Fantasy-Astronomy-wallpapers-17

CAPITOLUL III  – BECIURILE SAR’A’LABEI

„Felienii şi cele două elfe, escortaţi de sperieni, pătrunseră în complicatul labirint alcătuit de coridoarele subterane ale Sar’a’labei. Vâscozităţi terifiante se prelingeau din boltă, iar licăriri bizare făceau ca tot locul să pară unul straniu. Zidurile erau impregnate de durerea a şiruri de nefericiţi care, de-a lungul veacurilor, au sfârşit în sordidele beciuri…”. Astfel începu Elfa cea roşcată da’ vopsită să alcătuiască, în minte, un fel de reportaj ce, în eventualitatea în care-ar mai fi ieşit de acolo, l-ar fi putut aşterne pe pergament.

Parcă ghicindu-i parte dintre gânduri, domnul plutonier-major Onix o încurajă:

- Să nu fi pesimistă! În definitiv, sunteţi reţinuţi pentru o infracţiune minoră, cu circumstanţe agravante, ce-i drept… Dar, dacă te porţi bine, în doisprezece ani poţi să scapi…

„Ce-i pute gura! Şi nu se mai opreşte din turuit…” – gândi Elfa cea roşcată.

„Oare o să se scrie vreodată ceva şi despre mine, sau voi fi pomenită doar aşa, la grămadă?” – îi trecu prin minte celeilalte elfe.

„Drăguţă!” – îşi spuse domnul plutonier, privind duios, pe cât e cu putinţă aceasta la un sperian, către roşcată. „Urechile alea ca de iepure îi dau tot şarmul… Poate, dacă n-ar avea smocurile de peri verzi, nu s-ar asorta atât de bine cu coama roşie. Acum înţeleg eu de ce roşul şi verdele sunt socotite culori complementare. Şi ce piele strălucitoare are! Pe una ca asta, aş da trei salarii, numa’ să petrec o zi cu ea!…”.

În tot acest timp, fireşte, gândeau şi felienii câte ceva, însă grila editorială nu ne permite să înşirăm chiar toate prostiile. Rezumând, în afara felianului cu limbariţă, orientarea celorlalţi s-ar putea concentra în formula: „Futu-te-n cur de dobitoc!”.

Întregul grup pătrunse într-o sală spaţioasă, dar nu mai puţin lugubră. Era suficientă o privire superficială pentru a constata că încăperea, în cărămidă roşie năclăită de aceeaşi mâzgă sinistră ca şi zidurile catacombelor străbătute, era dotată cu fierăstraie, cleşti, răngi, scripeţi, lanţuri, pârghii, recipiente de azbest pentru metal topit, precum şi alte ustensile, toate menite de a provoca suferinţe fizice atroce.

- Ambientul terifiant – explică binevoitor domnul plutonier, adresându-se în special Elfei roşcate – are menirea de-a marca psihic învinuiţii. În ce mă priveşte, cred că-i o exagerare. După ce încep torturile, eşti prea ocupat ca să mai receptezi atmosfera abominabilă…

Câţiva grumi marcaţi de efort luară poziţia regulamentară, iar unul dintre ei raportă:

- Să trăiţi cetăţene plutonier-major! Raportez că, în timpul turei mele, suspectul gloobus anchetat nu a mărturisit încă nimic!…

Onix privi uşor amuzat la un fel de melc ce zăcea pe pardoseală şi preciză:

- Poate i-ar fi venit mai uşor să mărturisească dacă i-aţi fi smuls limba după anchetare, nu înainte…

Echipa de grumi se pleoşti, vinovăţia imprimându-se pe feţele lor hidoase ca o pecete indelebilă.

- Uite cu ce tâmpiţi trebuie să lucrez!… – se confesă plutonierul Elfei roşcate. Acum, ce căscaţi gura? – se răsti la grumi. Întocmiţi un proces-verbal în care consemnaţi că gloobusul şi-a mărturisit crimele, semnează unul dintre voi ca pentru el, ceilalţi iscăliţi ca martori, iar resturile le duceţi la fertilizatori…

- Ăştia ce-au mai făcut? – întrebă un sperian, pătruns în încăpere printr-o intrare secretă.

- Ăsta – zise domnul Onix, arătând cu bărbia înspre felianul guraliv – se îndoia în birt de conceptul de Dreptate absolută…

- Aha! – făcu, cu asprime, sperianul nou-sosit. Şi ceilalţi?…

- Au reacţionat disproporţionat.

- Adică?…

- Adică au tăcut din gură, fără să înfiereze atitudinea defetistă a ăstuia…

- Da, da, da… – murmură, grav, sperianul ce părea a fi un grad superior. Păi, să-i lăsăm să mediteze până mâine la comportamentul lor… Acum, sunt şi băieţii noştri obosiţi. Asta cu părul roşu era cu ei?…

Domnul plutonier-major ezită o vreme, apoi se decise:

- Nu, doar aia urâtă. Cetăţeana roşcată a venit mai mult în calitate de martor…

- Mă rog, ia-i o declaraţie atunci…

„Împuţitul ăsta gras nu doar că se dă la mine, dar vrea să fiu şi prăduitoare! Cum crede că aş putea face aşa ceva?” – îi fulgeră în minte, cam intempestiv, Elfei roşcate da’ vopsite. „De fapt, aş colabora doar cu autorităţile imperiale, nu cu udemeriştii…” – îşi mai îndulci creatura pornirile. „Să văd… Dacă nu mă scoate de aici vrăjitoarea cu cearcăne abominabile şi rânjet lugubru – sau cum era – îi dau în gât pe toţi! Sper că a găsit-o Alizee şi, dacă-a dat de ea, nădăjduiesc să nu se fi apucat de băut…”.

În tot acest timp, plutonierul Onix o privea cu duioşie, în limitele îngăduite de rasă, şi născocea întrebări idioate, doar de dragul de a face conversaţie:

- Părinţii sunt bine, sănătoşi? Inelul ăsta de unde-l ai? Se asortează cu puloverul… Îţi place literatura arkadios?

Elfa cea roşcată se strădui, deşi monosilabic, să facă faţă acestei tandre agresiuni, însă cedă după o vreme:

- Cred c-am să vomit!

- Fără grijă! – făcu domnul plutonier. Curăţă ăsta, guralivul… O să vadă el cât de absolută este Dreptatea la noi!…