Tenebre – 15

41 comentarii

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL XV  - SLUJBĂ INGRATĂ

Alizee şi Vrăjitorul consimţiră cam cu jumătate de gură să pogoare-n ascunzişurile Sar’a’labei, mai mult cedând insistenţelor celorlalţi. Perspectiva vizitării unui arest le trezea amândurora amintiri nu dintre cele mai plăcute, însă, luaţi de val, cedară.

- În definitiv – se încurajă Alizee -, trebuie să ne mai confruntăm şi cu viaţa reală, spre a nu deveni cu totul livreşti. Aşa am cunoscut odată un tip…

- Mă rog, să lăsăm… – propuse Vrăjitorul, nefiind limpede ce l-a determinat să-i reteze cuvântul colegei sale de convorbiri literare.

Elfa cea roşcată da’ vopsită se arătă preocupată de-un alt aspect:

- Noi mergem acolo aşa… cu mâinile goale?

- Eu am o bâtă, iar Our are toporişca… – spuse Oriana, vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi cu rânjet tenebros.

- Şi ce-o să facem acolo cu bâta? Jucăm oină? Eu mă refeream la mită… – puse roşcata lucrurile într-o lumină decentă.

„Care dacă-i domnu’ Onix în tură, cea mai bună monetă de schimb ai fi tu, paraşuto!” – gândi Migreta, adăugând cu glas:

- Vai, Doamna Directoare, cum vă gândiţi Dumneavoastră la toate, care eu la toţi le-am zis cât…

- Da, bine, ştiu! – îi reteză Elfa discursul.

Se scotociră toţi şi reuşiră să adune câteva lame de bărbierit, câteva lame de gumă, o sticluţă cu parfum de firmă, un clasor cu timbre, trei CD-uri cu muzică de felurite genuri şi câteva tricouri chinezeşti.

- Le ajunge! – decise Oriana. În definitiv, sunt nişte primitivi…

Pregătirile fiind încheiate, micul grup o porni în temerara acţiune, călăuzit de Our. Intrarea în coridorul ce ducea la beciuri se făcea din curtea unui Magazin de rarităţi. Păşind în prăvălie, rămaseră uimiţi cu toţii de aspectul eclectic şi, totodată, bizar al încăperii. Exemplare din cele mai neobişnuite obiecte stăteau în devălmăşie. Într-un ungher, colivii cu animale necunoscute şi borcane cu fetuşi din întreaga Galaxie. Puzderie de cărţi pecetluite zăceau, prăfuite, în rafturi. Vrăjitorul întrebă pe-o femeie sfrijită care, dintre laţele cânepii, privea cu un ochi roşu şi unul albastru:

- Americani inteligenţi aveţi?

- Domnule – răspunse femeia cu un glas ironic -, e magazin de rarităţi, nu de imposibilităţi

Promiţând să revină, întregul grup trecu în curtea din spatele prăvăliei, unde se afla intrarea în tunel.

- Cum de-ai descoperit curtea asta? – se minună Alizee.

- Scotoceam prin magazin – răspunse Our -, când, dintr-o dată, mi-a trebuit să fac pişi…

Oriana se plesni cu palma peste frunte, mai tare decât ar fi fost necesar şi, din gesticulaţie, dădu de înţeles că ar fi mai bine să-şi vadă cu toţii de drum.

Tunelul, deşi funest în felul său, nu era năclăit de pasta încărcată de tristeţe ce se scurgea în alte galerii şi, cel puţin la început, aerul era doar stătut, nu şi pestilenţial. Înaintau cu fereală, Elfa rămânând ultima şi doar din vreme-n vreme iţindu-şi urechile cu smocuri verzi de după spinarea Orianei. Our, în timp ce-i călăuzea, se simţi dator să explice:

- Zidurile tunelului sunt alcătuite din şiruri de cărămidă galbenă, lucrare la care au trudit generaţii de oropsiţi ai sorţii. Aici, unde lumina aştrilor nu pătrunde niciodată, unde până şi apa este, cel mai adesea, un vis irealizabil, mii ori, poate, milioane de ostracizaţi, înfruntând privaţiuni de nedescris…

- Tu ne călăuzeşti, sau scrii romane? – îl întrebă Oriana pe un ton răstit. S-a trezit literatul din tine!… Vrei să ne adormi pe toţi în toiul misiunii?

Alizee opină că nu trebuie descurajate tinerele talente, însă vrăjitoarea decretă:

- Our nu-i defel tânăr, e doar mic! Cât despre talent…

Din fericire, nu se mai iscară alte neînţelegeri, deoarece grupul ajunse la uşa secretă prin care se pătrundea în arest. Fură izbiţi pe dată de mirosul cunoscut deja din veşmintele piticului, ca şi de priveliştea grupului de felieni care zăceau, posomorâţi, în cuşcă. Elfa cea şleampătă fusese lăsată în sală, având însărcinarea să cureţe nişte rădăcinoase comparabile cu guliile. Cu capul pe masă, domnul plutonier-major Onix adormise din nou.

- Kayux! – gemu Migreta, zărindu-şi iubitul într-un hal fără de hal.

- Şşşt! – făcu Oriana. Să-i scoatem pe ăştia din cuşcă şi să ne cărăbănim!…

Într-o linişte aproape desăvârşită, Vrăjitorul desfăcu lacătul, folosind o magie învăţată pe pământ, în timpul unei şederi în Penitenciarul din Timişoara. Cum ceilalţi membri ai grupului nu prea aveau de lucru, făceau semne din mână, asemenea agenţilor de circulaţie, indicând prizonierilor pe unde s-o tulească. Ultima părăsi încăperea Elfa cea roşcată care, împiedicându-se de-o găleată, dezlănţui un zgomot asurzitor.

Domnul plutonier-major Onix tresări şi, privind buimac, omise amănuntul că prizonierii au dispărut, având ochi doar pentru pasiunea sa:

- Elfa cea roscată! Ai venit?…

Nedorind să converseze, Elfa se strecură prin uşa secretă după ceilalţi.

Domnul plutonier se ridică, strigând:

- Nu mă părăsi din nou! Ce rău ţi-am făcut? De ce te porţi astfel?…

Dând să fugă după fascinantul chip, domnul plutonier-major se întinse pe pardoseală cât era de lung, deoarece, în vreme ce arestaţii erau eliberaţi, Our găsi de cuviinţă să-i lege şireturile bocancilor între ele, petrecându-le şi pe după un picior al mesei. Lovind cu pumnii în cărămizile slinoase, domnul Onix urlă rugător:

- Luaţi-mă şi pe mine! M-am săturat să fiu un lacheu netrebnic, în slujba unui tiran, şi să-mi petrec o treime din viaţă în împuţiciunea asta de beci! Vă rog, aşteptaţi-mă!…

Fireşte, nimeni nu intenţiona să facă acest lucru.

Tenebre – 14

57 comentarii

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL XIV  – DECIZII MAJORE

Sorian se sfătuia de câteva ceasuri cu apropiaţii săi, căutând soluţii pentru bunul mers al împărăţiei. Ca de obicei în astfel de împrejurări, suveranul se plictisea. Cu gândul în altă parte, asculta, totuşi, ca pe un zumzet iritant, propunerile consilierilor. Încrezându-se – dar nu excesiv! – mai cu seamă în sperieni şi grumi, sfetnicii săi erau, în majoritate, aparţinători ai primei specii, ştiut fiind că grumii prezentau, de regulă, un discernământ diminuat, caracterizându-i mai mult forţa brută. Totuşi, erau şi aceştia reprezentaţi în sfat, pentru simplul motiv de a se evita unele nemulţumiri ce-ar fi putut să apară, cuvântul lor fiind oricum, mai întotdeauna, ignorat. Obiectiv vorbind, nici opiniile sperienilor nu contau prea mult, Sorian obişnuindu-se să ia singur deciziile importante.

- Să luăm măsuri pentru eficientizarea producţiei! – propuse o voce.

- Asta ar spori şomajul… – mormăi Sorian, după ce multă vreme se menţinu taciturn.

- Să diminuăm veniturile… – susţinu un grum.

- Ce să mai diminuăm? Sunt, din start, calculate astfel încât cetăţenii să se situeze la limita subzistenţei.

- Să sporim aparatul poliţienesc… – veni o altă idee.

- Mda? – făcu, ironic, suveranul. Pentru ce? Când poliţiştii consumă cel mai mult din buget… Din vistierie, vreau să spun.

Ultima completare fu necesară, deoarece mulţi nu înţeleseră neologismul iniţial.

- Avem un număr suficient de poliţişti – continuă împăratul. Cum turnătoria este în floare, nu prea mai au ce supraveghea, cetăţenii dându-se-n gât unul pe celălalt…

- Să înăsprim pedepsele! – clamă un bătrân ofiţer grum.

- Ar fi o idee… – surâse stăpânul. Dar, când condamnaţii sunt mărunţiţi cu fierăstraie şi lăsaţi pradă plumbului topit, cam ce-ai vedea tu mai aspru? Să-i gâdile cineva-n talpă?… Ori să topim wolfram?…

- Să pornim câteva războaie de cucerire! – propuse un general sperian.

- Interesant punct de vedere… Atâta că teritoriile de unde-ar fi fost ceva de muls au fost deja cucerite. Prăpăditele de regate rămase ne-ar crea doar bătăi de cap inutile. Chiar dacă dispun de unele zăcăminte, acelea încă nu sunt preţuite în mileniul al IV-lea înaintea erei lor, în care binevoim să viem… Aşa ar fi, de pildă, wolframul, despre care am mai amintit…

Pe rând, suveranul respinse toate ideile consilierilor săi. Dar, cum şedinţa trebuia să aibă o finalitate, aduse însuşi Sorian câteva idei în dezbaterea sfatului:

- Am putea impune cetăţenilor obligativitatea purtării unei uniforme…

- Şi la ce-ar folosi această măsură? – îndrăzni un grum să întrebe, riscând destul de mult.

Sorian, însă, se afla în toane relativ echilibrate, astfel că-i răspunse:

- Uniformizându-i, i-am umili, fapt care ne-ar prilejui un amuzament suplimentar…

Întreg sfatul imperial râse cu poftă, propunerea fiind adoptată în unanimitate. Totuşi, era prea puţin pentru o şedinţă atât de îndelungată. Suveranul grăi din nou:

- Mai ştiţi, probabil, că destinul fiecărui individ este scris în Şarama, sau Marea Carte. Aceasta se poate şi rescrie, în împrejurări excepţionale, însă ar fi cam lung să intru în detalii tehnice. La fel, cred că ştiţi despre Şarama că se află în posesia Noastră, fiind dobândită prin mijloace specifice şi ţinută în Turn, sub pază necurmată…

Consilierii încuviinţară, clătinând din capete, chiar dacă pentru mulţi dintre ei cele auzite reprezentau o noutate.

- Cum Şarama cuprinde şi destinele noastre – îşi continuă Sorian expunerea -, ale celor de aici, şi cum acestea ar putea să nu coincidă cu aspiraţiile care ne animă, pentru a nu pierde vreme de prisos lecturând şi pentru a nu risca o schimbare a stării noastre actuale, propun să ardem cartea, astfel încât să putem fi făuritorii propriului nostru destin, iar nu păpuşi sforărite de către nu se ştie ce forţe obscure…

Problema fiind cu totul inedită, se lăsă o tăcere apăsătoare. Trecură clipe lungi până ce un gloobus, admis în mod excepţional în adunare pentru abilităţile sale de grefier, îndrăzni să vorbească:

- Dar, stăpâne, distrugerea Şaramei nu va atrage efecte secundare?

- Tot ce se poate! – admise Sorian. Dar, vă întreb la rându-mi: Poluarea, exploatarea sălbatecă e resurselor, focarele de infecţie nu afectează îndeajuns lumea în care trăim?… Ca să nu mai amintesc de alte racile…

Deşi simţiră că problema-i depăşeşte, consilierii aprobară în unanimitate şi această propunere, mai mult din obişnuinţă decât dintr-un sincer entuziasm.

Obţinând votul Sfatului, atât pentru introducerea uniformei cât şi pentru distrugerea Şaramei, Sorian declară întrunirea încheiată, urmând ca, pentru a doua zi, să fie redactate cele două decrete.

Rămas singur, împăratul nu-şi putu savura pe deplin succesul. Distrugerea Marii Cărţi îi părea chiar şi lui un act riscant, pentru care se decise doar din spirit de frondă, spre a sfida… nici el nu ştia pe cine.

- Fie ce-o fi! – îşi zise. În definitiv, viaţa e tot un căcat! Şi, dacă lucrul ăsta îl resimt până şi eu, împăratul, ce să mai zic de ceilalţi? Ducă-se! Ce-o fi după aia, vedem noi!…

Împăcat oarecum cu propria-i hotărâre, Sorian socoti să se retragă în odăile sale, pentru a se destinde. Decizia sa nu fusese, totuşi, una întru totul arbitrară. Legende cu răspândire mai largă ori mai restrânsă susţineau că, atâta vreme cât există Şarama, tronul îi poate fi uzurpat de către prinţul Sior, fratele geamăn al Sironei. Cum află despre Sirona că are probleme serioase în căsnicie, îngrijorările suveranului îl vizau mai mult pe fratele acesteia. Însă, la fel de adevărat era şi faptul că toată decizia sa era întemeiată exclusiv pe aceste legende, nicio cercetare ştiinţifică serioasă neconfirmând ipotezele conjuncturale.

- Da’ cum ai putea să demonstrezi ştiinţific astfel de lucruri? – mai murmură el, după care se retrase.

Un amănunt îi scăpă împăratului, la fel cum scăpă şi tuturor sfetnicilor săi. În dosul unei uşi secrete, Photine[1], unica sa fiică, ascultă în întregime lucrările Sfatului şi, după o scurtă dar intensă frământare lăuntrică, decise să împiedice distrugerea Şaramei cu orice preţ. Prezenţa sau dispariţia cărţii nu o afecta prea mult pe tânără, însă, la fel ca toată lumea informată minimal asupra chestiunii, ştia că această carte ar putea reprezenta cheia către inima prinţului Sior.


[1] Fiica lui Sorian şi în Şarama.

Domestică

46 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

Sâmbăta ploioasă ne adună în Papa-Caffe la fel cum ar fi făcut-o şi-o sâmbătă însorită. Mai pe scurt, ne adunarăm în Papa-Caffe aşa cum o facem în fiecare zi, discutând despre felurite lucruri. Fără legătură directă cu subiectul conversaţiei, domnul plutonier-major Onici îl întrebă destul de abrupt pe Marcel:

- Tu îţi cafteşti soţia?

- Niciodată! Nici pe-a mea şi, cu atât mai rar, pe-ale altora…

- În regulă. Dar, eşti sigur că nu există pe undeva vreo casetă, vreun CD?…

- Nu ştiu, sper că nu…

O vreme, dezbăturăm acest nou caz, dar Teodosie opină că Marcel oricum nu candidează nicăieri, astfel că nimeni n-ar avea motiv să scoată filmul.

Tenebre – 13

20 comentarii

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL XIII  – NOAPTE ÎNMIRESMATĂ

Gângurind asemenea unei păsări nocturne, Fawrr îşi făcu obiceiul să pătrundă în grădina castelului şi, astfel, să-i dea de ştire Sironei că a sosit. Aceasta lăsa pe fereastră scara de funie şi, pogorându-se, cei doi petreceau ceasuri în şir în pavilion, îmbătaţi de mireasma nopţii ce contopea parfumurile miriadelor de flori, ca şi de propriile simţăminte. De mult deveniseră una, dar până şi această plinire nu era lipsită de durere. Va fi dat vreunei fiinţe din tot Cosmosul acesta să cunoască fericirea deplină?

Ingvar îşi simţea sufletul mai ostoit. Deşi Sirona petrecea deseori închisă-n iatac până către prânz, nu se mai repetară crizele sale de nervi, iar chipul nu-i mai era posomorât aproape niciodată. Chiar dacă uneori zăcea absentă, până şi-n acele momente un zâmbet amărui şi mărunt îi însenina, oarecum, chipul, iar privirea-i pătrundea intensă în lumini nevăzute.

„Binecuvântată seară, în care a sosit Fawrr la noi!” – îşi spunea prinţul, gândindu-se cu recunoştinţă şi duioşie la prietenul său. Într-un ungher al sufletului, nutrea chiar speranţa că, cu vremea, Sirona îşi va reveni întrutotul.

Uneori, Ingvar îşi mărturisea că dintotdeauna soţia sa fusese dificilă, sfâşiată de porniri contradictorii. Provenea din neamul arkadios, neam devenit aproape legendar între toate celelalte specii ale planetei, între multele sale calităţi un loc primordial deţinându-l mândria. Apropierea dintre cei doi s-a produs fulgerător, curând unindu-se înaintea zeilor şi fiecare spunându-şi în ascuns că eventualele asperităţi ulterioare vor fi topite de incandescenţa iubirii. Dar…

Prinţul se întreba adeseori unde a greşit, dacă greşise cumva. Însă, cu toate neliniştile, tristeţea i se mai diminuă odată cu ameliorarea stării Sironei, cum obişnuia el să denumească schimbarea evidentă.

Într-o noapte în care trei dintre corpurile cereşti luminau argintiu prin fereastră, Ingvar simţi că iubirea dintre el şi Sirona ar putea reînvia. Mânat de-un imbold irezistibil, îşi înşfăcă mantia şi porni în grădină, spre a culege, precum o făcuse şi odinioară, cele mai frumoase dintre flori.

„Inima i s-a închis ca-ntr-o carapace de sidef, dar nu poate rămâne pururi nesimţitoare la focul iubirii mele!” – îi trecu prin gând şi, cuprins de-un cutremur de gheţuri şi foc, porni către miezul grădinii, unde creşteau florile rare.

Din pavilion răzbătură glasuri:

- Iubitul meu! Nici nu şti cât îmi vine de greu să-l rabd zilnic… Sporovăieşte necurmat şi, ce este mai îngrozitor, uneori mă şi atinge, ba chiar…

- Mai ai puţină răbdare, comoara mea! Curând, vom pleca în Tiar…

- Fawrr, nu mai pot, Fawrr!…

- Ştiu, scumpa mea, ştiu! Până atunci, voi veni aici cât de des voi putea…

Ingvar încremeni la intrarea în pavilion, privind năuc. Inima i se făcu sloi şi orice gând îl părăsi. Smulgându-se cu greu dintr-o lungă sărutare, Sirona îi zări, într-un târziu, silueta. Cum rămase încremenită la rându-i, privind fix şi cu chipul schimonosit de ură, observă şi Fawrr, într-un târziu, prezenţa prietenului său. O tăcere grea se lăsă, amuţind până şi greierii, ba chiar şi gureşele păsări ale dimineţii. Cumva, parcă şi timpul se oprise. Apoi, Sirona izbucni:

- Acum, ai ajuns să mă şi spionezi? Nu-i destul că dai năvală zilnic în iatacul meu, că trebuie să-ţi suport vorbăria necurmată şi să-ţi rabd răsuflarea? Ce sunt eu, proprietatea ta? Cât poţi să fii de josnic?…

În vreme ce Fawrr căuta s-o liniştească, Ingvar continuă să rămână inert, cu chipul descompus de deznădejde. Pe neaşteptate, prinţul se răsuci şi porni să străbată noaptea grea, lăsată peste noapte.

- Sirona, draga mea, Sirona, ascultă-mă!… – imploră Fawrr.

Prinţesa, însă, îl privi rece, apoi răcni:

- Lasă-mă-n pace şi tu! Nu mai vreau să ştiu nimic de niciunul dintre voi!

Fawrr amuţi, ca şi cum ar fi fost străpuns de-un jungher. Mintea şi inima i se lichefiară şi orice putere-l părăsi. Tăind aerul cu un gest scurt al mâinii, ca spre a alunga un demon nevăzut, Sirona dispăru şi ea în noapte, alergând spre nicăieri.

Spovedania

99 comentarii

Foto: Alex Mazilu

Părintele Ilarie se miră să-l vadă pe Aurel venind să se mărturisească, mai cu seamă că acela, cam de pe când a primit Botezul, nici măcar în clădirea bisericii nu dăduse. Trecând peste aceste detalii, părintele-i citi molitfa, apoi întrebă:

- Când te-ai spovedit ultima oară?

- Nu m-am mai spovedit.

- Şi acum, ce te-a determinat să vii?

- S-au adunat cam multe…

- Mda… Şi cu ce crezi, în anii ăştia mulţi, că ai supărat pe Dumnezeu?

- Cred că cu fiecare respiraţie! Am hulit cele sfinte, am bârfit, mi-am însuşit bunuri străine, am defăimat, am curvit şi preacurvit şi, în general, m-am comportat ca un bou sifilitic!…

Bătrânul duhovnic făcu un semn imperceptibil din mână, oarecum cu sensul: „măcar de-ai fi singurul…”, apoi întrebă grav:

- Nu cumva ai votat cu băsescu?

Aurel rămase o vreme năucit, apoi izbucni:

- M-a ferit Dumnezeu, părinte, chiar aşa ticălos nu sunt!

Mulţumit, părintele Ilarie îi dădu dezlegarea, după ce-l canoni minimal.

Tenebre – 12

8 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL XII  – ARTA OGLINZILOR

- Ia cu mâna, că nu te muşcă! – îl îndemnă domnul plutonier-major Onix pe felianul Kayux. Că tot voi v-aţi căcat…

Dacă, în lumea terestră, despre un closet sordid intelectualii spun că este pestilenţial, iar poporul de rând zice că pute ca dracu’, aici, în beciurile Sar’a’labei, e imposibil de a găsi un termen adecvat pentru a descrie duhoarea atroce din latrină. Varietatea de specii ori rase care se perinda prin arest făcea ca izul feluritelor tipuri de excremente să se combine în cel mai abominabil compus.

- Aşa… Adună şi de lângă perete! Că, la vorbit necuviinţe în birturi eşti priceput! Aici, bă, cetăţeanul se apreciază după cum munceşte, nu după cum vorbeşte!…

Mândru de a fi găsit la momentul oportun această lozincă educativă, domnul plutonier-major îl mai stimulă pe arestat cu un picior în cur.

În timp ce Kayux era supus la umilinţe inimaginabile, în hanul Lucrătorul ostenit vrăjitoarea Oriana pregăti câteva oglinzi, rânduindu-le către cele şase puncte cardinale, după cum socoteau locuitorii acelei planete.

- Faci vraja cu oglinzi? – se interesă Elfa cea roşcată da’ vopsită.

- Cu specule! – răbufni Oriana.

- Mă rog, cu specule…

Oriana nu mai spuse nimic, concentrându-se asupra oglinzilor (speculelor). Părea că orice legătură a sa cu lumea înconjurătoare se tăiase, rămânând ca o stană insensibilă. Un timp, Elfa privi în tăcere, pătrunsă de taina întregii lucrări. Apoi, observând că oglinzile nu le reflectă imaginea, nu se mai putu abţine să nu întrebe:

- De ce nu ne vedem chipurile în og… în specule? Aşa trebuie?…

Vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase izbucni:

- De unde pizda mă-si vrei să ştiu?! Sunt murdare ca naiba! Our! Our!…

Piticul, cum se află ulterior, ieşise de capul lui prin cetate, nebănuind că va fi solicitat tocmai acum. În ajun, îi reproşase Orianei că, în ultimele sale lucrări, renunţase aproape cu desăvârşire la descrieri, iar vrăjitoarea îl făcu „bou sfertodoct”, adăugând şi alte expresii jignitoare, astfel că legătura lor se răcise oarecum. În plus, pe Our îl indispunea în mod evident şi prezenţa Elfei, din pricină că aceasta îl ignora. Singură Alizee nu deranja pe nimeni, deoarece, de la o vreme, îşi luase o odaie separată, în care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului, prinsă în dezbateri literare cu Vrăjitorul. Posibil că cei doi polemizau adeseori, întrucât periodic se stârneau mici cutremure, suficiente pentru a da fiori de groază la tot cartierul.

- Our, futu-te-n cur!… – izbuti Oriana o rimă involuntară. Las’ că vezi tu ce-o să capeţi!…

- Dar, pentru vrăjuri, trebuie ca… speculele să fie lustruite? – îndrăzni Elfa.

- Probabil! De unde vrei să ştiu eu? N-am făcut niciodată vraja cu oglinzi! Eu scriu şi gătesc ciuperci, ce tot vreţi de la mine? Dacă am cearcăne, gata, credeţi că zbor pe mătură! Cearcănele terifiante sunt urmarea nopţilor petrecute la comp, iar rânjetul tenebros vine de la ţigareta ţinută-n colţul gurii… În rest, am eu tenul mai închis şi mi-am vopsit părul! Aia nu înseamnă că-s vreo voodoo sau dracu’ mai ştie ce credeţi voi!… Că mi-au ajuns până peste cap insinuările voastre!

Elfa amuţi, surprinsă peste măsură de această izbucnire nervoasă. Un ciocănit timid în uşă le făcu pe cele două femei să tresară. De dincolo, se auzi glasul mieros al Migretei:

- Doamna Directoare, aţi reuşit?…

Fu rândul Elfei să explodeze:

- Ce tot vrei? Eu nu sunt Doamna Directoare cu tine! Şi n-am nicio obligaţie faţă de tine sau de Kayux al tău! Adică, de câte ori nu-i vine uneia ciclul, eu trebuie să cobor în beciurile Sar’a’labei!… Ce să zic?…

Pe această replică, reveni din hoinărelile sale şi piticul Our care, fără a mai reuşi să intuiască momentul tensionat, porni să grăiască surescitat:

- Am găsit un coridor care duce direct la beciurile Sar’a’labei! Da’ pute acolo!…

Cum ceva din putoarea descrisă se impregnă şi-n veşmintele piticului, femeile îşi făcură o anume idee despre suferinţele lui Kayux.

- Vezi? – pufni Oriana, adresându-se Migretei. Dacă am merge să-l scoatem pe nătărăul tău de acolo, aşa am mirosi şi noi după aia! Cine l-a pus să ajungă-n arest? De ce nu şi-a văzut de treabă? Că, degeaba nu l-au dus ei acolo…

Neavând replică, Migreta începu să plângă. Revenindu-şi oarecum, porni să implore:

- Doamna Oriana, vă rog mult să nu-l lăsaţi acolo, care o să vă fac curat toată viaţa şi-o să vă lustruiesc oglinzile!…

- Speculele, toanto! – strigă Elfa cea roşcată, deprinsă între timp cu acest termen mai pretenţios.

După alte momente tensionate, cei patru, încercaţi şi de-o firească curiozitate, deciseră să meargă pe calea descoperită de Our, cu unele rezerve:

- Eu merg, dacă vor veni cu noi şi Alizee cu Vrăjitorul! – decise Elfa.

- Bine, vin şi eu… – hotărî Oriana. Da’, dacă-mi vine să vomit, vă zic de-acum că eu mă-ntorc!…

Despre sutiene

68 comentarii

De curând, am ieşit însoţit de domnul plutonier-major Onici, ca să luăm aer. Încă în preajma Papa-Caffe, de noi se apropie o tânără. Ajunsă în dreptul nostru, o întrebai firesc:

- Ce număr ai la sutien?

- Doi… – răspunse.

Curând, colegul ochi o doamnă cu bust impresionant.

– Aia cred că are numărul patru…

- Ce număr ai la sutien? – întrebai din nou, când distanţa dintre noi deveni cuviincioasă.

- Cinci – spuse doamna.

- Sau cinci… – murmură domnul plutonier.

Mai întrebai astfel câteva trecătoare, aflând detalii interesante. Într-un târziu, domnul Onici se miră:

- Ce-o fi în capul ăstora, de răspund oricărei prostii?

- Aşa s-au învăţat de la referendum.

Tenebre – 11

13 comentarii

Desen de Ana Pauper

CAPITOLUL XI  – VIZITĂ INTEMPESTIVĂ

Elfa cea roşcată da’ vopsită stătea de câteva zile în hanul Lucrătorul ostenit, conversând uneori cu Oriana, ori, pur şi simplu, pierzând vremea. Sirona, după ce le chemase insistent, ulterior le-a trimis vorbă că nu mai este necesar să vină, dar că le va contacta la momentul oportun.

- Astea-s fiţe de femeie neculturalizată! – opină Elfa.

- Ba-i culturalizată ea, însă sporadic şi nu-i ajunge… – preciză vrăjitoarea, rânjind sinistru.

Renunţând la rânjetul tenebros pentru câteva momente, iar sala de mese fiind în acea zi un amalgam de culori reci, cearcănele terifiante ale Orianei căpătară un aspect anormal, întregu-i chip devenind unul bizar.

- Sper că, dacă va scrie vreunul o carte despre noi – zise vrăjitoarea -, n-o să abuzeze de termeni precum bizar sau anormal… Poţi spune, de pildă, nefiresc. Apoi, fiind noi pe planeta lu’ Peşte şi într-o epocă uitată de Dumnezeu, nădăjduiesc să nu apeleze la sistemul metric ori la subdiviziunile orei în relatările sale. Sunt destui autori atât de neglijenţi!… Dacă te iei după ăştia, Ştefan Vodă mergea la luptă cu laptopul după el…

Elfa, având înclinaţii mai mult către jurnalismul pur, asculta distrată, aplecând din urechile cu smocuri verzi mai mult din politeţe. „Să scrie cum o vrea, important este să ţi se facă niţică reclamă!…” – îşi zise, fără a rosti cu glas aceasta.

La una dintre mesele alăturate, un grup de grumi ceru cafele. Aşa cum cititorul atent îşi aminteşte, acţiunea petrecându-se în mileniul IV înaintea erei lor, cafea se găsea cu intermitenţe, doar atunci când, printr-un fenomen mistic sau fizic – neexistând încă un punct de vedere unitar în această privinţă -, acţionau interferenţe temporale da’ temporare. La curtea lui Sorian, totuşi, o decizie bizară cerea agenţilor şi informatorilor să consume doar cafea în timpul acţiunilor de filaj, pentru a nu se îmbăta. Neputând găsi întotdeauna băutura întremătoare, aceştia se descurcau cum puteau, având însă grijă ca ospătarul să noteze, pe factură, cafele, indiferent ce s-ar fi consumat.

- Astăzi n-am interferat, vă rugăm să ne înţelegeţi… – se scuză băiatul, în urma solicitării grumilor.

- Atunci, adu-ne nişte vin! Ai?

- Avem, să trăiţi! Imediat…

Ca toţi reprezentanţii rasei lor, grumii erau mătăhăloşi, cu ochii mici înfundaţi în obrajii slinoşi, sub frunţile teşite. Încălziţi după primele cupe cu vin, grumii se făcură comozi descheindu-şi cămeşile, astfel că pântecele generoase li se revărsară în voie. O vreme, femeile priviră cu o anume fascinaţie acei saci de grăsime, acoperiţi cu peri portocalii, printre care şiroiau pârâiaşe cenuşii de năduşeală.

- Ăştia cum se înmulţesc? – şopti Oriana.

- Se descurcă ei – răspunse, tot pe un ton jos, Elfa. Crezi că femelele lor sunt mai breze? Tot pocitanii… Eu îi stimez într-o măsură, pentru că nu se dau la elfe, nici măcar atunci când se-mbată. Sunt doar prăduitori, dacă-ţi ţii gura-n preajma lor, n-ai probleme…

Curând, grumii porniră să cânte:

Vino-n beci la Sar’a’laba,

Să-ţi arăt cum merge treaba…

Fireşte, prin aceste versuri se deconspirau, dar, negăsindu-se cafea în acea zi, nu avură de ales, vinul dezlegându-le limbile.

Pe când doamnele se gândeau dacă n-ar fi mai potrivit să urce în camere, în incintă pătrunse o femeie îmbrăcată într-un halat de-un albastru incert, care, în mod straniu, se asorta cu ambientul din acea zi şi crea un fascinant contrast cu burţile oranj ale grumilor. Noua sosită privi câteva clipe derutată prin sală, apoi, luminându-se la chip, se apropie de masa celor două eroine:

- Doamna Directoare[1], ce bine-mi pare că vă întâlnesc! Uitaţi, aţi primit o recomandată de la Administraţia Financiară şi o scrisoare de la un hotel din Italia, în care vă felicită că aţi ales să vă cazaţi la ei, care eu n-am deschis-o, da’ aşa a venit, că nu se mai satură securiştii ăştia să-şi vâre nasul!…

„Asta ce naiba caută în Tenebre? Iarăşi s-a pus rusul pe cocteiluri letale[2]!” – se întrebă Elfa cea roşcată, apoi zise cu glas:

- Bine, lasă-le aici…

Femeia îi înmână cele două plicuri, dar păru a nu fi înţeles că ar fi mai potrivit să plece.

- Şi ce mai faceţi Dumneavoastră, Doamna Directoare?…

- Mulţumesc, bine – răspunse aceasta sec.

- Da’ ce-aţi păţit la urechi, care nu le-aţi avut aşa?…

- Uite, aşa le am acum! – tună Elfa. Nu-ţi convine? Acuşi îţi reţin 40% din leafă!

- Sărut mâna, Doamna Directoare! – se linguşi intrusa în continuare. Am ştiut că sunteţi bună şi că m-aţi reprimit.

„Chiar, că asta-şi dăduse demisia! Cu atâtea interferenţe temporale, spaţiale şi literare, nici nu mai pot urmări firul! În definitiv, să le ia dracu’ pe toate!”…

Vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi rânjet tenebros urmări în tăcere discuţia celor două femei, intervenind într-un târziu, după ce făcu anumite conexiuni logice:

- Dumneata eşti Marieta[3]?

- Migreta, Doamnă, săru-mâna!… Mă cunoaşte Doamna Directoare, că a ţinut mult la noi toţi…

„Poate, Migrena!” – îşi zise Elfa, vânturând şi alte amintiri despre personalul unei anumite gazete, amintiri în discordanţă cu afirmaţiile Migretei.

- Am vrut să vă rog ceva, Doamna Directoare – continuă aceea, aşezându-se la masă, cu toate că n-o poftise nimeni. Bine că este şi Doamna Oriana aici!…

„Asta de unde-mi ştie numele? – se întrebă vrăjitoarea. Că, după cum vorbeşte, nu pare să aibă mai mult de patru clase… O fi scris Vania despre mine-ntr-un closet, că el mai intră şi la femei… Dacă nu-l fut!…”

Profitând de lipsa de reacţie a celor două comesene – cum deveniseră acelea, deşi silit -, Migrena îşi expuse doleanţa, şoptit:

- Care prietenul meu a fost reţinut de patrulă şi dus în beci la Sar’a’laba, care dacă rămân singură eu mă spânzur, care nu mi-a venit nici stopul şi ce mă fac fără el, Doamna Directoare?!…

„Fără tip, sau fără stop?” – se întrebă Oriana, socotind că merge şi-aşa şi-aşa.

Cum creatura începu să plângă, să tremure şi să-şi tragă mucii, Elfa o întrebă în silă:

- Cum îl cheamă pe individ?

- Kayux[4]! Săru-mâna, Doamna Directoare, am ştiut că n-o să mă lăsaţi, care eu le-am zis la toţi cât sunteţi de bună!…

- Bine, o să văd ce se poate face… – oftă Elfa, blestemându-şi în gând inspiraţia de-a mai întârzia în local.

Între timp, grumii adormiră, răpuşi de tăria vinului, pornind să sforăie grotesc, pe patru sonorităţi diferite.


[1] În plan terestru, Elfa este directoarea Gazetei de Nord-Vest din Satu-Mare.

[2] Aluzie la romanul Patricia.

[3] Personaj din Patricia.

[4] Guralivul felian Kayux este echivalentul eroului Caius din romanul Patricia.

Avertisment

66 comentarii

Atrag pe această cale atenţia numitelor Julia Roberts, Milla Iovovici, Anna Kurnikova şi Jodie Foster să nu încerce să mă contacteze pentru propuneri indecente, deoarece n-am în intenţie să negociez cu ele, nu sunt interesat de ofertele lor şi, în general, îmi este suficientă relaţia mea cu românii!

Referendum

94 comentarii

 

Parcă ar fi păcat să lăsăm ziua de 6 decembrie fără niciun referendum, mai cu seamă că ne-a intrat în obişnuinţă să avem feluritele alegeri dublate de teme interesante. Astfel, aş opta pentru întrebarea: “Sunteţi de acord ca femeile de moravuri uşoare să fie spălate?”.

Desigur, accept şi alte propuneri pertinente, astfel că invit la idei vrednice a fi supuse atenţiei conaţionalilor…

Articole mai vechi

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 118 other followers