Foto: Alice Drogoreanu
I. Întemeierea Utopiei se datorează cinstitului Evtihie, vrednic bărbat întru toate, care a înţeles nevoile veacului său şi a găsit chipul de a se sustrage lor. Şi aşa s-a făcut că a întemeiat Utopia, aşezământ veşnic, ale cărui porţi nu se vor clăti[1].
II. Primul ce deschise porţile Utopiei fu Igor Ionescu. Despre acesta se povesteşte că după multă rugăciune îl avu maică-sa, dar, cu toate rugăciunile, el se născu şi fu zvârlit pe malul râului, unde-l găsiră după o vreme[2]. Numele de Igor i-l dădură părinţii adoptivi, iar Ionescu nu ştim de unde vine.
III. Fost-a acest Igor în copilăria sa prea bun elev şi iscusit în alcătuirea de stihuri. Şi avea coleg cu el în clasele mici un băieţel care se chema Saul. Iar pe acest Saul, într-o zi, l-a uns un băiat mai mare. Apoi, l-au uns şi colegii de clasă, fiind certaţi cu certare de către doamna învăţătoare, când s-a aflat ce ticluiseră. Dar, plecând doamna în recreaţie, băieţii iară-l unseră pe Saul[3].
IV. Crescând Igor întru tânăr falnic, urmărea adeseori meciuri de fotbal şi-l admira pe mijlocaşul Hrib. Iar acest Hrib, fiind ager în mişcări şi cu mare clarviziune, fu luat la Birmingam, în Englitera. După ce trecu o vreme, fu Hrib invitat într-o emisiune televizată în care publicul avea putinţa, apelând un număr de telefon, să-i pună întrebări. Şi văzu Igor că cea mai inteligentă întrebare a pus-o o telespectatoare, zicând: „Vă place să jucaţi la Birmingam?” Iar Igor hotărî atunci de a nu mai vorbi muritorilor şi se retrase la Utopia.
V. În acele timpuri veni la aşezământ şi Domnul Colonel Stoenescu, cel ce multe păcate săvârşi în tinereţea lui, punând fără de măsură piedici artiştilor şi cu râvnă uneltind asupra lor. Spunea el pe atunci, zicând: „Cum o să dai drumul la versuri ca astea:
Să nu te miri că-s trist, iubita mea
cu păr fosforescent şi ochii cum e marea-n zori
şi cea din urmă stea?”[4]
Şi propuse el să se schimbe astfel: Sunt iarăşi bucuros, iubita mea…, însă artistul nu primi să facă nici o modificare şi rămase astfel necunoscut muritorilor, nefiind promovat, ceea ce, după ei[5], nici n-a reprezentat vreo pierdere. Acest Stoenescu s-a căit mai târziu cu căinţă mare şi cu frângerea inimii şi mulţime de lacrimi, iar azi e nelipsit din Utopia.
VI. Certat fiind Igor cu vlădica Arhelau, s-a vorbit asupra lui[6] că s-ar fi lepădat de credinţa Răsăritului şi s-ar fi papistăşit. Dar acestea sunt numai vorbe răuvoitoare ale gâlcevitorilor, căci el niciodată n-a visat asemenea necinste. Era atunci în scaunul Romei Alţhaimer al II-lea[7], şi spuse Igor, zicând: „Cum e Arhelau, aşa-i şi Alţhaimer”. Şi până azi este zicala în popor: „Au doară nu-i Alţhaimer ca şi Arhelau?”
VII. Şi se nimeri pe acolo într-o zi Tatiana; şi era zi de vineri. Şi era Tatiana aceasta cu multă dulceaţă în vorbă şi având îndeobşte toate cele de trebuinţă. Iar Igor bărbat frumos fiind, ea îi spuse: „Fac tot ceea ce vei vrea tu!” Iar el îi răspunse Tatianei, zicând: „Recită-mi, atunci, ceva din Rilke…”. Iar ea neştiind cine-i acela, o smeri astfel pe dânsa, ruşinând-o cu ruşinare mare foarte. Şi nu s-a mai ivit pe la Utopia până-n ziua de azi.
VIII. Iar în poarta Utopiei era întru totul limpede scris: QUOD LICET IOVI, NON LICET BOVI. Iar acestea nu s-au scris dintr-o pornire latinicească a noastră, ci spre a fi înţelese de cei vizaţi întru a doua parte a dictonului.
IX. Bucatele la Utopia erau fruste, dară nu frugale. Inorogul era poftit (râvnit) cel mai adesea de către meseni, dar nu ocoleam nici Finixul, bine stropit cu vin de Hios. Altfel, se bea mai mult ambrozie şi foarte ne înveseleam de dânsa. Iară un nou venit a cerut o bere şi grozav râseră mesenii cu hohote de râsuri, şi-l porecliră Danezu’, şi-i rămase aşa numele şi după ce s-a îndreptat[8].
X. Se aciuă de la o vreme în Utopia şi Teodosie. Şi era acel Teodosie vechi de zile şi albit de ani. Iară el nimică nu vorbea vreodată cu cineva, ci, sorbindu-şi alene nectarul, spunea când şi când, parcă sieşi: „pe care; în care; din care; cu care; la care; sub care…”. Şi repeta acestea, când i se năzărea lui, şi nimeni n-a priceput ce vrea dânsul să spună. Iar dacă era bănuială, nu auzirăm pe nimenea grăind astfel, cum s-ar înţelege[9].
XI. Spre a aduce bucatele la mese o avurăm pe Navsikia[10], iar nouă tare ne plăcea s-o chemăm, sub meşteşugite pricini, folosind vocativul, şi-o strigam, zicând: „Navsiko!” Şi ne înveseleam de cum sună vorba asta. Dară Navsikia nu se supăra, ba, mai mult, se îngrijea să nu ne lipsească muzica. Iară pe Dorin şi pe Nicu se vorbea că ea-i aduse la Utopia, însă dacă e întrutotul aşa, asta n-o mai ştiu.
XII. Şi în ziua doa a lui april, văleat 7512, s-a sărbătorit cu sărbătoare intrarea ţării în NATO[11], şi ne căznirăm să iscodim rime pentru NATO şi aflarăm: iat-o, aflat-o, sprâncenato, ascultat-o (ascultato) şi altele multe, pe care nu le mai ţin minte. Iar Igor găsi pe loc o rimă la Uie[12], şi toţi mesenii…[13]
XIII. Acest număr fiind al Iscariotului şi fatal, nimic nu avem aici a scrie.
XIV. Iar înainte de aceasta[14] participă Igor la Loteria Vizelor şi obţinu intrarea în îndepărtata Americă. Şi uimire se lăsă asupra noastră, mirându-ne într-un cuget de demersul său. Dar el nimic zicând către noi, se prezentă la Ambasadă şi-i spuse lui[15], zicând: „Urmaşii lui Ştefan Vodă nu merg la fiii unor crescători de vaci!”
XV. Şi avea Evtihie un motan, Taras pe numele său. Şi, fiind viguros şi chipeş, mult se plodi acela, având pisici patru sute[16].
XVI. Iară într-o zi intrară două tinere foarte sulemenite şi mult meşteşugit înveşmântate şi-l abordară pe Igor şi i-au spus: „Vă doriţi, desigur, un cuptor cu microunde… Firma noastră vă va face astăzi o bucurie! Trebuie doar să răspundeţi la întrebarea: Aţi văzut prezentarea noastră, difuzată pe toate posturile de televiziune?” Iar Igor le răspunse, zicând: „Nu!” Şi era într-o miercuri.
XVII. Deseori trecea pe la noi Vasili[17] şi ochii i se luminau ochii[18], iar inima i se înviora şi zicea: „Ietă praznik!”. Şi se bucura cu bucurie.
XVIII. Iară era unul poreclit de noi Cecenul, dintru mulţime de pricini numindu-l astfel. Şi mult îl obijduiam, iară dânsul, dacă se supăra, trebuia să tacă mulcom, că mai mari neajunsuri îi iscodeam[19].
XIX. De parte muierească n-am dus vreodată lipsă, iară aceia ce zic altăceva sunt răuvoitorii şi uneltitorii întrutot spurcaţi, care nici prin dreptul Utopiei n-au ce căuta. Dar nici nu rămâneau aici femei precum Tatiana, adeverindu-se bardul care zice: Ştiu zeii ce ştiu când aleg zeiţe, se pare…
XX. Şi ne legarăm la o vreme cu jurământ, zicând: „Aşa şi aşa să ne fie nouă dacă nu vom fi mereu utopici!”
XXI. Veni într-o zi Ermis[20], furnizorul, şi-i zise lui Evtihie: „Am venit să rezolvăm problema cu butoaiele de ambrozie care le-aţi comandat…” Iar Teodosie interveni, zicând: „pe care; în care; din care; cu care; la care; sub care…”. Şi toţi începurăm oarecum a ne dumiri că adică ce vrea dânsul să spună.
XXII. Era într-un octombrie[21] când au venit la noi Militanţii lui Tonia[22] şi întrebară, zicând: „Primiţi?” Iară noi într-un glas răspunserăm, zicând: „Primim!” Şi mult se ospătară şi li se veseli inima, iar Dorin cântă Ziua bradului de noapte: (Cartea s-a deschis la primul rând;/ Erai mâzgălit şi puţin tuns,/ De formă hazliu şi trist în fond…).
XXIII. Şi zise atunci Andrei[23] că nu au de ce a se ruşina apusenii faţă de noi, pentru aceea că şi la ei se află oameni, numai că mai rar.
XXIV. Şi porni atunci prigoană Arhelau[24] asupra Utopiei, numai că ce nimeni nu-l băgă în samă.
XXV. La un crepuscul al zilei ne plictiseam toţi cu plictiseală. Şi înfricoşat necaz se lăsă asupră-ne. Iară aşa akedie nu fu nicicând. Şi spuse Domnul Nelu, zicând: „Barem de ne-ar aduce dracu’ un muritor[25], s-avem de cine râde…”. Şi Pronia se îndură de noi, aducându-ne un paria, cu vădită alură de măcelar ori de cântăreţ[26]. Şi grăi muritorul acela, zicând: „Şefu’, ceva muzică bună n-ai?” Şi tare râserăm şi ne înviorarăm. Iar acela se simţea ca la stimata dumnealui mamă acasă şi ne înveselea cu felurite pozne şi giumbuşlucuri.
XXVI. Dară când se cânta:
Bună dimineaţa, brad ascuns!
După-atâta pădure şi gând,
Am pus piua şi nu ne-am mai plâns.
Îţi vom şterge bruma în curând…
acela spuse: „Bă, Şefu’, da’ cine-i cretinu’ ăsta care vorbeşte cu brazii?” Iar Domnul Colonel Stoenescu, mustrat de cuget că ce păcătuise el în tinereţile dânsului, îl şi atinse cu un upercut[27] la ficat.
XXVII. Dar acela, neînţelegând aluzia, spuse că ne arată el la toţi, şi iarăşi încasă un croşeu la ficat, dublat de o directă, tot la ficat. Şi-l poreclirăm Promitev[28]. Iar el cu greu scăpă, şi se îndepărtă proferând ameninţări că s-a răzbuna cu răzbunare.
XXVIII. Şi grăi Domnul Nelu că acela negreşit se va întoarce cu haidamaci, paria neînvăţând niciodată şi, crezând orbeşte în drepturile paria, fiind pururea gata de a o încasa iară şi iară.
XXIX. Şi fuse precum grăi Domnul Nelu, căci înţelept ca dânsul nu se mai afla, şi grăia despre aştri, despre păsări, despre pisici[29], şi despre tot ce era sub (şi deasupra de) soare, dar puţini veneau să-i asculte înţelepciunea.
XXX. Însă aceia[30] nu veniră oricum, ci întâi informară presa că nu e vorba despre un conflict, ci de o acţiune umanitară, cu subiacent caracter punitiv, şi că intervenţia lor nu e îndreptată împotriva Utopiei, pe care o respectă, ci a tiranului Evtihie şi a răufăcătorului Stoenescu (ziceau ei), a căror aducere în faţa Justiţiei se urmăreşte.
XXXI. Şi veniră aceia patruzeci de mii[31], iară utopici eram douăzeci. Şi se frânseră aceia în faţa utopicilor şi plânset mare se făcu în toate casele lor. Iar ei trebuiră, în starea jalnică în care se aflau, să facă curăţenie pe tot câmpul de bătaie, şi tare i-am umilit cu umilinţe mari foarte.
XXXII. Şi mulţime mare de curioşi lăudă biruinţa noastră, cu inimă deschisă, iară nu cum spun răuvoitorii, că de teamă.
XXXIII. Măcar că n-ar fi trebuit, dar, ca să râdem, ne adresarăm şi noi presei, şi am rugat să se consemneze precizia chirurgicală a contraofensivei, faţă de vremurile apuse în care, într-o astfel de bătălie, era dat nimicirii tot cartierul, ca şi faptul că ne exprimăm tot regretul faţă de eventualele victime colaterale.
XXXIV. Până şi Taras[32], auzind acestea, (prinse a) zâmbi a râde, mâţeşte.
XXXV. Şi multe alte fapte săvârşiră vitejii, despre care însă nu voi pomeni aici, fiind pe deasupra de puteri a le aminti toate.
…………………………………………………………………………………………[33]
XL. Am scris acest Hronic eu, nevrednicul Filotei, văleat 7512. Aşa iscălesc eu[34]. Vegheaţi, iubiţilor, să nu fiţi înşelaţi cu ticluieli: acesta-i scrisul meu…[35]
[1] Clătina; desfiinţa.
[2] Nu se precizează de către cine a fost găsit.
[3] Episod abscons şi cu mică relevanţă asupra Utopiei. De reţinut doar schiţa de portret a lui Igor.
[4] Versurile sunt din piesa Tristeţi, iubita mea, tristeţi, aparţinând lui Nicu Vladimir, şi el adeseori prezent la Utopia, împreună cu Dorin Liviu Zaharia şi alţii (n. ed.).
[5] Este vorba despre muritori.
[6] Igor.
[7] Istoria nu cunoaşte un astfel de personaj; pare a fi vorba de o poreclă.
[8] Corectat.
[9] Text neclar în original.
[10] Nausicaa.
[11] Alianţă militară din epocă, întrunind o seamă de state ajunse la crepuscul; ulterior, a dispărut ca şi cum n-ar fi fost, odată cu biruinţa Răsăritului.
[12] Pronunţie populară pentru UE, abreviere de la Uniunea Europeană (n. ed.).
[13] Textul fiind corupt, nu a putut fi refăcut, nici măcar conjectural.
[14] De sărbătoarea suspomenită.
[15] Consulului, pesemne.
[16] Presupunem aici a fi o exagerare, datorată vreunui copist.
[17] Şukşin.
[18] Sic!
[19] Născoceam; găseam; urzeam.
[20] Hermes.
[21] Octombrie pare a avea, în logica hronicarului, o conotaţie mistică, al cărei înţeles, însă, ne scapă.
[22] Anton Pavlovici Cehov (29 ianuarie 1860 – 15 iulie 1904).
[23] Personaj neidentificat; probabil aparţinător grupului Militanţilor lui Tonia.
[24] V. Hron. Fil., VI, p. 7
[25] Text preluat din memorie după scrierea Ultima mohicană a lui Anton Pavlovici Cehov (n. ed); – În fapt, e o pastişă (n. a.).
[26] Tagmă diferită de cea a muzicienilor (n. ed.).
[27] Aici (şi în continuare) hronicarul foloseşte termenii din box cu totul la întâmplare, dovedind o crasă ignoranţă în domeniu (nota unui cronicar sportiv).
[28] Prometeu.
[29] Evtihie însuşi avea un motan, pe nume Taras.
[30] Paria.
[31] Cifră exagerată, datorată unei scolii, urmărind, probabil, o conotaţie mistică.
[32] Taras fiind motanul lui Evtihie.
[33] Mare lacună în text, datorată, se pare, manipulării greşite a unei cupe de ambrozie.
[34] Ediţiile critice vor reda acest paragraf (şi) în facsimil (recomandarea tuturor: proprietar manuscris, culegători, editură ş. a.).
[35] Manuscrisul se încheie brusc, ultima parte lipsind; presupunem că el va fi fost continuat într-o a doua carte care, însă, nu ni s-a păstrat, sau nu s-a descoperit până azi.
Comentarii recente