Tenebre – 3

CAPITOLUL III  – BECIURILE SAR’A’LABEI

„Felienii şi cele două elfe, escortaţi de sperieni, pătrunseră în complicatul labirint alcătuit de coridoarele subterane ale Sar’a’labei. Vâscozităţi terifiante se prelingeau din boltă, iar licăriri bizare făceau ca tot locul să pară unul straniu. Zidurile erau impregnate de durerea a şiruri de nefericiţi care, de-a lungul veacurilor, au sfârşit în sordidele beciuri…”. Astfel începu Elfa cea roşcată da’ vopsită să alcătuiască, în minte, un fel de reportaj ce, în eventualitatea în care-ar mai fi ieşit de acolo, l-ar fi putut aşterne pe pergament.

Parcă ghicindu-i parte dintre gânduri, domnul plutonier-major Onix o încurajă:

- Să nu fi pesimistă! În definitiv, sunteţi reţinuţi pentru o infracţiune minoră, cu circumstanţe agravante, ce-i drept… Dar, dacă te porţi bine, în doisprezece ani poţi să scapi…

„Ce-i pute gura! Şi nu se mai opreşte din turuit…” – gândi Elfa cea roşcată.

„Oare o să se scrie vreodată ceva şi despre mine, sau voi fi pomenită doar aşa, la grămadă?” – îi trecu prin minte celeilalte elfe.

„Drăguţă!” – îşi spuse domnul plutonier, privind duios, pe cât e cu putinţă aceasta la un sperian, către roşcată. „Urechile alea ca de iepure îi dau tot şarmul… Poate, dacă n-ar avea smocurile de peri verzi, nu s-ar asorta atât de bine cu coama roşie. Acum înţeleg eu de ce roşul şi verdele sunt socotite culori complementare. Şi ce piele strălucitoare are! Pe una ca asta, aş da trei salarii, numa’ să petrec o zi cu ea!…”.

În tot acest timp, fireşte, gândeau şi felienii câte ceva, însă grila editorială nu ne permite să înşirăm chiar toate prostiile. Rezumând, în afara felianului cu limbariţă, orientarea celorlalţi s-ar putea concentra în formula: „Futu-te-n cur de dobitoc!”.

Întregul grup pătrunse într-o sală spaţioasă, dar nu mai puţin lugubră. Era suficientă o privire superficială pentru a constata că încăperea, în cărămidă roşie năclăită de aceeaşi mâzgă sinistră ca şi zidurile catacombelor străbătute, era dotată cu fierăstraie, cleşti, răngi, scripeţi, lanţuri, pârghii, recipiente de azbest pentru metal topit, precum şi alte ustensile, toate menite de a provoca suferinţe fizice atroce.

- Ambientul terifiant – explică binevoitor domnul plutonier, adresându-se în special Elfei roşcate – are menirea de-a marca psihic învinuiţii. În ce mă priveşte, cred că-i o exagerare. După ce încep torturile, eşti prea ocupat ca să mai receptezi atmosfera abominabilă…

Câţiva grumi marcaţi de efort luară poziţia regulamentară, iar unul dintre ei raportă:

- Să trăiţi cetăţene plutonier-major! Raportez că, în timpul turei mele, suspectul gloobus anchetat nu a mărturisit încă nimic!…

Onix privi uşor amuzat la un fel de melc ce zăcea pe pardoseală şi preciză:

- Poate i-ar fi venit mai uşor să mărturisească dacă i-aţi fi smuls limba după anchetare, nu înainte…

Echipa de grumi se pleoşti, vinovăţia imprimându-se pe feţele lor hidoase ca o pecete indelebilă.

- Uite cu ce tâmpiţi trebuie să lucrez!… – se confesă plutonierul Elfei roşcate. Acum, ce căscaţi gura? – se răsti la grumi. Întocmiţi un proces-verbal în care consemnaţi că gloobusul şi-a mărturisit crimele, semnează unul dintre voi ca pentru el, ceilalţi iscăliţi ca martori, iar resturile le duceţi la fertilizatori…

- Ăştia ce-au mai făcut? – întrebă un sperian, pătruns în încăpere printr-o intrare secretă.

- Ăsta – zise domnul Onix, arătând cu bărbia înspre felianul guraliv – se îndoia în birt de conceptul de Dreptate absolută…

- Aha! – făcu, cu asprime, sperianul nou-sosit. Şi ceilalţi?…

- Au reacţionat disproporţionat.

- Adică?…

- Adică au tăcut din gură, fără să înfiereze atitudinea defetistă a ăstuia…

- Da, da, da… – murmură, grav, sperianul ce părea a fi un grad superior. Păi, să-i lăsăm să mediteze până mâine la comportamentul lor… Acum, sunt şi băieţii noştri obosiţi. Asta cu părul roşu era cu ei?…

Domnul plutonier-major ezită o vreme, apoi se decise:

- Nu, doar aia urâtă. Cetăţeana roşcată a venit mai mult în calitate de martor…

- Mă rog, ia-i o declaraţie atunci…

„Împuţitul ăsta gras nu doar că se dă la mine, dar vrea să fiu şi prăduitoare! Cum crede că aş putea face aşa ceva?” – îi fulgeră în minte, cam intempestiv, Elfei roşcate da’ vopsite. „De fapt, aş colabora doar cu autorităţile imperiale, nu cu udemeriştii…” – îşi mai îndulci creatura pornirile. „Să văd… Dacă nu mă scoate de aici vrăjitoarea cu cearcăne abominabile şi rânjet lugubru – sau cum era – îi dau în gât pe toţi! Sper că a găsit-o Alizee şi, dacă-a dat de ea, nădăjduiesc să nu se fi apucat de băut…”.

În tot acest timp, plutonierul Onix o privea cu duioşie, în limitele îngăduite de rasă, şi născocea întrebări idioate, doar de dragul de a face conversaţie:

- Părinţii sunt bine, sănătoşi? Inelul ăsta de unde-l ai? Se asortează cu puloverul… Îţi place literatura arkadios?

Elfa cea roşcată se strădui, deşi monosilabic, să facă faţă acestei tandre agresiuni, însă cedă după o vreme:

- Cred c-am să vomit!

- Fără grijă! – făcu domnul plutonier. Curăţă ăsta, guralivul… O să vadă el cât de absolută este Dreptatea la noi!…

Tenebre – 2

CAPITOLUL II  – PROBLEME STILISTICE

La scurt timp după ce patrula de sperieni porni către Sar’a’laba, escortând grupul de felieni şi cele două elfe, în han intră vrăjitoarea Oriana, recognoscibilă după veşmintele negre, cearcănele terifiante şi rânjetul tenebros, însoţită de piticul Our[1]. Acesta părea plin de iniţiativă şi idei, în vreme ce Oriana era vădit plictisită.

- Ce sală enormă! – remarcă Our, uimit. Să o analizăm cu atenţie, poate vei face o descriere…

- Descrierea pizdei mă-si! – replică vrăjitoarea. Da’ ce-i aici, Editura Eminescu? Numa’ ăia mai vin cu reţete: 27% dialog, 14% descriere, 23% analiză psihologică, 22% acţiune, 14% umplutură, băga-şi-le-ar în cur!…

Tonul răstit al Orianei ar fi intimidat pe oricine, nu însă şi pe neînfricatul Our. Ori, poate, nu era vorba atât despre curaj, cât despre obişnuinţă, piticul ştiind că mai mult gura e de Oriana, chiar la vrăjitoriile sale malefice apelând destul de rar.

- Cum se scrie băga-şi-le-ar?

- Cu trei cratime – veni, sec, răspunsul.

- Ce construcţii reuşeşti! – făcu, admirativ, micul însoţitor. Alţii n-ar putea nici să le pronunţe, iar tu le mai şi scrii. Să nu mai zic de iscusinţa cu care mânuieşti mai mult ca perfectul…

Dacă, până acum, Oriana se strădui să răspundă câte ceva mai mult pentru a nu-i lăsa piticului bucuria de a vorbi necurmat, dintr-o dată păru sincer iritată:

- Nu mă mai fute cu analizele tale! Ţi-am zis că scriu cum îmi vine! Şi, în plus, aş prefera să mănânc la ora asta, nu să mă gândesc la scris!…

- Să comand pui cu cartofi? – îşi arătă Our disponibilitatea de-a se face util.

- Mai bine, să taci, dracului, din gură, că mă doare capul! Ce aveţi toţi cu puiul? Ce-s eu, uliu?…

Cum Our începu să lovească cu toporişca în masă, un băiat sosi pe dată să ia comanda, având, însă, scurte precizări de făcut înainte:

- Ţine-ţi acasă drăcovenia aia, că aici e han de trei planete, nu eşti la mă-ta-n bordei!

Piticul meditând la o replică pe măsură, Oriana avu răgazul să comande:

- Pastramă de miel aveţi?

- Avem miel, pastramă nu ştiu ce înseamnă… Suntem în mileniul patru înaintea erei lor…

- Băga-mi-aş! Nu doar că am nimerit pe nu ştiu ce futută de planetă, dar am mai luat-o şi razna-n timp! – bombăni vrăjitoarea. Urecheata aia roşcată nu şi-a găsit alt loc de întâlnire!… Mă rog, adu ceva pe bază de miel… – se adresă, din nou, băiatului.

- Şi de băut? – insistă acesta.

- O apă de Dorna…

- Nu vă supăraţi, dar aici e local de trei planete!… Omul ia un vinişor, o cafeluţă…

„Cafea, în mileniul patru înaintea erei lor, adică, de fapt, a mea, nu reprezintă un anacronism? În definitiv, mi se rupe! Iau ce-o fi, să terminăm odată!…” – gândi Oriana, apoi îi spuse băiatului:

- Adu ce crezi, da’ să fie şi apă…

- Şi domnul?…

Cum Our era ocupat să se cureţe sub unghii cu un briceguţ, răspunse tot vrăjitoarea:

- Adu-i nişte biscuiţi…

Băiatul neştiind ce-s aceia biscuiţi, se alese în final o soluţie de compromis.

Sosind bucatele, Oriana observă ceva mai târziu:

- Trei planete!… – pufni ea. Zici că mănânci căcat!… Până şi la Golden Blitz[2] e mai bună bucătăria…

- Îhî! – admise Our, cu gura plină.

O femeie relativ scundă, cu părul dat cu blanche şi cu privirea de veveriţă[3], se apropie cu un aer conspirativ. Oriana o observă şi câteva gânduri o fulgerară: „Asta-i brună natural şi se face blondă, eu sunt blondă şi mă vopsesc ca o cioară… Nebune mai suntem şi noi, femeile!”.

- Aşa e! – interveni Our, făcând-o pe vrăjitoare să se întrebe dacă nu cumva gândise prea evident…

„Başca, şi Elfa-i tot vopsită! Cine-a mai văzut elfă roşcată?…”

- Sunt Alizee – se prezentă străina – şi vin din partea Elfei roşcate da’ vopsite. Trebuia să vă întâlniţi aici, la Lucrătorul ostenit[4]…

Firesc, Oriana se gândi la o agentă care lucrează pentru Sorian, dar pecetea Elfei, câţiva peri de pe ureche şi două bigudiuri o convinseră, într-o mare măsură, de buna credinţă a însoţitoarei.

- Parola? – mai dori să afle.

Alizee răspunse mai mult şoptit:

- Şi toate încep cu un adevăr şi se termină cu o minciună[5].

- E-n regulă – admise vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant. Văd că ai spus adevărul… Conform Şaramei, de-acum mă pot aştepta la minciuni… Era o glumă – mai preciză Oriana, observând că Alizee pălise şi-şi strânse buzele.

După un timp, străina îi comunică:

- Elfa roşcată a fost reţinută ieri de o patrulă speriană şi acum este-n beciurile Sar’a’labei…

- Ce nume! – se minună vrăjitoarea. Zici că-i locu-n care ţopăie labagiii…

- Aşa-i zice la palat, în limba lor – preciză Alizee. Elfa te roagă să faci treaba aia cu oglinzile şi s-o scoţi de acolo, că se dă la ea un plutonier, Onix, şi cică-i burtos şi-i pute gura…

- Acum sunt obosită, n-am putere să fac vrăji… Mâine… Las’ că nu moare ea de la un pic de damf! Apoi, să se mai bucure şi Onix… Te-ai mai cazat la Lucrătorul ostenit? Au ceva odăi?…

- Desigur – confirmă Alizee. Am reţinut deja şi camera. Camera este mare şi primitoare, nu-i ca în alte hanuri. Are covoraşe, cu modele din ce în ce mai complicate. Peste fiecare covoraş e aşezată câte o măsuţă din bambus, cu scaune mari şi încăpătoare din acelaşi material. Pe fiecare scaun sunt aşezate piei ale diverselor animale şi pe fiecare masă este câte o lumânare parfumată. În dreapta se află o masă mare, rotunjită la margini, iar la baza acesteia sunt aprinse lumânări de diferite culori[6]…

„Ce descriere tâmpită!” – gândi Oriana. „Dar, dacă mă gândesc bine, uneori mă exprim şi eu tot astfel, doar ca să bifez numărul de pagini…”.

- Eu dorm la perete! – interveni Our.

- Tu rămâi pe coridor, pentru că-ţi put picioarele! – clarifică vrăjitoarea lucrurile.

---

[1] Personaj din Drumul Împărătesei al Oanei Stoica Mujea, preluat şi în Cartea cu Poveşti.

[2] Local bucureştean, renumit în epocă (începutul mileniului III d. Hr.).

[3] Gabriela Savitsky, scriitoare din Reşiţa, numită Alizee în Din sângele Iarei al Oanei Stoica Mujea, sau Unia, în unele scrieri fantasy. În cartea noastră Patricia sunt, de asemenea, numeroase aluzii la aceeaşi autoare ori la romanul său, aflat în manuscris, Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton. În lucrarea de faţă apare sub numele Alizee.

[4] Denumirea hanului se doreşte o aluzie la poemul omonim aparţinând lui Vladimir Nicu.

[5] Citat din Şarama.

[6] Descriere împrumutată din Şarama.

Tenebre – 1

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL I  – ARESTAREA

În imperiul lui Sorian[1] se instaură Dreptatea absolută. Nu doar oameni de felurite etnii profitau de binefacerile autoritarismului, ci şi numeroasele specii ori rase alcătuitoare ale acestui binecuvântat conglomerat: elfi, arkadios, grumi, sperieni, gloobuşi, felieni, pitici şi ce-or mai fi fost pe-acolo.

Nu trebuie înţeles, însă, că nu mai existau infracţiuni! Fapte reprobabile se mai săvârşeau în imperiu, dar erau, de fiecare dată, pedepsite exemplar, chiar şi atunci când făptaşii rămâneau necunoscuţi, astfel că sentimentul dominant în rândul cetăţenilor era acela de securitate. Este îndeobşte cunoscut că, după o zi în care munceşti douăsprezece ore, cel mai mult îţi doreşti deconectarea, siguranţa şi-un somn bun, spre a-ţi reface forţele pentru o nouă zi de muncă. Indiscutabil, nu poate fi neglijat nici sentimentul de profundă satisfacţie care-i anima pe harnicii cetăţeni cu prilejul comunicării cifrelor de producţie şi a depăşirilor de plan. În toate domeniile, imperiul lui Sorian luase un splendid având, surclasând regatele decrepite din vecinătăţi.

Cum Sorian introduse săptămâna de zece zile, numită ulterior decadă, Dekinika era ziua liberă, în care mulţimile se relaxau, iniţial, în temple, iar mai spre amiază, prin hanuri. Puţini erau aceia care alegeau ca loc de recreere Pădurea neluminată, însă, dintre aceşti puţini, relativ mulţi nu mai aveau să revină, ceea ce nu constituia un neajuns major, şomajul fiind, în pofida bunei organizări a forţei de muncă, destul de ridicat.

Cei mai mulţi, însă, alegeau hanurile pentru a-şi petrece Dekinika, opţiunea lor pornind nu doar de la dorinţa de confort, ci şi de la aceea de siguranţă, despre care am mai vorbit. În aceste aşezăminte domnea o atmosferă senină, atmosferă care, dacă nu începeai să rosteşti vorbe de prisos, se putea prelungi şi-n următoarele decade.

- Nu contest, Sorian a făcut lucruri importante! – opină un felian, pe la a zecea cupă de vin. A revigorat economia, s-au potolit conflictele inter-rasiale, cetăţenii au un ţel al existenţei… Totuşi, nu pricep conceptul de Dreptate absolută… Nimic nu este absolut pe lumea asta, ba, fiind noi politeişti, nu putem concepe Absolutul nici măcar în lumile superioare…

Deşi comesenii îi făceau semne evidente să abandoneze subiectul, felianul se ambală:

- Mă rog, poate dacă am da sintagmei un sens metaforic, ar mai merge! Cumva, în sensul că tindem către…

O echipă de sperieni, aflată în proximitate şi consumând cafele la o masă alăturată, interveni în discuţie, printr-un reprezentant. Acesta, se prezentă iniţial:

- Bună ziua! Mă numesc plutonier-major Vionifar Onix[2] şi, considerând discuţia dumneavoastră ca fiind una deosebit de interesantă, vă invit să o continuăm în beciurile Sar’a’labei, ambientul aşezământului de faţă nefiind unul propice…

Aparent, cei câţiva felieni şi cele două elfe însoţitoare nu şi-ar fi dorit această intempestivă deplasare la Sar’a’laba[3], însă, fiind împrejmuiţi de sperieni, deciseră că e mai bine să-i urmeze de bunăvoie.

- Dar noi n-am spus nimic – încercă un felian să aducă precizări -, ăsta a început să măcăne!…

Domnul plutonier-major Onix îi răspunse politicos:

- Totuşi, este de presupus că nu v-aţi aflat întâmplător la aceeaşi masă… De altfel, vom avea suficient timp să clarificăm această situaţie.

Una dintre elfe[4], purtând pe cap o bogată coamă roşie, dintre şuviţele căreia se strecurau, ca două lame de jungher, urechile ţuguiate, avu o intervenţie care-ar fi putut deveni riscantă:

- Futu-i! Asta numai vrăjitoarea aia cu cearcăne terifiante[5] mi-a făcut-o! Am mâncat din ciupercile ei şi acum am halucinaţii… Dacă n-o îmbulinez eu!…

- Lăsaţi, doamnă, nu vă mai faceţi griji! – o încurajă, cu voce blândă, domnul plutonier-major. Vă facem spălături stomacale şi, dacă cumva aţi consumat ciuperci halucinogene sau alte substanţe interzise prin lege, efectul neplăcut va dispărea… Tocmai avem la beci un klismatron nou…

- Să-l bagi în cur la mă-ta! – mai zise Elfa cea roşcată, însă, în curând, se potoli.

Seara ar fi fost una ademenitoare, cu cei opt sateliţi naturali ai planetei luminând discret, şi cu reflectoarele măturând orbitor uliţele. În pofida parfumului de flori ce plutea în văzduhul răcoros, felienii şi cele două elfe nu păreau cuprinşi de vraja serii de vară. De fapt, analizând cu seriozitate situaţia lor, nici nu ar fi avut prea multe motive de beatitudine, ideea unei vizite în beciurile Sar’a’labei nefiind, în epocă, una tocmai ispititoare.

---

[1] Personaj din Şarama, roman fantasy de Oana Stoica Mujea, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 2006.

[2] Viorel Onici, plutonier-major în romanul Crima letală, de Ioan Usca, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 şi în romanul Alte indicii anatomice, de acelaşi autor, carte în manuscris, devenit aici erou fantasy, cu atribuţiuni oarecum similare.

[3] Nume pentru palat, împrumutat din Şarama.

[4] Crina Dunca, ziaristă din Satu-Mare, devenită Elfă în scrierea Drumul împărătesei, de Oana Stoica Mujea, precum şi detectiva Iara în Din sângele Iarei, aparţinând aceleiaşi autoare. Ca Elfă mai apere şi-n alte bucăţi fantasy.

[5] Oana Stoica Mujea, scriitoare din Piteşti, vrăjitoarea Oriana în volumul de faţă.

Geometrie neeuclidiană

Foto: Alex Mazilu

Ca întotdeauna în campanie electorală, sunt refuzat de toate taxiurile. Presupun că aceasta se întâmplă din pricina invidiei, căci, inspirat de vodka, devin lobacevskian. Dacă, anul trecut, descoperisem că printr-un punct exterior unei drepte se pot duce infinite paralele la acea dreaptă, în anul acesta am fost mai pragmatic, rezumându-mă să constat că:

- Drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia curbă…

- E pe mă-ta! – auzii, ca dintr-un alt univers, vocea domnului plutonier-major Onici. Dacă-ţi trag una acuma, vezi tu care-i drumul cel mai scurt!…

Un alt glas, rămas anonim, asemeni comentatorilor spămuiţi pe blog, ţinu să completeze:

- Ce facem, dom’ plutonier, îl ducem acasă?

- Iaca… – concluzionă domnul Onici, adăugând şi-o vorbuliţă pe care nu mi-o mai amintesc. Vrei să ne porcăie iarăşi maşina? Las’, că-l duc ăia de la Ambulanţă.

Au urmat momente înceţoşate, în care se făcea că spirala ar fi, totuşi, poteca cea mai directă, spre dracu’ ştie ce… Apoi, când o menghină mă strângea de ceafă sugerând că doar calea-ntoarsă te face să avansezi, glasul Mirelei, cunoscut din împrejurări similare, rosti:

- Îi bag o glucoză?

- Ce, vrei să-l omori? – răspunse un bărbat pe care, nu ştiu de ce, mi-l imaginez de fiecare dată ca purtând mustaţă, cu toate că n-am reuşit cu vreo ocazie să-i desluşesc chipul.

- Da’, ce să-i dau? – insistă Mirela.

- Pune-i coniac vechi!

Binecuvântată iniţiativă! În scurt timp, mă întremai. O primă surpriză: şoferul, Filip pe numele său, n-avea mustaţă câtuşi de puţin (vocea, însă, o sugera…).

- V-aţi revenit? – întrebă Mirela cu duioşie.

- Aproximativ… Propun, ca să ne întremăm cum se cuvine, să mergem la Papa-Caffe. Face cinste patronul, că-i fac reclamă mascată pe blog…

Cei doi au fost de acord pe dată, însă ţinură să afle:

- Şi cum ajungem acolo mai repede?

- Ocolind, fireşte! – răspunsei, în bună logică neeuclidiană.

Evenimentele ulterioare au dovedit că avusesem dreptate şi că Lobacevski este un geniu neînţeles. Apoi, când o altă ambulanţă a venit să ne recupereze din Papa-Caffe, am ajuns, după un alt ocol, la Irish Pub, desfăşurarea întâmplărilor intrând în logica Spiralei.

Ortografie

 

Deşi sunt oligarh (corupt, fireşte!), firea mea josnică şi caracterul meu slugarnic m-au îndemnat, într-o sâmbătă, să merg în Parcul Rozelor pentru a-mi manifesta entuziasmul fluturând, din vreme-n vreme, un steguleţ, ori ridicând balonaşul.

La apariţia Domnului Preşedinte (ales în mod democratic), aveam o mină atât de libidinoasă, încât până şi Domnia Sa a ezitat în a-mi întinde mâna, iar doi membri PD-L şuşoteau între ei, în partea stângă: „Doamne, apără şi păzeşte! Oare şi noi arătăm, în felurite ocazii, tot aşa?”…

Mitingul a decurs paşnic, audiindu-se muzică populară şi scandându-se lozinci adecvate momentului.

În final, am abordat o tânără ajunsă nu se ştie când în preajma mea:

- Sunteţi pedecratimălistă?

- Sunt pedevirgulălistă, de unde-atâta cratimă? – răspunse dânsa, destul de posomorâtă.

Aici obiectai, ca orice iubitor al scrierii corecte, propunându-mi să remediez acest neajuns:

- Trebuie cu cratimă, dacă pui virgulă se poate înţelege greşit!

- Ei, de înţeles se înţelege, dar greşit este! Însă, ce să-i faci?…

- Cum, ce să-i faci? Să pui cratima între D şi L!

În final, ortografia a fost corectată, iar în răstimpuri am conversat pe diverse teme neutre.

Pauză

Cum astăzi e de presupus că se va dezbate noua metodă de calcul a punctajului ZeList, ne mulţumim cu postarea unei poze din copilăria Nataşei…

Vingt ans après

Sibiu, 2009. Luna decembrie, fiind neaşteptat de călduroasă, invită poporul la Revoluţie. În vreme ce magazinele erau văduvite de ultimele mărfuri de către cetăţenii descătuşaţi, în U. M. 0720 (şapte douăzeci, cum i se spunea), reţinuţii Traian şi Elena urmăreau un televizor fixat pe Antena 3. „Fraţilor, Revoluţia a învins!” – clama poetul Mircea Dinescu, precum o mai făcuse şi-n urmă cu douăzeci de ani.

– ’te-n gură!… – mormăi Traian.

– Ţi-am zis să nu luăm elicopterul! – îi reproşă colega de detenţie.

– Păi, cu ce-ai fi vrut să fugim, cu bicicleta? Turismul se face ori cu avionul, ori cu elicopterul…

- Şi noi aici facem turism?

Discuţia poate ar fi devenit una tensionată, dacă patru soldaţi n-ar fi apărut, cerându-le să-i urmeze. Reţinuţii fură mutaţi într-o sală în care aşteptau mai multe chipuri severe, unele cunoscute. Generalul Gabriel Oprea nu le aruncă nicio privire, fiind foarte preocupat să îndoaie o foaie de hârtie astfel încât să obţină un vaporaş. Era vineri, 25 decembrie.

Procurorul Laura Codruţa Kovesi dădu citire acuzaţiilor, inculpaţii făcându-se vinovaţi de disponibilizarea a un milion două sute de mii de bugetari, devalizarea resurselor Statului, politizarea instituţiilor, înfometarea poporului şi alte câteva mărunţişuri.

– Dovada! Dovada! – izbucni Elena, dar Traian o prinse de mână cu înţelesul „potoleşte-te, nebuno, că o încurcăm mai rău!”.

- Nu răspund decât în faţa Parlamentului unicameral! – se ambiţionă şi inculpatul.

- Nu există aşa ceva! Ţara are Parlament hexacameral… – interveni şi generalul Anghel Iordănescu.

- Futu-i! – exclamă Traian, uluit.

- Eu ţi-am zis că trebuia să-i lichidezi pe toţi cât erai pe val… – interveni colega de suferinţă, în vreme ce completul de judecată dădu citire sentinţei.

Ţigări nocive

Rămas fără ţigarete, Caius ne anunţă că pleacă la prăvălie să-şi cumpere.

– La ce prăvălie? – se minună domnul plutonier-major Onici.

– Aici, lângă noi!

- Păi, nu poţi!

- De ce, au închis?

- N-au închis…

- Nu mai ţin ţigări?

- Ţigări mai ţin ei, da’ sunt din alea nocive!

- Au băgat ceva în ele?

- În ele n-au băgat, dar au pus pe vitrină afiş cu referendumul…

- Şi, atunci, de unde pot lua ţigări sănătoase?

- Din complex. E un chioşc cu afişul lui Crin Antonescu… Ăia au ţigări bune!

Rating

Ca să-şi salveze traficul, Chinezu mi-a solicitat un interviu. Dintr-un exces de amabilitate, i l-am acordat. Îl reproducem mai jos, într-o versiune uşor diferită:

Chinezu: Părinte, pentru început, rogu-te sa sfinţeşti, pe stil bloggeristic, acest început de chinezarview, ca să iasă totul bine până la capăt.

Vania: Iese, iese…

Chinezu: Văd că nu prea vrei să amesteci planurile. Şi totuşi, cum se împacă meseria de preot cu cea de blogger? Pentru că io nu am mai auzit până la matale de aşa ceva…

Vania: Greu de zis “meserie”. Slujesc benevol la ucraineni, aşa că mă pot socoti mai mult scriitor. În plus, nu cred că preotul trebuie să se limiteze strict la cele teologice. Dar, dacă dau de rătăciţi, repede-i zbor din blogroll…

Chinezu: Asta cu scosul din blogroll e un fel de pedeapsă bloggeristică pentru cei care păcătuiesc pe stil wordpress sau blogspot? Că am văzut că eşti foarte aspru cu unii…

Vania: E pedeapsa supremă. Ar fi traductibilă printr-o frumoasă expresie rusească, pe care n-o mai reproduc…

Chinezu: Şi cam pe câţi ai răspopit cu scoaterea din blogroll? Şi pe ce motive lumeşti?

Vania: N-am ţinut socoteala. Dar, îi răspopesc pe cei care scriu aiureli despre Biserică, dar şi pe cei care, precum Chinezu ori Adi Hădean, nu-şi fac blogroll ca oamenii, pe prima pagină. Desigur, astea nu-s singurele criterii. De pildă, dacă e vreun susţinător al preşedintelui derbedeu, sancţiunea este inevitabilă!

Chinezu: Păi e frumos, părinte, să faci politică? Adică să înţeleg că ai adăugat cu de la tine putere politica pe lista păcatelor capitale?

Vania: Adică, preoţii ar trebui să lase Ţara să se ducă dracului? Politică propriu-zisă nu fac, dar vreau să fim reprezentaţi de oameni cât de cât sănătoşi la cap. Dacă aş ţine cont de interesul personal, aş lăsa lucrurile cum sunt, ca să am potop de înmormântări. Însă, nu-mi doresc asta…

Chinezu: Care crezi că e cel mai mare păcat pe care un blogger îl poate săvârşi? Şi care trebuie să fie pedeapsa pentru un asemenea păcat capital?

Vania: Cel mai mare păcat e să-şi şteargă blogul. Pedeapsa vine de la sine: după ce-şi face blog nou, aşteaptă luni de zile să revină-n ZeList unde era odată…

Chinezu: Interesantă asta cu ZeListul pe post de arhanghel  [emoticon cu un rânjet stupid]. Adică e aşa de important să exişti în ZeList? Nu e şi ăsta un fel de păcat, ăla cu trufia?

Vania: Ce-are domnul Boureanu cu Prefectura? Nu-i vorba de trufie, dar contează şi măsurătorile astea la ceva, mai iese un ban cinstit…

Chinezu: Care e cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat de când bloguieşti? Dar cel mai urât?

Vania: Cel mai frumos a fost când am moştenit o avere considerabilă, iar cel mai urât, când am aflat că am un văr pedelist. Însă, nu erau întâmplări strict legate de bloggereală.

Chinezu: Cât talent şi câtă transpiraţie îţi trebuie ca să scrii bine pe blog? Nişte procente lejere…

Vania: 85% talent, 6% transpiraţie, da’ trebuie să ai şi comp conectat la internet.

Chinezu: Zi-mi doi bloggeri pe care îi apreciezi şi doi bloggeri de care ţi se rupe.

Vania: La aprecieri îmi vin la repezeală Alexandru Marin şi Gabriela Savitsky. Mi se rupe de toţi cei pe care nu-i am în blogroll… Să zicem, de Gramo şi Zoso.

Sper că pui şi linkurile…

Chinezu:  Pune băiatu’ şi linkurile. Bloguri şi site-uri creştine citeşti? Sau asta cu religia online nu te coafează?

Vania: Urmăresc şi câteva bloguri creştine. Mai ales pe Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu, deşi văd că acum, când Ţara arde, se sfiesc să-l înjure pe derbedeu…

Chinezu: De câte ori te-ai certat serios cu lumea din online şi din ce motive? Că ştiu că ai avut nişte meciuri…

Vania: Fac puţină pauză… Sun în emisiunea lui Turcescu să spun că-s un admirator al domnului Ioan Usca…

Chinezu: [emoricon în care râde ca prostul]

Vania: N-am avut meciuri, eu scot din blogroll! O înjurătură scurtă şi harşt! Afară!

Chinezu: Până la urmă, la ce te ajută blogul? Că bani nu cred că faci de să te dea afară din casă… E un fel de masochism literar sau cum?

Vania: Ies şi bani de ţigări, dar eu am un miliard de euro în bancă, aşa că o fac de amorul artei, ca să vă dăruiesc vouă lumină! Vouă, celor care nu citiţi…

Să nu uiţi să-mi dai ping, pentru trafic!…

Chinezu: Bun. Hai aşa de final. Zi-mi ce ar trebui să te întreb ca să te enervezi un pic pe mine?

Vania: De unde am atâţia bani…

Chinezu: Şi răspunsul ar fi…?

Vania: I-am tras nişte ţepe lui Patriciu.

Chinezu: [emoricon în care râde ca prostul]

Chinezu: Un salut pentru toţi ce 4 cititori ai lui chinezu.eu?

Vania: Îi salutăm, fireşte!

Erecţia

Foto: Alice Drogoreanu

Uneori, toamna poate fi la fel de răvăşitoare ca şi primăvara. Evident, nu toate detaliile coincid, însă lucrurile esenţiale pot fi foarte apropiate. Domnul plutonier-major Onici, tocmai în noiembrie, făcu o pasiune pentru Sunny, o tânără din zonă care frecventează mai ales Europa, dat fiind că acolo este o muzică mai inteligibilă şi preţuri mai mici decât în Papa-Caffe.
– Dar, Sunny nu e…? – întrebă Caius, după ce domnul Onici ne destăinui câte ceva din frământările sale.
- Să spunem că e de-o moralitate îndoielnică – admise plutonierul. Însă, uneori, hormonii te împing să crezi că ţi-ai putea afla împlinirea într-un loc ori altul… Doar ştiţi cum e!
Raul admise că ştie, Caius mărturisi că, în liceu, unii colegi discutau chestiuni asemănătoare, iar ceilalţi ne arătarăm dispuşi să-l credem pe camarad pe cuvânt.
– Plec la Europa! – anunţă Onici sec, pornind foarte decis.
Peste doar vreo două ceasuri, colegul reveni cătrănit şi ceru un coniac.
– Nu era acolo? – se interesă Raul îngrijorat.
Domnul plutonier făcu un gest a lehamite din mână şi, după un timp destul de îndelungat, ne relată:
- O agăţ pe tipă scurt şi ne retragem la o masă mai izolată, măcar că acolo latră manelele în toată clădirea, n-ai cum să te izolezi. Dacă le întrebi pe ospătare de closet, nu ştiu ce-i aia… În sfârşit. Ca să par sensibil, mi-am zis să fac puţină conversaţie în prealabil. Tipa începe: „Este atribuţia constituţională a preşedintelui să desemneze primul-ministru, şi nu a unei majorităţi parlamentare conjuncturale…” Pe loc, am suferit o erecţie inversă şi i-am tras o amendă pentru prostituţie!