Arşiţa

Foto: Alex Mazilu

Sunt un om serios, ce rareori sare peste cal. Dar canicula din vara aceasta mi-a provocat tulburări de comportament, fapt explicabil când zile şi nopţi în şir eşti doar o pastă fetidă, dispusă, ca o ironie, într-o vagă formă humanoidă.

Inspirat de un post de televiziune pe care, în mod normal, n-ar trebui să-l urmăresc, mi-a venit gust, contrar firii mele echilibrate, să alcătuiesc un sondaj de opinie, pornind de la întrebarea: Cum credeţi că este receptată ţara noastră de către occidentali? Bănuind că majoritatea subiecţilor vor răspunde că percepţia e, mai degrabă, una negativă, pregătisem, în ciornă, şi schema unui editorial care să decreteze, pe baza rezultatelor sondajului, falimentul întregii noastre clase politice. Materialele (sondajul şi editorialul) urmau să apară într-un cotidian local, la care colaborez uneori, râvnind câştigul facil şi flatarea propriei vanităţi (deseori mi s-a spus, aproape pe ton de reproş, că sunt atât de sincer încât oamenii cred că glumesc; ţin să precizez că eu glumesc foarte rar, fiind, cum am mai spus, un om serios).

Orice gazetar cu experienţă (cum mă pretind şi eu a fi), când doreşte să ofere publicului un sondaj de opinie, nu se îndepărtează de propriul birou spre a-şi alcătui cercetarea, ci o rezolvă cu profesionalism, atribuind un procent covârşitor (dar cât de cât plauzibil) răspunsului care coincide cu propria sa părere sau, după caz, cu propriul interes. Cunosc toate aceste secrete ale meseriei şi le respect, dar vara asta a fost una caniculară, în care până şi sufletul se perpelea năduşit. Confuz, am cedat impulsului nefast de a-mi realiza materialul pe teren, în contact cu diverşi subiecţi (acasă era, oricum, extrem de cald). Ca loc al desfăşurării anchetei am ales un cartier mai îndepărtat, dorind să evit ironiile cu care, foarte probabil, m-ar fi tratat cunoscuţii, aceştia ştiind câte ceva despre micile trucuri ale laboratorului gazetăresc.

Odată  descins în cartierul cu pricina, am intrat într-o cafenea spaţioasă, deoarece oamenii se simt deranjaţi şi stânjeniţi când sunt abordaţi pe stradă; în schimb, spaţiul închis şi şederea la o masă predispun la dialog.

Mi-am ales drept prim interlocutor (subiect) un domn care, judecând după barba deasă, cutele dintre sprâncene şi proeminenţele reliefului frunţii, părea a fi un intelectual. După un mic preambul lămuritor, i-am adresat întrebarea plănuită, reformulată în urma unei inspiraţii:

- Cum credeţi că suntem văzuţi noi, românii, de către occidentali?

În acest moment, un tânăr bine legat de la o masă alăturată a părăsit în grabă localul, amănunt căruia, în aşteptarea răspunsului, nu i-am acordat atenţia cuvenită. După o pauză destul de lungă, am primit şi replica, nu lipsită de originalitate:

- De curând, domnul meu, am fost invadat de gândaci de bucătărie, astfel că m-am văzut silit să recurg la dezinsecţie, acţiune încununată de succes. Nu m-am gândit, însă, dacă gândacii aceia vor fi avut vreo părere despre mine şi, sincer să spun, nici nu-mi pasă… Poate vă par insensibil, dar cred că ar fi exagerat să suferim după fiecare dezinsecţie ori deratizare  şi, mai mult, să ne preocupe ce părere au despre noi feluritele vieţuitoare. Nu neg, cu toate acestea, că vor fi fost şi ele lăsate pe lume cu vreun rost, poate cu acela de a ne atenţiona să nu ajungem să ne asemănăm lor…

Nu mă înşelasem, convivul era un intelectual, cum reieşea din claritatea expunerii; însă aluziile sale mi-au părut (poate şi din pricina arşiţei, mai blândă, totuşi, în cafenea) exclusiviste peste măsură. Oricum, i-am mulţumit pentru disponibilitate, scuzându-mă, totodată, pentru eventualul deranj. Am purces apoi la abordarea unui al doilea subiect, un domn înalt, cu privirea de un gri-verzui halucinant scrutând către lumi inaccesibile mie:

- Care credeţi că este opinia occidentalilor despre noi?

- Socotesc ca mult mai relevantă opinia mea despre ei – răspunse, în transă parcă, straniul Subiect nr. 2.

- Şi care ar fi aceasta? – insistai, deşi mă abăteam iarăşi de la scopul sondajului.

- Nu cred că aş avea ceva nou de adăugat faţă de cele zise de Gogol în Taras Bulba. Citiţi-o, dacă n-aţi făcut-o până acum, iar în cazul că sunteţi botezat, s-ar putea să înţelegeţi…

Orice gazetar se bucură, de obicei, să întâlnească opinii cât mai inedite, surpriza fiind de dorit în domeniul nostru de activitate. În cazul de faţă, însă, eu îmi concepusem în linii mari editorialul, astfel că mă vedeam pus în încurcătură. Speram, totuşi, ca răspunsurile următorilor subiecţi să-mi îngăduie revenirea la planul iniţial, ba, chiar, o boare trimisă de un uriaş ventilator (cu care era dotată cafeneaua) mă aduse pentru o clipă la realitate, venindu-mi gândul sănătos, dar tardiv (cum voi arăta îndată), de a mă întoarce acasă pentru a-mi realiza sondajul „din burtă”, cum se spune între profesionişti.

În vreme ce chibzuiam la soluţia optimă, un grup de nouă bărbaţi pătrunse în cafenea. Recunoscui, între ei, pe tânărul ce părăsise masa vecină pe când operam asupra primului subiect, tânăr care, pe lângă tovarăşii săi, era acum însoţit şi de o superbă bâtă de oină. De altfel, el fu acela care mă prezentă celorlalţi, adresându-se în special unui ins atletic, ale cărui trăsături ferme încadrau o privire de oţel:

- Ăsta-i! – spuse tânărul, arătând către mine. Face agitaţie pe-aici, că nu ştiu ce chestii cu occidentalii, că ce cred ei, treburi de astea…

Domnul cel atletic mă scană scurt, după care mi se adresă:

- Mă numesc Igor Ionescu şi conduc Liga pentru Ocrotirea Bunelor Moravuri. Vă rog să vă legitimaţi!

Din fericire, sunt deprins a purta asupra mea buletinul de identitate şi legitimaţia de serviciu, tic deprins încă din anii dictaturii. Totodată, ştiu că actele pot fi solicitate doar de către organele abilitate. Având de-a face cu civili, am încercat să protestez, dar tânărul dotat cu acea splendidă bâtă interveni, mârâind printre dinţi:

- Dumnealui se pare că vrea să jucăm o partidă de oină sau, poate, de base-ball, ca-n occident…

Ca prin farmec, un casetofon dădu glas ariei lui Boris Godunov din opera omonimă a lui Modest Petrovici Musorgski (1839 – 1881). Scopul acestei intervenţii muzicale nu era atât desfătarea estetică, ci mai cu seamă acela de a acoperi eventualele sunete stridente. Însoţitorii tânărului păreau, în marea lor majoritate, să-i susţină punctul de vedere:

- Una peste rât ar fi legitimă şi necesară! – opină o voce, citând cu aproximaţie o vorbă devenită celebră, chiar dacă într-un context diferit.

- Terminaţi! Să cercetăm întâi cu atenţie, ca să nu facem vreo greşeală! – tună domnul Igor Ionescu, la momentul oportun.

- Pagubă colaterală – încercă, timid, un glas mai din fundul sălii să salveze distracţia, dar cei mai mulţi se potoliseră la intervenţia conducătorului Ligii, mai cu seamă că şi eu prezentasem, între timp, documentele.

- Verifică – ordonă domnul Ionescu unui aghiotant – dacă nu se află pe listele CSPTB (Comitetul pentru Sprijinirea Preşedintelui Traian Băsescu).

- Nu-i! – hotărî aghiotantul, după cercetarea minuţioasă a unor liste.

- Vezi dacă nu-i dintre ăia care au vărsat o lacrimă pentru albanezii din Kosovo! – continuă autoritarul comandant.

Devenisem mult mai liniştit, ştiind că în acea perioadă nu vărsasem nici un fel de lacrimi imputabile, ba chiar mă situam ferm de partea pravoslavnicilor. Poate uimi faptul că, având asemenea antecedente, am nimerit acum, doar din vina mea, într-o situaţie atât de penibilă, dar în acest an a fost o caniculă nemaiîntâlnită pe la noi. Trecut cu bine şi de cea de-a doua verificare, membrii Ligii au mai ţinut să afle dacă nu aparţin vreunui partid politic dubios, ori unei grupări eretice. După cum cred că ştiţi, nu este cazul…

- Propun – zise domnul Ionescu, după alte câteva verificări – să-l ducem la Club, ca să lămurim ce vroia să spună cu occidentalii ăia…

Tocmai atunci, din stradă se stârni o larmă uriaşă, bubuind, ca tunete, scandări ritmate:

- Ce-hov! Ce-hov! Ce-hov!…

Aveam să aflu ulterior că fusese vorba de un miting al OEOIAPC – Organizaţia pentru Editarea Operei Integrale a lui Anton Pavlovici Cehov (1860 – 1904), organizaţie ce numără, doar în urbea noastră, 17.000 de susţinători, devansându-i nu doar pe specialiştii Convenţiei, ci chiar şi pe admiratorii lui Gogol  şi ai lui Dostoievski, luaţi la un loc. Spre neşansa mea, am fost scos din cafenea tocmai atunci, nimerind în mijlocul mitingiştilor. Fără nici o explicaţie logică, un cetăţean m-a confundat, strigând din toţi rărunchii:

- Băăă, haideţi, că l-au prins pe Andrei Cornea[1]!…

Oricine îşi poate imagina ce-a urmat… Mulţimi nesfârşite curgeau din blocuri, sporind îmbulzeala. Pe dată, au fost puse în circulaţie numeroase zvonuri contradictorii. Oricum, eu aveam de suferit din pricina celor din imediata mea apropiere, presupunerile mulţimii fiindu-mi, cel puţin deocamdată, indiferente. Până şi domnul Igor Ionescu pierduse controlul în tot acel vacarm, haotic şi nimicitor ca o furtună. Un glas bărbătesc strigă, trădând mânie şi scârbă:

- Ăsta-i 95 la sută ăla, care vrea în NATO!…

O doamnă cu trăsături nobile, dar istovite, mă lovea cu o sacoşă plină (cu cartofi, presupun, dar puteau fi şi gulii), urlând la fiecare izbitură:

- Ţine-aici: NATO! Legitimă şi necesară! Na-ţi, porcule, integrare euro-atlantică!…

- Lasă-mă să dau şi eu! Lasă-mă să dau şi eu! – implora o voce stridentă, dintr-un loc mai îndepărtat.

Câte vorbe de ocară nu mi s-au aruncat!… Am fost făcut spion[2], MTV, pedofil, bulangiu (expresie trivială, pe care nu ţin s-o explic), homunculus, avorton, eretic împuţit (evident, un pleonasm), bărbat gonflabil, ecumenist, big brother, american tâmpit (truism!) şi multe altele…

Paradoxal pentru situaţia în care am ajuns e faptul că, atunci când nu cad victimă unei insolaţii, sunt un om serios, după cum am mai amintit. Mi-am însuşit o cultură preponderent răsăriteană, între cineaştii mei preferaţi se numără Vasili Şukşin ori Nikita Mihalkov, iar dacă mă îndulcesc uneori la apuseni, aceştia sunt aleşi cu multă grijă, pentru a nu mă întina. Astfel, nu i-am ocolit pe Cervantes sau pe Rilke, bunăoară, dar socotesc că nimeni nu m-ar învinovăţi pentru asta…

Cu multă greutate, căci timpul se dilatase insuportabil, am ajuns în aşa-numitul Club, în fapt un fost cinematograf, folosit acum mai mult ca sală de consfătuiri. Spiritele potolindu-se oarecum, am apucat să-mi justific prezenţa mea acolo şi straniul demers gazetăresc. În timp ce-mi pledam cauza, un glas de tenor m-a întrerupt:

- Fraţilor, eu îl ştiu pe ăsta! Nu-i trădător de ţară, Dumnealui scrie la Puncte Cardinale[3]!

Odată spuse aceste vorbe, ca în urma unei parole miraculoase, orice urmă de ostilitate dispăru şi diverşi cetăţeni prinseră a mă asalta cu sumedenie de întrebări, precum: Ce mai face domnul Gabriel Constantinescu? Când se vor găsi în librării versurile domnului Traian Călin Uba? Răzvan Codrescu este evreu, sau nu?…

Ceea ce debutase asemenea unui proces se metamorfoză brusc într-un soi de conferinţă de presă. În final, am acordat mulţime de autografe. Spre seară, jenat de situaţia în care mă pusese şi, totodată, fericit că m-a cunoscut, domnul Igor Ionescu mă pofti la un festin, ce urma să se desfăşoare într-o grădină, la lumina lămpilor de petrol. O fericită întâmplare îi aduse acolo pe Dona Dumitru Siminică şi pe Zavaidoc.

S-au adus la masă specialităţi de brânzeturi cu struguri şi mere, icre negre şi roşii, filé de morun la grătar, antricot de cerb şi ficat de pasăre cu sos de citrice, viţel îndesat cu ierburi şi copt în groapă, sarmale moldoveneşti cu mămăligă vârtoasă şi amfore de smântână (sarmalele au stat, în vase de piatră, o zi întreagă în cuptorul cu lemne; erau cât nuca, vita, porcul şi curcanul erau tocate la satâr, iar varza s-a opărit cu borş) şi, spre ziuă, ciorba de potroace, pentru dres. Fiecare fel de bucate a fost exaltat cu cel mai potrivit sortiment de vin, astfel că au ce regreta toţi cei care n-au fost de faţă…

…Dar nu atât acele bunătăţi ne-au bucurat sufletul, nici răcoarea parfumată a nopţii, cât părtăşia cu fraţii de credinţă, care numai la noi, în Răsărit, e deplină…

Poate părea că întreaga istorie s-a conformat unui şablon ieftin în care, după o succesiune de peripeţii, urmează un final fericit. Dar, nu este aşa! Căci, în toiul bucuriei, răsare ca o buruiană tristeţea, din cine ştie ce unghere ale inimii. Cu cât se înteţeşte voia-bună, cu atât ne covârşeşte simţământul unei înfricoşate zădărnicii. Cântecele s-or stinge, ce-am strâns în jitniţe s-a risipi, vremea n-o mai putem întoarce, iar vara e pe sfârşite…

---

[1] Intelectual marcant de la sfârşitul mileniului al doilea; se pare că în cartierul amintit în lucrarea de faţă nu era foarte simpatizat.

[2] CIA, evident.

[3] Periodic independent de orientare naţional-creştină, ce a apărut la Sibiu la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul mileniului al treilea.

(W)estern

Foto: Alice Drogoreanu

Într-o dimineaţă însorită din decembrie 1989, telefonul avea să mă preschimbe într-un erou, de data aceasta, pozitiv. Erau, dacă socotesc bine, zorii zilei de 20, când M…[1] mi-a ordonat să ies la Revoluţie, căci acum era voie, ba, în plus, fiind chiar de dorit să participe şi de-ai noştri[2].

Nu regret nici astăzi partida de poker în care eram angrenat şi pe care am părăsit-o în grabă, ca să fac Revoluţia. Curând, entuziasmul mulţimilor m-a îmbătat (locuiesc în cea mai mare comună din Ţară). Am suit în balconul Operei (din urbea de domiciliu) şi am vorbit cam jumătate de oră, înfierând, cu mânie revoluţionară, clica sinistrului odios, care ne-a răpit libertăţile fundamentale şi drepturile general acceptate în lumea liberă, căreia, de acum, îi aparţinem şi noi, datorită curajului celor care, cu piepturile goale, au înfruntat gloanţele opresorilor… În sfârşit, nu-mi mai amintesc tot ce am spus, dar e cert că a fost un moment cu adevărat înălţător.

În afara frumoaselor amintiri, m-am ales, din toată povestea, ca erou al Revoluţiei, cu gratuitate pe mijloacele de transport în comun şi cu scutire pe impozit. Nu era un început rău, însă, de ce să n-o recunoaştem, nu pentru asta am luptat. Trebuia să întreprind, de urgenţă, ceva serios…

Uneori nu este bine să ai idei prea avansate. Am ajuns la acest postulat după o profundă experienţă personală, care m-a marcat o vreme, în mod negativ. Constatând o reînviere a misticismului gregar şi a obscurantismului primitiv[3], am înfiinţat, cu mari eforturi, Templul Evoluţionist Scientologic Animist – Creştin şi Democrat (TESA –CD), ce urma, în intenţia noastră[4], să satisfacă toate cerinţele spirituale, cel puţin pe acelea ale momentului. Dar poporul nu a recepţionat iniţiativa la justa sa valoare, dovedindu-se retrograd şi intolerant. Cei mai mulţi (mă iertaţi!) scuipau pe clădirea Templului, unii fiind chiar mult mai corozivi. De nevoie, am transformat Templul în prăvălie (butic); din obişnuinţă, însă, multă vreme încă, trecătorii fundamentalişti profanau edificiul, în diverse moduri.

Deschizând buticul (prăvălia), mă puteam mişca mai în voie din punct de vedere financiar, dar nu la înălţimea idealurilor pentru care am luptat. Socotisem benefic să dotez şcolile Ţării cu cărţi religioase, pornind de la premisa că Religia nu te învaţă să omori, chiar dacă intră uneori în contradicţie cu cercetarea ştiinţifică şi, mai cu seamă de când oamenii au păşit pe Lună şi nici acolo nu L-au văzut pe Dumnezeu, cum just a observat domnul Nikolski, a căzut oarecum în desuetudine[5]. Dar, ca să nu lungim vorba, cert este că am deschis două conturi bancare, în lei şi în valută, după care am anunţat în presă iniţiativa mea. Au rezultat, din toată afacerea, 24.000 de lei[6] (şi nici un fel de valută…). Supărat, am băut toată suma într-o singură zi, promiţându-mi ca, pe viitor, să nu mă mai amestec în chestii religioase. Desigur, în public, îmi fac semnul crucii, urmând exemplul Domnului Preşedinte al Republicii (ales între timp în mod democratic), însă nu depăşesc această îndatorire elementară pentru orice liber-cugetător aflat într-o perioadă de tranziţie. Oricum, nu mi-am lăsat copiii (pe fetiţă o cheamă Jeniffer) să studieze Religia, dorind ca ei să-şi dezvolte singuri convingerile, într-o autentică libertate. Ţin să mulţumesc pe această cale celor care au prevăzut ca Religia să fie, ca obiect de studiu, obligatorie, opţională şi facultativă[7]. Dacă s-ar fi procedat astfel, mai demult, cu toate materiile, nu mă mai chinuiam atât cu şcoala…

Rănit de cele două eşecuri, am hotărât să joc în forţă, căci, pentru a demara, aveam nevoie de un capital serios. Nimic nu părea mai sigur decât apelul la mila publică (nu e nici o ruşine ca un om aflat în nevoie să solicite sprijinul semenilor!). Am conceput trei enunţuri destinate mass-media, deschizând simultan şase conturi bancare (trei-trei: în lei şi în valută). În primul anunţ susţineam că necesit un transplant urgent de măduvă, operaţie ce nu poate fi efectuată decât într-un spital din Anglia; apoi, am declarat că sunt infestat cu HIV, existând o speranţă de tratament (costisitor) în Africa de Sud; deşi mizam pe primele două variante, cel mai mult am elaborat-o pe cea de-a treia: am explicat că, deşi din punct de vedere fizic par a fi bărbat, structural sunt femeie, convieţuind cu soţia mea doar datorită faptului că sunt lesbiană, dar încălcând astfel normele morale internaţional acceptate, nefiind întru totul lesbiene, din pricina trupului meu care contrazice structura intimă pur feminină. În aceste condiţii, rugam pe toţi oamenii de bine (de suflet) să mă sprijine cu fonduri pentru efectuarea unei operaţii de schimbare a sexului, spre a putea intra în normalitate.

Dacă transplantul de măduvă ne-a asigurat alimentele, iar din HIV am procurat cu greu necesarul de aparatură electrocasnică (TV color, video, combină audio, antenă parabolică, computer, vibratoare, cuptor cu microunde, roboţi etc.[8]), operaţia de schimbare a sexului, în schimb, ne-a dăruit independenţa financiară de care aveam atâta nevoie pentru a păşi în normalitatea unei vieţi civilizate. Adevărat, de aici mi s-a tras şi o glumă acidă, cu care mă tratează copiii (fetiţa se numeşte Jeniffer): „Băi, transsexuatule!”, îmi strigă ei uneori, dar nu mă supăr, căci – nu-i aşa? – sunt copii…

Venise momentul oportun de a iniţia ceva în folosul Ţării şi al Umanităţii; astfel că am întemeiat societatea nonguvernamentală şi nonprofit Bănăţenii Pacifişti, care militează pentru întreţinerea relaţiilor armonioase între popoare şi state, cât şi pentru aplanarea oricărui conflict, exclusiv pe calea tratativelor. Activitatea societăţii constă mai cu seamă în deplasarea prin felurite capitale ale lumii civilizate, în care se organizează congrese şi întruniri ale luptătorilor pentru Pacea Lumii. Aceste summit-uri înlesnesc o mai bună cunoaştere reciprocă a unor oameni aparţinând de limbi, culturi şi credinţe religioase diferite, cât şi justificarea fondurilor manipulate. Din nonprofitul luptei pentru pace, am cumpărat un splendid palat, recent ridicat. Îmbinarea marmorei albe şi negre e pusă discret în valoare de tabla aurită cu care sunt acoperite cele optsprezece turnuri. Clădirea e împrejmuită de un parc, iluminat noaptea cu reflectoare, parc prevăzut cu alei mozaicate ce duc la piscină, la terenul de minigolf şi (bijuterie a domeniului nostru) la fântâna arteziană cu o sirenă centrală, împrejmuită de îngeraşi (apa ţâşnind din orificiile tuturor acestor personaje, într-un efect admirabil!). Palatul e compus din numeroase apartamente, astfel că avem unde sta cu toţii: eu, soţia şi copiii (pe fetiţă o cheamă Jeniffer). Unii oameni invidioşi s-au hazardat să mă condamne pentru ceea ce ei numeau opulenţă. Dar eu am plecat de la ideea că, cu cât e mai bogat fiecare cetăţean al Ţării, cu atât e Ţara mai bogată. În această lumină, achiziţia noastră capătă aura unui profund act patriotic. De fapt, lucrurile nu stau, în general, aşa cum crede majoritatea, ci altfel!

De la sine înţeles că, după această cotitură, m-am extins pe diferite tărâmuri, de la problema copiilor străzii până la ecumenism şi asanarea sărăciei globale. Dacă din unele acţiuni nu mă alegeam decât cu popularitatea, de pe urma ajutorării copiilor nevoiaşi din Somalia, de exemplu, m-am ales cu cinci autoturisme marca Mercedes: pentru mine, soţie, şi cei trei copii (pe fetiţă o cheamă Jeniffer). Acţiunea Burundi ne-a procurat şi şoferii adiacenţi (care sunt, totodată, şi body-guarzi). Acum ne punem mari speranţe în Nepal, pentru care e deja pregătit un transport cu sutiene şi prezervative.

După experienţa dobândită, socotesc că pe viitor mă voi dedica luptei pe mai multe fronturi, militând pentru pacifism, ecologism, pansexualism, sincretism etc. Cea mai arzătoare dorinţă a mea este legată de copii (fetiţa se numeşte Jeniffer), ca măcar ei să nu mai fie nevoiţi să tragă din greu şi să suporte privaţiunile prin care am trecut eu.

Următorul pas va fi intrarea mea în viaţa politică. Deşi am ezitat multă vreme, cred că neimplicarea mea ar putea fi considerată drept o dezertare, după ce am făcut atât de mult bine Ţării mele şi Umanităţii…

---

[1] Presupunem că e vorba despre Domnul General Marcu.

[2] Autorul nu precizează ce înţelege prin sintagma ai noştri (n. ed.).

[3] Termenul nu e folosit în sensul în care se găseşte la Mircea Eliade.

[4] Noastră fiind aici, ca şi în alte locuri din carte, un plural de maiestate (n. ed.).

[5] Autorul foloseşte aici o ironie proprie lui, astfel că e riscant a fi luat ad litteram (n. ed.).

[6] Sumă care, în epocă, era suficientă unei familii pentru a se întreţine o zi cu cele de imediată trebuinţă.

[7] Situaţia s-a remediat ulterior; iniţial, însă, aceasta era formularea, şi fiecare înţelegea ce dorea. Directorii de şcoală, aleşi de către Onor Inspectoratele şcolare după raţiuni mistice, reţineau, de regulă, partea cu facultativă şi opţională.

[8] Lucruri banale astăzi, dar râvnite de aproape toată lumea pe atunci.

Silogism

A. Domnul Emil Boc este lector universitar doctor.

B. Domnul Cătălin Avramescu este doctor în Filozofie.

C. Învăţământul românesc scoate tâmpiţi.

Recunosc, silogismul alcătuit de mine are unele carenţe, dar rog să fiu înţeles, fiind la rândul meu un produs al învăţământului autohton.

Diferenţe

Foto: Alice Drogoreanu

Cum luna viitoare sunt alegeri în cadrul Asociaţiei de Locatari, i-am spus în taină Angelei că doresc ca, în viitorul mandat, să realizez o piscină pentru locatarii blocului, fără deosebire de scară sau etaj, doar copiilor fiindu-le interzise jocul cu mingea şi săritul în apă. Ultimul detaliu, însă, viza mai mult veridicitatea informaţiei. Aşa cum se întâmplă de obicei, ambele scări aflară despre proiect într-un ceas, mai cu seamă că o rugasem pe Angela să nu mai spună nimănui.

- O să vedem noi piscina aia tot aşa cum am văzut acoperişul!… – estimă domnul Ionescu de la apartamentul 6.

Contracandidatul a mai pierdut, prin această vorbă, câteva puncte, oricine cunoscând diferenţa dintre piscină şi acoperiş. Doar nu înoată nimeni pe bloc! Acoperişul e sus, iar piscina e ca un fel de groapă, până şi copiii cunosc aceasta!…

Acoperişul

Foto: Alice Drogoreanu

Fiind ziua încasării cheltuielilor, ne-am reunit mai mulţi locatari, discuţia lunecând în mod inevitabil către viitoarele alegeri.

-   Când se începe acoperişul ăla? – întrebă, cam abrupt, doamna Bradea.

Aş fi putut alege să nu răspund, dat fiind modul nepoliticos al interpelării. Totuşi, am decis a fi de dorit o apropiere cu locatarii, mai cu seamă că aceştia vor deveni, luna viitoare, alegători. Astfel că improvizai o dezvoltare logică:

-  Dragi vecini, stimaţi locatari, doresc să vă fac o mărturisire. Nici eu şi nici Comisia de Cenzori nu ne-am propus să facem acoperişul, dintr-un motiv cât se poate de simplu: Acesta nu poate fi făcut! Nu doar că ar contraveni normelor urbanistice, însă cu toţii aţi observat că blocul se tasează. Dată fiind această conjunctură…

- Da’ banii de ce i-ai luat? – interveni, cu totul deplasat, domnul Ionescu de la apartamentul 6.

- Mă bucur că aţi ridicat această problemă! – replicai. Poate nu toţi locatarii cunosc detaliul că, în anul 1967, mama domnului Ionescu a suferit o condamnare pentru delapidare. Şi, cum aşchia nu sare departe de trunchi, stimatul nostru vecin, moştenind aceste tare, imaginează întreaga omenire ca fiind asemenea domniei sale, înrobită în mod iremediabil patimii, eşuată în abisul arghirofiliei. Voi demonstra, însă, în viitorul meu mandat, că acesta este un punct de vedere simplist, care caută să abată atenţia, în mod diversionist, de la adevăratele probleme ale locatarilor…

- Şi banii? – insistă Ionescu.

Cucerit, însă, de elocinţa mea, domnul Simion de la scara B îi împuşcă o palmă peste ceafă, însoţită de sfatul bun:

- Taci, bă, din gură! Domnul Vania ne-a dat şi orez…

Ziua Mişcării

Foto: Alice Drogoreanu

Constatând că este balonată şi că, din pricina sedentarismului, a ajuns să petreacă prea mult timp la closet, ocupând dependinţa în mod neproductiv, Angela a decis, din proprie iniţiativă, să facă puţină mişcare în cursul zilei de ieri, adresând trei întrebări vecinilor de scară în cadrul unui sondaj de opinie spontan:

1. Cu cine vei vota pentru funcţia de preşedinte al Asociaţiei de Locatari?

2. Vrei un kil de orez moca?

3. Te-ai răzgândit în ce priveşte răspunsul iniţial la întrebarea numărul 1?

Cum, din şaisprezece apartamente incluse în sondaj, cincisprezece au răspuns corect la întrebarea numărul 2, Angela a mai făcut câteva drumuri cu pungile de orez. Evident, eu şi Angela nu ne-am autointervievat, având orez suficient, iar soţii Ionescu au fost socotiţi ca decăzuţi din autoritatea de locatar – şi, implicit, de cetăţean -, de vreme ce au cutezat să-şi depună candidatura, cu toate că sunt de notorietate fapte reprobabile săvârşite de cei doi în trecut. A mai rămas problema pedecratimălistei Mirela care, refuzând orezul, a suferit la scurtă vreme un accident casnic, fracturându-şi ambele picioare. Ulterior, profitând de buna mea relaţie cu doctorul Udroiu de la ortopedie, i-am sugerat acestuia ca, pe toată perioada spitalizării, să i se dea pacientei Mirela orez în fiecare zi.

Imagine

Foto: Alice Drogoreanu

Ieri s-a petrecut o chestiune destul de supărătoare. Revenind acasă beat, mi s-a întâmplat să vomit pe casa scărilor. De regulă, astfel de accidente nu sunt o problemă, doamna Ionescu având grijă să cureţe, însă, apropiindu-se alegerile pentru preşedinţia Comitetului Asociaţiei de Locatari, s-ar putea ca întâmplarea să-mi aducă un prejudiciu de imagine. Evident, am gândit pe dată un set de contramăsuri, amintind tuturor cum Beldeanu, asistatul social de la apartamentul 7, a lăsat în luna decembrie punga cu gunoi lângă europubelă, astfel încât câinii comunitari au împrăştiat conţinutul pe o vastă porţiune de carosabil. În paralel, am negat că i-aş fi scuipat aceluiaşi domn Beldeanu în cutia poştală, punând detaliul în legătură cu dezgustul cu care acesta este privit de întreg cartierul. În demers am fost susţinut şi de doamna Angela, aceasta nedorind să devină publice anumite chestiuni mai delicate…

Dintr-un Octombrie

Foto: Alice Drogoreanu

Ieri am reuşit să-i despart pe soţii Popescu, folosindu-mă de metode specifice. Pe scurt, am reuşit s-o conving pe doamnă că soţul ei o traduce cu Ileana de la scara B, iar domnului i-am adus dovezi că soţia îl fraiereşte la bani, prezentându-i facturi falsificate şi cheltuind pe cosmeticale. Cearta dintre cei doi a făcut deliciul locatarilor.

Mulţumit de realizare, am trecut pe la discotecă. Dar, în zori, risipindu-se aburii alcoolului cu tot cu euforia aferentă, am redevenit grav, amintindu-mi că se apropie alegerile pentru conducerea Asociaţiei de Locatari. Cred că le voi propune un sondaj, în care-i voi întreba: Doriţi să aveţi căldură la iarnă? Până vor decide ei ce-şi doresc, cred că voi fi reales…

Meserie & Arte

Foto: Alice Drogoreanu

Pot spune că am avut o copilărie fericită. Îmi amintesc şi astăzi de nopţile în care maidanul albastru învăluia în esenţe trecătorii spectrali, pe când greierii şi stelele se uneau într-un ameţitor epitalam[1]. Acea pace cosmică m-a modelat, astfel că am ajuns un om liniştit, dificil de scos dintr-ale sale…

…Acum câţiva ani, într-o dimineaţă ploioasă de septembrie, m-am deşteptat brusc, cu sentimentul unei distorsiuni sufleteşti. Mecanic, profanam trivialităţi, după care, ca într-o beţie, am profanat, la rând, closetul, chiuveta şi scrumiera. Gândii că o plimbare prin ploaie mă va remonta, dar n-a fost aşa. Deşi aproape invizibilă din pricina puhoiului ce se revărsa într-însa, nici rigola din faţa blocului n-a scăpat de profanare; de aceeaşi soartă au avut parte, mai apoi, două coşuri de gunoi, montate din iniţiativa Primăriei, şi Tramvaiul 6, numărul de vagon 66.

Seara, meditând la această situaţie neobişnuită, am concluzionat că talentul profanării fie zăcea demult în adâncul meu, fie îmi venise în mod spontan. Cert este că, de acum, puteam profana absolut orice (desigur, însă, nu la fel de uşor; profanarea, de la caz la caz, implicând diferite grade de dificultate).

Dacă iniţial m-am folosit de noua mea măiestrie doar pentru a obţine satisfacţii personale, am considerat în curând de datoria mea a mă pune în slujba semenilor, orice artist autentic dorind, după o primă fază de elaborare, confruntarea cu publicul, public care să-l legitimeze, prin sentimentele sale de adorare. Astfel că am deschis ART – S.R.L., prevăzut cu anunţul lapidar: „PRESTĂM PROFANĂRI LA CEREREA CLIENTULUI”, după care urma orarul de funcţionare.

…Nu mă aşteptam la un succes imediat, dat fiind ineditul domeniului în care activam. Totuşi, clienţi s-au găsit, cu dorinţe foarte diverse. Profanam becuri de diferite puteri, brichete, emisiuni radio şi TV, lenjerie, ambalaje, sedii ale partidelor politice, reviste indecente, în fine, tot ceea ce mi se solicita. Dar imensa popularitate mi-am cucerit-o prin profanarea unui volum de proză al Alinei Mungiu[2]. În urma acestei performanţe, a trebuit să mă extind, iniţiind în arta profanării câţiva tineri promiţători. Cererea devenise imensă!

(Sunt sigur că voi fi înţeles dacă n-am să dezvălui modul în care procedez în activitatea mea, acesta constituind secret profesional).

…Dar viaţa, iubiţi cititori, nu e un marş triumfal! Curând au apărut epigonii, deschizând firme la concurenţă. Desigur, ceea ce profanau ei era la îndemâna oricărui copil[3], dar m-a rănit ingratitudinea lor, în special a unui cetăţean (nu-i voi zice altfel!), Ştefan Popescu, care se împăuna prin localuri cu formula: „Noi, profanatorii”…

Într-o zi, mă pomenesc cu cetăţeanul respectiv venind sfidător pe contrasens. Instinctiv, am profanat chiştocul de ţigaretă ce tocmai îmi prisosea, ţintind cu dexteritate buzunarul căscat de la pieptul nemernicului (purta o bluză de vară, cu mâneci scurte). Obraznic, cetăţeanul prinse a sacraliza insulte, adresându-mi-le…

Recunosc, nu sunt Muhammad Ali, nici măcar Leonard Doroftei[4] , dar întotdeauna am fost cel mai tare din şcoală, mărturie stând şi mediile la purtare obţinute de-a lungul anilor de studii. Astfel că, până să se adune o roată de curioşi în jurul nostru[5], ticălosul zăcea deja întins pe caldarâm. Admiratorilor anonimi nu le-a mai rămas decât să facă galerie, întărâtându-mă să-i mai trag abjectului vreo câteva. Când a apărut domnul plutonier-major Onici (prieten de-al meu, i-am profanat bastonul), mizerabilul zăcea inconştient, totalmente irecognoscibil. Spre deliciul asistenţei, îl şi profanasem scurt.

- Ăsta a fost? – întrebă domnul plutonier, arătând cu bărbia spre mişel.

- Ăsta! – răspunse, cu vădită satisfacţie, galeria.

Preventiv, domnul plutonier i-a împuşcat o pereche de palme, după care i-a pus cătuşele.

- Domnul Nelu, – mi se adresă domnul plutonier -, vă rog să veniţi şi Dumneavoastră până la Secţie, ca să completaţi o plângere…

Pornirăm, însoţiţi de galerie, către Secţia de Poliţie, zăbovind în drum la o pompă, ca să ne spălăm de sânge; eu, pe pantofi, iar domnul plutonier, pe mâini.

Chiar dacă acuzele de ultraj (faţă de organ) şi de tentativă de omor (faţă de mine) erau destul de serioase, ticălosul avea să o înfunde şi mai rău. În aceeaşi zi, o echipă combinată, de la Garda Financiară, Poliţia Economică, S.R.I.[6], Protecţia Consumatorului şi Procuratură, a descins la firma huliganului, PROFAN – S.R.L., găsind numeroase nereguli: neglijenţă în păstrarea documentelor, angajaţi fără carte de muncă, defecţiuni la grupul sanitar şi un minus de opt mii de lei. Foarte frumos i-a vorbit infractorului domnul inspector Theodorescu, de la Gardă, ceva mai târziu:

- Nu pe mine m-ai furat cu opt mii de lei, Statul l-ai furat cu opt mii de lei!…

Domnul procuror Georgescu a dat verdictul:

- E terminat…

Concluzia, însă, a tras-o domnul plutonier-major Onici, adresându-se nelegiuitului:

- Bă, tu cu Domnul Nelu te pui? Păi, Dânsul a profanat şi bustul lui Armand Călinescu[7]!…

În Banat, dânsul este pronume de politeţe.

---

[1] Sunt, evident, amintiri nocturne. Cele diurne sunt mai ales hibernale şi, aproape toate, din zilele în care soarele se ivea deasupra zăpezii proaspete. Întreg acest capitol se doreşte a fi un intermezzo, necesar spre a ilustra una din dogmele de mai târziu ce au fundamentat Utopia: dreptatea trebuie instituită prin orice mijloace!

[2] Volumul cuprindea piesa Evangheliştii. Alina Mungiu era un condei important al epocii, dar autorul acestor rânduri pare să fi nutrit faţă de Domnia Sa simţăminte cu totul subiective (n. ed.).

[3] De pildă, eu n-am acceptat vreodată să profanez ceva ce intra în sfera sacrului, ci m-am axat exclusiv pe profanarea celor în mod manifest profane, în aceasta constând adevărata măiestrie!

[4] Muhammad Ali (Cassius Clay) şi Leonard Doroftei: cunoscuţi pugilişti de la sfârşitul mileniului al doilea.

[5] Ni s-a reproşat de către critică faptul că, de câte ori se menţionează o bătaie, apare şi roata de curioşi care-şi dă cu presupusul, socotindu-se că am practica un stil artificios. Reamintim, însă, Onor Criticii că acţiunea se desfăşoară în România şi că acest comportament e un dat naţional, avându-şi obârşia, se pare, în urmărirea luptelor de urşi, din perioada dacică. Adevărat, această curiozitate înnăscută a transformat, de-a lungul veacurilor, pe unii simpli privitori în victime colaterale, dar această posibilitate e acceptată în regiune ca făcând parte din regulile jocului.

[6] Serviciul Român de Informaţii, instituţie ce funcţiona în epocă, asupra obiectului activităţii căreia n-am reuşit, vreodată, să ne dumirim.

[7] Lucrare artistică foarte greu de profanat.