Colecţionara de coşmaruri – 9

Foto: Alex Mazilu

9.

„E un tumult de glasuri viaţa. În pădure

E linişte. E linişte de-atâta viaţă[1].”

Domnul plutonier-major Onicikov recită, plimbându-se prin încăpere, în vreme ce maior Melatov se dezmorţea într-un colţ făcând rotări de cap.

- De obicei, asasinii îşi duc victimele în locuri cât mai îndepărtate… – medită plutonierul. De pildă, în pădure. Dacă tai un cadavru în bucăţi, logic ar fi să transporţi… elementele componente undeva, nu să adormi pe treptele unui bloc, la nici cinci minute de mers pe jos de locul crimei…

- O fi fost obosit – presupuse maiorul Melatov, dezbrăcându-şi cămaşa şi rămânând în maiou.

- Mda, a necesitat ceva efort ca s-o tranşeze pe doamna… – admise Onicikov. Ţi-a luat mult timp? – îl întrebă pe Xreader, care tremura pe-un scaun, privind fascinat la maior.

- Aproape o zi, am mers câţiva kilometri pe-o ploaie torenţială… – răspunse suspectul, după ce se dezmetici.

- Lasă plimbările, eu te întrebam despre crimă! – tună domnul plutonier-major, în vreme ce Melatov continua să se dezmorţească.

Acuzatul, deşi petrecu noaptea în condiţii satisfăcătoare, amuţi năuc, nepărând să-şi fi revenit. Melatov interveni:

- Citisem într-o carte că, deseori, la prima omucidere săvârşită uiţi detaliile pentru o vreme, mintea refuzând să accepte fapta comisă… Aici, însă, avem metode să te facem să-ţi reaminteşti… – îi spuse acuzatului, pe un ton blând.

- Dacă-a tăiat-o pe doamna în nouă bucăţi, ăsta nu-i un debutant… – opină plutonierul. Cine ştie câte omoruri mai are el pe conştiinţă?!…

- Eu nu-i înţeleg pe ăştia! – medită maiorul. Când te poţi bucura de libertate, de-o bere, să te plimbi, să călătoreşti, alegi să stai aşa, câteva zeci de ani, într-o cămăruţă cu un gemuleţ cu vedere spre nicăieri…

Xreader se gândise, până atunci, doar la bătaia care părea inevitabilă. Dintr-o dată, perspectiva unei vieţi după gratii îl cutremură lăuntric.

- N-am omorât-o eu! – urlă.

- Nici noi… – răspunse, calm, plutonierul. Zici că doamna-i scriitoare… Am văzut că tu nu le prea ai cu Literatura… O urai pentru meseria ei? Şi strada aleasă pentru omor poartă numele unei poete… Probabil acest detaliu te-a făcut să te pierzi cu firea şi, apucând un obiect contondent, i-ai aplicat doamnei prima lovitură… Văzând-o căzută, dintr-o dată ai resimţit – ca o arsură – întreaga mânie acumulată în ani, ştiind că stai împreună cu o scriitoare celebră, iar tu eşti un biet semidoct agramat… Atunci, orbit de furie…

- Să nu facem, totuşi, presupuneri! – propuse maiorul Melatov. Mai corect ar fi să ne spună dumnealui totul… Nu? – îl întrebă pe anchetat.

Căutând să se adune, Xreader începu să bâiguie:

- În clasa a doua primară, am găsit o scândurică… Cum mi-a plăcut, am luat-o acasă şi, apoi, o purtam tot timpul cu mine. Într-o zi, câţiva băieţi din clasă mi-au furat scândurica şi…

După ce-l privi uimit o vreme, maiorul Melatov se răsti pentru prima dată în acea zi:

- Bă! Aici eşti la Poliţie, nu la psihanalist! Nouă să ne spui cum ai comis crima! Sau îţi pare că semăn eu cu Freud? Zii! Semăn cu Freud?…

- Nu… – murmură acuzatul.

Melatov, brusc, se înveseli, adresându-se colegului său:

- Auzi, cică nu semăn?… Atâta-ţi trebuia să zici că semănăm!… – rosti cu bonomie către anchetat.

Domnul plutonier-major Onicikov nu savură gluma în exces, fiind deja preocupat de unele detalii tehnice:

- Aş zice ca, mai bine, să-l legăm de stâlp. Altfel, se tot îndoaie când îl loveşti în stomac, cum făcea ăla care-a mierlit-o luna trecută…

- Îl reechilibrez eu… – aprecie maiorul ca excesivă măsura.

- Bun – admise Onicikov -, dar iarăşi îi spargi nasul…

- Acum, asta e! Că, doar n-a venit la frizer… Îl repară doctorii, că de aia fac ei atâta şcoală…

- Dar, am zis totul! – strigă din nou Xreader.

- Ei, poate-ai mai omis unele detalii… – făcu blajin maiorul.

Pe această replică, pătrunse în încăpere domnul colonel Pencev şi, cu o privire scurtă, dădu de înţeles celor doi că ar vrea să le spună ceva mai delicat. Apoi, într-un colţ al încăperii, le comunică pe ton scăzut:

- În parte, povestea tipului s-a confirmat. Chiar a fost la hotelul Parfumierul năduşit, fiind exacte şi celelalte detalii povestite de el, cu soţia care a plecat, cu acvariul, cu telefonul care-l chema la Varna… Mai mult, s-a recoltat din cameră o mostră din părul doamnei şi, în mod categoric, e o altă persoană decât victima…

- O fi dus ăsta vreo curvă-n cameră… – propuse maiorul Melatov o soluţie de compromis.

- N-a dus… Tot personalul a confirmat că-i părul doamnei. E vopsită ca o cioară şi are părul lung şi firul întins. Victima era creaţă, tunsă scurt, şi vopsită-ntr-un fel de-oranj… Cum ăsta n-avea nici sânge pe el, cred că l-am cam reţinut degeaba…

- Păi, eu sunt încălzit oricum… – se arătă dispus Melatov. Poate-l facem să spună cu ce treabă era prin Albena…

- Termină, băi, că a spus!… Dacă socoteşti cât îi ia să facă drumul din K. şi până aici pe jos, cât s-a mai învârtit a moaca prin staţiune, nu-i rămânea vreme să comită crima…

- Dar, cât îţi ia să omori un om? – se încăpăţână Melatov. I-ai tras una şi… gata, s-a dus!

- Da, băi, însă aici avem o tranşare a victimei! Asta-ţi ia timp…

- O fi venit cu vreo maşină şi doar ne minte că a făcut drumul pe jos… – insistă maiorul, dar colonelul Pencev îi făcu semn să înceteze.

- Duceţi-l în celulă şi mai vedem ce facem cu el… Poate aranjăm să-i tragem măcar o amendă contravenţională, pentru vagabondaj… Doar n-o să ne umilim în faţa unui străin!

Cu acest punct de vedere fură de acord şi subordonaţii, chiar dacă maiorul Melatov încă regreta că se încălzise în zadar.

- Ei, poate că sunteţi obosit! – se adresă colonelul reţinutului. Vă vom duce în camera dumneavoastră, vă mai odihniţi, mâncaţi ceva, iar mai încolo, sau mâine, vom vedea cum rezolvăm problema…

Luat prin surprindere, Xreader se gândi că acesta este doar un mod eufemistic de a se da semnalul de început al torturii şi fu cuprins de-un tremur aproape convulsiv. Văzându-se din nou în celulă, se trânti pe pat, blestemându-şi inspiraţia de a alege K. pentru petrecerea concediului şi de-a se fi plimbat prin Albena.

„Bine, cel puţin, că sunt singur!” – găsi, totuşi, o palidă consolare în tot acest nefast concurs de împrejurări. Curând, i se aduse prânzul. Cum în ţara de baştină nu trecuse prin experienţe similare, Xreader mâncă fără tentaţia de a face comparaţii, bucatele părându-i suficient de gustoase pentru un aşezământ atât de lugubru.

---

[1] Începutul poemului În pădure de Vania Petkova (n. 1942).

Colecţionara de coşmaruri – 8

8.

Cei cinci stăteau în cafeneaua Standard, fiecare gândind la ale sale. Cal era în continuare surescitat, din pricina abominabilei crime, în vreme ce toţi ceilalţi luară notă de amănunt şi-l prelucrau în minte.

„Liniştea staţiunii fu, brusc, tulburată de vestea unui asasinat oribil. Dintr-o dată, cifra de afaceri a agenţiilor de turism din Albena scăzu vertiginos. Fac cum fac şi tot pe economic o dau!” – se îmbufnă Iara, socotind că o cercetare la faţa locului i-ar limpezi viziunea.

„Tatiana încă respira când cele două brute începură s-o tranşeze. Rana de la cap sângera abundent, pe duşumea formându-se o pată vâscoasă, sugerând un crin. Trupul îi căzuse într-o poziţie bizară… Chiar! Dacă au fost mai mulţi asasini? – se întrebă Oriana, plănuita descriere a asasinatului părându-i chiar şi ei vrednică de a fi abandonată. De fapt, nici nu ştiu prea bine ce s-a petrecut, Cal ăsta vorbeşte mai mult tâmpenii!…”.

„Am murit de o mie de ori.

Şi de o mie de ori am reînviat:

până la aburul umbrei tale plutind prin livadă…

Acum, pe asta, dacă chiar au făcut-o bucăţi, n-o mai învie nimeni şi nimic! Poezia, însă, permite orice evadare…” – se lăsă Alizee cuprinsă de reverie.

„Dacă mă mai pune şi astăzi să mă bărbieresc, plec la Varna!” – decise Braa, deşi nici el nu credea aceasta, fiind în stare să ia chiar şi locul victimei oribilului asasinat pentru Alizee.

- Ei, ce aţi tăcut cu toţii? – interveni Cal, cu obişnuita sa lipsă de tact.

- Unii dintre noi au remediat acest neajuns… – îi zise Oriana, dar Cal nu sesiză ironia.

Alizee privea la o pereche de îndrăgostiţi de la o masă mai îndepărtată, minunându-se de bogăţia de sentimente pe care o pot reda chipurile prin grimase imperceptibile.

- Uite cum le lucesc ochii… – spuse în surdină, nu se ştie exact cui.

Cal privi expert şi concluzionă:

- Totul este chimie! Excitarea face creierul să elibereze dracu’ ştie ce substanţe, iar ochii devin mai umezi…

Alizee îl înghionti pe Braa, cu sensul: „Ai avut dreptate, e un bou!”. Braa o strânse de mână drept răspuns, gest traductibil prin: „Când n-am avut eu dreptate?…”. Blonda cea scundă îl înghionti din nou, de data aceasta cu un înţeles diferit: „Chiar vrei să ţi le înşir?…”.

- Da, totul este chimie… – admise Iara, ca să scurteze discuţia. Îi spui băiatului să-mi mai aducă o cafea? Nu ştiu ce reacţii chimice s-au petrecut în mine…

Cal trimise băiatul cu cafeaua, apoi ieşi din local:

- Merg să văd ce noutăţi mai sunt despre crimă…

- Să ne spui şi nouă ce-ai aflat! – îi zise Braa.

- Normal! – făcu detectivul, scăpându-i şi de data aceasta caracterul persiflant al spusei.

„Câtă pace! – îşi zise jurnalista cea roşcată. Dacă vor fi şi ăştia doi cuminţi şi n-or să înceapă iarăşi să se certe, aş putea să mă bucur măcar de cafeaua asta…”.

Alizee şi Braa păreau într-una dintre rarele lor zile bune, rămânând tăcuţi şi privindu-se în răstimpuri. Pentru un observator neutru, nu s-ar fi întrezărit niciun nor. Oriana, însă, care-i cunoştea mai bine, traduse aceste priviri drăgăstoase prin: „Las’ că ţi-o coc eu!…”. „Copii bătrâni, ce să le faci?…” – îşi mai zise.

Pe când se bucurau toţi de liniştea ce se înstăpâni în aşezământ, Cal reveni tumultuos, aducând un alt ziar:

- Fiţi atenţi, victima e Oriana!

- Şi-atunci – întrebă Braa calm – tipa care stă cu noi la masă cine e?…

- Lasă bancurile – aproape strigă detectivul -, ancheta aşa a stabilit… Uite aici! – şi-i întinse ziarul Orianei, arătând cu unghia degetului gros unde să citească.

Cum cotidianul pomenea ceva despre Оряна С., romanciera citi:

- Opîrha Ce… Nu-s eu!

- Tu eşti, da-i scris cu cirilice! – se revoltă ignoratul detectiv.

- Păi, să scrie şi ei ca oamenii… – rezolvă încercănata scriitoare problema.

Braa luă şi el ziarul şi, dumirindu-se oarecum, măcar că nu înţelegea prea bine bulgăreşte, socoti că problema ar trebui, totuşi, tratată ceva mai serios:

- Ba, chiar despre tine spune, iar principalul suspect este Xreader, care-a fost arestat aseară în preajma imobilului în care s-a comis asasinatul…

- Da’, ce-a căutat acolo? – fu rândul Orianei să se revolte. De când am plecat de-acasă, numai prostii face! Am oprit la o benzinărie în Bucureşti, a făcut plinul, dar nu i-a dat prin cap să-mi ia măcar un suc! A trebuit eu să-i zic să-mi ia un ceai… N-am mai precizat de care, fiind la mintea cocoşului că vreau mere cu afine. El îmi vine cu piersici! „Pe cine-ai mai văzut tu să bea ceai de piersici? Din piersici faci, eventual, compot!”. Ăsta răspunde, că-i tupeist: „Păi, din mere tot compot poţi să faci! Aşa le zice la astea, ceaiuri, da-s nişte sucuri…”. Am vrut de-atunci să mă întorc acasă!… Dar, mi-am zis că sejurul e plătit parţial şi că ar fi păcat să se piardă banii… Acum, mă face de rahatul Bulgariei şi mă taie în bucăţi! – mai spuse romanciera, izbucnind în plâns.

„La cearcănele ei, mai o mânjeală de rimel îi trebuia!” – gândi Braa.

„N-are niciun fel de cearcăne, dar plânge des… E şi de înţeles, cu aşa un soţ!” – completă Alizee.

Cal avu de făcut o observaţie:

- Până una-alta, tu eşti întreagă! Cel care se află într-o situaţie ceva mai ingrată este Xreader…

- Exact de observaţiile tale aveam nevoie! – se indignă Oriana. El e în situaţia pe care şi-a căutat-o! Bun, am greşit şi-am zis că sunt la Varna! Atunci, de ce nu şi-a văzut de treabă, să meargă unde-am zis eu?… Ce căuta la locul crimei? Că doar nu l-au arestat ăia degeaba!

Iara simţi nevoia să intervină:

- Deocamdată, ştim aproape cert că Xreader este arestat sub suspiciunea săvârşirii de omor deosebit de grav. Anchetatorii presupun că tu ai fi victima, presupunere destul de uşor de risipit. Acum, că o fi omorât pe altcineva, nu putem spune. Poate, rămas fără bani, nevoia să-l fi împins la…

- Dar de ce trebuia s-o ciopârţească? – izbucni romanciera. O ştrangulezi, îi iei banii şi ţi-ai văzut de drum! Nici o crimă nu-i capabil să facă cum trebuie! I-am tot dat să citească Crima perfectă[1], dar el muta doar semnul de carte, să pară că a avansat, şi-o tulea cu prietenii la birt! Când îl întrebam din carte, habar n-avea!…

„Eu îţi trânteam cu cartea-n cap şi nu numai cu cartea!” – medită Cal.

Iritarea o cuprinse şi pe Alizee, care-l lovi pe Braa peste mână:

- Ţi-am spus să nu te mai scarpini! Te vede lumea…

- Dă-i în futere! – găsi bărbatul o soluţie rezonabilă.

- Nu-i da tu în futere, că pe mine mă faci de râs!

„Sigur, că tu eşti contesă!” – protestă Braa în gând, abţinându-se, însă, să se mai scarpine. Alizee zâmbi în sinea ei, străduindu-se să-şi păstreze un chip serios.

Iara avu porniri mai practice:

- Eu aş zice să jucăm un Bridge şi, în timpul ăsta, să ne gândim ce-ar trebui să facem…

Ideea plăcu, mai puţin lui Cal, care nu avea chef să chibiţeze, motiv pentru care detectivul decise să mai iasă, în dorinţa de-a mai culege ştiri proaspete.

---

[1] Roman de Oana Stoica-Mujea, aflat în manuscris.

Colecţionara de coşmaruri – 7

7.

- Notează! – spuse cu asprime domnul colonel Pencev către plutonierul-major Onicikov, dictându-şi raportul: În seara zilei de 8 august, la orele 22 şi 18 minute, în imobilul din strada Dora Gabe, numărul 11, a fost găsit trupul neînsufleţit al unei tinere femei, trup asupra căruia s-au săvârşit atrocităţi inumane…

Continuând să scrie, Onicikov nu se putu abţine să nu gândească: „Oare cum or fi, în viziunea ta, atrocităţile umane? Uite ce boi sunt avansaţi în grad! De fapt, ce mă mai mir? Aşa-i peste tot…”.

Terminând dictarea constatărilor, domnul colonel Pencev ceru o măturare a zonei.

- Făptaşul nu poate fi departe! Cercetaţi minuţios orice suspect…

Plutonierul preluă comanda unui echipaj alcătuit, cu tot cu el, din cinci poliţişti, şi porni în misiune. „Într-un fel, e logic… – gândi Onicikov. Căldurile astea, la care se mai adaugă şi promovarea programatică a violenţei în mass-media… Acum, depinde şi de om… Şi mie mai îmi vine să-i trag vreunuia o halbă-n cap, dar, ca să ciopârţesc în halul ăsta pe cineva, nu mi-ar fi dat prin minte. Cred că s-a folosit de o drujbă, după cum erau retezate oasele…”.

Ca pretutindeni în lume, viaţa poliţistului de pe litoralul bulgăresc nu era una uşoară. Infracţiunile nu se săvârşesc după un program, ci te pomeneşti că trebuie să cauţi suspecţii la cele mai nepotrivite ore. „Odată – îşi aminti cu obidă plutonierul -, a fost tot aşa o crimă… Mă rog, se săvârşiseră doar atrocităţi umane… Eu chiar mă pregăteam să văd un meci, când m-a sunat boul de colonel. Dacă nu l-am înjurat!… Da’, ce puteam să zic? M-am dus… Noroc că ne-au bătut ruşii, şi nu mi-a mai părut atât de rău că n-am vizionat meciul! Oricum m-aş fi enervat…”.

Observând un cetăţean îmbrăcat dubios care dormita pe treptele unui bloc, echipajul se apropie în tăcere de el şi-l înconjură, după care domnul plutonier-major grăi:

„O, sufletul, cum zace în somn cu faţa-n sus

după desfrâu în grele duhori de prin bazare

şi uliţe – cum zace de silă, şi răpus

de-njurături, şi glume, şi băuturi amare[1]”.

- Scria frumos Iavorov! Parcă s-ar fi referit la ăsta…

Suspectul băgă de seamă că în jurul său se produse oarecare agitaţie şi, cu o anume întârziere, se dezmetici.

- Bună seara! Cu ce ocazie vă aflaţi aici?

- Îmi căutam soţia şi m-a răzbit oboseala… – răspunse Xreader, nu tocmai coerent.

- Pe mine mă răzbeşte doar după ce-o găsesc – îndrăzni un gradat, stârnind ilaritate.

- Interesant mod de a-ţi căuta soţia! – observă domnul plutonier. Domiciliază prin zonă?

- Nu, ne aflam în staţiunea K, iar ea a plecat uitând să mă ia şi pe mine…

- Aşa am păţit şi eu la Sofia, mi-am uitat copilul… – interveni un alt gradat, dar domnul plutonier îl privi sever şi acela amuţi.

Un coleg se confesă în şoaptă:

- Eu am păţit alta mai cu moţ. Am mers la grădiniţă după al meu, şi-am dus acasă un alt copil. „Tu n-ai văzut că nu-i al nostru?” – m-a luat nevastă-mea. „Era întuneric în holul grădiniţei” – am improvizat eu…

- Deci, dumnealui susţine că doamna l-a uitat în staţiunea K… V-a văzut cineva împreună acolo?

- Da, personalul hotelului! – spuse suspectul, cu un entuziasm nu tocmai îndreptăţit.

- Zăăău? – se îndoi domnul plutonier. Şi ce hotel era ăla?

- Parfumierul năduşit…

Domnul plutonier-major se întoarse către colegi, cu o mină mirată:

- Aţi auzit voi de aşa un hotel în K?

Niciunul dintre poliţişti nu auzise. Un sergent, totuşi, opină:

- O fi unul mai nou, de ăştia, privatizaţii…

- Păi, de ce-ar merge un om cinstit la privatizaţi? – se miră, în continuare, plutonierul. Acolo se duc traficanţii de droguri, proxeneţii, cei care vor să-şi lichideze nevestele… De ce zici că te-a lăsat? – reveni el la suspect. O băteai? Şaptezeci şi şase la sută dintre despărţiri se datorează violenţei domestice, am văzut o emisiune la televizor… – preciză Onicikov pentru ceilalţi.

- Nu m-a lăsat, m-a uitat… – explică suspectul. A luat la ea şi banii şi actele mele…

- Da, da, da… Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam să nu ai acte… Atunci, cred că cel mai potrivit ar fi ca discuţia noastră să continue la secţie… Pari şi flămând…

- Dacă-ncape pe mâna lui Melatov, îi trece lui şi de foame şi de sete… – observă un glas din echipaj, iar ceilalţi chicotiră aprobator.

…

Domnul colonel Pencev era obosit şi irascibil:

- Am ştiut de la început că ăsta o să zică minciuni! Aşadar, dumnealui vine din România cu soţia, se cazează într-un hotel care nu există, se uită vreo cinci zile la acvariu, după care porneşte, fără acte şi fără bani la el, către Varna, dar nimereşte în Albena, taman când o femeie neidentificată este ucisă cu bestialitate inumană, printr-o modalitate bizară de săvârşire a asasinatului…

„Ăsta a citit cărţile Orianei, după cum formulează!” – gândi Xreader cu surprindere.

- Suspectul – continuă domnul colonel – nu poate explica logic de ce nu a încercat să contacteze ambasada ţării de provenienţă şi prezintă motivaţii rizibile când încearcă să-şi justifice prezenţa în apropierea locului crimei. La numărul de telefon indicat ca fiind al soţiei nu răspunde nimeni, fapt care induce ipoteza că apelata se află în imposibilitatea de-a mai răspunde…

„Când îl aud pe boul ăsta – îşi zise plutonierul Onicikov – aproape că regret că l-am reţinut pe nefericit. Cine ştie ce femeie era şi aia… Sunt unele care reuşesc să te scoată din minţi! Totuşi, însă, s-o tranşezi în nouă bucăţi denotă o cruzime ieşită din comun!”. O idee îl curentă aproape, amănunt la care nu se gândise până atunci: „Dacă el este autorul, n-ar trebui să fie mânjit de sângele victimei? Că doar a fost măcel acolo!”.

Într-un moment de răgaz, îi şopti aceste îndoieli şi colonelului, care păru a cădea pe gânduri.

- Ce grupă sanguină are doamna? – îl întrebă plutonierul pe reţinut.

- B III…

Colonelul Pencev îşi privi subordonatul semnificativ: „Exact ca şi victima!”.

- Eu zic ca dumnealui să meargă până la arest, să se odihnească, să mănânce ceva, iar mâine, cu forţele reîmprospătate, să discute cu domnul maior Melatov – sugeră colonelul. Îl duci tu… – i se adresă plutonierului.

„Nici nu mă aşteptam să-l duci tu!” – îşi zise acesta, apoi îi spuse arestatului:

- Hai, să facem o plimbare! Acolo vei avea condiţii, mai ceva decât la Transpiratul parfumat, sau cum zici că se numea tractirul ăla al tău…

După ce-i puse cătuşele suspectului, cei doi porniră către arest. Răcoarea nopţii înstelate îi dădu ghes plutonierului să recite:

„E şi un ceas al cumpenelor drepte

când numai legea vieţii ne-ncălzeşte,

când farmec au şi zorii, şi amurgul,

şi orice anotimp, şi orice vârstă[2]”.

- L-ai citit pe Zidarov? – îl întrebă pe arestat.

- Nu – zise acela cu glas stins, gândindu-se la făgăduita întrevedere cu maiorul Melatov.

- Păi, normal! Dispreţuiţi cultura şi, de plictiseală, vă omorâţi nevestele!… – conchise plutonierul Onicikov, nemairostind altceva tot restul drumului.

---

[1] Strofă din poemul La amiază, aparţinând poetului bulgar Peio K. Iavorov (1878- 1914). Citatele din lirica bulgară sunt reproduse după volumul Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, antologie de Victor Tulbure şi Haralambie Grămescu, prefaţă de Simeon Hadjikosev, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.

[2] Fragment din Nikolai Zidarov (1921 – ?), Liliacul timpuriu.

Cloecţionara de coşmaruri – 6

Desen de Ana Pauper

6.

- O nouă dimineaţă însorită în Albena! – spuse cu un glas ce trăda buna dispoziţie Alizee, privind prin fereastra cafenelei.

- Te-ai împăcat ieri cu Braa? – fu curioasă Iara, jurnalista cea roşcată, deşi împăcările dintre cei doi erau tot la fel de relative precum certurile.

- Mda, într-un fel…

Alizee era nehotărâtă. „Nu ştiu de ce-l tot reped… Întotdeauna, când mă răstesc la el, îmi pare rău încă dinainte de-a o face, şi cu atât mai mult după aceea. Dar, asta e! Nici nu pot să le las după el…”. Blonda cea scundă preferă să păstreze pentru sine aceste gânduri, ştiind despre colegele sale că au tendinţa de a-i ţine partea lui Braa.

- Oare de ce n-a coborât Oriana? – căută să schimbe vorba.

Romanciera încă visa, globii oculari zbătându-i-se bizar pe sub pleoapele grele. Într-un han straniu, căuta un telefon public, dintre cele cu fise, dar nimerea mereu în săli cenuşii, în care se petreceau atrocităţi inumane. Un biet tânăr, supus şocurilor electrice, urla: „Spun tot!”. „Dar, nu suntem curioşi – se amuzau torţionarii -, o facem din estetism pur…”. Într-o altă sală, mai mulţi bătrâni executau flotări, chinuindu-se teribil. „Primul care cedează – răcni un individ cu aspect brutal – rămâne fără urechi!” Deşi cruzimea monstrului o sfioră profund, scriitoarea riscă să întrebe: „Nu ştiţi unde pot găsi un telefon?”. „Nu ştiu – zise acela. Dar, puteţi merge la sala 6… Apoi, n-o să mai aveţi nevoie de telefon…”. Acestor vorbe, huiduma le adăugă un râset lugubru. Trecând printr-un coridor ce părea a nu avea capăt, printre maxilarele umane ce împodobeau pereţii precum trofeele de vânătoare, Oriana zări un aparat, prevăzut însă cu menţiunea, caligrafiată în câteva limbi de circulaţie internaţională: „Orice număr apelat de la acest telefon este ocupat. Rugăm nu insistaţi!”. În pragul unei crize de nervi, femeia fu smulsă din starea negativă de alunecarea surprinzătoare pe un tobogan, pe care nimeri printr-o trapă. „Ce departe-i subpământul[1]…” – îşi zise, râvnind la adâncuri tenebroase, îmbâcsite de suferinţă, însă, ajunsă la capătul mişcării descendente, nimeri în biroul redacţiei unui periodic argeşean, Realitatea sfiorantă, birou împodobit cu baloane umflate cu heliu şi alte kitsch-uri aidoma celor de pe la nunţi, iar colectivul adunat în păr îi strigă: „Surprizăăăă!”.

- Vă fut! – bombăni scriitoarea, deşteptându-se decepţionată.

Soarele se hlizea prin fereastră, dând senzaţia unei conspiraţii cosmice împotriva coşmarurilor împlinite.

„O iubire neîmplinită poate fi sursă de inspiraţie artistică. Un coşmar neconsumat, în schimb, este… naiba ştie ce este, da-i naşpa!”.

Ca o palidă consolare, încercănata autoare gândi că zilele celor mai mulţi încep prost, fie sub spectrul rutinei, fie vitriolate de temeri ori îngrijorări. „Durerea, în zori, are gustul absenţelor tale… Acum, îmi vin şi versuri, m-am tâmpit şi eu după Alizee! De fapt, de ce nu? Aş putea să pun şi câte-un poem în romanele mele, se umple hârtia mai uşor şi bifez numărul de pagini… Chiar aş putea să scriu regulat poezie, dacă aş avea timp”. Brusc, femeia simţi că din această stare confuză n-o poate smulge decât cafeaua de dimineaţă, astfel că, în scurtă vreme, coborî în bar.

Între timp, ajunse la cafea şi Braa, din grupul celor cinci lipsind doar Cal, absenţă care nu deranja pe nimeni în mod deosebit.

- Grupul celor cinci… Parcă am mai auzit expresia – medită Iara.

- Balakirev[2], Kiui[3], Borodin[4], Musorgski[5] şi Rimski-Korsakov[6]… – preciză Braa.

- Ăştia cine mai sunt? – se miră, sincer, roşcata.

- Compozitori…

- De aici, din Bulgaria? – insistă ziarista.

- Nu – zise Braa scurt, negăsind resurse pentru a mai continua explicaţiile.

- Dar, de ce nu e numărat şi Dargomîjski[7]? – interveni Alizee.

- Că nu e… – zise Braa. În orice dicţionar muzical sunt enumeraţi cei cinci.

- Dicţionarele au şi numeroase lacune – opină Oriana. De pildă, în DEX, nu apare verbul a sfiora…

- Ei, apare în cărţile tale… – spuse Iara, bucuroasă că s-a abătut discuţia de la toate acele nume complicate care, în mod normal, n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Ca şi egrasia.

„Oare mă iau la mişto?” – se întrebă romanciera, însă, sosind cafeaua, renunţă la frământările prisoselnice.

O vreme, fiecare se gândi la ale sale, întremat lăuntric de lichidul aromat şi fierbinte.

„Ce ştire s-ar putea face pornind de la cafea? – scotoci Iara prin minte. Vânzări sporite în sezonul estival… Draci, e banal! Profitând de neatenţia părinţilor, un copilaş a sorbit din ceaşca de cafea a mamei sale, înecându-se. Pe dată, chipul i se învineţi, micuţul zbătându-se spasmodic. Transportat de urgenţă la spital, în pofida eforturilor medicilor, copilul nu a mai putut fi salvat… Asta ar merge, dar trebuie găsite şi nişte poze. Fără imagini, astăzi, nu te mai ia nimeni în serios… De parcă nu se pot măslui şi alea… Oamenilor le place să îi minţi!”.

„În cafenea domnea o lumină difuză, exaltând nuanţele de roşu. Mădălina ceru un Martini, pe care-l sorbi amintindu-şi de Anatol. Într-un fel, se ataşase de el. Abia acum, însă, când el dispăruse pentru vecie, înţelese că l-a iubit… Căcat! Nu merge! Doar nu trebuie să termini Filosofia ca să ştii că iubeşti… De fapt, poate nici nu-l omor pe Anatol… Mai văd eu!” – continuă Oriana să fie indecisă.

„Oraş fosforescent – sarcofag de înger

Prin care sufletul tău circulă ca un lichid coloidal.

Eu, în Vienesse, scot din stern

sângeria dovadă a singurei umbre pe care o am:

Înfăşurată în jurul mitului despre Icar şi Dedal.

Hm, mi-am amintit de Vienesse. Cu Braa n-am fost niciodată acolo, doar l-am amăgit că vom merge. Dragul de el! A făcut iritaţii de cât se bărbiereşte…” – îşi zise Alizee, începând un nou poem în gând, cu divagaţiile aferente.

„Am ajuns cârpa ei de şters pe jos! Mă bărbieresc de două ori pe zi, umblu tuns ca un activist de partid, trebuie mereu să-mi îndrept umerii, şi tot e în permanenţă nemulţumită!…” – gândi Braa cu năduf.

Precum o furtună stârnită din senin, Cal intră surescitat în cafenea, întrerupând meditaţiile colegilor.

- V-am zis? – întrebă, fluturând un ziar.

- Ca orice om, ai zis multe… La ce te referi? – căută Braa să-i reteze din elan.

Detectivul ignoră maliţiozitatea replicii şi continuă expunerea, întinzând ostentativ gazeta:

- Uitaţi-vă voi! Crima bestială din Albena… Deja a început… Toată staţiunea vuieşte!…

- E un vuiet lin, de vreme ce noi nu l-am perceput… – continuă Braa să-l persifleze.

- Scrie bulgăreşte, pricepe dracu’… – observă Alizee.

- Uite, e şi poza ucigaşului… – explică detectivul Cal. L-au prins după câteva ceasuri…

Toţi priviră, cu oarecare surprindere, la fotografie. Părea mai degrabă chipul unui tânăr speriat, decât figura atroce la care te-ai fi aşteptat.

- Să fi fost pirpiriul ăsta capabil de-o faptă abominabilă? – se întrebă Oriana cu glas, privind la ochii năuci ai suspectului din poză.

- Nu te poţi lua după fizionomie, teoria lui Lombrozzo este demult depăşită…

În mod aproape cert, dacă ziarul ar fi avut fotografii în culori, asemenea cotidienelor centrale, şi dacă suspectul din poză ar fi purtat treningul cel roşu, Oriana l-ar fi recunoscut pe Xreader. Aşa, însă, îl privi cu o curiozitate moderată, chipul acestuia nespunându-i mare lucru.

---

[1] Citat din poemul Veveriţa subacvatică de Mircea Florian.

[2] Milli Alexeevici Balakirev (1837 – 1910), compozitor rus.

[3] Ţezar Antonovici Kiui (1835 – 1918), compozitor rus.

[4] Aleksandr Porfirievici Borodin (1834 – 1887), compozitor rus.

[5] Modest Petrovici  Musorgski (1839 – 1881), compozitor rus.

[6] Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov (1844 – 1908), compozitor rus.

[7] Aleksandr Sergheevici Dargomîjski (1813 – 1869), compozitor rus.

Colecţionara de coşmaruri – 5

5.

- Nu vă supăraţi, dar mai doresc să privească acvariul şi clienţi care consumă!…

Smuls din cine ştie ce gânduri, Xreader se adună cu greu, reuşind în cele din urmă să murmure:

- S-a mai oprit ploaia?

- Ploaia nu s-a oprit, dar oamenii îşi mai văd de-ale lor şi pe ploaie… – rosti insinuant recepţionerul. Doar v-am spus de ieri că doamna vă aşteaptă la Varna…

- Şi cum ajung acolo?…

- Sunt multiple posibilităţi… Dar, cum dumneavoastră vă uitaţi la acvariu de opt ore trăgând de-o singură cafeluţă, presupun că cel mai potrivit ar fi s-o luaţi pe jos. Este bine să nu zăboviţi, ca să nu vă prindă seara pe drum!…

„Oricum mă va prinde seara! Însă, nici să stau aici nu mai pot, ca să înfrunt ostilitatea personalului…”.

- Atunci, să mă duc…

- Desigur! – răspunse hotelierul, glasul său redevenind entuziast ca în momentul sosirii în hotel.

Locul de lângă acvariu fu pe dată ocupat de către un alt turist, dornic să-şi petreacă în mod cât mai plăcut concediul în staţiunea bulgărească.

- Încotro este Varna? – mai întrebă nefericitul turist, mai mult ca să zică ceva.

- Tot spre sud…

„Şi sudul unde pizda mă-si vine, că totul e otova?…”. Cu această ultimă întrebare în minte, Xreader pătrunse în masa de lichid cenuşiu de afară, pornind-o absolut la întâmplare.

„Ar fi putut să se întoarcă după mine, doar ştia că m-a lăsat fără bani! Sigur, am transpirat, dar e atât de greu de înţeles că transpiraţia este un act reflex, care nu poate fi controlat de raţiune ori de voinţă?… Unde să merg, într-o ţară străină, în care, dacă n-ai bani, toţi îţi sunt ostili sau, în cel mai fericit caz, te privesc cu indiferenţă?…”.

Ajuns la şosea, mult încercatul soţ porni de-a lungul acesteia, într-o direcţie care nădăjduia să fie sudul. „Cine ştie? Poate mă va lua vreo maşină…”. Speranţa se vădi a fi una neîntemeiată, trecând doar câteva tiruri care, deşi-l stropiră, nu-i produseră vreun neajuns major, ploaia torenţială făcând ca acest amănunt să devină unul insignifiant.

„Cel puţin noi, românii, ştim să înjurăm!” – îşi zise Xreader cu mândrie, rostind vorbe aspre la adresa răposaţilor materni ai fiecărui şofer de tir.

- Bifoi mati! – îi strigă un alt şofer, trecând în viteză pe lângă el.

„Mă rog, şi ruşii ştiu să-njure…” – se corectă drumeţul.

Ajuns în Albena, călătorul încercă stări diferite. Pe de-o parte, se bucură să revadă soarele, însă, pe de altă parte, se ruşină de halul indescriptibil în care se prezenta. Era încercat de acel sentiment pe care îl are cineva când se visează umblând despuiat în mijlocul unei mulţimi de oameni. „Nu doar că-s plouat şi boţit, dar mai am şi tricoul ăsta de papagal pe mine!” – gândi cu năduf.

„Standard…” – lectură el, trecând pe lângă o clădire impunătoare. „Ce-aş mai bea o cafea! Dar, cu 32 de cenţi, cât mai am la mine, nici la budă nu pot merge… Măcar de-aveam actele… Aşa, mai pot intra şi-n belele…”.

…

- Ăla care trece nu-i Xreader? – întrebă Alizee, care juca Bridge cu prietenii în cafenea.

- Aş! – răspunse Oriana fără să se întoarcă. Abia ieri am sunat la hotel… Ăsta stă câte opt ceasuri şi dacă-l trimiţi după pâine, n-avea cum să nimerească Albena atât de repede!

Iara privi şi ea fugitiv prin vitrină şi, făcând conexiunile necesare cu istorisirile romancierei, conchise:

- Nu-i el, că nu transpiră… Tu dai carte! – îi zise apoi lui Braa, care încremenise, gândindu-se la nu se ştie ce.

- Zici că se vor petrece crime oribile? – îl întrebă Alizee pe Cal.

- Cel puţin una – interveni Braa -, dacă ăsta se mai uită lung la tine…

- Dar, cine te crezi tu să-l opreşti să se uite? Ai vreun drept asupra mea?… Ţi-am spus de-o mie de ori că sunt liberă să fac ce vreau!

- Te rog, nu începe iarăşi!…

- Eu să nu încep? Eu am început? Ai venit şi tu cu nişte căcate de flori la spital şi mă crezi proprietatea ta!…

„Doamne, nu-i lăsa!” – imploră Iara.

„Începe!” – îşi zise Oriana cu satisfacţie.

„Eu îl îmbulinez pe ăsta!” – gândi Cal, măcinat de ranchiună.

„Ăsta chiar mă iubeşte!” – se bucură Alizee, străduindu-se să n-o arate.

- Păi, chiar şi-acum te ţii de fiţe… – adăugă Braa.

- Fiţe? Aşa-mi vorbeşti? Ca un derbedeu? Numai puşcăriaşii vorbesc aşa!… Am să te rad şi din blogroll!…

„Asta parcă am mai auzit-o de câteva sute de ori” – gândi jurnalista cea roşcată, în pragul exasperării.

- Noi jucăm, sau ce facem? – încercă Oriana să revină la punctul de pornire.

…

În vreme ce partida de Bridge se relansă, Xreader avu parte de-o surpriză neaşteptată. Un cetăţean, constatând starea sa jalnică, îl abordă, întrebându-l dacă-l poate ajuta cu ceva. Gândind cu rapiditate, truditul călător decise că cel mai potrivit ar fi să-şi sune soţia, astfel că-l rugă pe semenul său milostiv să-l ajute cu un telefon mobil. Acela îi întinse aparatul cu amabilitate, iar nefericitul formă, febril, numărul partenerei de viaţă.

- Pentru moment, abonatul Vodafone nu poate fi contactat! Vă rugăm, reveniţi! – se auzi un glas plăcut.

- Fut-o-n cur pe mă-ta! – mai găsi puterea să rostească nefericitul erou.

…

- Dacă X ar raţiona cât de cât – spunea apelata Oriana în acest timp, uitând că-şi închisese telefonul pentru a putea juca Bridge netulburată -, ar încerca să mă sune…

- Poate, va încerca, totuşi… – îi luă Alizee, într-un fel, apărarea.

- Vezi să nu-ncerce! Mai degrabă ajunge pe jos la Piteşti… Am mai păţit-o odată tot aşa, în Bucegi. Îl uitasem într-o cabană şi, când mi-am terminat eu concediul, tocmai ajungea şi el acasă. I-am tras o porcăială!…

„Bietul om!” – îşi zise Cal. Dacă ai fi nevastă-mea numai două zile, s-ar mai petrece o crimă oribilă în Albena…”.

- Ei, va găsi el o soluţie, doar nu-i copil!… – insistă Alizee în optimismul său nefondat.

- Ce soluţie? – rosti cu scepticism romanciera. E uşor să fii logic. Dar, e aproape imposibil să fi logic până la capăt[1].

- Ce vrei să spui cu asta? – se miră blonda cea scundă.

- Nimic, e o cugetare… – trânti Oriana pe-un ton sec.

Alizee privi scurt către Braa, ridică discret din umeri, şi se apucă să-mpartă cărţile.

---

[1] Citat din Colecţionarul de vise.

Colecţionara de coşmaruri – 4

Foto: Cella

4.

- Futu-i! – sintetiză romanciera Oriana impresiile de peste noapte.

Se deşteptă tocmai atunci când huiduma gri decise să o ştranguleze, ratând încă un coşmar, actul rămânând neconsumat. Ca o ironie, ploaia continua să răpăie în fereastră, aşa cum se petrecuse şi-n zilele precedente. Părea că toate stihiile cosmice se adunaseră peste staţiunea cu nume insipid, doar ca să-i strice încercănatei scriitoare concediul.

„A patra zi consecutivă torentele se dezlănţuiră inuman, senzaţia fiind aceea a unei nopţi perpetue, bizare. Mădălina[1] îşi privi ceasul din reflex, fiindu-i egal, de fapt, ce oră din zi sau din noapte este. De când fusese descoperit cadavrul lui Anatol… Eu chiar să-l lichidez pe ăsta? De regulă, el rezolva cazurile… Acum, dacă l-am omorât, lasă-l aşa!”.

Frazele se năşteau cu greutate în mintea Orianei, aceasta şi din pricina distorsiunilor la care era supusă. Cel mai mult o predispunea la scris alternanţa zilelor senine cu nopţile coşmareşti. Dar, în acest concediu blestemat, zilele deveniseră un coşmar necurmat, în timp ce visele, pline de făgăduinţe la început, sfârşeau brusc, tocmai când să se consume detaliul abominabil şi revigorant.

„În rahatul lor de bibliotecă am găsit ceva interesant: o carte medievală, reeditată prin metoda fotocopierii, sau anastasică,  în care se vorbeşte despre un conte care deprinse metoda de a-şi însuşi coşmarurile celorlalţi… Să fie cu putinţă? Pare cam fantasy ideea. Dacă n-ar fi lumina asta de căcat, aş fi citit mai mult!…”.

Pe neaşteptate, Oriana zâmbi, observând absenţa lui Xreader. „Probabil se uită deja la acvariu… Mai bine, decât să transpire pe lenjerie!”. Curând, alte gânduri o năpădiră pe femeie şi, dintr-un automatism, precum Mădălina cea care-şi privea ceasul, apăsă butonul telecomenzii pornind televizorul. Buletinul meteo tocmai prezenta însorita Albena, aflată doar câţiva kilometri mai la sud.

„Apropo de kilometri! Să nu mai folosesc sistemul metric când scriu despre templierii anului 1000… Dar, de fapt, cui îi pasă? Mulţi citesc, puţini pricep!… Dacă aveam inspiraţia să aleg Albena, poate mai lucram şi eu câte ceva… Aşa, mi se învârt în cap doar tâmpenii, zici că-s Eugen Ionescu… Însă, dacă mă gândesc bine, cine mă împiedică să plec la Albena?”.

Înviorată brusc de această idee, atât de simplă în fond, Oriana începu să împacheteze, decisă să schimbe locaţia. Cum îşi risipise lucrurile atât prin încăpere, cât şi prin baie, munca se arătă destul de dificilă, romanciera concentrându-se să nu uite ceva.

Peste un ceas, Oriana şofa spre sud. „Şi încă două zile sudice ne lasă[2]… Cine-o fi scris asta? Probabil Alizee, că ea-i cu Poezia…”. Treptat, lumina zilei spori, în curând ivindu-se un soare strălucitor, despre care aproape că începuse să creadă că este o iluzie. „Era acolo un întuneric, mai ceva ca-n Şarama[3]! Bine că mi-a venit ideea să plec! La drept vorbind, mai bine rămâneam acasă… Am venit aici doar aşa, ca să am de unde mă întoarce… Parcă zicea şi Iara odată ceva asemănător…”.

Ajunsă în Albena, Oriana savură strălucirea zilei, apoi decise că e mai prudent să se reobişnuiască treptat cu soarele, privindu-l filtrat prin ferestrele unei cafenele. Aşa se făcu că intră în Standard, unde avu surpriza să-i întâlnească pe Cal, Iara, Alizee şi Braa, entuziasmul revederii fiind unul aproape general.

- Dacă ştiam, veneam de acum patru zile… – îşi povesti romanciera necazurile.

- Păi, n-ai văzut la Meteo că aici e soare? – se miră jurnalista cea roşcată.

- Abia azi dimineaţă mi-a venit ideea să aprind televizorul. Acolo era un potop încât nici nu mai credeai să fie vreo oază însorită pe pământ…

Mai mult din politeţe, Alizee întrebă:

- Ce mai face Xreader?

Luată prin surprindere, Oriana păli. Uitase de el cu desăvârşire! Fără să răspundă, începu să formeze nervos un număr de telefon.

- Da… Oriana S. Am fost cazată la dumneavoastră până acum un ceas…. Da? Se uită la acvariu? Nu, nu-l chemaţi! Îi spuneţi că sunt la Varna… Bun, mulţumesc!

Încheind discuţia, romanciera constată că este privită cu o anume uluială. Braa riscă:

- Ai spus intenţionat Varna în loc de Albena?

- N-am zis Albena? – se miră sincer mult încercata scriitoare.

- Nu… – confirmară şi ceilalţi.

- Şi nu mai am nici minute… În sfârşit, se descurcă el! Poate, era bine dacă-i lăsam şi ceva bani… Dar, cu bani, orice mămăligă se descurcă. Aşa, are prilejul să se maturizeze…

Alizee fu de acord, socotind că bărbaţii trebuie educaţi de tineri, în vreme ce Cal avu o opinie oarecum divergentă, susţinând că a avut dreptate să-şi altoiască cele trei soţii pe care le avuse.

- Desigur, nu în luna de miere… – concluzionă el, fără a observa privirile dezaprobatoare ale celor trei femei.

„Un material despre violenţa în familie ar fi binevenit, e şi-un subiect la modă” – gândi Iara. „Sexomahia ar merge ca titlu de poem?” – medită Alizee. „Porc abject!” – conchise Braa, care-l antipatizase pe Cal din primul moment, deşi era tentat să-i găsească şi unele circumstanţe atenuante.

- Poate aşa vei proceda şi tu… – îl provocă Alizee.

- De unde-ţi vin aşa idei? – se indignă Braa.

- De unde? În primul rând, nu te îngrijeşti! Oamenii neglijenţi sunt predispuşi la violenţă…

- Cum, adică, nu mă îngrijesc?

- Uite! Eşti nebărbierit şi ai cămaşa şifonată…

- Păi, abia am ajuns aici, când să mă fi bărbierit? Apoi, cămaşa s-a şifonat în taxi…

- Dacă erai cât de cât pedant şi ţineai la mine, prima grijă ar fi fost să te aranjezi!

- Ba prima grijă trebuia să fie aceea de-a sta cu tine! – protestă Braa.

- Da, ca să mă spionezi! Pe lângă că umbli ţepos, nici nu mă laşi să răsuflu liberă un moment!…

„O, Cer, suntem pierduţi!” – cită Iara din Hernani de Victor Hugo, aşteptându-se la o nouă ceartă între năbădăioşii prieteni. „Semne bune! – gândi Oriana. Dacă ăştia doi încep să se scrofăie, doar reproduc vorbele grele pe care şi le vor arunca şi m-am scos cu un capitol de roman… Normal, bag şi-o descriere a decorului!… În bar erau opt mese, acoperite cu sticlă. Scaunele, câte patru la fiecare masă, sugerau confortul, amintind de prima jumătate a secolului al XX-lea… Sau să grafiez al douăzecilea? Mai văd eu…”.

Între timp, discuţia avansase:

- Eşti un ticălos pervers!

- Şi tu, o infatuată, măcinată de frustrări…

- Atunci, lasă-mă-n pace şi cară-te unde vrei! Ce vrei, omule de la mine? Aud? Ce vrei?…

- Ce vreau?… Să încetezi cu comportamentul ăsta pueril, aia vreau!

- Eu am comportament pueril? Eu? Că râdea de tine până şi baba din salonul de spital… De aia am preferat să plecăm, ca să nu mă faci de rahat pe-acolo…

„Are curaj Braa! – îşi zise Oriana. Dacă mi-ar răspunde mie Xreader astfel, ar trebui să-şi facă abonament la cantină…”. Apoi, rosti tare:

- Nu jucăm ceva?

- Ce să ne jucăm?… – întrebă Alizee îmbufnată, dar era evident că ideea o tenta şi că toată aşa-zisa ceartă fusese doar una de rutină, un fel de formă fără fond.

Braa profită de moment ca să-i laude cerceii, prilej pentru o ultimă răbufnire a blondei celei scunde:

- Bine că ai observat şi tu! Credeam că o să-ţi ia o săptămână să bagi de seamă…

Apoi, amintindu-şi de farsa cu trandafirii, Alizee prinse să chicotească, privindu-l cu drag pe insuportabilul său prieten.

„Am zis eu că ăştia nu-s întregi la cap! – îşi zise roşcata Iara. Separat, parcă ar mai merge, totuşi…”.

Ceva mai târziu, toţi se amuzară pe seama păţaniei lui Xreader.

- Să-ţi uiţi soţul într-o staţiune, fără bani la el! Sfiorant! – aprecie Alizee, între hohotele generale de râs.

---

[1] Personaj din Colecţionarul de vise de Oana Stoica-Mujea.

[2] Citat din poemul Zi de toamnă de Rainer Maria Rilke, în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş.

[3] Şarama, roman fantasy de Oana Stoica Mujea, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 2006.

Colecţionara de coşmaruri – 3

3.

„Cafeaua de dimineaţă[1], vizita doctorului, analize, drumul până la bufet şi, eventual, câte-un prieten care-şi aduce aminte de mine. Cum ai lua-o, totul se desfăşoară liniar. În romane, liniaritatea oboseşte, se merge pe mai multe planuri, cu revenirile fireşti. Dar, viaţa nu e un roman şi, cu atât mai puţin, poezie!”.

După aceste gânduri, este lesne de presupus că Alizee se plictisea în spital, noutatea momentului internării fiind curând anihilată de rutină, ieşirea la mici cumpărături în împrejurimi constituind partea cea mai palpitantă a acestei perioade.

Aşa cum auzise şi Iara, Alizee se internase pentru efectuarea unor analize, astfel că jurnalista cea roşcată pusese la îndoială cuvintele lui Cal, conform cărora scriitoarea cea scundă s-ar afla pe litoralul bulgăresc.

„M-am oxigenat şi eu ca să am de lucru! Am stat trei ceasuri să-mi fac părul ca Marilyn Monroe, şi nici n-am unde să-l afişez. Baba din salon se gândeşte doar la jeleuri şi la balurile din tinereţe, iar în vizită au venit doar dintre aceia care puteau sta şi acasă, tot la fel de bine… Aş putea să-mi fac unghiile… Măcar că-i tot aia, mai trece vremea”.

Cerul noros făcea ca prin fereastră să pătrundă o lumină incertă. „Soarele se întinde peste pământ ca un ort… Poate scriu un poem. Dacă o să ţin minte, că nu mi-a venit ideea să-mi iau creioane şi caiet de matematică. Labiş, se zice, scria şi pe şerveţele, în birturi… Cum poţi scrie altfel decât cu creion şi pe foaie cu pătrăţele, nu ştiu! De fapt, ce mă mir? Bărbaţii nu-s în stare să cureţe un aragaz, de unde să le mai ceri pedanterie la scris? Mai bine m-ar seda!…”.

Alizee era măcinată de frânturi confuze de gânduri şi, nerostită, plictiseala părea să prindă fiinţă în salon, minutele târşindu-se anevoie. În această stare, oxigenata cea scundă se bucură să fie apelată de către Braa.

- Ceau! Unde eşti?

- La intrare, unde să fiu? Cum te găsesc?…

Alizee avu un râs mărunt, de veveriţă, cum zicea Braa, iar salonul se lumină dintr-o dată:

- Te uiţi după o clădire de înălţime medie, zugrăvită proaspăt într-o nuanţă de oranj, şi cauţi salonul numărul 6…

- Ca-n Cehov[2]? – făcu Braa o legătură firească.

- Nu-i ca-n Cehov, că încă nu-s la Psihiatrie, te cunosc de prea puţin timp…

Cum prietenul garantă că o să se descurce, blonda cea scundă avu răgaz să-şi reamintească întâlnirile anterioare. „Iarăşi o să mă cadorisească cu vreo carte, de parcă aş mai avea douăzeci de ani, ca să mai citesc… Acum, mare lucru dacă mai dezleg un rebus! E suficient că scriu… Dar, e om de treabă, atât cât se poate spune aşa ceva despre un bărbat… Odată n-ar aduce şi el o floare! Sau, dacă i-ar trăsni aşa o idee, precis că le-ar pune într-o servietă. Sper să nu fie rufănos!”.

Contrar aşteptărilor, Braa apăru nu doar proaspăt tuns şi bărbierit, ci şi purtând un impresionant buchet de trandafiri albi. „De unde i-o fi şparlit?” – se întrebă Alizee, dar modul îngrijit în care erau ambalate florile indicau cu certitudine provenienţa dintr-o florărie şi încă nu una oarecare.

- Te rog, primeşte acest buchet – zise bunul prieten. E un semn că te socotesc, într-un fel, o femeie alcătuită din trandafiri înalţi, cu spini înveliţi domestic în teci de sidef… De altfel, trandafirii aceştia nici nu au spini. Din păcate, n-au nici parfum, spre deosebire de tine…

Deşi plăcut surprinsă, Alizee dori totuşi să afle amănunte despre buchetul de flori, tocmai datorită ineditului.

- Te-ai gândit tu să-mi cumperi flori?…

- Mda, m-am gândit şi la asta… – spuse Braa pe-un ton echivoc. Adevărul este că, la intrarea în spital, le purta un domn mai în etate… Cum părea să şovăie, l-am abordat ca şi când aş fi fost însărcinat cu ordinea şi, după ce l-am întrebat sever cu ce treabă se află acolo, i-am solicitat florile pentru verificare. Presupun că încă mai aşteaptă la poartă…

„Era domnul Ionescu!” – o fulgeră pe scriitoare şi, după ce smulse de la vizitator o descriere a persoanei, temerile i se confirmară, domnul Ionescu fiind un alt oaspete aşteptat[3]. „Acum, asta e!” – îşi mai zise, dar se îmbufnă vizibil, astfel că, atunci când primi şi aşteptata carte, azvârli volumul pe pat, fără să mai mimeze entuziasmul.

- Gogol? Cine-l mai citeşte astăzi pe Gogol?… – spuse, doar ca să-l supere pe musafir.

„Mai bine nu-i spuneam!” – gândi Braa, dându-şi seama că buna sa prietenă s-a supărat. „De obicei, poantele astea o amuză… Cine ştie ce-o avea?…”.

Ştiind că, de regulă, Alizee se supără programatic, pentru a face viaţa mai interesantă sau, în sfârşit, pentru că aşa are chef, dar că norii se risipesc întotdeauna destul de repede, Braa o invită în oraş, opinând că nu are rost să zaci într-un spital când ai de făcut doar câteva analize, la ore matinale. Cum gândul ieşirii în oraş se impuse, doar destinaţia constituind un nou prilej de dispută, cei doi chemară un taxi, urmând a se decide pe parcurs asupra locaţiei.

Suiţi în autoturism, prietenii încă nu căzuseră de acord:

- La Rustic[4] ar fi cel mai potrivit – socoti scunda Alizee.

- Aş zice ca, mai bine, să mergem la Plaza[5]… Acolo am mai putea cumpăra una-alta… – fu de părere Braa.

- V-aţi hotărât unde mergem?… – interveni şi taximetristul, sporind tensiunea.

- Dă-i nainte! – spuseră pasagerii iritaţi.

- La Plaza nu merg, am oroare de mastodonţii ăştia consumişti!… – îşi continuă Alizee argumentaţia.

- Dar, ai putea găsi şi-o rochie… – căută însoţitorul un mod abil de convingere.

- Adică, acum mă faci şi şlempătură? Ce să zic? Că merg cu arbitrul eleganţei, futu-i!… – se inflamă femeia.

- Dar, cum o să mergi la Rustic cu branula în braţ? – se agăţă Braa de-un amănunt care-i scăpase până atunci.

- O şi scot, şi-aşa mi-au pus-o doar pentru că trebuia să vină domnul Ionescu, nu fac niciun fel de perfuzie…

Chipul bărbatului se posomorî şi, cu oarecare efort, pentru ca glasul să nu-i trădeze simţămintele, întrebă pe-un ton cât mai indiferent:

- Cine-i domnul Ionescu?

- Ăla de la care-ai luat florile! – se răsti Alizee, iar Braa renunţă să mai iscodească, deşi în minte făcu câteva conexiuni, relativ logice.

- Totuşi, unde mergem? – insistă şoferul.

- N-ai înţeles să o ţii tot drept? – fu rândul lui Braa să se răstească.

Disputa continuă o vreme, apoi, bosumflată, oxigenata cea scundă tăcu ostentativ, iar însoţitorul se încăpăţână să facă acelaşi lucru. Abia peste vreun ceas apărură semnele împăcării, timp în care taximetristul mână automobilul cum crezu de cuviinţă, renunţând la interogaţiile inoportune. Reveniţi la sentimente mai bune, cei doi pasageri, în continuare, nu doriră să fie tulburaţi, astfel că maşina cea galbenă mai merse câteva ceasuri, după raţiuni proprii.

- Albena! – anunţă şoferul la un moment dat, parcând în dreptul unei clădiri impunătoare.

- Asta unde vine, în Militari? – întrebă Braa, nedumerit.

- Nu domnule, în Bulgaria! – răspunse taximetristul, mirat.

- Am zis noi ceva de Albena? – interveni şi Alizee.

- Aţi zis! – riscă şoferul, decis să-şi încheie cursa.

- Albena să fie! – conveni Braa şi achită contravaloarea călătoriei.

- Şi eu cum ajung mâine la spital? – vru prietena sa să afle.

- Ei, lasă!… Un concediu pe litoral te repară mai bine decât analizele lor… – improviză Braa, dând liber taxiului.

Nimerind mai apoi în cafeneaua Standard, cei doi avură plăcuta surpriză de-a o întâlni pe Iara. Mai puţin lipsită de asperităţi fu, însă, cunoştinţa cu detectivul Cal, la care fură siliţi datorită împrejurărilor.

---

[1] Aluzie la piesa omonimă de Doru Stănculescu.

[2] Aluzie la nuvela Salonul numărul 6 de Anton Pavlovici Cehov.

[3] Aluzie la nu se ştie exact ce întâmplări.

[4] Local bucureştean, situat în Drumul Taberei.

[5] Aluzie la întâmplări nebuloase.

Colecţionara de coşmaruri – 2

2.

„În toate acţionează o lege a complementarităţii. Lângă dulce trebuie picant, unei decapotabile roşii îi stă bine, spre a-şi exalta strălucirea, pe gazonul de smarald, o ştire pozitivă va fi mereu urmată de trei ştiri negative şi tot aşa…” – gândea Iara[1], tolănită într-un şezlong pe plaja însorită. Aflată într-o staţiune situată la doar 5 kilometri sud de cea în care se cazase romanciera Oriana, jurnalista cea roşcată avu parte de o vreme complementară celei ce aproape o lichefiase pe scriitoarea cea încercănată, gândurile Iarei confirmându-se şi din punct de vedere meteorologic.

„Sper să fie un concediu adevărat, nu doar literatură!” – îşi mai zise, pipăindu-şi pe dată urechile. Cu nu prea mult timp în urmă, Iara fusese Elfă, într-o scriere, având urechi alungite şi împodobite cu smocuri verzi. „Ce roman tâmpit!” – aprecie jurnalista. „În primul rând, nu pricep de ce trebuie să le facă atât de lungi! Un ziar are opt, poate şaisprezece pagini, şi tot nu-l citeşte mai nimeni. Darămite o ditamai cărţoaie! Ca să nu mai vorbesc de conţinut… Dacă în romane sunt fabulaţiile unor minţi bolnave, la noi, în presă, este viaţă: delapidări, mitocănii, violuri, accidente, probleme sociale… Ce-i drept, le mai născocim şi noi! Altfel, de unde subiecte calde toată ziua bună ziua?…”.

Inspirând cu mulţumire briza sărată, jurnalista ceru un cocteil şi privi mulţimea care se foia pe nisip ori se arunca în valurile tumultoase ale mării. „De pildă, poate acel tânăr subţiratic se va îneca… Imediat, eu aş scoate o ştire de maximum 30 de rânduri, în care, pe un ton lacrimogen, aş arăta cum familia îl aştepta nerăbdătoare pentru a-i sărbători împlinirea frumoasei vârste de 21 de ani. În ziarul de mâine, dacă nu apare altceva, s-ar putea complica puţin istoria, lansând supoziţia că tânărul a fost asasinat de către un scafandru, plătit de amantul logodnicei sale… Un scriitor, plecând de la acelaşi fapt banal, s-ar pune pe-o ciorbă de două volume, plină de aşa-zise analize psihologice, încrengături, micimi omeneşti şi alte efecte ieftine. La urmă, iese că ăla, care s-a înecat de prost ce e, ar fi trecut de fapt prin nu ştiu ce drame, astfel că un fapt divers banal ar ajunge să fie situat sub acţiunea directă a Proniei… Şi unii mai dau şi bani ca să citească toate prostiile astea! Din fericire, fraierii sunt tot mai rari! Acum, ce-i drept, nici cu ziarele nu mă prea pot lăuda…”.

Brusc, Iara decise să înoate până la geamandură şi înapoi, astfel că intră în mare. „Cam aşa este şi viaţa noastră… Ne fixăm câte-un obiectiv, cum ar fi geamandura aia scorojită, doar ca să avem unde ne deplasa şi de unde să ne întoarcem. Esenţa tuturor lucrurilor este nestatornicia! Şi eu, în loc să mă bucur de concediu, sau ce-o fi însemnând şederea mea aici, caut mereu subiecte inedite… Să admitem că le-aş găsi. Le trântesc apoi în gazetă, pentru cei circa 40 de cititori ai mei, când, de fapt, dacă n-am şantaja câte-un politician ori n-am satisface vanitatea vreunei starlete, am putea închide şandramaua… Plus că mai vine câte-un scriitoraş care-ţi numără greşelile de ortografie, repetiţiile, anacoluturile, pleonasmele, redundanţele – de fapt, astea-s tot repetiţii! – şi ce-o mai găsi el pe acolo. De parcă, la un rahat de 3000 de euroi pe lună, ar trebui să scriem ca Cehov!”.

Terminând de înotat, roşcata prinse să-şi adune lucrurile şi se îndreptă către staţiune, cu intenţia de a poposi într-o cafenea. Descinzând în Standard, un bărbat o privi intens. Era Cal[2], un tip straniu, pentru care graniţa dintre munca de detectiv şi activitatea infracţională fusese întotdeauna foarte fluidă, astfel că pe seama sa se croiră tot felul de legende, niciuna dintre acestea nefiind tocmai măgulitoare.

- N-am cerut Campari! – îi reproşă Iara ospătarului, dar Cal îi zâmbi de la depărtare de câteva mese, dând de înţeles că este plăcerea lui.

„Nesuferită manieră de agăţat! Dar, în definitiv, mai am şi eu cu cine trăncăni…” – îşi zise roşcata, în vreme ce bărbatul se recomanda.

- Cal. Detectiv Cal…

- În româneşte, numele n-ar fi unul tocmai onorant… – observă Iara.

- Onoarea, stimată doamnă, m-a preocupat întotdeauna într-o foarte mică măsură… – replică acela.

- Să înţeleg că ai o moralitate îndoielnică?

- Îndoielnică ar fi un eufemism! Totuşi, nu trebuie să luaţi de bune toate cele ce-mi sunt atribuite…

„Ăsta se crede nu doar cuceritor, ci şi celebru! Dracu’ a auzit de el ori de ce anume i se atribuie sau nu…” – îi trecu femeii prin minte, apoi rosti:

- Ai o ţigară? Încerc să le mai răresc, dar, la Campari, ar merge o ţigară…

În vreme ce Cal îi întinse un pachet cu marca ei preferată de ţigarete, Iara îi privi inelul pe care era gravat chipul unei elfe. „Să fie un semn? Abia mi-am amintit de trecutele întâmplări, când toţi se legau de urechile mele… În plus, părea să ştie şi ce fel de ţigări fumez”. Totuşi, Iara nu făcu nicio referire la bijuterie ori la marca ţigaretelor, preferând să abordeze un subiect mai neutru:

- Şi ce caută un detectiv într-o staţiune de pe litoralul bulgăresc, staţiune care, dacă se bucură de o oarecare notorietate, nu este defel celebră prin infracţionalitate?

„Ce elaborat se exprimă! Cu asta trebuie să fiu atent!” – îşi zise Cal, după care răspunse coborând glasul:

- În curând, aici se vor petrece lucruri teribile! N-aş vrea ca, din nou, Alizee[3] să mi-o ia înainte…

„Să fie şi Alizee aici? Ştiam că-şi face nişte analize…” – se miră jurnalista, continuându-şi apoi gândul: „De fapt, dacă a mers Braa[4] pe la ea, te poţi aştepta la orice, că ăştia doi nu-s întregi la cap, nici fiecare în parte, nici luaţi împreună!…”.

- Ce fel de lucruri teribile? – dori să afle.

- Încă nu pot spune nimic precis… Dar, te rog să ai încredere în instinctul meu de detectiv!

„Agaţă ca un mitocan din filmele americane, îmi declară senin că are o reputaţie dubioasă, şi-mi solicită apoi încrederea, după nici zece minute de conversaţie! Ăsta ştiu că-i încă unul[5]!…”.

- Mă rog – zise ziarista -, dacă se vor petrece evenimente deosebite ne vor găsi la locul potrivit… Te aştepţi la vreun furt?

Cal schiţă indignarea, dând de înţeles că furtul ar fi ceva minor pentru un detectiv cu renumele său.

- Viol?…

Un alt rictus sugeră că, deşi n-ar fi imposibil să intre în ecuaţie şi violul, acesta ar fi un detaliu insignifiant.

- Atunci… – şopti roşcata.

- Da… – răspunse, la fel de încet, detectivul cel cu o moralitate incertă. Un şir de asasinate oribile…

- Un criminal în serie?… – îngăimă femeia.

- Nu. Un şir de asasini, veniţi toţi să-şi satisfacă pornirile bestiale în această staţiune aparent banală.

„Dacă tipul nu-i psihopat, ar putea să iasă o chestie interesantă!” – îşi mai zise jurnalista şi, rămânând să se vadă spre seară cu noua sa cunoştinţă, se retrase în camera sa de hotel.

---

[1] Crina Dunca, ziaristă din Satu-Mare, devenită Elfă în scrierea Drumul împărătesei, de Oana Stoica-Mujea, ca şi în romanul nostru Tenebre, precum şi detectiva Iara în Din sângele Iarei, aparţinând aceleiaşi autoare. Aici, îşi păstrează numele de Iara, fiind jurnalistă şi, ocazional, detectivă.

[2] Personaj în Din sângele Iarei de Oana Stoica-Mujea.

[3] Alizee, personaj în Din sângele Iarei al Oanei Stoica Mujea, sau Unia, în unele scrieri fantasy.

[4] Personaj în Din sângele Iarei de Oana Stoica-Mujea.

[5] Expresie cu trimitere la basmele lui Ion Creangă.

Colecţionara de coşmaruri – 1

Foto: Alice Drogoreanu

1.

Oriana[1] se afla de trei zile pe litoralul bulgăresc şi, tot de trei zile, petrecea singură pe plajă, lungită sub o umbrelă generoasă şi privind la ploaia care nu se mai sfârşea, părând că marea şi cerul sunt o singură masă compactă de apă.

- Futu-i! – rezumă ea simţămintele ce-o încercau, influenţată în exprimarea sintetică şi de-un celebru scriitor contemporan.

„La Bran, am leşinat de la tămâie, aici, mă uit cum plouă, iar dacă aş porni-o cu jeepul, mai mult ca sigur că aş intra în cine ştie câte garduri, iar apoi ar trebui să le plătesc ca bune!…”.

Adevărat, privitul ploii de pe plajă nu era singura opţiune, în caz de vreme nefavorabilă. Ceilalţi turişti cazaţi în hanul Parfumierul năduşit aleseră să rămână în restaurant, uitându-se la peştii din acvariu.

„Să vii la mare ca să te holbezi la un acvariu! De fapt, eu ce fac altceva decât casc gura la cenuşiul stihiilor?…”. Aproape fără să-şi dea seama cum i se mutară gândurile, Oriana porni să construiască începutul unui roman: „Ploaia cădea necontenit peste oraş, străzile devenind de-un gri mohorât, bizar. Anatol[2] se strecura, îndesându-se într-un fulgarin ponosit, într-un cartier rău famat. Era pentru prima dată când mergea într-un astfel de loc, promiscuitatea atrăgându-l destul de puţin. Totuşi, ceva se petrecuse în lăuntrul său, astfel că acum păşea hotărât. Deodată, un individ ţâşni dintr-un gang şi-i înfipse un jungher în gât…”

- Deşteaptă mai sunt! – gândi autoarea cu glas. Ăsta era personajul principal şi eu îl lichidez înainte de-a încheia primul paragraf!… Acum, ce fac cu el? Ar putea veni Dragoş[3], să elucideze crima, sau Anatol ar putea deveni un duh care să-i bântuie pe răufăcători… Oare să scriu o carte cu fantome?… De fapt, eu sunt autoarea… Pot să nu-l omor. În sfârşit, mai văd eu. Să ţin minte imaginea cu griul mohorât şi bizar!…

Cum se poate observa cu uşurinţă, gândurile Orianei erau incoerente, haotice, dacă nu de-a dreptul bizare. Nu doar ploaia ca de toamnă venită în primele zile ale lui August îi dădu această dispoziţie maladivă, ci şi iritarea din ajun, ce nu părea a se fi estompat. Mergând cu Xreader[4] la un restaurant, altul decât cel de la parterul hanului în care se cazaseră, acela o nemulţumi profund.

„L-am rugat frumos să nu mai transpire, iar el a năduşit dinadins, ca să mă compromită! Parcă şi hanul l-ar fi ales ca o aluzie… Parfumierul năduşit… Ce nume! De fapt, atunci când năduşeşti te gândeşti mai degrabă la odorizante… Oricum, ca să transpiri ca un rinocer, când toată lumea se uită la tine, este direct nesimţire! Sau o fi diabetic?… Dar, dacă e bolnav, să stea acasă, nu să mă facă pe mine de râs!”.

Nemulţumirea Orianei era, însă, una mai profundă. „Dacă-i aduci omului două sute de mililitri de cafea, ce rost are să-i trânteşti două plicuri de zahăr? Oricui îi este evident că un singur plic este prea puţin, iar două, prea mult! Atâta de greu este să facă un plic care să conţină cât unul şi jumătate din cele actuale?… Planetă de cretini! Acum, uite-l că nu vine să stea cu mine! Cică: e prea frig!… Că lui îi trebuie săli încălzite, ca să se poată da în spectacol cu transpiraţiile lui! De fapt, mai bine! Decât să mă clopoţească… Nimic nu face cum trebuie! Ieri i-am zis să-mi aducă compot de prune… Era atât de simplu să anticipeze că mă voi răzgândi şi că-mi voi dori compot de piersici! Cine-a mai văzut piteşteancă să râvnească la prune? În final, vine cu vişine! Abia m-am stăpânit să nu-i trag cu borcanu-n cap… Poate n-ar fi trebuit, totuşi, să-l golesc la closet… Acum, asta e!”.

Ploaia se înteţi, în măsura în care aceasta mai era cu putinţă, accentuându-se şi starea de profundă indispoziţie a femeii. La toate nemulţumirile sale se mai adăuga una, aceasta cântărind cel mai greu. Avu o noapte insipidă, cu toate că debutul acesteia fu unul promiţător. Ajunsă în odaia hanului, după ce-i reproşă lui Xreader întregul său comportament din acea zi şi, în general, faptul că i-a mâncat ce-i mai frumoşi ani, Oriana adormi în curând, descărcarea nervoasă ostoind-o într-o măsură.

Visând, se făcea că anchetează o crimă abominabilă petrecută într-un aşezământ sordid dintr-un cartier rău famat al unui burg mizerabil. Intrând într-un local oribil, îşi comandă o cafea infectă, pe care i-o aduse un individ respingător. O sorbi apatic, privind indiferent la pereţii jilavi. „Sunt roşi de egrasie…” – gândi, obţinând un neologism sfiorant. Ar fi mâncat ceva, dar află că în tot oraşul se servesc doar bucate repugnante, în ambienturi hidoase. „Mai am nişte conserve” – îşi zise, după care alese să părăsească localul, la fel de insalubru precum era întregul burg. Ieşind în stradă, observase tardiv cele câteva siluete care o urmăriră tăcut, cu călcături line, de fiară feroce.

- Doamna îi caută pe autorii abominabilei crime din cartierul S.? – întrebă un glas a cărui tonalitate vădea o ironie lugubră.

Până să se dumirească, Oriana fu înşfăcată de câţiva indivizi mătăhăloşi şi azvârlită într-o camionetă, ternă precum întregul oraş. Îşi reveni legată de-a latul liniei ferate, şase namile abjecte privind-o batjocoritor.

- Curând, va trece pe aici Rapidul de 13 şi 13. După aceea, dacă-ţi vei menţine curiozitatea, vei afla explicaţia de ce cadavrul în discuţie avea separate capul, trunchiul şi picioarele…

„Dar, cum au ajuns părţile dezmembrate în aşezământul din rău famatul cartier S.?” – încercă Oriana să raţioneze. „Probabil, le-au încărcat în camioneta cu care m-au adus pe mine, transportându-le acolo…”.

- Dacă te întrebi cum au ajuns resturile individului în cartierul S. – făcu una dintre oribilele huidume -, află că nici noi nu ştim. De fapt, oraşul nostru este plin de psihopaţi, e posibil să se întâmple orice…

„Plin de psihopaţi este un eufemism… Eu am întâlnit numai psihopaţi aici” – îşi mai zise Oriana, în vreme ce trenul se apropia şuierând, enorma siluetă metalică sporind din aburii vâscoşi ai zilei cenuşii.

„Impactul trebuie să fie imperceptibil, totul se desfăşoară cu prea multă rapiditate” – socoti victima, încercând-o un anume regret. „De altfel, la ce să te aştepţi de la brutele astea? La execuţii rafinate?… Oare, după aia, mai simţi ceva? Dacă da, ce anume? Dacă nu, ce folos că ai fost tăiat în două, în trei, în câte-câţi vrei[5]?… Principiul fundamental al lumii cred că este plictiseala…”.

Ajunsă la această concluzie cu tentă filosofică, Oriana văzu cu regret cum trenul ia o altă direcţie, fiind deviat de un acar care nu avusese altă treabă. „Avusese cred că-i cel mai potrivit… Cum să zici? Avu sau a avut?”.  Meditaţiile livreşti avură (sau avuseseră) rolul de a umple un gol, creat de impactul nimicitor aşteptat, abătut în ultimul moment. „Poate o mai trece vreun tren… Numai să nu mă dezlege vreunul…” – mai gândi ea, simţind că o năpădeşte pesimismul.

Cu această tristeţe în suflet, Oriana se deşteptă. „Încă un coşmar ratat!” – îşi zise. Apoi, observând că Xreader o priveşte atent, izbucni:

- Tu ce caşti gura la mine? Dă-i drumul şi fă un duş!…

---

[1] Oana Stoica Mujea, scriitoare din Piteşti, vrăjitoarea Oriana în volumul Tenebre, pornindu-se de la Ioan Usca, Cartea cu Poveşti, lucrare aflată în manuscris. În scrierea de faţă, ca şi în realitate, romancieră.

[2] Personaj din Colecţionarul de vise, roman de Oana Stoica-Mujea, Editura InfoData, Cluj Napoca, 2007.

[3] Personaj din Colecţionarul de vise.

[4] Pseudonimul lui Sorin Stoica, inginer din Piteşti, soţul Oanei Stoica-Mujea.

[5] Aluzie la poemul De-a v-aţi ascuns de Tudor Arghezi.

Crăciunul pe stil nou

Sursa foto: timisoreni.ro

Cum vremea se înmuiase, vreo cincizeci de entuziaşti găsirăm de cuviinţă să prăznuim în avans Crăciunul pe stil nou, urmând să recidivăm peste două săptămâni. Demult nu mai fusese aşa înghesuială în Dinar, astfel că Sandu fu nevoit să ne organizeze:

- În primul rând, ţin să vă spun tuturor „bine aţi venit!” şi să vă doresc Sărbători fericite! Dar, dat fiind faptul că sunteţi numeroşi şi că există un singur closet, propun dintru început să raţionalizăm accesul în cabină, implementând metoda pariziană…

- Şi care-i aia? – se interesă Caius.

- Fiind de presupus că, apucându-vă de băutură, aceasta vă va face să urinaţi des, şi dat fiind numărul mare al mesenilor, fiecare va trebui să nu depăşească cincisprezece secunde la o micţionare…

- Păi, franţujii aşa rapid se pişă? – se miră domnul plutonier-major Onici.

– Nu ştiu, şi nu atât la francezi mă refer, ci la conaţionalii noştri care au votat la Paris, reuşind să se încadreze într-un interval de timp similar…

- Dar, pe ăia i-a organizat domnul Bakonski… – încercă Marcel să obiecteze.

- Iar aici, vă voi organiza eu… – găsi Sandu o soluţie.

- Bun, dar ăla-i vot! – interveni şi Teodosie. Aici, însă, până te deschei, până faci, până o scuturi, pui la loc, închei şliţul, te speli pe mâini…

- Chiuveta e oricum defectă! – preciză Sandu. Vă puteţi spăla în salon, cu apă minerală, timp în care alt mesean va profita de cele cincisprezece secunde. Nu sunt absurd, dar timpul afectat este suficient. Gândiţi-vă că nu trebuie să completaţi declaraţia pe proprie răspundere, să semnaţi pe listă, să votaţi, să introduceţi buletinul în urnă, să returnaţi ştampila…

- Asta-i drept! – admiserăm noi, luând tacit decizia să urinăm la copac.