7.

- Notează! – spuse cu asprime domnul colonel Pencev către plutonierul-major Onicikov, dictându-şi raportul: În seara zilei de 8 august, la orele 22 şi 18 minute, în imobilul din strada Dora Gabe, numărul 11, a fost găsit trupul neînsufleţit al unei tinere femei, trup asupra căruia s-au săvârşit atrocităţi inumane…

Continuând să scrie, Onicikov nu se putu abţine să nu gândească: „Oare cum or fi, în viziunea ta, atrocităţile umane? Uite ce boi sunt avansaţi în grad! De fapt, ce mă mai mir? Aşa-i peste tot…”.

Terminând dictarea constatărilor, domnul colonel Pencev ceru o măturare a zonei.

- Făptaşul nu poate fi departe! Cercetaţi minuţios orice suspect…

Plutonierul preluă comanda unui echipaj alcătuit, cu tot cu el, din cinci poliţişti, şi porni în misiune. „Într-un fel, e logic… – gândi Onicikov. Căldurile astea, la care se mai adaugă şi promovarea programatică a violenţei în mass-media… Acum, depinde şi de om… Şi mie mai îmi vine să-i trag vreunuia o halbă-n cap, dar, ca să ciopârţesc în halul ăsta pe cineva, nu mi-ar fi dat prin minte. Cred că s-a folosit de o drujbă, după cum erau retezate oasele…”.

Ca pretutindeni în lume, viaţa poliţistului de pe litoralul bulgăresc nu era una uşoară. Infracţiunile nu se săvârşesc după un program, ci te pomeneşti că trebuie să cauţi suspecţii la cele mai nepotrivite ore. „Odată – îşi aminti cu obidă plutonierul -, a fost tot aşa o crimă… Mă rog, se săvârşiseră doar atrocităţi umane… Eu chiar mă pregăteam să văd un meci, când m-a sunat boul de colonel. Dacă nu l-am înjurat!… Da’, ce puteam să zic? M-am dus… Noroc că ne-au bătut ruşii, şi nu mi-a mai părut atât de rău că n-am vizionat meciul! Oricum m-aş fi enervat…”.

Observând un cetăţean îmbrăcat dubios care dormita pe treptele unui bloc, echipajul se apropie în tăcere de el şi-l înconjură, după care domnul plutonier-major grăi:

„O, sufletul, cum zace în somn cu faţa-n sus

după desfrâu în grele duhori de prin bazare

şi uliţe – cum zace de silă, şi răpus

de-njurături, şi glume, şi băuturi amare[1]”.

- Scria frumos Iavorov! Parcă s-ar fi referit la ăsta…

Suspectul băgă de seamă că în jurul său se produse oarecare agitaţie şi, cu o anume întârziere, se dezmetici.

- Bună seara! Cu ce ocazie vă aflaţi aici?

- Îmi căutam soţia şi m-a răzbit oboseala… – răspunse Xreader, nu tocmai coerent.

- Pe mine mă răzbeşte doar după ce-o găsesc – îndrăzni un gradat, stârnind ilaritate.

- Interesant mod de a-ţi căuta soţia! – observă domnul plutonier. Domiciliază prin zonă?

- Nu, ne aflam în staţiunea K, iar ea a plecat uitând să mă ia şi pe mine…

- Aşa am păţit şi eu la Sofia, mi-am uitat copilul… – interveni un alt gradat, dar domnul plutonier îl privi sever şi acela amuţi.

Un coleg se confesă în şoaptă:

- Eu am păţit alta mai cu moţ. Am mers la grădiniţă după al meu, şi-am dus acasă un alt copil. „Tu n-ai văzut că nu-i al nostru?” – m-a luat nevastă-mea. „Era întuneric în holul grădiniţei” – am improvizat eu…

- Deci, dumnealui susţine că doamna l-a uitat în staţiunea K… V-a văzut cineva împreună acolo?

- Da, personalul hotelului! – spuse suspectul, cu un entuziasm nu tocmai îndreptăţit.

- Zăăău? – se îndoi domnul plutonier. Şi ce hotel era ăla?

- Parfumierul năduşit…

Domnul plutonier-major se întoarse către colegi, cu o mină mirată:

- Aţi auzit voi de aşa un hotel în K?

Niciunul dintre poliţişti nu auzise. Un sergent, totuşi, opină:

- O fi unul mai nou, de ăştia, privatizaţii…

- Păi, de ce-ar merge un om cinstit la privatizaţi? – se miră, în continuare, plutonierul. Acolo se duc traficanţii de droguri, proxeneţii, cei care vor să-şi lichideze nevestele… De ce zici că te-a lăsat? – reveni el la suspect. O băteai? Şaptezeci şi şase la sută dintre despărţiri se datorează violenţei domestice, am văzut o emisiune la televizor… – preciză Onicikov pentru ceilalţi.

- Nu m-a lăsat, m-a uitat… – explică suspectul. A luat la ea şi banii şi actele mele…

- Da, da, da… Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam să nu ai acte… Atunci, cred că cel mai potrivit ar fi ca discuţia noastră să continue la secţie… Pari şi flămând…

- Dacă-ncape pe mâna lui Melatov, îi trece lui şi de foame şi de sete… – observă un glas din echipaj, iar ceilalţi chicotiră aprobator.

…

Domnul colonel Pencev era obosit şi irascibil:

- Am ştiut de la început că ăsta o să zică minciuni! Aşadar, dumnealui vine din România cu soţia, se cazează într-un hotel care nu există, se uită vreo cinci zile la acvariu, după care porneşte, fără acte şi fără bani la el, către Varna, dar nimereşte în Albena, taman când o femeie neidentificată este ucisă cu bestialitate inumană, printr-o modalitate bizară de săvârşire a asasinatului…

„Ăsta a citit cărţile Orianei, după cum formulează!” – gândi Xreader cu surprindere.

- Suspectul – continuă domnul colonel – nu poate explica logic de ce nu a încercat să contacteze ambasada ţării de provenienţă şi prezintă motivaţii rizibile când încearcă să-şi justifice prezenţa în apropierea locului crimei. La numărul de telefon indicat ca fiind al soţiei nu răspunde nimeni, fapt care induce ipoteza că apelata se află în imposibilitatea de-a mai răspunde…

„Când îl aud pe boul ăsta – îşi zise plutonierul Onicikov – aproape că regret că l-am reţinut pe nefericit. Cine ştie ce femeie era şi aia… Sunt unele care reuşesc să te scoată din minţi! Totuşi, însă, s-o tranşezi în nouă bucăţi denotă o cruzime ieşită din comun!”. O idee îl curentă aproape, amănunt la care nu se gândise până atunci: „Dacă el este autorul, n-ar trebui să fie mânjit de sângele victimei? Că doar a fost măcel acolo!”.

Într-un moment de răgaz, îi şopti aceste îndoieli şi colonelului, care păru a cădea pe gânduri.

- Ce grupă sanguină are doamna? – îl întrebă plutonierul pe reţinut.

- B III…

Colonelul Pencev îşi privi subordonatul semnificativ: „Exact ca şi victima!”.

- Eu zic ca dumnealui să meargă până la arest, să se odihnească, să mănânce ceva, iar mâine, cu forţele reîmprospătate, să discute cu domnul maior Melatov – sugeră colonelul. Îl duci tu… – i se adresă plutonierului.

„Nici nu mă aşteptam să-l duci tu!” – îşi zise acesta, apoi îi spuse arestatului:

- Hai, să facem o plimbare! Acolo vei avea condiţii, mai ceva decât la Transpiratul parfumat, sau cum zici că se numea tractirul ăla al tău…

După ce-i puse cătuşele suspectului, cei doi porniră către arest. Răcoarea nopţii înstelate îi dădu ghes plutonierului să recite:

„E şi un ceas al cumpenelor drepte

când numai legea vieţii ne-ncălzeşte,

când farmec au şi zorii, şi amurgul,

şi orice anotimp, şi orice vârstă[2]”.

- L-ai citit pe Zidarov? – îl întrebă pe arestat.

- Nu – zise acela cu glas stins, gândindu-se la făgăduita întrevedere cu maiorul Melatov.

- Păi, normal! Dispreţuiţi cultura şi, de plictiseală, vă omorâţi nevestele!… – conchise plutonierul Onicikov, nemairostind altceva tot restul drumului.

[1] Strofă din poemul La amiază, aparţinând poetului bulgar Peio K. Iavorov (1878- 1914). Citatele din lirica bulgară sunt reproduse după volumul Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, antologie de Victor Tulbure şi Haralambie Grămescu, prefaţă de Simeon Hadjikosev, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.

[2] Fragment din Nikolai Zidarov (1921 – ?), Liliacul timpuriu.