Ultimul Mitropolit – 45

Foto: Alice Drogoreanu

XLV. K.

Oficial, K. n-ar reprezenta nimic, fiind un simplu particular. Nu deţine niciun fel de funcţie care să-l recomande drept una ori alta. Tacit, însă, orice om cu oarecare importanţă în Statele Unite ale Americii ştie că este de dorit să nu-l supere cumva pe K. şi, convocat de către acela, resimte emoţii până-n pragul depăşirii limitei suportabilităţii.

Deţinătorul unei averi incomensurabile şi membru, din cât se zvoneşte, al câtorva cluburi elitiste, mai mult secrete decât discrete, K. este acela care te poate ridica din nimic cu aceeaşi uşurinţă cu care striveşte destine. Cu toată această forţă recunoscută, misteriosul personaj preferă intervenţiile rare, lăsându-şi, de regulă, semenii să-şi facă damblaua, atâta vreme cât acţiunile acestora nu-i aduc prejudicii.

Dacă ar fi fost chemat de preşedinte, George Michael s-ar fi prezentat fără trac, gata să răspundă oricărei întrebări. Preşedintele, de altfel, nici nu a pus vreodată întrebări incomode şi este de presupus că n-o va face nici în viitor. Convocat, în schimb, de către K., ofiţerul îşi puse sute de probleme, toate de natură a-i spori îngrijorarea. „Să fie în legătură cu Suzanne?” – se întrebă cel mai frecvent. Era de notorietate faptul că agenta Suzanne era chemată la K. mult mai des decât ar fi impus-o grija pentru bunul mers al unui serviciu de informaţii, astfel că expunerea ei la Viena s-ar fi putut să fie receptată în mod negativ. „Îl iau pe nu ştiu în braţe, şi să se explice ea!” – decise bătrânul agent.

K. îl primi în dosul unui birou impozant, pe care zăceau presărate dosare într-o oarecare dezordine. Îl pofti în fotoliu, iar George acceptă invitaţia de-a-şi pune un Whisky.

- Vrei şi gheaţă? E rece, oricum…

- Mai bine sec! – răspunse George, socotind că un anestezic prinde bine în situaţia dată.

După ce-şi aprinse o ţigară de foi, K. începu să expună un monolog ce părea să se apropie de parabolă:

- Să presupunem, domnul George, că un copil este pasionat de vapoare. Ce va face el? Evident, va visa să-şi construiască propriul vapor! Dar, în practică, se va rezuma să facă vaporaşe din hârtie, să deseneze felurite nave ori, dacă este un copil mai talentat, să sculpteze în cretă submarine sau ce va mai dori el… Este, aşadar, o distanţă destul de mare între ce visează şi ceea ce poate realiza…

„Ăsta ce dracu vrea să spună cu vaporaşele lui? E o aluzie la Haiti?…”

- Însă – continuă K. -, dacă pasiunea acelui copil este autentică, va urma şcoli de specialitate, va parcurge bibliografii, va trece la machete, din ce în ce mai elaborate şi, într-o zi, este posibil să-şi realizeze propriul său vas. Desigur, mulţi visează, în copilărie, să cucerească oceanele, însă un număr infim va ajunge să-şi urmeze obsesia până la îndeplinirea ei. Posibil ca, odată visul realizat, să urmeze decepţiile, dar aceasta nu ne mai interesează…

„Ca şi cum dobitociile tale de până acum m-ar fi interesat!” – gândi oaspetele.

- Mutând toate acestea în lumea obţinerii informaţiilor, mulţi tineri se visează agenţi de spionaj, salvându-şi ţara în acţiuni riscante şi spectaculoase, în final alegându-se cu gloria şi cu frumoasa agentă… în sfârşit, una dintre ele…

„E clar, face aluzie la Suzanne!”

- Din nou, însă, este o prăpastie între vise şi realitate! Să spunem că tânărul chiar ajunge să lucreze în spionaj. Dacă este un tip raţional, se va întinde cât îi îngăduie plapuma… Va acţiona în Haiti…

„Aha, Haiti! Ştiam eu…”

- …va sprijini o grupare favorabilă nouă în Honduras, va urmări emigraţia cubaneză… Adică, îşi va cunoaşte posibilităţile şi nivelul de înţelegere. Dar, dacă acelaşi individ – sau un altul, e doar un exemplu! – va fi o fire utopică, se va hazarda în acţiuni prin zone pe care nu le înţelege şi-n care nu are niciun control! Şi, fireşte, astfel va provoca nu doar pagube materiale, risipind fondurile agenţiei pentru a vâna propriile-i năluciri, dar îşi va târî şi ţara, pe care-ar dori sincer s-o slujească, în aventuri pe cât de penibile, tot pe atâta de păguboase!…

Cum interveni o pauză mai lungă în discurs, George presupuse că ar trebui să spună ceva:

- Într-adevăr, agenţii neexperimentaţi pot cauza daune! Mai cu seamă atunci când sunt şi entuziaşti şi, prin cine ştie ce hazard, ajung în posturi de decizie…

- Mă bucur că ai prins ideea! Cum ai dezvolta-o? Presupun că ai în plan noi acţiuni în cazul Arhelau…

„La Arhelau chiar nu mă aşteptam! Văd că nu mai bate apropouri în legătură cu Suzanne…”

- În funcţie de cum vor decurge evenimentele… – improviză George.

- Păi, cum să decurgă altfel decât rău spre catastrofal? De ce te-ai amestecat acolo? Ţi s-a făcut dor de Igor de la FSB?…

„Ştie şi de Igor!”

- Păi, era în pericol…

- Nu era în pericol nimic! Doi oameni au pomenit la telefon despre episcopul lor. Ce-i nefiresc în asta? Dacă doi italieni vorbesc despre Papa, să zicem, înseamnă că pun la cale un atentat?

- A apărut şi istoria cu Viena…

- A apărut pe dracu! Ai trimis o grămadă de agenţi să se facă de rahat! Inclusiv pe Suzanne, de care aveam nevoie aici!…

„Asta-l roade!”

- Dar codul lui Igor…

- Ce cod? Era un verset din Noul Testament, scris în greceşte, n-avea legătură cu nimic din toată povestea asta. Ţie ţi-a căşunat că-i în arabă, de l-ai făcut pe bietul Ahmed să născocească o aşa-zisă decriptare, că s-a jenat omul să-ţi spună-n faţă că eşti prost! Puteai să dai o căutare pe Google, deşteptule, şi te dumireai! Şi-ai mai trimis-o şi pe Sarah la Viena cu dispozitive de urmărire, să aibă Melatov cui să-i tragă picioare-n cur. Mă rog, asta ar fi partea pozitivă, dar ai idee cât costau dispozitivele? Nu, normal! Domnul se joacă cu bugetul agenţiei, ca să se ţină de vendete personale şi să vâneze cai verzi pe pereţi!…

- Dar…

- Niciun dar! Sper că ai tras nişte concluzii şi nu vom mai fi nevoiţi să conversăm altă dată.

- Desigur, voi fi mai atent…

După plecarea lui George, destul de indispus, K. îl sună pe Igor:

- Cred că n-a înţeles…

Ultimul Mitropolit – 44

Foto: Alice Drogoreanu

XLIV. Lucrări extraordinare

Viorel Fota nu performă la Racila în problema arhiereilor, abandonând treptat subiectul şi ocupându-se de starlete. Totodată, Cornel Jitariuc reveni în Eshaton, tratând cât se poate de pertinent problemele Bisericii, însă indicând doar direcţiile vrednice de urmat, fără a ataca vreun arhiereu. Cum pe numele său se emisese un ordin de urmărire generală, iar acum revenise în ţară, ba mai şi publica sub semnătură proprie, Poliţia se văzu nevoită să-l caute, fără să reuşească să-l găsească. De altfel, locotenentul Petrescu îi şi spuse:

- Băi, nu te-am găsit, dar fii atent! Îţi vezi de slujbă, ieşi prin localuri decente… Nu să te-apuci acum de beţii şi scandaluri, că atunci te găsim imediat!…

În noul context, Damaschin, Vichentie, Teopempt, Grigorie, Ambrozie şi Ciprian deciseră să se întrunească la mănăstirea B., pentru a discuta nu se ştie exact ce, însă fiind de dorit un plan de bătaie odată ce furtuna părea să fi trecut. „Vom spune ulterior că a fost vorba despre o întrunire extraordinară a Sfântului Sinod, pentru a analiza noile provocări ale lumii postmoderne la adresa Bisericii” – plănui Damaschin. Arhiereul fu uimit văzându-l în curtea sfântului locaş pe Arhelau povestindu-i ceva lui Gherontie, acesta din urmă părând să se amuze. Deşi, prin diverse deplasări, cei doi petrecuseră destul de multă vreme împreună, fiind fumători pe atunci şi, implicit, colegi de cameră, în ultimul timp relaţiile dintre ei fuseseră tensionate, Arhelau cochetând permanent cu eterodocşii, în vreme ce Gherontie se menţinu pe o linie ferm ortodoxă. În plus, niciunul dintre ei nu fusese convocat.

Gherontie îi rezumă lui Damaschin istoria ce tocmai i se spusese, cum protopopul Căprioru, cu ochii învineţiţi, fu apoi lăsat doar în chiloţi şi maiou într-un parc din Viena, ulterior fiind îmbrăcat de protopopul locului cu ce s-a găsit la îndemână, fiind nevoit să umble cu cămaşă verde, pantaloni scurţi din piele cu bretele, ciorapi trei sferturi de culoare roşie şi pantofi cu talpă înaltă. La rându-i, Damaschin găsi imaginea amuzantă, însă tot nu-şi explică ce caută acolo cei doi. Ridicând din umeri, porni către trapeză.

- Dumnealor n-au fost chemaţi! – obiectă Ciprian, mai lipsit de tact decât Damaschin.

- Oricum, nu avem secrete… – interveni, împăciuitor, Vichentie.

Cum în sală tocmai dădea să intre maiorul Melatov, Ciprian se puse-n dreptul său:

- Dumneata, în ce calitate?…

Melatov îi împuşcă un pumn colosal în stomac, apoi îi explică:

- În calitatea asta. Dar, poţi să mi te adresezi şi cu dumneavoastră, pentru că înţeleg…

Arhiereii merseră apoi în bibliotecă, unde urmau să aibă loc dezbaterile şi unde erau aşteptaţi de Igor.

- Străinii de Biserică să părăsească sala! – interveni din nou Ciprian.

Melatov îi împuşcă o lovitură la rinichi, încercând să-l potolească:

- Păi, vrei să facem întrunirea fără arhierei? Eu zic să rămâneţi…

- Asta n-o să rămână aşa! – insistă Ciprian, astfel că maiorul îi mai plasă doi pumni în figură, pentru a introduce o schimbare.

- Cred că domnul Ciprian a înţeles aluzia – spuse Igor – şi putem să începem şedinţa…

- Dar, dumnealui este civil!… – continuă recalcitrantul episcop să tulbure lucrările Sinodului, astfel încât chiar colegii săi fură nevoiţi să intervină:

- Taci, bă, din gură!

Lucrările începură cu o informare referitoare tocmai la arhiereul Ciprian, făcută de acelaşi Igor:

- De vreme ce niciun argument nu-i este suficient, socotim că Racila ar putea relua dezvăluirile despre Ciprian, dezvăluiri care ar atrage nu doar caterisirea, ci şi răspunderea penală…

- Să se caterisească! – clamă Ambrozie, sperând să se pună bine cu cei doi necunoscuţi.

- Cred că mai tânărul nostru coleg a înţeles… – medie Arhelau.

Reculegându-se, Ciprian confirmă într-un târziu:

- Am înţeles, să trăiţi!

- Bun! – făcu Igor. Şi, ca să nu pierdem vremea, vă voi înmâna aceste mape, în care aveţi planul de activitate până anul viitor, în septembrie, când începe anul nou bisericesc. În rezumat, veţi reduce facultăţile de Teologie la patru, cu un număr decent de locuri – zece de eparhie – şi cu o programă îmbunătăţită. Aveţi, cu toţii, şi editorialele pentru publicaţiile bisericeşti, astfel că va trebui doar să le semnaţi. Pentru uşurarea muncii dumneavoastră, am alcătuit şi listele preoţilor vrednici de a sluji în centrele episcopale, precum şi ale acelora care pot fi trimişi în cătune ori depuşi din treaptă. Caterisirea se impune doar în cincizeci şi opt de cazuri, astfel că, la nivel de ţară, nu este un număr exagerat. Evident, veţi relua dialogul cu Bisericile surori, şi-o veţi mai rări cu papistaşii şi eterodocşii. Cât despre Masonerie, e de dorit să nu mai umblaţi pe acolo, fără să tensionaţi relaţiile în mod inutil. E totul clar?

- Dar, Gherontie nu a primit mapă! – observă Ciprian.

- Înalt Prea Sfinţitul Gherontie! – îl corectă Melatov, trăgându-i o palmă ca o lopată peste ceafă. Învaţă să te exprimi decent, boule! În plus, nu-i treaba ta cine primeşte mapă şi cine nu!…

- Am înţeles…

Cum încă o palmă făcu să-i vâjâie urechea, Ciprian reformulă:

- Am înţeles, să trăiţi!

- Ei – reluă Igor -, de vreme ce m-am făcut înţeles, vă doresc un an plin de împliniri duhovniceşti! Revista Eshaton, după cum aţi constatat, vă sprijină, iar Racila s-a apucat de subiecte, din punctul dumneavoastră de vedere, neutre. Evident, dacă veţi avea abateri, politicile lor editoriale pot suferi mutaţii de amploare… Nu ştiu dacă am fost suficient de clar…

- E limpede! – confirmară cei mai mulţi sinodali.

- Atunci, să ne revedem sănătoşi!

Ultimul Mitropolit – 43

Foto: Alice Drogoreanu

XLIII. Honest Iago!

Este un paradox faptul că, într-o ţară în care fură aproape toată lumea, unii ajung să plătească scump acest obicei! Cu atât mai surprins a fost părintele Miculea să se vadă reţinut de poliţie, mai cu seamă că el doar îşi reţinuse o parte din nişte bani despre care socotea că nimeni nu va face vreodată pomenire. Un concurs defavorabil de întâmplări, însă, făcu întâi ca toată istoria să ajungă în presă, iar mai apoi ca arhiereii să susţină că acelea erau fonduri pentru ridicarea unui nou locaş de cult, întreaga tărăşenie cu Jitariuc neprivindu-i în niciun fel. Deşi declaraţiile lor erau cam trase de păr, superioritatea numerică şi ierarhică înclină balanţa în defavoarea părintelui consilier şi-n favoarea nu se ştie cui.

Transportat în Arestul Poliţiei, fostul cleric (caterisit în lipsă şi-n regim de urgenţă) fu întâi percheziţionat cu atenţie, apoi i se luară şireturile şi cravata, actele şi câteva obiecte personale. Năuc şi, în plus, nedeprins cu lumea carcerală, Miculea crezu iniţial că se află în închisoare. Fu repartizat într-o cameră destul de bună, alături de alţi şase inşi aflaţi în cercetări. Întâi, fu deschisă o uşă din lemn masiv, apoi o alta din gratii metalice. La repezeală, arestatul numără vreo nouă încuietori. Când se deschise prima uşă un glas strigă „Atenţiune!”, iar locatarii încăperii se aliniară cu faţa spre peretele de răsărit, opus intrării.

Noul colectiv se arătă destul de primitor:

- Ai ţigări?

Miculea avea un pachet.

- Păi, nu te-au întrebat dacă vrei ţigări? – se miră un domn care, cum află ulterior, era şeful de cameră.

- Ba da.

- Şi de ce n-ai zis să-ţi cumpere câteva cartuşe?

- Nu m-am gândit… Dar, aici nu poţi să-ţi cumperi?

Întrebarea stârni râsete între colegi, deşi mulţi nu ştiuseră, la rândul lor, că primul lucru pe care trebuie să-l facă un arestat este acela de-a cere cât mai multe ţigări, până la două sute de pachete, dacă se poate, aceasta fiind limita maximă, deşi unii reuşeau să intre în arest chiar mai bine garnisiţi decât atât. Fireşte, aceste detalii erau mai cunoscute celor care au mai fost cel puţin o dată în aşezământ.

Cei şapte îşi aprinseră câte o ţigaretă, şeful de cameră servindu-i cu foc de la brichetă. La scurt timp după aceasta, pe culoar se auzi un glas aparte:

- Fuooc! Fuooc! Bagă ţigara mai repede, în pizda mă-tii, că mă ard la degete!… Fuooc!…

Noul venit părând nedumerit, Bata – şeful de cameră – îl iniţie:

- E plutonierul Târziu. Aici, nu ai voie să păstrezi brichetă ori chibrituri, aşa că vin poliţaii, cam la o oră, şi-ţi dau foc prin orificiul din vizetă…

- Fuooc! – se auzi vocea chiar în dreptul camerei lor.

- Avem, să trăiţi! – răspunse Bata.

- Iarăşi aveţi? Eu o să vă sparg gaşca!…

- Bine… – zise arestatul în surdină, însoţind vorba de-un gest din mână, cu sensul „du-te şi dă-ne pace!”.

Clericul află acum că doar în penitenciar poţi să faci unele cumpărături, dacă ai bani în cont, fie primiţi de afară, fie avuţi asupra ta la intrare, fie câştigaţi la muncă.

- În arest – îl lămuri Bata -, doar dacă ai pe cineva să-ţi aducă… Dar, trebuie să-i vină ăluia ideea, că aici n-ai dreptul la vorbitor.

- Şi cât stai în arest? – dori noul venit să afle.

- Depinde… Câtă vreme eşti în cercetări. Eu stau aici de doi ani… Cu chestii contabile… De fapt, cam toţi suntem cu delapidare, fals în acte, treburi din astea. Tu pentru ce eşti?

- Nu ştiu…

- Ei, o să te mai cheme şi-o să te dumireşti… – îl încurajă colegul.

Miculea le povesti celorlalţi evenimentele, cosmetizându-le destul de puţin. Apoi, noii săi colegi îşi dădură cu presupusul cam la ce încadrări ar putea intra:

- Dare de mită, clar! – opină domnul Radu, cândva revizor. În rest, depinde dacă recunosc ăia că ţi-au dat banii.

- Păi, se pare că au zis că mi i-ar fi dat…

Pentru simplificare, Bata interveni din nou:

- Dacă doamna a rămas cu cinci sute de mii de euro, îţi ia un avocat bun şi într-o lună eşti acasă! Sigur, ar putea să-i vină şi alte idei…

Camera avea nouă paturi, lucrate din cornier şi etajate câte trei. Spre deosebire de alte încăperi, aici era şi-o „baie”, adică o firidă pe care o puteai folosi drept closet ori duş, apa provenind dintr-un ciot ce ieşea din plafon, scurgerea realizându-se printr-un orificiu mai larg din pardoseală. Instalaţia se pornea trăgând de-o sârmă fixată în perete. Chiar aşa rudimentară, baia era o binecuvântare, cele mai multe încăperi fiind prevăzute doar cu tinetă, apa pentru băut fiind adusă dimineaţa într-o găleata, iar pentru spălat ieşindu-se doar sâmbăta la sala de duşuri de la capătul coridorului. Aici, însă, erau cazaţi intelectualii, astfel că beneficiau de un confort sporit. Între paturi, spaţiul era cam de un metru lăţime, astfel că, atunci când le venea arestaţilor pofta de plimbare, trebuia să se organizeze într-un şir şi să găsească o cadenţă comună, ca să se poată învârti.

Ca şi în penitenciar, stingerea se dădea seara la zece, iar deşteptarea, dimineaţa la cinci şi jumătate. Nu era însă o prea mare rigoare, aşa că peste zi puteau toţi să doarmă aproape oricând şi noaptea nu existau plantoane. Uneori, cei sătui de somn de peste zi, petreceau noaptea jucând şah, table, ori cărţi. Fireşte, orice joc era interzis, aşa că piesele erau improvizate. Figurile de şah erau lucrate în staniol, iar pulurile pentru table, ca şi zarurile, erau făcute din pâine. Tablele de joc se trasau pe pătură cu săpun. Cărţile erau tăiate din felurite cutii de carton, valorile fiind scrise cu creionul, măcar că şi deţinerea uneltelor de scris era strict oprită. Periodic, poliţiştii făceau razii la camere, confiscând brichete, farfurii, pixuri ori seturi de jocuri, dar toate acestea erau înlocuite în aceeaşi zi, tot prin bunăvoinţa unor poliţişti. Chiar Miculea avu surpriza să fie chemat la vizetă a doua zi de către un plutonier mutat de curând din Arad, iar acesta-i dădu cinci pachete de ţigări. Cine mijlocise aceasta a rămas un mister, însă în arest savurezi ca atare orice lucru primit, contând mai puţin cine anume şi-a amintit de tine.

Părintele fu scos miercuri în zori să i se facă poze, i se luară amprentele, apoi, mai către prânz, ieşi din nou pe coridor.

- Eu sunt arestat preventiv… – obiectă, observând că fusese scos pentru frizer.

- Şi ce? – răspunse plutonierul Târziu, intrat în tură. Scrie undeva că hoţul trebuie să stea cu păr? Uite că ai şi cioc, futu-ţi rasa ta, dacă ţi-ai scoate dinţii ai avea gura ca o…

Plutonierul nu-şi încheie comparaţia, iar frizerul, recrutat tot dintre arestaţi, îl tunse cu maşina la zero, apoi îl bărbieri ca în vremurile de demult, cu briciul, după ce-i pregăti obrazul cu spumă obţinută din săpun de rufe.

- Domnul este gata! – glumi bărbierul, terminând să-l ferchezuiască pe cleric.

Bata îşi aminti de-un caz când, nimerind un tâlhar în camera lor, îl sfătui pe acela să spună că are tenul sensibil şi să ceară să-i dea cu cremă. Naiv, tâlharul repetă textul, alegându-se cu câteva bastoane şi cu sarcina suplimentară de-a spăla coridorul.

- Ăla era şi ciripitor – aprecie Radu. Toată ziua era scos la anchetă, şi după aia veneau poliţaii şi ne confiscau tot…

Fostul cleric se folosi de această perioadă pentru a afla multe lucruri noi. I se păru interesant chir şi „calendarul”. Măcar că în arest puteai pierde uşor şirul zilelor, deşi din vreme-n vreme câte-un gardian mai aducea vreun ziar, neputând, însă, fi sigur că-i la zi, pe plasa de sârmă groasă care proteja ferestruica încăperii era plimbată o bucăţică de staniol roşu, indicând ziua, alte mici marcaje arătând săptămânile. În plus, Miculea ascultă cu mare atenţie istorisirile despre penitenciar, loc în care puteai să nu ajungi defel, dar în care te şi puteai pomeni pe nepusă masă, chiar fără a fi fost judecat şi condamnat, raţiunile după care unii petreceau luni sau ani în arest, în vreme ce alţii erau mutaţi după câteva săptămâni, scăpându-le tuturor.

- Depinde de cei de afară – concluzionă Bata, mai mult ca să spună ceva.

După vreo trei săptămâni, Miculea primi o înştiinţare că i s-a ridicat sancţiunea caterisirii. Primul care depăşi surpriza fu acelaşi Bata:

- E clar, o să-ţi dea drumul!

„Bine-ar fi!” – îşi spuse proaspăt reprimitul în cler, cu un anume scepticism, însă previziunea şefului de cameră se adeveri. Spre regretul său, părintele Miculea fu scos din cameră fără să i se spună că va fi liberat, astfel că nu mai apucă să-şi ia rămas bun de la colegii de arest. În zilele următoare căută să ia legătura cu familiile acestora, parte dintre ei spunându-şi adresele. Spre surprinderea sa, adresele indicate se dovediră inexistente!

Ultimul Mitropolit – 42

Foto: Alex Mazilu

XLII. Abstract

Revenit de vreo săptămână, nu simţeam prea mari schimbări, cu toate că aveam în plus peste o sută de miliarde de euro. Banii fiind depuşi în bancă, îi priveam ca pe ceva abstract, în plan imediat contând, ca şi până acum, ceea ce aveam în buzunar. Adevărat, acum aveam oricând suficient, chiar dacă uneori uitam acest detaliu şi aşteptam din partea convivilor să facă cinste. Singura investiţie mai serioasă a fost achiziţionarea unei case cu trei camere şi cu o mică grădină, pentru Nataşa. Dar, chiar şi acolo n-am cheltuit cine ştie ce, deoarece am reuşit să-mi vând destul de bine apartamentul.

Între timp, reuşii să scap de Irina. Aceasta îmi explică motivul pentru care-l părăsise pe Puiu, susţinând că, auzindu-se că voi reveni, era de dorit să evite momentul penibil în care, de la el, să se mute direct la mine, dată fiind relaţia mea de amiciţie cu părintele.

- Aha… – zisei. Şi ai socotit preferabil să vii la mine după ce-ai trecut în prealabil şi pe la alt bărbat…

M-am agăţat de acest detaliu, spunând că nu-l pot trece cu vederea, măcar că ştiam prea bine că relaţia cu Irina s-a încheiat încă dinainte să pornesc spre Viena. Oricum, toate acestea erau secundare şi, cu toate că eram convins că Irina va căuta şi în viitor să mă jumulească de mici sume, deocamdată eram bucuros că lucrurile s-au lămurit în bună măsură între noi. Irina nici nu ştia, de altfel, dacă şi cât am moştenit, deşi presupunea că n-am venit cu mâna goală. Zgârcit n-am fost niciodată, însă mereu am fost obligat să fiu econom. Ajuns la o vârstă, mi-am păstrat deprinderea, ca pe un adaos ce-a devenit parte din mine.

Curând, observai şi unele modificări lăuntrice. Dacă înainte scriam de nevoie, acum, de câte ori reveneam la tastatură, un gând îmi şoptea că, la o adică, nimic nu mă presează să termin o carte într-un interval de timp şi că, la urma urmei, e totuna dacă scriu sau nu. Către altceva, însă, nu mă trăgea aţa nici măcar atât.

Într-o stare de acest gen, descinsei în Papa-Caffe. Îl găsii doar pe domnul plutonier-major Onici, aflat doar pe la a treia halbă.

- Mă gândesc ce să fac… – spusei după o gură de coniac. Am o grămadă de bani şi nici nu simt! Poate, să investesc în ceva…

- Păi, n-ai dobândă la ei?

- Ba da.

- Atunci, la ce să mai investeşti?

Lucruri similare gândisem şi eu, astfel că improvizai:

- Aş crea locuri de muncă…

- Mda… Vezi să nu muncească ăştia!

Şi asta era adevărat.

- Atunci, să privatizez Prefectura, Primăria şi Mitropolia. Aşa, de satisfacţie… Să ştie ăia că-s subordonaţii mei.

- E destul să-i suni şi să le zici ce vrei! Acum, ai peste-o sută de miliarde! Vor veni ei preventiv să te pupe-n cur, nici nu trebuie să te oboseşti!…

La aceasta nu mă gândisem, dar trebuia să fiu de acord că este un punct de vedere pertinent.

- Atunci, să ne mutăm toţi într-un local de fiţe…

- Ce rost are, de vreme ce ne este bine aici? Te-a apucat acum să te bagi în bani… Lasă-i acolo, că nu cer de mâncare! Când chiar o fi ceva de făcut cu ei…

Cum dorinţa de-a cumpăra este ca o febră, îmi luai în final Filarmonica, cu dorinţa explicită de-a avea în repertoriu în special compozitori ruşi şi nemţi. Dar, deşi ridicai o nouă sală de concerte, în final am observat cu tristeţe că, dacă-mi cumpăram o îngheţată, tot la fel s-ar fi simţit. Venind deja dobânzile, contul îmi era mai mare decât la început!

„Ce-ar fi să plec la Moscova?” – îmi revenea tot mai des, aşa cum, în castelul de lângă Viena, mi-am şi promis să o fac. Dar, după ce mă îndulceam visând bulevarde pe care n-am fost niciodată, cunoscând câteva doar superficial, din fotografii, mă asalta alt gând: „Nu! La Moscova nu mă duc! Dacă nici acolo?…”

Camarazii, aflând de aceste frământări, insistară să închiriez un avion şi, pentru a-mi diminua angoasele, se oferiră să mă însoţească. În final, cedai, rămânând să mergem în decembrie, pentru a gusta gerul iernii ruseşti şi, dacă ne vom acomoda, să călătorim din nou vara viitoare, spre a scăpa de arşiţa din zona de vest a ţării.

Odată hotărâte acestea, zilele deveniră suportabile. De câte ori mă îmbâcsea nimicnicia, îmi puteam spune: „Ei, astea-s trecătoare, în curând voi pleca la Moscova şi puţin îmi va păsa de fleacuri!”

În alte dăţi, însă, îmi spuneam că, asemenea averii mele, tărâmul fericirii neîntinate rămâne tot o abstracţie.

- Oare să nu candidez la prezidenţiale? – căutai într-o zi o altă ieşire.

- Nu te băga în tărâţe, că te mănâncă porcii! – mă sfătui domnul plutonier-major, şi-i dădui dreptate.

Cu circa două sute de mii de euro, căpătaţi de la Melatov, Marcel se simţea boier, spre deosebire de mine. Adevărat, el nu-şi depusese banii la bancă, astfel că-i putea privi oricând în toată concreteţea lor. Viaţa sa se schimbă radical, începând să bea băuturi de calitate şi cumpărând două plasme, astfel încât Teodora putea să-şi urmărească emisiunile favorite chiar şi atunci când se disputa vreun meci.

Ultimul Mitropolit – 41

Foto: Alice Drogoreanu

XLI. Pesni i tanţî smerti

- Sumbre locuri! – comentă Igor, în vreme ce Cornel Jitariuc revenea în trup. Vei fi făcut tu ceva rele de vreme ce-ai ajuns acolo… Acum, probabil te gândeşti să începi o viaţă nouă. Dar, treptat, vei realiza că este dificil să te împotriveşti năravurilor atât de adânc înrădăcinate şi-o vei lăsa mai moale, până vei recădea mai jos decât ai fost vreodată. Patima se cere satisfăcută, astfel că ajungi să te împaci până şi cu gândul că vei hălădui veşnic prin păduri neluminate. Însă, nu trebuie uitat că ce ai văzut era doar un preambul, încă nu te-ai stabilizat într-un loc, ca să-l numim astfel… Acela ar putea să fie mult mai rău! Ce-i drept, nu-s cazane cu smoală şi furci înroşite, dar nici o stare vrednică de râvnit. Şi spui că se arătau zorii în Răsărit?

- Cine eşti? – întrebă Cornel, sforţându-se.

- Poţi întreba şi cine sunteţi?, că înţeleg… Nu trebuie să te exprimi ca şi cu colegii de la Racila. Poţi să-mi spui Igor. Preferabil, domnul Igor… Ai bani?

- Aveam un milion de euro…

- Lasă-i pe ăia! Te întreb cât ai la tine?…

- Cred că vreo cincisprezece mii…

- Hm! Să sperăm că ajung pentru spitalizare şi că n-o să te dea ăştia în judecată! Altfel, din spital, nimereşti drept în pârnaie.

- Sunt în spital?

- Normal că eşti în spital, de vreme ce confunzi inima cu plămânul! Colegul era convins că-ţi vei trage-un glonţ în cap, a omis amănuntul că eşti jurnalist… Pe scurt, situaţia ta este următoarea: În ţară eşti dat în urmărire generală, patronul Racilei te-a acţionat în justiţie, cerând daune, starea copiilor e stabilă, însă nu îmbucurătoare, doamna Raluca a înaintat actele pentru divorţ, iar aici, după ce-ţi vei plăti, eventual, spitalizarea, vei rămâne printre străini şi fără sfanţ. În încărcător era un singur glonţ, dacă la asta te gândeai… Sigur, noi am putea să te ajutăm, însă nu ştim până unde eşti dispus să mergi…

Experienţa de jurnalist îl făcu pe Cornel să-şi estimeze rapid situaţia şi să nu pună întrebări de prisos precum „care noi?” ori „şi ce va trebui să fac?”. Totuşi, nu se grăbi să dea un răspuns.

- Ei, te-ai decis? – îl presă Igor.

- Da, sunt de acord.

- Perfect! Atunci, şi noi vom fi înţelegători. Te întorci în ţară şi de apuci de jurnalism, cu o leafă mai bună ca la Racila. Ca să-ţi fie mai uşor, vei primi textele gata scrise, nu va mai trebui să le redactezi, ci doar să ţi le asumi…

- Pe ce temă?

- Diverse teme, nu contează asta. Vei fi redactor şef la Eshaton. În linii generale, vei fi un apologet al Ortodoxiei.

- Păi, nu mă prea pricep…

- N-am zis că primeşti materialele de gata? La ce să te pricepi? Oricum, le vei lectura, ca să te familiarizezi cu conţinutul, în caz că ţi se vor solicita interviuri. Unde nu şti ce să răspunzi, bagi ceva evaziv… Te pricepi tu la vrăjeală!…

- Aşa aş trage o ţigară! – mărturisi bolnavul.

- Eu n-am decât Kazbek şi astea-s prea tari pentru unul căruia i s-a extirpat o treime de plămân. Dar, mă bucur că deja lucrează patimile în tine, exact cum am presupus! Cu noi, vei avea un viitor frumos, deşi uşor riscant! Acum, nu vei mai avea nici grija familiei, exceptând pensia alimentară, astfel că te vei putea consacra muncii… Dar, te las să te odihneşti.

Treptat, Cornel îşi reaminti că se află în Viena şi reuşi să întrevadă destul de exact cum va decurge noua sa viaţă. Opinând că în tot răul este şi un bine, îşi zise: „Să mă refac, apoi mai vedem. În definitiv, de ce n-aş fi şi apologet? Deşi, până se obişnuieşte lumea, va suna cam fals…”

O asistentă tânără intră ca să-i schimbe perfuzia şi-i spuse ceva în germană, din ton părând a fi cuvinte de încurajare. Acum, Cornel privi şi salonul. „Cam ca la noi! Vor fi fiind legende că-n occident ai nu ştiu ce condiţii… Ce-i drept, sunt singur, şi probabil baia o fi mai nu ştiu cum. Chiar! Oare cum s-a rezolvat în tot timpul ăsta? De fapt, e treaba lor!”

Analgezicele din perfuzie îi dădură o stare de confort, astfel că părăsi în curând orice gând. De altfel, firea sa oarecum superficială îl făcea ca în general să ia toate întâmplările ca atare şi să nu se îngrijoreze excesiv. Presupuse că se apropie înserarea atunci când Mitropolitul Arhelau intră să-l viziteze, însoţit de acelaşi Igor, care-i şi poză în vreme ce arhiereul îi adresa urări de însănătoşire grabnică.

- Un adevărat păstor, care-şi cercetează credincioşii până şi într-o ţară străină, măcar că aceştia sunt din alte eparhii! – aprecie Igor. Iată un material bun pentru revenirea în presă…

Ultimul Mitropolit – 40

Foto: Alice Drogoreanu

XL. Omnia mutantur, nihil interit

Să revii într-un loc poate avea un anume parfum, însă în primul rând îţi doreşti să revezi persoane, decorul rămânând, altminteri, inexpresiv. Astfel că este de înţeles cum, reveniţi în Timişoara, ne-am grăbit către Papa-Caffe. Aici nu se aflau doar obişnuiţii casei, Filaret, Caius, Teodosie şi domnul plutonier-major Onici, ci şi Teodora, anunţată despre ziua întoarcerii. Reuniţi, îmbrăţişările au fost oarecum haotice, iar frânturile de dialoguri pe măsură. Domnul Onici observă că, dacă nu ne aşezăm să bem ceva ca oamenii, întrunirea riscă să degenereze.

- Cum a fost? – îl întrebă Teodora pe Marcel.

- Nasol… Oameni schilozi, de la pântece în sus parcă n-ar mai avea nimic!

Domnul plutonier-major simţi nevoia să ajute:

- Doamna cred că-i mai interesată de spanioloaica aia a ta, nu de cum sunt americanii!

Cum Teodora nu-l contrazise, Marcel se simţi nevoit să îngaime ceva:

- A, aia… Cum să fie? O ţicnită. Măcar, avea un mic apartament…

- Ai stat la ea? – îl întrebă, destul de aspru, fosta concubină.

- Păi, ce era să fac? Întâi, am împărţit un coteţ cu trei albanezi. Ăia erau numai cu furatul…

- Şi ai ales să te prostituezi!

Simţind momentul tensionat, Teodosie interveni:

- Ei, poate că nu s-a prostituat, s-or fi potrivit, fizic cel puţin…

Repatriatul privi către părintele Puiu, solicitând sprijin. Acesta nu întârzie:

- Pe Lucia n-o ştiu, da’ la Viena îţi curgeau ochii după Suzanne aia, pe care-au mârlit-o Igor şi Melatov!…

Poate nu în cel mai potrivit moment, Marcel îşi aminti că i-a adus cadouri Teodorei. Aceasta-şi privi darurile încremenită:

- Suporturi pentru pahare de bere şi-un pix! Astea le-ai furat în ultimul moment din aeroport? Şi din America? Sau, acolo erai prea ocupat cu Lucia aia, şi nu ţi-a dat prin gând?…

- Ei, bine că n-a luat vreo boală venerică! – încercă Puiu să medieze, dându-şi seama, tardiv, că poate era mai bine să nu amintească de Suzanne. Adică – adăugă -, sperăm să nu fi luat!…

Filaret se apucă să cânte din Prokofiev, socotind că ar fi de dorit o pauză în conversaţie.

- De fapt, care-a fost treaba în America? – ignoră domnul plutonier muzica. Te-a părăsit tipa?

Marcel, stimulat şi de coniac, simţi nevoia să braveze:

- Draci! Nu s-a născut încă tipa care să mă părăsească pe mine! În America, vreau să spun… – se reculese îndată, cu toţii privindu-l uluiţi.

Chiar dacă nimeni n-o făcuse deliberat, discuţia mergea din rău în mai rău. Aceasta, poate, şi din cauză că prezenţa femeilor este mai rară în Papa-Caffe, astfel că ne obişnuirăm în timp să spunem ce ne vine la gură, ignorând diplomaţia. Socotii nimerit să povestesc despre agenţii Ross şi Charlie, prezenţi la Viena, ca să dau o turnură mai calmă întrevederii.

- Trec şi pe la Perla – zise Puiu -, da’ fiţi atenţi la ce povesteşte, că-i interesant!

Este posibil, chiar dacă nu-i o certitudine, ca Puiu să-şi fi dat seama că a încurcat lucrurile, însă e la fel de adevărat că el era mai legat de aşezământul amintit, discuţiile din Papa-Caffe având darul să-l plictisească. O vreme ne amintirăm de Igor şi Melatov, le spusei camarazilor şi despre agentul Harold, ce-l care-l urmărise din New York până la Viena, dar avui grijă s-o trec sub tăcere, de data aceasta, pe Suzanne.

- Şi Elise? – se auzi, pe neaşteptate, glasul Irinei.

Deşi întreaga asistenţă amuţi, mă adunai destul de repede:

- Elise e bine şi-ţi trimite salutări. Tu ce mai faci?

- Iau un ceai în spate… – îmi răspunse, intonaţia sugerând un „avem de discutat” sau ceva asemănător.

Fără prea mare entuziasm, mersei la separeu, cerându-i lui Andrei încă un coniac şi-o bere nefiltrată. Discuţiile penibile sunt întotdeauna mai uşor de trecut cu sufletul anesteziat.

- L-ai lăsat pe Puiu? – începui, ca să spun ceva.

- Ajungem şi acolo… Tu, însă, cred că ai fost foarte ocupat! Nici măcar o vorbă pe mess n-ai reuşit să trimiţi…

- Păi, era Elise călare pe el. A zis că ţi-a scris ea…

- Şi ea trebuia să-mi scrie? Ea mi-a promis că ne mutăm la Viena sau altundeva?

- Nu, nu ţi-a promis… – admisei. Au mai apărut ceva cărţi faine între timp?

- Dă-le dracului de cărţi! Asta ai să mă întrebi după o lună de zile? Nu ai nimic să-mi spui despre noi?

- Care noi? – mă minunai.

Irina mă privi înmărmurită, apoi răbufni:

- Eşti un neisprăvit! Până şi Puiu e mai bun decât tine! Eşti doar un profitor josnic, scrii numai tâmpenii străine de trăirea autentică, nu ai niciun rudiment de simţăminte nobile, toată viaţa ţi-ai irosit-o prin spelunci!…

- Probabil.

Inexplicabil, vorbele femeii îmi căzură prost, deşi în mod obişnuit prea puţin mă sinchisesc de ce anume mi se spune. Ca să scurtez discuţia, îi dădui Irinei, fără prea mare legătură cu cele de până atunci, zece mii de euro, dat fiind că şi datorită ei am ajuns să moştenesc. Fosta mea iubită privi banii şi, pe neaşteptate, îmi sărută mâna. Gestul a fost nu doar surprinzător, ci şi excitant. Deşi poate n-ar fi trebuit, noaptea următoare am petrecut-o cu ea, revederea cu Nataşa fiind superficială.

Ultimul Mitropolit – 39

Foto: Alice Drogoreanu

XXXIX. Escala

Proaspăt ajuns în America, lui Marcel nu-i trebuiră decât vreo două zile ca să-şi spună: „Dracu m-a pus!”. Dar, neavând posibilităţi să se întoarcă şi, în plus, anticipând glumele acide din Papa-Caffe, se apucă să-şi caute de lucru. Aceasta, desigur, este o exprimare destul de pretenţioasă, Marcel rezumându-se la a bate cafenelele, prilej cu care îşi găsi, totuşi, câteva job-uri, toate datorate amabilităţii unor compatrioţi.

Întâi, Relu îl angajă în barul său, să spele vesela. Orădean, Relu se bucură să aibă un salariat din zona de vest a ţării, în New York fiind destul de rare prilejurile de-a avea cu cine discuta despre F. C. Bihor ori Politehnica Timişoara. Dar, deşi Marcel se apucă de treabă cu entuziasm, divergenţele apărură curând:

- Băi, bărbate, tu ai mai spălat vase vreodată-n viaţa ta?

- Ocazional. Da’ ce are?

- Păi, are! Paharele sunt pătate, iar farfuriile au rămas unse… Ai pus detergent?

- Nu. De ce, trebuia?

Relu oftă, şi-i explică noului angajat că este de dorit să se ajute de detergent, ca şi de sârma pentru curăţat farfuriile. După vreo jumătate de ceas, inspectând vesela, orădeanul fu mulţumit:

- Aşa mai merge!

Anumite tensiuni reapărură atunci când Marcel mai ceru detergent.

- Păi, ce detergent vrei? Ai acolo pentru o săptămână!

- S-a terminat! – obiectă ucenicul.

- N-avea cum să se termine, numai dacă ai pus tu cu tona! Futu-i mama mă-si!…

Silit de evidenţă, Relu îi dădu un recipient nou de detergent, neuitând să-şi atenţioneze angajatul să-l folosească cu măsură, ba chiar îi arătă cam cât trebuie să pună la un pahar şi cât la o farfurie. Deşi Marcel avu în continuare tendinţe spre risipă, de a doua zi începu să lucreze mulţumitor. Făcând, însă, o treabă mecanică, gândurile-i dădeau asalt: „Mierea lumii! Am ajuns, la patruzeci de ani, să spăl vasele după nişte inculţi!”

Cum după vreo două săptămâni o cunoscu pe Lucia, mutându-se la ea şi beneficiind de-un imobil mai puţin insalubru, iar după alte zile câştigă la loterie o mie cinci sute de dolari, emigrantul socoti sub demnitatea sa să mai spele vasele, despărţindu-se oarecum amical de Relu. Desigur, banii de la loterie nu ţinură o veşnicie şi-un noroc similar nu se mai ivi imediat, astfel că, tot în cafeneaua lui Relu, Marcel acceptă propunerea unui timişorean de a intra într-o echipă specializată în izolarea blocurilor cu acoperiş plan. Înţelegerea fiind făcută pentru o săptămână, a doua zi îşi începu munca. Vreun sfert de ceas, şeful de echipă şi, totodată, angajatorul, îşi urmări protejatul. Apoi, văzând cum morfoleşte smoala şi gândindu-se la eventualele daune, îl trase de-o parte:

- Stai, dracului, aici, şi nu mai pune mâna pe nimic, că mă bagi în faliment! Diseară-ţi dau banii pe toată săptămâna şi caută-ţi de treabă pe unde ştii!…

Cam în aceeaşi manieră, Marcel încercă şi alte job-uri, în unele întâmplându-se să stea ceva mai multă vreme. Oricum, putu concluziona că: „În America, doar putorile nu-şi găsesc de lucru!”, categorie în care s-ar fi putut integra foarte bine, dacă ar fi beneficiat cel puţin de ajutorul de şomaj.

Cum, la nervi, Lucia vorbea în spaniolă, bărbatul nu fu prea deranjat atunci când exotica sa concubină îi făcea reproşuri, dar deduse din tonalitate că „şi pe asta a apucat-o!”.

În acest climat, discuţiile cu băieţii de la Papa-Caffe erau aproape singurele momente de bucurie, şi acestea drămuite cu grijă. Totuşi, Marcel reuşi să adune ceva bani, astfel că invitaţia Teodorei de-a reveni în ţară îl găsi pregătit atât mental, cât şi material.

Aflat pe aeroport, pregusta repatrierea ca pe ceva vrednic de râvnit, astfel că nu-l observă pe agentul care-l urmărea pas cu pas. După nenumărate tentative de a-l localiza în hăţişul newyorkez, CIA reuşi în sfârşit să-l identifice.

- Ţinta este în obiectiv – îl anunţă agentul Harold pe George Michael. Îl elimin?

O firească pornire l-ar fi putut face pe George să-l dorească mort pe acela ce i-a dat atâtea bătăi de cap, însă raţiunea triumfă: „Trebuie lăsat să se întoarcă acasă, altfel cei din Papa-Caffe vor deveni suspicioşi. Acolo, îi terminăm pe toţi!”

- Continuă să-l urmăreşti! Pleci cu el…

„Mă-ta, nu puteai să zici din vreme?”

Dar, pentru agent n-a reprezentat o problemă procurarea biletului de avion în ultimul moment, iar Jess era obişnuită cu desele sale schimbări de program.

Zborul a decurs fără incidente, iar Marcel se vădi o ţintă liniştită, rămânând ţintuit în scaun şi urmărind două filme de duzină. După vreo opt ceasuri, urmă escala de o oră din Viena. Brusc, dorul de casă i se atenuă lui Marcel, venindu-i pofta ca, după atâtea ceasuri în scaun, să se dezmorţească într-un local mai acătării. Nu ne vom mira, astfel, că în curând două taxiuri se îndreptau către centrul oraşului, în cel de-al doilea aflându-se vigilentul agent Harold.

Printr-un concurs de împrejurări, Marcel intră la Ritz, nebănuind că locaţia nu-i de nasul său, însă avu norocul să se întâlnească cu mine. După entuziasmul revederii, îl prezentai, în restaurant, şi celorlalţi. Vederea lui Igor îl impresionă, iar pe părintele Puiu îl cunoscuse şi înainte, deşi Puiu frecventează mai mult Perla.

Cerurăm, la aperitiv, specialităţi din peşte.

- Să fie variate şi să ne surprindă în mod plăcut! – avertiză Igor, solicitând şi vinul adiacent.

Pe când mâncam, apăru şi Melatov, târându-l mai mult pe Harold.

- Ce-i cu ăsta? – întrebă Igor, fără a-şi întrerupe masa.

Maiorul răspunse doar printr-un rictus, probabil însemnând „CIA”.

- Păi, să-i luăm şi lui o varză… – decise Puiu, inspiraţie acceptată de toată lumea.

Sosit şi vânatul cu sosuri de fructe, din nou furăm întrerupţi, de data aceasta de către Suzanne:

- Aşa faci întotdeauna, iei poşetele femeilor cu care te culci?

Igor îi făcu un semn din mână, cu triplu înţeles: „calmează-te, stai jos şi pune-ţi ceva de băut”. Apoi, trecu la prezentări:

- Agentul Harold de la CIA, Suzanne, tot de la CIA, maiorul Melatov de la FSB (aici, Harold începu să tremure), eu sunt Igor, dumnealor sunt Puiu, Vania şi Marcel. Revenind la poşetă, aş zice că tu ai uitat-o! Dormeai şi, pe neaşteptate, te-ai ridicat şi-ai plecat… Las la o parte faptul că mi-ai ascuns unele detalii despre tine, deşi eu am fost sincer din primul moment… Oricum, poşeta o poţi recupera de la colegul meu.

Melatov interveni:

- Poate, după ce ne vom cunoaşte mai bine, îţi voi înapoia şi conţinutul poşetei…

- În afara fiolelor cu serul adevărului – adăugă Igor. Pe alea mi le-am ţinut, am văzut că-mi fac bine…

Melatov mai făcu un semn discret, arătând că are şi altceva de discutat. Cei doi agenţi FSB se retraseră ceva mai încolo, revenind după o vreme:

- Avem nouă sute cincizeci de mii de euro, pe care-am zis să-i împărţim la cinci.

M-am cam posomorât, căci Marcel abia aterizase printre noi şi s-a şi procopsit cu aproape două sute de mii de euro. „Dacă-şi vedea de drum, aveam acum mai mult!” – îmi zisei, după care mi-am amintit că mai am peste o sută de miliarde, consolându-mă într-o măsură. Prin deducţie, mi-am dat seama că banii pe care tocmai îi împărţiserăm proveneau din mita încasată de Cornel Jitariuc. Hotărârăm să ne mutăm la Kronprintz Rudolf, Suzanne urmând să ne însoţească, în vreme ce Harold fu învoit să se plimbe nestingherit prin oraş.

- Ţi-a plăcut varza? – îl întrebă Melatov.

- Da… – îngăimă agentul.

- Bun! – făcu maiorul satisfăcut, împuşcându-i o palmă prietenească peste spate. Plăteşti tu, atunci, bine?…

Ultimul Mitropolit – 38

Foto: Alice Drogoreanu

XXXVIII. Tumult

Liniile telefonice între mitropolii, arhiepiscopii şi episcopii ajunseră aproape să se înroşească, ierarhii aruncându-şi vorbe grele, acuze reciproce şi, evident, ameninţări, mai mult sau mai puţin voalate. Damaschin era în mod special acuzat că a umflat potul, ca să scape el pe gratis, şi că, în plus, l-a trimis la negocieri pe-un hapsân inabil, care nu doar că a furat, dar s-a mai lăsat şi înregistrat. Ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, Ciprian simţi că-i urăşte pe toţi, în urma celor afirmate despre el în ziar. Damaschin încercă să arunce toată vina pe consilierul Miculea, care urma să fie trimis disciplinar ca preot doi într-un sat cu patruzeci de fumuri. Ostilitatea celorlalţi menţinându-se, arhiereul contraatacă, amintindu-le colegilor de păcate mai vechi ori mai noi, păcate despre care încă nu aflase nici Racila. Evident, discutându-se la telefon despre ele, de acum puteau fi aflate oricând, însă, la nervi, acest detaliu fu omis.

Până către seară, raţiunea triumfă, cu toţii punându-şi întrebarea cea mai arzătoare: „Ce este de făcut?”. Deciseră, în final, să se întrunească, detaşându-se de pe acum primele idei călăuzitoare: „Aruncăm toată vina pe gazetar, pe Miculea şi pe Arhelau! Apoi, dăm un comunicat la abureală şi-i punem pe protopopi să adune semnături în sprijinul nostru…”

Gherontie, pe de altă parte, într-un limbaj destul de prudent, făcea declaraţii presei în care sugera că arghirofilii, preacurvarii, sodomiţii, simoniacii şi ereticii trebuie caterisiţi! Turma, din fericire, măcar că se delecta cu tot acest scandal, nu avu nicio reacţie, fiind uşor de domolit cu sloganuri precum: „Să fim toleranţi” ori „Există un singur Dumnezeu”. Până să-şi pună întrebarea firească: „Şi ce-are una cu cealaltă?”, credinciosul se va fi apucat de alte lucruri şi aproape va fi uitat de toată zarva.

În cercurile masonice, istoria fu primită diferit. La toată tevatura stârnită de Racila, se adăugă şi mesajul fratelui Konrad, care atenţiona că, la Viena, Arhelau a avut o poziţie ortodoxă în discuţiile cu Cardinalul Christoph Schönborn.

- Să-i excludem pe toţi! Ne facem de rahat cu ei… – propuse Maestrul Vladimir, argumentându-şi opţiunea.

Marele Maestru G. avu, însă, un alt punct de vedere:

- Despre noi, oricum se spun şi se vor spune vrute şi nevrute. Astfel, nu reputaţia organizaţiei noastre trebuie să ne intereseze, ci reputaţia arhiereilor, care-i de dorit să fie cât mai îndoielnică. Or, apartenenţa la Masonerie e o tinichea supărătoare în auzul multora, măcar că nu ştie nimeni prea mare lucru despre ce facem noi de fapt, după cum nu o ştie nici măcar majoritatea fraţilor. Aşa că mi-ar părea mai potrivit nu doar să-i menţinem în rândurile noastre, ci şi să ieşim cu un comunicat prin care să-i susţinem, exprimându-ne îndoiala în ceea ce priveşte acuzaţiile care le sunt aduse. În felul acesta, dragul meu, le vom face mai mult rău decât dacă i-am exclude… Ce poate fi mai incriminant decât să te apere cel cu care nici n-ar trebui să stai de vorbă?…

„Are cap, jigodia!” – îşi mărturisi sieşi Maestrul Vladimir, consimţind la plan.

Cum întreaga afacere prezenta cazuri explicite de corupţie, în urma unui telefon misterios, se autosesiză şi Parchetul, demarând cercetările împotriva suspecţilor Ambrozie, Arhelau (cel uitat până de curând!), Ciprian, Damaschin, Grigorie, Teopempt şi Vichentie. Un alt telefon, ceva mai explicit, primit de la Marele Maestru G., le sugeră s-o lase mai moale, astfel că demersurile procurorilor fură ezitante. Oricum, presa preluând ştirea că şapte ierarhi se află sub cercetări, credincioşii începură să-şi spună că „ceva tot or fi făcut ei!”, în vreme ce puţin credincioşii îşi ziseră că „după un pic de tevatură, o s-o dea la pace”. Cât despre Cornel Jitariuc, acesta fu dat în urmărire generală pe ţară. „Sper că nu-i bou să se întoarcă!” – îşi spuse procurorul Georgescu, anticipând eventuale belele.

Cum Racila publică şi înregistrările convorbirilor telefonice dintre ierarhi, în vreme ce televiziunile dezbăteau legalitatea acestor înregistrări, SRI luă notă că în istorie apar frecvent referiri la Masonerie, ceea ce n-ar fi constituit un neajuns, dar şi la numele unor servicii de spionaj aliate sau concurente, precum şi la activităţile unor agenţi străini pe teritoriul ţării. Instituţia trimise pe dată informări la preşedinţie şi parlament cum că este posibil ca, în afacerea arhiereilor, să fi acţionat şi forţe străine, asigurând că va lua toate măsurile ce se impun.

Ca o consecinţă firească, Tudor Jian, absolvent de Teologie, fu însărcinat să alcătuiască un dosar cu toate datele referitoare la acest caz. „Şi-aşa taie frunze la câini!” – îşi ziseră câţiva ofiţeri.

Tudor lucra în SRI din 1993 şi, până acum, fusese însărcinat să alcătuiască un dosar despre activităţile sectelor religioase în ţara noastră. Beneficiind de anumite scutiri, Tudor îşi deschise o firmă, dosarul căzând într-un plan secundar. Cum termenul de predare era în anul 2000, prin 1995 începu să compileze dintr-un tratat de Sectologie. Observând că lucrarea îi răpeşte excesiv de mult timp, pe la sfârşitul lui 1999 se deprinse să ia informaţiile de pe internet, prin metoda copy/paste, având grijă să dea şi unele note de subsol, pentru aparenţa unui caracter ştiinţific. Apoi, în 2000 obţinu o prelungire a termenului pentru predarea dosarului până în 2004, ulterior fofilându-se până-n 2009, fără a mai primi alte însărcinări. Noua misiune îi pică destul de prost teologului Jian, însă se consolă:

- Slavă Domnului, internetul a făcut progrese uimitoare! Acum, în două ceasuri poţi face un raport amănunţit doar cu copy/paste…

Ultimul Mitropolit – 37

Foto: Alex Mazilu

XXXVII. Un număr de succes

Poate ar fi fost de aşteptat, după fuga redactorului şef, ca Racila să intre într-un con de umbră, de vreme ce afacerea arhiereilor se vedea abandonată. Totuşi, n-a fost aşa! Cu o viteză greu de explicat, patronul află despre dezertare, îl angajă pe Viorel Fota, iar revista apăru cu un număr senzaţional, care prezenta amănunţit discuţia dintre părintele Miculea şi fostul angajat al revistei. Evident, se arunca asupra aceluia vina pentru şantaj, colectivul redacţional desolidarizându-se de asemenea practici, dar era subliniată şi graba cu care arhiereii au convenit să achite mita solicitată, arătându-se şi jongleriile prin care Damaschin s-a sustras pagubei personale, cât şi modul prin care părintele consilier Miculea îşi însuşise jumătate de milion de euro. Pe prima pagină era poza fugarului Jitariuc, nu extrasă din cine ştie ce arhivă, ci de ultimă oră, la recepţia motelului din Szeged.

Într-un alt articol, revista prezenta plimbarea părintelui protopop Căprioru printr-un parc din Viena într-o ţinută indecentă, explicaţia dată fiind aceea a unei reglări de conturi după ce încercase să fugă dintr-un cazinou fără să plătească. Chiar dacă istoria a fost una uşor diferită, cititorul avea să fie convins de pozele bine executate, din care nu se înţelegea că protopopul joacă solitaire la un aparat banal dintr-un local de mâna a doua. Despre vizita intempestivă a lui Arhelau în capitala Austriei nu se spunea mare lucru, însă legătura între rostul acesteia şi comportamentul omului de încredere al vlădicii era uşor de realizat de către orice cititor de bună credinţă, impresia fiind aceea a unei escapade costisitoare şi inutile pe spesele Bisericii strămoşeşti.

La închiderea ediţiei, fu adăugat şi anunţul că cei doi copii ai tatălui denaturat, care şi-a abandonat familia de dragul banilor obţinuţi în mod oneros, au fost bătuţi cu bestialitate de un grup de seminarişti, aceştia fiind ulterior identificaţi, pe numele lor emiţându-se mandate de reţinere preventivă pe termen de treizeci de zile. Minorii au fost spitalizaţi, medicii fiind rezervaţi asupra stării lor. Se pare că odioasa corecţie a fost comandată de către însuşi Damaschin.

Astfel, într-o ţară în care nu prea se mai citea presa tipărită, Racila dădu lovitura printr-un număr bulversant, promiţând şi pe viitor dezvăluiri incredibile.

După două nopţi prin moteluri, Cornel Jitariuc decise să nu se mai ascundă. Oricum, mesajul primit arăta că cineva îl urmăreşte. „La o adică, e preferabil să fiu în locuri cât mai aglomerate!” Ajuns în Viena, se cază la hotelul Bristol şi, după ce se primeni, coborî în restaurant, unde se dedă unui prânz nu doar copios, ci şi savant pregătit. „În definitiv, o viaţă are omul!” – îşi zise, cerând şi-o sticlă de vin vechi. Peste mai bine de două ceasuri reveni, străbătut de-o plăcută căldură, în cameră. „Mă întind puţin, apoi ies o tură prin oraş” – plănui, dar atenţia îi fu atrasă de o carte lăsată pe noptieră de nu se ştie cine. „Ilf şi Petrov, Viţelul de aur… O ştiu, ce-i cu asta?” Sub volum, se afla şi ultimul număr al Racilei. Poza sa din Szeged avu darul să-l tulbure serios, astfel că se apucă de lectură. „Viorel Fota! Ticălosul! I-am plătit şi berile la Rustic, porcul dracului!…” Ştirea despre păţania celor doi copii nu-l lăsă indiferent, însă nici nu a reprezentat principalul motiv de îngrijorare. „Dar, ce-o fi cu cartea?” Brusc îşi aminti de finalul cărţii şi, ca ars, îşi înfipse mâinile până la umeri sub saltea, apoi azvârli salteaua cu totul de pe pat. Cum era de aşteptat, banii lipseau. Surprinzătoare, însă, era prezenţa unui revolver. Cornel nu mai văzuse o armă de aproape, dat fiind că, asemenea celor mai mulţi intelectuali, ocoli satisfacerea serviciului militar. După ce gândurile-i căpătară o oarecare coerenţă, se gândi să întreprindă un act disperat: „Merg să jefuiesc ceva, măcar am arma!” Ulterior se mai adună, făcu conexiunile cu mesajele mai vechi primite pe mail, şi alese o rezolvare decentă, lipindu-şi ţeava revolverului de piept şi apăsând pe trăgaci. În pofida intenţiei bune, Cornel nu-şi nimeri inima, astfel că ajunse în cea mai proastă stare cu putinţă: într-o ţară străină, fără bani, exceptând cele câteva mii de euro pe care le avea asupra sa, încondeiat în gazetă, urmărit de profesionişti abili şi misterioşi, grav rănit şi, mai rău decât toate, încă viu!

Urcat într-o ambulanţă, fostul gazetar era încă conştient, apoi pogorî într-o benzinărie populată de indivizi stranii. Nimeni nu se adresa nimănui şi, deşi-i ştia acolo, nu-i putea distinge niciunuia chipul, deşi le resimţea ostilitatea. Încercă un soi de bucurie când intră şi Radu, un cunoscut din anii liceului, apoi porni alături de acesta şi, după ce străbătură un tunel insalubru, ajunseră într-un fel de piaţă în care mulţime mare se îmbulzea. Şi aici, sentimentul era acela că nimănui nu îi pasă de ceilalţi şi că, deşi puhoiul curge cam în aceeaşi direcţie, mişcarea sa nu ar avea niciun sens. Într-o vitrină, neluat în seamă, cânta un artist destul de cunoscut, însă numele îi scăpă lui Cornel. Curând, trecură într-o barcă râul către o pădure, apoi se afundară în desişul acesteia, drumul fiind vizibil într-o măsură datorită lunii. Pădurea se termină curând şi înaintea lor se ivi o câmpie cu o patină argintie, însă ternă. Drumeţii traseră într-o şcoală părăsită şi deciseră să se odihnească aici o vreme. Duşumeaua era frecată cu motorină, iar băncile batante le amintiră de clasele primare. Printre panourile didactice de pe pereţi, Cornel aprecie unul în mod special: Ce e rău nu e bine! „Simplu şi la obiect” – îşi spuse. Când plecară, luna nu mai strălucea, astfel că orbecăiră fără a mai putea distinge ceva. Curând, însă, în Răsărit se iviră aburii lăptoşi ai dimineţii.

- Trebuie să te întorci – îi zise Radu, pe-un ton neutru.

- Aşa-i. Ce spui, ar fi posibil şi altfel?

Deşi întrebarea părea neclară, Radu îi răspunse fără să ezite:

- Pentru noi, nu cred, oricâte şanse ni s-ar mai ivi!

Ultimul Mitropolit – 36

Foto: Spitalul de Psihiatrie Săpunari

XXXVI. Salonul numărul 6

Neavând de ales, doamna Coman se acomodă cu viaţa din spitalul de psihiatrie, mai cu seamă după ce, convingându-se că nu este periculoasă, medicii deciseră să nu mai pompeze în ea medicamente, restrângându-i tratamentul la un sedativ uşor seara şi, uneori, la câteva analgezice, atunci când pacienta o solicita.

Dacă bolnavii jucau deseori fotbal ori volei, este de înţeles că doamna Coman, datorită vârstei, se mulţumea să privească doar aceste întreceri. În schimb, îşi făcea tot mai des de lucru la atelierul de pictură, încercând să redea feluritele flori ce se găseau în parcul care împrejmuia pavilioanele. „Floarea nu-i persoană, nu trebuie să cunoşti anatomie şi nici nu se prea bagă de seamă dacă greşeşti proporţiile” – îşi zicea. Chiar dacă desenul lăsa de dorit, pensionara descoperi că are un anumit simţ al compoziţiei şi-al armonizării culorilor. Cum Mihai, un domn aflat la dezalcoolizare, îi arătă, simplificat, regulile perspectivei, femeia abordă chiar şi peisajul.

- Sunt a treia oară aici – se confesă Mihai într-o zi. De două ori m-au adus mascaţii…

Deşi sceptică („Ce treabă ar avea mascaţii cu un alcoolic?”), femeia se gândi că şi situaţia ei este una stranie, nimerind aici doar pentru că a încercat să-i fie Ţării de folos. Astfel că, după unele ezitări, se decise să povestească întâmplările din acea după-amiază stranie, soldată cu internarea sa în aşezământ.

- Medvedev şi Putin în Timişoara? – se miră Mihai. Înseamnă că e groasă! Sunt veniţi ca să asigure culoar către Grecia, Serbia şi Bulgaria… E clar, la anul vom fi gubernie! Dar Brejnev? Probabil era o diversiune, Brejnev e mort…

Doamna nu mersese atât de departe cu scenariul şi, de altfel, nici nu pricepea la ce evenimente viitoare se referă colegul, însă fu vădit mulţumită că, în sfârşit, cineva îi dă crezare. Doctoriţa Sima, deşi prietenoasă, o întrebă:

- Şi acuzaţi frecvent astfel de vedenii? Nu vi se întâmplă mai des în cadru vesperal?…

…

Adusă cu salvarea în aşezământ, doamna Coman fu imediat puternic sedată, astfel că abia după câteva zile conştientiză că se află în pavilionul 9, salonul numărul 6. Dacă numărul camerei nu-i stârni niciun fel de analogie, observă, în schimb, că mai are două colege de cameră, pe care le zărise şi-n primele zile, însă ca în vis. Deşi reuşi să poarte conversaţii decente cu celelalte paciente, nu simţi nevoia să detalieze împrejurările în care-a ajuns aici, socotindu-le destul de limitate.

La cantină se mergea de trei ori pe zi, chiar dacă erau destui aceia care săreau peste masa de dimineaţă. În afară de faptul că se intra pe serii şi că la prima serie se îmbulzeau bulimicii, cantina era rezonabilă, suportând comparaţii cu unele staţiuni pe care, în timp, pensionara le vizitase. Surprizele erau rare, chiar dacă unii bolnavi îşi puneau un supliment de supă în pahare de plastic, ori un bărbat vână, într-o împrejurare, muştele din castron cu polonicul, şi le trecu în farfurie şi le mâncă cu poftă.

De altfel, aşa numiţii „cronici” erau izolaţi oarecum de ceilalţi pacienţi, şi de cele mai multe ori li se dădea drumul doar în cămaşă de forţă ori erau ţinuţi la izolare. Văzându-le în câteva rânduri chipurile hidoase, cu buzele precum nişte meduze, ochii porcini plasaţi lângă rădăcina nasului, urechile crescute la întâmplare, asemenea unor ciuperci pe trunchiurile copacilor, ţestele pline de zgaibe, doamna Coman se îngrozi, mai cu seamă că toţi aceia, cu rudimentul lor de raţiune, erau înclinaţi în mod natural numai către rău.

„Ce proastă am fost când, auzind de ajutoarele venite pentru ăştia şi cărăbănite acasă de personal, le ţineam partea nebunilor! Ăstora nici mâncare n-ar trebui să li se dea!” Spre lauda sa, personalul nici nu exagera în această privinţă.

Iniţial, nu rămase prea mult timp pentru atelierul de pictură, căci femeia fu supusă testelor psihologice, i se făcu fundul de ochi (după care nu mai distingea decât pete), i se cercetară percepţiile senzoriale şi purta cu medicii numeroase discuţii despre te miri ce. Cum şi-or fi spus mulţi, de-a lungul timpului, îşi zise şi doamna, referitor la medici: „Dacă eu sunt nebună, ăştia în mod cert sunt mai nebuni ca mine!”

Una peste alta, pensionara resimţi această perioadă mai degrabă în mod pozitiv, ca pe o evadare din rutină şi-un prilej de-a acumula o experienţă pe care n-o anticipase niciodată.

- Acum vine mămica mea şi plecăm acasă! Mergem la adunare! Ăia cântă deja acolo, la adunare… Dar, plouă acum! Cum mai plecăm noi acasă? Dă-mi o ţigară, ai?…

Astfel o întrerupse din lucrul unei acuarele Muezinu’, un baptist bătut cu leuca-n cap la propriu, şi care avea un text standard, cu mici variaţiuni. De pildă, amintirea ploii avea legătură cu realitatea, căci tocmai începu să picure, astfel că oricum trebuia abandonată acuarela, urmând să o continue în atelier. Doamna Coman încercă să-l consoleze pe Muezin (poreclit astfel datorită răcnetelor din perioadele în care era agitat):

- Lasă, vine mâine!…

- Nu mâine! Eu acum vreau să plec acasă! Mergem la adunare!…

Părăsindu-l destul de brusc pe nărod, femeia se refugie în atelier unde, cu un aer conspirativ, Mihai îi arătă o cutie metalică de cafea ness, în al cărei capac făcuse o gaură cu un cui, orificiu prin care trecu o sfoară şi legă două linguriţe din lemn, din acelea pentru îngheţată.

- Am făcut o invenţie… – îi destănui, mai mult şoptit.

- Şi la ce foloseşte? – se minună doamna.

- Asta ne va salva anul viitor, când va începe!…

Cu un oarecare disconfort, pensionara realiză că Mihai e mult mai dus cu pluta decât îi păruse. „Poate că nici nu l-au adus mascaţii…”

Însă, fiind externată după nici două luni, doamna Coman nu mai află în ce împrejurări a fost adus Mihai, după cum, de altfel, n-ar fi putut afla cu exactitate nici dacă ar mai fi zăbovit în aşezământ.