. Bozor tocmai fusese înşfăcat în botul unei rozătoare, găsindu-şi sfârşitul. Evbizia se repezi pe dată şi, ca pe un jungher, îşi împlântă acul în pleoapa şoarecelui, lăsându-i destul venit cât să-l năucească. Apoi, căzu şi ea, încă zvâcnind de câteva ori.

Cam într-un sfert de ceas, intruşii fură complet împachetaţi în ceară, însă pierderile au fost mari. Acum pieriră Corolia, Fagure şi chiar regina Meliferia. Astfel, nici nu mai apucă s-o vadă, altfel decât larvă, pe Colletidia, urmaşa ei, de care aveau să îngrijească Apideea şi Floralia.

…

În schimb, Meliferia se pomeni, alături de toţi cei căzuţi în luptă, într-o stepă plină de flori scăldate în lumină aurie, în care erau aşteptaţi de Hymenoptera, Polenia, Taras şi noian de albine. Se porniră cu toatele în dans, iar de se izbeau cumva între ele în jocul lor nebun, treceau una prin alta, fără să-şi încreţească antenele.

Polenia îi explică Coroliei:

- Africa s-ar putea să nici nu existe, însă eu la tărâmul ăsta visam! Aici totul e scăldat în miere aurie, care-i şi lumină totodată, şi te umple mereu de-o bucurie negrăită, cum nu poţi afla nicăieri pe pământ…

Stupul – 7

Africa

Născute din aceeaşi mamă, lucrătoarele erau cam otova. În plus, conta foarte mult îngrijirea primită în etapa larvară. Astfel, oul din care urma să eclozeze viitoarea matcă era depus într-o căsuţă mai spaţioasă, larva fiind ulterior hrănită cu lăptişor de matcă, polen şi nectar. Viitoarele gardiene beneficiază de un adaos de polen, în vreme ce grosul larvelor e hrănit doar cu miere simplă. De aici, şi diferenţele de aptitudini ulterioare. Uneori, însă, se petreceau mici accidente. Astfel, de Ziua Albinei, tot poporul desfătându-se cu octavele Pettaliei, una dintre larve ajunse să se târască până la o grămăjoară de polen, beneficiind de un supliment alimentar neprogramat. Această aventură făcu ulterior ca lucrătoarea Polenia să aibă un fizic mai robust şi înclinaţii nesănătoase către visare. În acelaşi trup greoi, coabitau simţul datoriei şi dorinţa de-a cunoaşte lumi noi.

Fire aparte, Polenia se apropie doar de Corolia, cu celelalte surate având relaţii fireşti, însă reci. Nu ştim dacă şi Corolia va fi gustat din cele oprite, însă era la rându-i interesată de tot felul de lucruri, dându-se-n vânt după noutăţi.

- Aşadar, chiar există Africa! – concluzionă Polenia, după o discuţie cu prietena sa.

Despre Africa se făcu pomenire când cu alerta de gripă apicolă, dar cele mai multe uitară denumirea îndată după ce s-a rostit.

- Fireşte că există! Acolo-i tot timpul vară, şi-s atâtea flori încât mierea aproape că se face de la sine… Şi e un izvor din care dacă bei trăieşti câţiva ani, adică o veşnicie!…

- Şi pe unde vine Africa? – se interesă Polenia.

- Ei, e destul de departe…

Printr-o fantă a stupului, Corolia îi arătă:

- Dacă o iei încolo peste câmp, ajungi la o livadă. Treci de ea şi vine un câmp, pe urmă un loc cu lucruri mari, unde stă un om cu un cal. Treci şi de lucrurile mari şi după aia vine Africa…

Polenia se foi întreaga noapte ce urmă şi, într-o dimineaţă de Octombrie, porni către Africa. Ar fi de prisos să descriem drumul parcurs – altfel decât minimal -, deoarece, albinele percepând imaginile şi culorile diferit decât o facem noi, am risca să denaturăm toate trăirile albinei. Ajunse destul de uşor la livadă. Aici, alese să zboare pe deasupra copacilor, ca să nu rătăcească, ajungând astfel la lucrurile mari, în fapt un sat. Nu era niciun om acolo şi nici calul amintit. „Or fi legende! Dar, dacă şi Africa e doar o legendă? Sau voi fi depăşit-o? Nu, că acolo-i plin de flori, mi-aş fi dat seama!”

După lucrurile mari se făcu din nou câmp, astfel că Polenia îşi continuă zborul, atentă la apariţia unor eventuale flori. Peste vreun ceas, după modul nostru de-a măsura timpul, albina zări lucruri foarte mari, apropiindu-se de oraş. „Acolo o fi!”

Pornindu-se, însă, ploaia, zborul îi deveni tot mai greoi şi, căzând pe groapa de gunoaie a oraşului, Polenia mai apucă să-şi spună: „Nu există Africa!”

Îndată, inima ei măruntă încetă să mai bată.

Stupul – 6

Cu zecimale

Despre lucrătoarele dintr-un stup s-ar putea spune că, păstrând proporţiile, se aseamănă nemţilor de rând. Fără să-şi pună excesiv de multe probleme, sunt curate, ordonate şi disciplinate. De aceea, este destul de dificil să le împingi către mişcări haotice ori acte necugetate. Aceasta o constată Evbizia care, prin unele aluzii, căuta să o discrediteze pe regină, ba chiar să creeze un curent de opinie ostil ei. Lucrătoarele ascultau, ridicau din aripi şi-şi continuau treaba. „Regina-i regină, face ce vrea!” – îşi ziceau ele, indiferente la incitări.

În stupul numărul 48 – pe care doar noi îl numim astfel – se simţea, însă, şi-o genă aparte. Hymenoptera, mama Meliferiei, povestea uneori că s-a iubit cu Taras, un trântor care, plin de hidromel, a adormit într-un tren şi s-a pomenit pe-aici, deşi îşi amintea că plecase tocmai din Gukovo, din căzăcime. Chiar dacă acestea erau denumiri abstracte pentru locuitorii stupului, ceva parcă-i făcea să se simtă diferiţi.

Aşa cum gândeau şi lucrătoarele, Meliferia făcea ce vroia. Totuşi, nu uita că menirea ei principală este aceea de-a depune ouă şi, dintr-un capriciu, uneori anunţa câte ouă avea să depună în perioada următoare. Era mai mult un pariu cu sine, să vadă ulterior dacă, analizându-şi simptomele, a nimerit numărul de ouă. Acum, după o cură de miere polifloră, se simţea viguroasă, astfel că afişă o tăbliţă de ceară:

Regina Meliferia se angajează să depună săptămânal, vreme de o lună, câte 2655 de ouă.

„Păi, normal că-i productivă, că bagă-n ea din fagurii mei!” – îşi zise Evbizia cu năduf citind anunţul. Şi, aflându-se singură în acel moment, la repezeală trânti un semn cu propolis, astfel încât apăru 2,655 în loc de 2655.

- Ce-a apucat-o? Vrea să depopuleze stupul? – încercă mai apoi să agite lucrătoarele, arătându-le tăbliţa modificată.

Dar, cum spuneam, succesul îi fu minor, toate lucrătoarele lecturând nepăsătoare şi spunându-şi că politica demografică nu intră în atribuţiunile lor. Totuşi, la ceas de seară, mai discutau între ele:

- Poate că suntem prea multe. Totuşi, logic ar fi să faci ori două ouă, ori trei! Cum poate cineva să facă ouă cu zecimale?…

Stupul – 5

Pedagogie

- Cu totul altceva! – exclamă Meliferia, gustând din mierea polifloră recuperată. Nu-i ca mierea de salcâm, da’ tot simţi gustul de floare… Aţi avut grijă ca Evbizia să primească doar sirop de zahăr?

Apideea şi Floralia confirmară:

- Sirop de zahăr, 0, 48 de miligrame pe zi! Şi apă câtă vrea…

- Dar, n-o să fure de la copii? – avansă regina o altă posibilitate.

- Avem noi antene şi acolo! Dacă încearcă, direct la curăţat căcatul zboară!

Îndepărtarea excrementelor din stup era socotită munca cea mai de jos, totuşi vorba căcat era folosită fără conotaţii ponegritoare, fiind considerat un produs ca toate celelalte. Neavând un miros respingător, nu deveni, precum la alte specii, vorbă de ocară, astfel că se putea face amintire despre el până şi în prezenţa reginei.

Presupunem că s-a dedus, din această frântură de dialog, că între timp Evbizia a fost degradată, fiind însărcinată cu supravegherea unui grup de tinere albine ce abia depăşiseră stadiul larvar.

- Albina se naşte, adică este ouată, trece prin faza larvară, pe care voi aţi depăşit-o, iar apoi se hrăneşte, munceşte, trăieşte, se înmulţeşte – mă rog, asta nu vă priveşte în mod direct  - şi, la sfârşit, moare… – explică Evbizia.

- Şi cum e când eşti mort? – întrebă o albinuţă.

- Păi, cum să fie? Rămâi ţeapănă şi nu mai simţi nimic…

- Şi după aia ce se întâmplă? – mai dori albinuţa să afle.

- După aia vine alt rând de albine – mută pedagoga centrul de greutate.

- Nu cu alea, cu noi?…

- Vedeţi voi atunci… Oricum, voi sunteţi lucrătoare, în câteva săptămâni veţi afla…

- Noi cam cât trăim?

- Cum v-aţi născut toamna şi nu prea ieşiţi din stup, posibil să prindeţi opt sau nouă săptămâni. Cele care apucă sezonul de recoltat obosesc mai repede şi-o duc doar vreo şase săptămâni. De aceea, n-avem mult timp de dezbateri, că ne aşteaptă munca…

- Dar n-aţi zis că noi nu trebuie să ieşim?

- Bun, şi? Asta nu înseamnă că staţi degeaba! Întreţinem stupul, facem celule de fagure, avem grijă de ouă, facem curat…

Într-un grup de albine, se iscă zumzet.

- De ce dai? – întrebă o sfrijită pe-o albinuţă bondoacă.

- Polenia! – interveni pedagoga. De ce-o împingi pe sora ta?

- Da’ ea de ce m-a poreclit batoza? – replică bondoaca.

- Pentru că eşti grasă! – o lămuri Evbizia. Gata, acum, faceţi linişte, să vă arăt cum se fac celulele de fagure…

- Şi ce fac celelalte albine cu noi după ce murim? – insistă recalcitranta Polenia.

- Polenia! Tu ai venit aici ca să înveţi, nu ca să pui întrebări! – o puse la punct Evbizia, amintindu-şi cu nostalgie de fosta ei postură.

Stupul – 4

Stupul 1 – Dimineaţă de Septembrie

Stupul 2 – Trei lucruri bune

Stupul 3 – Ziua Albinei

Gripa apicolă

- E pandemie! – se auziră zumzete de albine tinere.

- Ce-i aia? – întrebară altele.

- Nu ştim, da’ trebuie să ne mutăm.

Evbizia observă că două albine au ochii roşii, astfel că dădu alarma, cerând ca cele două să fie mutate în carantină, iar celelalte surate de pe nivel, după ce vor trece prin tinctură de propolis, să se mute pe fagurii superiori, zona periculoasă urmând a fi izolată. Printre albine circulau felurite zvonuri despre boală, cum că la început ai ochii roşii, apoi nu mai poţi zbura, încep să-ţi tremure picioarele, slăbeşti, urmând apoi deznodământul letal. Se mai spunea că agentul patogen fusese adus din Africa, locaţie vag cunoscută, de altfel, dar impunându-se interzicerea accesului în zona în care-au fost depistate cazuri.

- Da’ este pandemie, doamna Evbizia?

- Încă nu-i nici epidemie. Să sperăm că, prin măsurile luate, boala va putea fi ţinută sub control… – răspunse gardiana unor tinere, adăugând alte câteva norme de igienă ce vor trebui respectate, printre care dieta suna cel mai puţin ispititor.

Cum într-un stup, exceptând matca şi trântorii, restul populaţiei este androgină, ca să ne exprimăm cumva, glumele cu conotaţie sexuală nu prea sunt apreciate, mai mult trântorii uzând de ele, atunci când abuzau de hidromel. Uneori, şi câte-o matcă mai emancipată se dovedea slobodă la gură în acest sens, însă aproape niciodată în faţa lucrătoarelor. Astfel că expresia trântor trist, deşi echivalată de unii cu umanul labă tristă, cu toate că se dorea peiorativă, nu vroia să spună altceva decât că un trântor oarecare este trist, cu sensul de antipatic, prisoselnic, adaos nu neapărat necesar.

- Trântori trişti! Dacă nu se amestecau beţivii ăia doi, nu mai trebuia acum să întorc stupul cu susu-n jos!… – îşi zise Evbizia cu obidă.

Regina, evident, află ultima despre boala depistată şi schimbările din stup, gardiana principală comunicându-i situaţia şi măsurile întreprinse pentru ţinerea sub control a focarului de infecţie. Meliferia păru a se fi gândit la altceva, în timpul acestei expuneri:

- Din câte-mi amintesc, nu te-a însărcinat nimeni nici cu consulturile medicale şi nici cu acţiuni de tipul The Beehive of Choice! Dimpotrivă, îţi cerusem un raport amănunţit al cheltuielilor, iar tu mi-ai adus o compunere literară în care vorbeai despre altceva, jignindu-l direct pe domnul Bozzor, aici de faţă, şi indirect pe mine, socotindu-mă suficient de proastă ca să mă duci cu vrăjeala… În schimb, Pettalia a declarat că a primit doar opt granule de polen, greieraşul Men susţine, sub semnătură, că a dorit să slujească Arta, fără nicio remuneraţie, iar bondarii care-au adus chibriturile pretind că s-au înţeles pe-un vas de hidromel şi-o gură de tinctură de propolis… Aşa că, nu prea iese socoteala. Lăsând mărunţişurile, nu rezultă în principal unde-s cei doi faguri cu miere polifloră!…

- Aş paria pe alţi doi faguri – interveni Fagure – că se află exact sub zona evacuată azi în mod intempestiv.

„Futu-i!” – îi veni Evbiziei în minte, în contradicţie cu întreaga gândire a unei albine. „Intempestiv! Se mai dă şi deştept, cretinul naibii! Trântor trist!”

Meliferia decise să se cerceteze zona în discuţie, avertizând-o pe gardiană:

- Sper ca acum să nu născoceşti şi vreun război nuclear!… Păziţi-o, să nu se mişte de aici! – le atenţionă matca pe celelalte gardiene principale, Apideea şi Floralia.

Dreptate fortuită

Foto: Alice Drogoreanu

Pe la începutul lunii trecute, după o serie de vise confuze, mi s-a arătat deosebit de clar înscrisul cynipidae1966vespidae. „E parola blogului nerostibil” – mi-am zis, ştiind că individul ce delira pe acolo are pasiunea viespilor şi este născut în 1966. Deşteptându-mă, am testat parola astfel dobândită şi, cum era de aşteptat, aceasta se dovedi funcţională.

La fel cum aţi fi procedat şi dumneavoastră, m-am apucat să-i şterg din blogroll toate numele cu oarecare greutate, lăsându-l doar cu Sobotwor şi Căpşuna Maronie. Evident, am avut grijă şi să las tuturor celor radiaţi mesaje injurioase ca din partea victimei… După ce-am schimbat şi parola în atherina1961presbyter, am părăsit blogul pe care, vreo două ceasuri, m-am aflat ca oaspete fortuit.

Ulterior, nu mi-a mai rămas decât să savurez cum cetăţeanul, de pe locul al 12-lea în ZeList, a ajuns pe dezonoranta poziţie 24.585, la scurtă vreme ştergându-şi şi blogul.

Dacă eu susţineam că în acest mod s-a făcut dreptate fortuită, colegii din Papa-Caffe opinară că, fiind evidentă intervenţia Proniei, putem vorbi mai degrabă despre dreptate revelată. Dar, în consens, stabilirăm că, oricum, e bine că s-a făcut dreptate!

Fără să ne surprindă, am aflat că individul şi-a pus capăt zilelor la ceva timp după ştergerea blogului, evenimentul fiind vag mediatizat la Ştirile de la ora 17. Din reflex, i-am alcătuit un mic necrolog, dar mai apoi mi s-a părut indecent să-l public, deoarece nu aveam niciun interes să-i procur ipochimenului celebritatea postumă.

Îngrijorător este, însă, altceva: deşi m-am concentrat şi asupra altor bloguri, până acum nu mi s-a mai arătat nici o altă parolă, cazul descris mai sus rămânând unul singular.

Matrimonială

Foto: Alice Drogoreanu

Voind tânărul Ionuţ să întemeieze o nouă celulă de bază a societăţii, concepu următorul anunţ matrimonial creştin:

Tânăr ostaş al Domnului, plin de virtuţi, doresc cunoştinţă cu tânără vicioasă, pentru complementaritate.

În urma publicării anunţului, patru dintre obiectele vizate îl contactară pe tânărul Ionuţ, iar acesta se stabili în final la două dintre ele, Simona şi Ramona, complementare la rându-le. În vreme ce Simona era bună, delicată, stelistă şi făcea tăiţei subţiri-subţiri, Ramona era rea, grosolană, rapidistă şi făcea tăiţei groşi-groşi. Vicioase, ce-i drept, erau amândouă.