CAPITOLUL XV - SLUJBĂ INGRATĂ
Alizee şi Vrăjitorul consimţiră cam cu jumătate de gură să pogoare-n ascunzişurile Sar’a’labei, mai mult cedând insistenţelor celorlalţi. Perspectiva vizitării unui arest le trezea amândurora amintiri nu dintre cele mai plăcute, însă, luaţi de val, cedară.
- În definitiv – se încurajă Alizee -, trebuie să ne mai confruntăm şi cu viaţa reală, spre a nu deveni cu totul livreşti. Aşa am cunoscut odată un tip…
- Mă rog, să lăsăm… – propuse Vrăjitorul, nefiind limpede ce l-a determinat să-i reteze cuvântul colegei sale de convorbiri literare.
Elfa cea roşcată da’ vopsită se arătă preocupată de-un alt aspect:
- Noi mergem acolo aşa… cu mâinile goale?
- Eu am o bâtă, iar Our are toporişca… – spuse Oriana, vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi cu rânjet tenebros.
- Şi ce-o să facem acolo cu bâta? Jucăm oină? Eu mă refeream la mită… – puse roşcata lucrurile într-o lumină decentă.
„Care dacă-i domnu’ Onix în tură, cea mai bună monetă de schimb ai fi tu, paraşuto!” – gândi Migreta, adăugând cu glas:
- Vai, Doamna Directoare, cum vă gândiţi Dumneavoastră la toate, care eu la toţi le-am zis cât…
- Da, bine, ştiu! – îi reteză Elfa discursul.
Se scotociră toţi şi reuşiră să adune câteva lame de bărbierit, câteva lame de gumă, o sticluţă cu parfum de firmă, un clasor cu timbre, trei CD-uri cu muzică de felurite genuri şi câteva tricouri chinezeşti.
- Le ajunge! – decise Oriana. În definitiv, sunt nişte primitivi…
Pregătirile fiind încheiate, micul grup o porni în temerara acţiune, călăuzit de Our. Intrarea în coridorul ce ducea la beciuri se făcea din curtea unui Magazin de rarităţi. Păşind în prăvălie, rămaseră uimiţi cu toţii de aspectul eclectic şi, totodată, bizar al încăperii. Exemplare din cele mai neobişnuite obiecte stăteau în devălmăşie. Într-un ungher, colivii cu animale necunoscute şi borcane cu fetuşi din întreaga Galaxie. Puzderie de cărţi pecetluite zăceau, prăfuite, în rafturi. Vrăjitorul întrebă pe-o femeie sfrijită care, dintre laţele cânepii, privea cu un ochi roşu şi unul albastru:
- Americani inteligenţi aveţi?
- Domnule – răspunse femeia cu un glas ironic -, e magazin de rarităţi, nu de imposibilităţi…
Promiţând să revină, întregul grup trecu în curtea din spatele prăvăliei, unde se afla intrarea în tunel.
- Cum de-ai descoperit curtea asta? – se minună Alizee.
- Scotoceam prin magazin – răspunse Our -, când, dintr-o dată, mi-a trebuit să fac pişi…
Oriana se plesni cu palma peste frunte, mai tare decât ar fi fost necesar şi, din gesticulaţie, dădu de înţeles că ar fi mai bine să-şi vadă cu toţii de drum.
Tunelul, deşi funest în felul său, nu era năclăit de pasta încărcată de tristeţe ce se scurgea în alte galerii şi, cel puţin la început, aerul era doar stătut, nu şi pestilenţial. Înaintau cu fereală, Elfa rămânând ultima şi doar din vreme-n vreme iţindu-şi urechile cu smocuri verzi de după spinarea Orianei. Our, în timp ce-i călăuzea, se simţi dator să explice:
- Zidurile tunelului sunt alcătuite din şiruri de cărămidă galbenă, lucrare la care au trudit generaţii de oropsiţi ai sorţii. Aici, unde lumina aştrilor nu pătrunde niciodată, unde până şi apa este, cel mai adesea, un vis irealizabil, mii ori, poate, milioane de ostracizaţi, înfruntând privaţiuni de nedescris…
- Tu ne călăuzeşti, sau scrii romane? – îl întrebă Oriana pe un ton răstit. S-a trezit literatul din tine!… Vrei să ne adormi pe toţi în toiul misiunii?
Alizee opină că nu trebuie descurajate tinerele talente, însă vrăjitoarea decretă:
- Our nu-i defel tânăr, e doar mic! Cât despre talent…
Din fericire, nu se mai iscară alte neînţelegeri, deoarece grupul ajunse la uşa secretă prin care se pătrundea în arest. Fură izbiţi pe dată de mirosul cunoscut deja din veşmintele piticului, ca şi de priveliştea grupului de felieni care zăceau, posomorâţi, în cuşcă. Elfa cea şleampătă fusese lăsată în sală, având însărcinarea să cureţe nişte rădăcinoase comparabile cu guliile. Cu capul pe masă, domnul plutonier-major Onix adormise din nou.
- Kayux! – gemu Migreta, zărindu-şi iubitul într-un hal fără de hal.
- Şşşt! – făcu Oriana. Să-i scoatem pe ăştia din cuşcă şi să ne cărăbănim!…
Într-o linişte aproape desăvârşită, Vrăjitorul desfăcu lacătul, folosind o magie învăţată pe pământ, în timpul unei şederi în Penitenciarul din Timişoara. Cum ceilalţi membri ai grupului nu prea aveau de lucru, făceau semne din mână, asemenea agenţilor de circulaţie, indicând prizonierilor pe unde s-o tulească. Ultima părăsi încăperea Elfa cea roşcată care, împiedicându-se de-o găleată, dezlănţui un zgomot asurzitor.
Domnul plutonier-major Onix tresări şi, privind buimac, omise amănuntul că prizonierii au dispărut, având ochi doar pentru pasiunea sa:
- Elfa cea roscată! Ai venit?…
Nedorind să converseze, Elfa se strecură prin uşa secretă după ceilalţi.
Domnul plutonier se ridică, strigând:
- Nu mă părăsi din nou! Ce rău ţi-am făcut? De ce te porţi astfel?…
Dând să fugă după fascinantul chip, domnul plutonier-major se întinse pe pardoseală cât era de lung, deoarece, în vreme ce arestaţii erau eliberaţi, Our găsi de cuviinţă să-i lege şireturile bocancilor între ele, petrecându-le şi pe după un picior al mesei. Lovind cu pumnii în cărămizile slinoase, domnul Onix urlă rugător:
- Luaţi-mă şi pe mine! M-am săturat să fiu un lacheu netrebnic, în slujba unui tiran, şi să-mi petrec o treime din viaţă în împuţiciunea asta de beci! Vă rog, aşteptaţi-mă!…
Fireşte, nimeni nu intenţiona să facă acest lucru.
Comentarii recente