Tenebre – 26

Desen de Ana Pauper

CAPITOLUL XXVI – TENEBRELE SAR’A’LABEI

În beciurile Sar’a’labei întreaga noapte fu dominată de-o perpetuă agitaţie.

Constatând că efectivele le sunt neaşteptat de reduse, grumii rămaşi fideli lui Sorian evitară zonele aglomerate, mulţumindu-se să reţină cetăţenii izolaţi ori neputincioşi. Curând, beciul se umplu cu bătrâni, handicapaţi locomotor, femei şi copii, fără deosebire de specie, rasă ori convingeri religioase. Două şiruri de grumi stăteau aliniate lângă perete şi, mânuind cu dexteritate bâtele din dotare, puneau arestaţii pe direcţie, către inima beciului.

- Bă, noi alergăm prin cetate după ei, şi voi numai staţi aici şi daţi cu bâta! – observă cu obidă Grehmm, al cărui echipaj arestase două fetiţe.

- Dacă aşa am fost repartizaţi! – răspunse începătorul de coloană. Acum, ce-aţi vrea, să vă dea pe toţi la coridor?…

Grehmm nu mai răspunse nimic, dar decise să plece acasă, socotind că a muncit destul pentru o singură Revoluţie.

- Culcat! – urlă în beci un grum mătăhălos. Care mişcă, mişcă pentru ultima dată! Culcat, în morţii mă-tii! N-auzi?

Arestaţii se întinseră pe pardoseala de cărămidă, orice mişcare fiind sancţionată cu lovituri de bâte.

- Nu mişca, spurcăciune! Vă arătăm noi să mai strigaţi: Jos Sorian! V-a dat locuri de muncă, băi, derbedeilor, aveţi locuinţe, v-a făcut şcoli, băi, să nu mai fiţi agramaţi!…

Poate că discursul ar mai fi continuat, dacă nu soseau mereu alte grupuri de arestaţi, astfel că grumii de pe sală erau nevoiţi să-i preia, periodic, pe noii sosiţi.

Intrând printr-o uşă secretă, locotenentul Wrrohmm se adresă grumului celui mătăhălos:

- Tu, adu-l la mine pe ăla slab, cu capul spart!

Felianul Kayux fu înşfăcat pe dată şi mânat către o încăpere anexă, cu lovituri de bâte.

Wrrohmm îl privi pe arestat cu asprime, grăindu-i după un timp, cu tonalităţi dezvăluind insinuări atroce:

- Băă! Tu eşti lider, bă…

Tremurând, din pricină că stătuse întins pe cărămizi, probabil, Kayux îngăimă cu greu:

- Eu nu sunt lider…

- Nuuu? – bubui locotenentul. Şi-atunci, ce pizda mă-tii căutai pe stradă cu capul spart?…

- M-a lovit un domn grum cu o sticlă… – abia mai bâigui felianul.

- Aha… Şi, domnul acela te-o fi lovit de bun ce erai? Tu parcă ai mai fost reţinut aici…

Kayux deveni livid şi prinse să tremure mai tare.

- Ce faci, băi? – întrebă Wrrohmm, împuşcându-i arestatului o palmă teribilă. Te pişi la mine-n birou?…

Nu era o exagerare, ci o constatare pertinentă, chiar dacă felianul micţionă involuntar.

În timp ce Kayux fu pus să cureţe biroul domnului locotenent, unui nou grup de revoluţionari îi veni rândul să parcurgă ploaia de bâte de pe coridor. Printre picioarele acestora, se strecura şi piticul Our, arestat în timp ce urina în gang.

- Băi, arătare – îi spuse comandantul patrulei -, Sorian ţi-a creat condiţii ca tu să te pişi pe ele?…

În beci, fiind mai greu de atins de bâtele grumilor, Our putu să estimeze situaţia. Prinzând un moment de confuzie, strigă către camarazii de suferinţă:

- Băi, retardaţilor, noi suntem vreo opt sute, şi ăştia-s maxim cincizeci!…

În scurtă vreme, arestaţii se ridicară, cu orice risc, şi constatară că glasul anonim rostise adevărul. Chiar dacă cei opt sute reprezentau mai mult puştime, femei, ori cetăţeni de vârsta a treia, îi copleşiră numeric pe torţionari şi înclinarea balanţei se schimbă radical. Intuind cam ce se petrece în beci, mare parte a grumilor de pe coridor fraterniză în timp util cu revoluţionarii, sfătuindu-i chiar cum ar putea să-i pedepsească pe grumii care nu apucaseră să fraternizeze. Dar, şi dintre aceştia mai scăpară câţiva, venindu-le ideea să strige: Jos tiranul! Prudenţi, evitară, totuşi, să dea nume…

- Slăvit fii, eterne Pioris! – mulţumi Kayux atunci când, din postura sa ingrată, ajunse să-l vadă pe locotenentul Wrrohmm legat într-o poziţie optimă pentru introducerea sfredelului.

Ajutat de-un alt revoluţionar, Kayux alese sfredelul neşlefuit, înşurubându-l tot mai adânc în intestinul grumului.

- Pe cine băgai tu în pizda mă-si? -  întrebă Kayux cu cruzime, dar şi cu un fin umor.

- Pe nimeni! – gemu locotenentul.

- Cine-i fiu de căţea sifilitică, făcut din onanie şi aruncat în locul necuvenit? – mai întrebă străveziul felian, turnându-i grumului plumb topit pe ceafă.

- Eeeeuu!! – urlă fostul călău, devenit victimă.

Wrrohmm era dispus să recunoască orice, chiar dacă nu pricepuse ce înseamnă onanie, personajul Onan fiind cvasi-necunoscut pe acea planetă, Kayux aflând de el în urma contactului cu pământenii.

Observând menghina, felianul decise să o testeze şi pe aceea, de data aceasta procedura fiind dusă până la capăt.

- Uite, hal de ofiţer! – făcu el ironic către alţi revoluţionari. Stă-n curu’ gol şi nici măcar coaie n-are… Şi pe ăştia i-am lăsat noi să ne călărească atâţia ani!…

Vot multiplu

George Stan a fost adus la Secţia 2 de către un echipaj de poliţie, fiind suspectat că ar fi votat în mai multe secţii speciale. Domnul plutonier-major Onici, preluându-l, îl întrebă:

- Tu ce-ai mai făcut?

- Sunt suspectat de vot multiplu… – murmură individul.

- Lasă asta! Suspect eşti pentru presă, aici eşti infractor! De ce-ai votat multiplu?

- Pentru că-mi place… – mărturisi acela cu simplitate. E ceva sărbătoresc în toată desfăşurarea… Cam ca atunci când, după primul păhăruţ, ai mai lua unul…

Domnul plutonier înghiţi în sec, amintindu-şi de ţuica de caise de la Dinar, apoi îşi reluă ancheta:

- De câte ori ai votat?

- De şapte ori. La secţia de care aparţin, apoi la şase secţii speciale. M-am pus la coadă şi la a opta, dar s-a închis…

- Cu cine? – tună plutonierul.

- Singur.

- Nu, bă! Cu cine ai votat?

„Dacă zice băsescu, îl omor în bătaie!” – plănui în gând.

- Întâi, cu domnul Geoană, apoi, alternativ, cu domnul Geoană şi cu băsescu, trei-trei, că am vrut doar să votez, dar nu să influenţez rezultatul votului…

Scârbit, domnul plutonier-major îi împuşcă o pereche de palme, după care-l amendă cu 2000 de lei noi.

Tenebre – 25

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL XXV – O NOAPTE TENEBROASĂ

Contrar obiceiului, Sfatul imperial fu convocat în toi de noapte. Jahmm se apropie de Sworral şi-i zise în surdină:

- E clar! Odată cu ramolismentul, apar şi insomniile…

Generalul sperian se rezumă să zâmbească fin, în vreme ce grumul Jahmm îşi zise: „Ia uite, şmecherul! Cum au început mişcările de stradă, cum şi-a pus picioru-n ghips!… Deh, aşa au ajuns ăştia generali…”.

Nu trebuia să ai un ochi prea experimentat pentru a constata că Sorian este îmbătrânit, derutat şi şovăielnic.

- Sunt informat că regatele anexate şi-au declarat independenţa… – începu împăratul expunerea.

„Bravo! – gândi Sworral. Eşti ca un amant care, după ce-a dat rateuri la întâlnire, mai povesteşte şi amicilor la cârciumă cum a fost…”.

- Situaţia trebuie să revină imediat la normal! – continuă suveranul. În acest scop, însărcinez pe generalul Sworral…

Aici, glasul îi amuţi, căci ofiţerul sperian îşi expuse ostentativ invaliditatea.

- Ce s-a întâmplat? – întrebă Sorian, cu chipul livid.

- Am alunecat în baie… – răspunse generalul cu simplitate. L-aş recomanda, în schimb, pe colonelul Frrewe, domnia sa fiind un cadru de nădejde…

„Şi eu te-aş băga-n pizda mă-tii!” – îşi zise Frrewe.

Pierzând şirul, Sorian abordă un alt subiect, uitând că nu l-a epuizat pe primul:

- În Öreat s-au semnalat tulburări! Vreau să fie lichidat orice focar de infecţie! Aveţi liber să folosiţi din nou plumbul topit şi orice mai credeţi de cuviinţă! Jahmm este prezent?…

- Mda… – răspunse grumul.

- Preiei comanda trupelor de grumi şi faci ordine-n cetate!…

„Mai degrabă, cred că am să alunec şi eu în baie… Cum fac ăştia gresia, imediat eşti pe jos…” – îşi încropi Jahmm un plan de acţiune. Complementar, Frrewe medita: „Se duce dracu’ la marginea imperiului! Am să mă dau la fund câteva zile şi, după aia, îmi deschid butic…”.

- Totodată, se vor continua cercetările pentru depistarea trădătoarei Photine! – plusă împăratul, deşi începuse să bage de seamă că întreg Sfatul este cuprins de apatie şi defetism. Furlamir[1]! Ce ştiri ai până acum? – tună Sorian, privind către un colonel sperian.

După câteva momente penibile, acela replică:

- Eu sunt Wurrsorrf…

- Mă rog, nu asta-i important! De unde vrei să vă ţin minte la toţi numele voastre tâmpite? În loc să vă ziceţi Ionescu, Popescu, Georgescu, veniţi numai cu Sworral, Jahmm, Wurrsorf…

- Cu doi de r… Wurr-sorrf…  – atenţionă colonelul.

- Mă înfrunţi? Gărzi! Luaţi-l!…

- Poate, mai târziu… – mormăi şeful gărzilor.

Sorian rămase o vreme năuc, bărbia începând să-i tremure, după care izbucni:

- În cazul ăsta, eu abdic! Alegeţi-vă împărat!…

„Mă rog, cine te opreşte?” – gândi Sworral şi, asemenea lui, o făcură cei mai mulţi, chiar dacă cu alte cuvinte.

- Nu abdicaţi, majestate! Pe noi cui ne lăsaţi? – întrebă unul dintre grumii care, datorită capacităţii reduse de înţelegere, rămaseră fideli.

Sworral cugetă: „Întotdeauna se găseşte un cur de lins, neam de slugă ce eşti!”.

- Bine, atunci rămân pe tron, dacă mă rugaţi… – reveni suveranul.

„Cine, mă-ta, te-a rugat, în afară de labagiul ăla?” – gândi şi Jahmm, blestemându-şi specia care, cu unele excepţii – printre care-i plăcea să se numere -, avea vocaţie nativă de lacheu.

Împăratul, simţind că şedinţa ar putea degenera, se grăbi să treacă la concluzii:

- Aşadar, obiectivele fiind trasate, propun să oprim aici dezbaterile şi să începem acţiunile în teritoriu. Cer să fiu informat la fiecare trei ceasuri asupra evoluţiei evenimentelor!

Făţărind încuviinţări incerte, consilierii se grăbiră să părăsească sala, doar câţiva grumi rămânând încă alături de suveran, pentru a stabili un plan de acţiune.

…

În cetate, tulburările luaseră amploare. Grupuri de cetăţeni, în marea lor majoritate sub influenţa alcoolului, devastau prăvăliile şi, ocazional, incendiau câte o clădire. Poliţia se comportă ca o instituţie timorată, arestând doar trecătorii răzleţi, care nu aveau prea mare legătură cu răzmeriţa, şi răcorindu-se pe aceştia.

Istoricii încă se întreabă ce anume a declanşat valul de nemulţumiri, după ce decenii întregi cetăţenii răbdaseră fără să crâcnească instaurarea Dreptăţii absolute, cu tot ceea ce implica aceasta. Răspunsul cel mai plauzibil pare acela că, la momentul oportun, s-a ivit detonatorul potrivit. După ce mulţi sfârşiseră în beciurile Sar’a’labei deoarece susţinuseră că Sorian este dictator şi că, în imperiu, sunt încălcate drepturile feluritelor specii şi rase, fără ca cineva să se sinchisească, acum, un anume felian pe numele său Kayux găsi sloganul potrivit:

- Fraţilor, Sorian fură şi vouă nu vă dă!

Această aserţiune stârni un prim val de revoltă. Ulterior, când Kayux, devenit un fel de lider, fu lovit în zona craniană de o sticlă zvârlită de către un grum, vestea acestui martiraj scoase mulţimile în stradă.

- Felieni, veniţi cu noi! – se auzea prin cartierele mărginaşe.

- Cine-i prieten cu Sorian

Este clar că-i bădăran!

- Noi suntem poporul,

Jos cu dictatorul!

- Armata e cu noi!

„E pe pizda mă-tii!” – gândi Sworral, auzind ultima lozincă. „Taman grija voastră credeţi că o are armata, păduchioşilor!…”.

Cuprinsă de febra Revoluţiei, Alizee ieşi în cetate să lipească manifeste. „Nu vă vindeţi pe cinci sorieni! Vrem Democraţie!” – scrisese ea pe vreo cincizeci de foi. De nevoie, Vrăjitorul o însoţi în acţiune. Reuşiră, feriţi de întuneric, să lipească toate manifestele. Însă, piticul Our având poftă de glume, înlocui teancul de foi cu un altul pe care concepuse el textul, astfel încât, în zori, cetăţenii putură lectura:

„Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis! Care va fi prins, va fi amendat pe loc cu trei sorieni de către organe”.

---

[1] Rege, personaj din Şarama.

Caseta cu Mircea Geoană

Anunţată de Horia Roman-Patapievici, compromiţătoarea casetă cu domnul Mircea Geoană a intrat (şi) în posesia noastră. Totuşi, aşa cum privitorul atent va putea constata, se ridică îndată câteva semne de întrebare. Astfel, la secunda 114 lipsesc 8 frame-uri, mişcarea fiind accelerată artificial, iar prezenţa unor pixeli oranj naşte fireşti suspiciuni. În concluzie, opinăm că avem de-aface cu un trucaj ordinar, însă aşteptăm expertiza Institutului de Criminalistică…

Tenebre – 24

CAPITOLUL XXIV – RESTAURĂRI

Sirona era tot mai iritată:

- Tăceţi odată, că ascult ce vorbesc ăia!

- Nu-i frumos să tragi cu urechea! – încercă Sior o glumă, dar sora sa geamănă se mulţumi să-i arunce o privire severă.

La una dintre mese, un grup de grumi, în stare euforică avansată, discuta zgomotos.

- … şi-atunci, Jahmm îi trage tipului una peste bot! Ăla o ţinea pe-a lui, că n-a omorât-o el pe nevastă-sa, da’ n-a ţinut figura, că l-au trecut la menghină… Şi, să vedeţi chestie, numa’ ce i se ridică ăluia ditamai mătărânga! Băi, eu la mulţi le-am strivit coaiele, da’ numa’ pe ăsta l-am văzut să-i şi placă…

- Deh, prinţ! – făcu un comesean. Ăştia nu-s întregi la cap niciunul… Ba se gâdilă cu petale de flori, ba-şi trag cu ciocanul peste… iartă-mă, Pioris[1]! Că era să zic…

Sirona făcu rapid conexiunile necesare: „În Öreat, singurul prinţ este Ingvar. Dar, unica lui soţie sunt eu, cel puţin deocamdată… Atunci, ce nevastă putea el să-şi omoare? Nu cumva s-a interpretat că… ?”

Discuţia continuând, se aduseră şi alte detalii din care deveni evident că Sirona este cea socotită victimă a unui asasinat cu urmări letale. Dumirindu-se şi ceilalţi, Sior prinse să se amuze, însă Photine îl privi cu reproş:

- Decât să râzi ca prostul de suferinţele cumnatului tău, mai bine ţi-ai face rost de-o menghină!…

Oriana îşi îndreptă cearcănele terifiante către Vrăjitor, într-un gest care sugera: „N-ai putea să-l dezlegi măcar pentru Photine?”. Acela avu un uşor rictus, însemnând: „Mai vedem noi…”. Comesenilor le scăpă acest schimb de replici nerostite, singurul care prinse mişcarea fiind Our, dar rămânându-i ascunsă semnificaţia mimicii.

Oarecând, în Mnemess[2], Our era apreciat de piticime pentru castitate, însă aici era vorba despre o exagerare pioasă, însoţitorul Orianei nepracticând nicio formă de mistică ascetică, ci fiind pur şi simplu preocupat de alte probleme.

Elfa cea roşcată privi intens către Sirona:

- Ce-ai de gând? Îl laşi acolo?…

- Nu ştiu, stai să mă adun…

Alizee avu un punct de vedere uşor diferit:

- Dacă-i laşi să-l execute, iar tu vei fi declarată decedată, e posibil să pierzi orice drept asupra proprietăţii… Aşa că, mai bine anunţi că a fost o confuzie.

- Sau, poate, chiar vă împăcaţi… – spuse Sior, zărindu-l pe mult încercatul soţ intrând în local.

Revederea a căzut greu şi prinţului Ingvar şi Sironei, niciunul negăsindu-şi cuvintele.

- Lăudat fie Pioris că ai scăpat! – improviză, într-un târziu, Sirona. Tocmai am aflat despre încurcătură şi mă pregăteam să anunţ autorităţile că sunt în viaţă…

Pe undeva, Sirona spusese adevărul. Oricum, Ingvar o privi cu recunoştinţă. Nici nu se aşteptase, de altfel, ca ea să-l fi lăsat deliberat în mâinile torţionarilor.

- Bă, ăla seamănă cu tipu’ de care vă ziceam! – observă grumul care povestise întâmplarea din beciul Sar’a’labei.

- Taci, bă! Nu vezi că ăsta-i cu doamna? – îl potoli un coleg.

- Ştiu eu?… – făcu, nedumerit, primul grum, care participase, ca gradat, la întreaga anchetă. În definitiv, ce mă fute grija?

Din nu se ştie ce pricini Alizee privi cu reproş către Vrăjitor. Acesta, roşind uşor, îi răspunse gândului nerostit:

- Da’ tu, că ai stricat-o pe urecheată? Cum bea a treia bere, cum zice: ’te-n gură!…

Elfa roşi la rândul său, tenul asortându-se cu podoaba capilară, şi nuanţă:

- Numai de două ori am zis…

- Şi trei beri de câte ori ai băut? – insistă Vrăjitorul.

- Tot de două…

Alizee păru dornică să afle alte lucruri:

- Te-au bătut rău acolo? – îl întrebă pe Ingvar.

Din decenţă, prinţul răspunse evaziv:

- Aşa şi-aşa…

Sior interveni în discuţie, curios să afle detalii:

- Se mai foloseşte sfredelul?

- Da, la început, însă, mie mi l-au băgat doar pe cel şlefuit…

- Plumb topit au turnat pe tine?

- Nu, a decretat Sorian să nu se mai folosească în anchetă. Acum, se utilizează menghina…

- Şi ce-ţi face cu menghina? – deveni Sior tot mai curios, aşteptând răspunsul cu întreaga fiinţă concentrată.

- Te strânge, ce să facă?… – ocoli Ingvar un răspuns explicit.

- Bine, te strânge, normal! Da’… ce-ţi strânge?

Photine nu mai răbdă:

- L-ai auzit şi tu pe grum spunând foarte clar ce anume îţi strânge, ce mai pui atâtea întrebări?…

Aflând că, în linii generale, procedura le era cunoscută comesenilor, Ingvar intră în detalii, având grijă să se exprime eufemistic:

- De fapt, se merge până la strivirea… locului în discuţie, dar, în cazul meu, tocmai se încheiase ziua de lucru, şi m-au lăsat pe astăzi, cum ar veni…

- Şi prima parte e faină? – continuă Sior cu indiscreţiile.

- Depinde de persoană… – continuă Ingvar să evite un răspuns tranşant. De altfel, am şi eu o menghină portabilă, măcar că încă nu m-am decis ce să fac cu ea…

- Nu mi-o împrumuţi şi mie? – întrebă Sior, glasul fiindu-i mai mult decât implorator.

Oriana avu un rânjet bizar, pe care Vrăjitorul îl tălmăci pe dată: „Fă-ţi, măi, pomană cu omul, că Alizee nu dă doi bani pe el, a vrut doar să te încerce!”.  Printr-o mişcare de buze, cam ca atunci când alungi o musculiţă sosită obraznic la izul de bere stătută din mustaţă, Vrăjitorul răspunse: „Bine! Da’, poate-l mai prind!…”. Apoi, făcu un gest discret din mână.

Sior schimbă pe dată subiectul, întrebând-o pe Photine dacă nu vrea să urce cu el în odaie, ca să-i citească din Rilke…

- I-a apucat literatura pe toţi! – pufni Elfa. Eu cum pot trăi şi fără?…

- Tu ai propulsor… – îi aminti Oriana.

- Ce-i ăla? – fu curios Our.

- Este ca un fel de menghină – lămuri vrăjitoarea cea cu cearcăne terifiante -, însă nu striveşte, ci propulsează.

Din fericire, piticul fu mulţumit de explicaţie, deşi nu pricepu mare lucru.

---

[1] Zeitate din Sub semnul Enias, de Oana Stoica Mujea. În Tenebre, unele personaje îl socotesc, în mod eronat, a fi zeitate feminină, dată fiind calitatea acestuia de născător.

[2] Capitală a piticilor, loc de provenienţă a lui Our. Deşert în Războiul Reginelor de Oana Stoica-Mujea, vol. I-II, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

Tenebre – 23

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL XXIII – TENEBRE CARCERALE

- Dragii mei, şi mâine este o zi!…

Cuvintele ofiţerului sperian le aduse tuturor aminte că, de la o vreme, nu se mai plăteau ceasuri suplimentare, astfel că ar fi fost un condamnabil exces de zel să se încăpăţâneze să-i smulgă mărturia lui Ingvar.

- Te mai odihneşti la carceră – îi spuse Jahmm pe ton moale -, mai meditezi, şi mâine o luăm de la-nceput… Am observat că începe să-ţi placă…

Prinţul fu mutat într-o încăpere cubică, în care pătrundea puţină lumină de la făcliile din sala de anchete. În rest, în afara zidurilor şi a uşii grele, nu se afla nimic.

- Să nu scrii porcării pe pereţi, că ai încurcat-o cu noi! – îl mai avertiză un gradat, după care trânti uşa.

Curând, orice glas se stinse şi în beciurile Sar’a’labei se lăsă o tăcere adâncă, bizară, cum ar fi afirmat o celebră scriitoare. Nimic nu poate fi mai de dorit, după o zi de anchetă, decât izolarea în tihnă, fie şi într-o carceră sordidă.

„Să stau ghemuit, cumva. Dacă mă întind pe pardoseală, s-ar putea să mă îmbolnăvesc…” – gândi prinţul, după care izbucni în râs: „Parcă mai contează dacă mă omoară ăştia sănătos sau bolnav!”. Astfel că Ingvar se tolăni pe gresia neşlefuită, meditând la experienţele ultimelor zile.

În mod normal, anchetele se desfăşurau fără pauză, până când se obţinea mărturisirea completă, în spiritul Dreptăţii absolute, sau, după caz, până când învinuitul rămânea fără suflare. De data aceasta, însă, atmosfera din imperiu fiind una incertă, torţionarii socotiră că nu este cazul să se obosească peste măsură, orice amânare fiind de dorit, din două motive: întâi, le rămâneau câteva ceasuri în care să petreacă în voie, apoi, fiecare mişcare a aştrilor, diurni sau nocturni, găsea o altă stare de lucruri, astfel că era dificil de anticipat ce va aduce ziua de mâine.

Profitând de această conjunctură inedită, Ingvar îşi reaminti de Sirona pe care, dintr-o dată, n-o mai găsea atât de vinovată. „Teoretic, cel puţin, ar fi trebuit să ştiu că onoarea ori buna-creştere nu sunt suficiente într-o căsnicie. Iar faptul că ea nu mi-a spus-o pe şleau poate fi socotit şi ca un semn al pudorii…”.

Încercarea menghinei avu asupra prinţului efecte nu doar în ce priveşte cele de sub pântece, descătuşându-i şi o înţelegere mai profundă a lumii. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, această eliberare a minţii coincise cu întemniţarea sa trupească.

„Gândul, în schimb, poate hălădui în voie…” – îşi căută condamnatul o consolare, deşi îşi dădu seama că aceasta este una palidă. În mileniul al IV-lea înaintea erei lor, eshatologia era una destul de incertă, în condiţiile unui politeism fluctuant, bazat mai mult pe legende decât pe un solid fundament dogmatic. Totuşi, prinţul era una dintre acele firi care nu putea concepe trecerea în lumea de dincolo ca pe-o aneantizare a fiinţei, ori ca pe un fel de somn stupid în nu se ştie ce tenebre subpământene. „Ei, vom vedea! Aşa cum au văzut-o, chiar dacă nu ne-au comunicat nimic, cei de până la mine, ca şi aceia ce încă mai vieţuiesc ori urmează să vină în Cosmosul ăsta…”.

Recapitulând, Ingvar se mânie pentru prima dată în ultimele ceasuri amintindu-şi de ingratul Fawrr: „Ca prieten, putea să mă atenţioneze! Dar, a ales să-mi suplinească el neputinţele… Câtă micime! Ce josnic! Ar fi trebuit să-l ucid atunci, pe loc! Măcar, acum aş fi ştiut pentru ce rabd…”. Adunându-se, Ingvar îşi dădu seama că şi dacă prietenul său i-ar fi grăit explicit, tot ar fi respins, atunci, astfel de sfaturi, şi că probabil acela nu a dorit să-l rănească, ci doar a fost, la rându-i, victima unor imbolduri mai presus de el…

„La urma urmei, toate-s fleacuri pe lumea asta!” – îşi mai zise, după care aţipi.

Un vis scurt, dar intens, îi aminti prinţului de josnicia servitorilor. Deşi a trecut adeseori cu vederea nenumăratele lor furtişaguri şi a căutat să se comporte cu ei ca un fel de egal, atât cât era aceasta cu putinţă, şi nu precum un stăpân, ei îl trădară cu prima ocazie. Mai mult ca sigur, între timp, au furat tot ce se putea din castel. Parcă acest gând, mai mult decât oricare altul, îl făcu pe Ingvar să-şi dorească să scape din temniţă într-un fel oarecare, pentru a se putea răfui cu acei lachei netrebnici. Experienţa beciurilor Sar’a’labei îi dădu şi anumite idei noi asupra a ceea ce s-ar cuveni să le facă.

Pe când îşi aminti din nou de Sirona, de data aceasta cu mult mai multă înţelegere, prinţul fu surprins de sunetul greu al unei chei ce se rotea în broasca uşii. Curând, în cadrul acesteia apăru o siluetă care, în lumina difuză, părea a fi o femeie speriană. „Măcar de mi le-ar strivi asta!…” – îi fulgeră prinţului prin minte.

- Îmbracă-te! – îi zise vizitatoarea nocturnă, aruncându-i un pachet cu veşminte.

Prinţul se execută mecanic, nereuşind să găsească vreo explicaţie.

- Urmează-mă! – mai spuse aceea, pornind către ieşirea secretă prin care, cu ceva timp în urmă, Our şi prietenii săi pătrunseră pentru a-i elibera pe felieni.

Ingvar se supuse, neavând nimic de pierdut.

- Unde mergem? – întrebă într-un târziu.

- Eu doar te scot de aici, apoi mergi unde vrei… – primi răspunsul.

Făcliile din sala de anchetă, pe care o străbătură, îl făcură să vadă mai limpede chipul neaşteptatei vizitatoare. Era, într-adevăr, o speriană. În pofida tenului cenuşiu, tinereţea sa şi o anumită nobleţe a întregii ţinute îl impresionară pe prinţ.

- Aici ai două sute de sorieni… – îi mai spuse tânăra, întinzându-i o pungă.

Ajunşi în coridorul cu aer mult mai respirabil, aceea mai ţinu să-i spună:

- Sunt fiica generalului Sworral. Sper că nu vei uita că te-am scăpat de la execuţie!

- Nu, fireşte, cum aş putea să uit?… – bâigui Ingvar, neînţelegând motivul pentru care a fost ajutat să evadeze.

Dar, aşa cum ni se întâmplă tuturor, atunci când scapi dintr-o belea nu-ţi pui excesiv de multe întrebări, faptul ca atare fiind îndeajuns de mulţumitor. Era spre ziuă când prinţul ajunse în Magazinul de rarităţi, unde-o întâlni pe bătrâna ai cărei ochi erau, acum, unul violet, iar celălalt, oranj. Nemaivăzând-o şi-n alte dăţi, Ingvar nu se miră, profitând în schimb de ocazie pentru a-şi cumpăra o mică menghină portabilă.

Ieşit în uliţă, Ingvar îi mulţumi salvatoarei sale, iar aceasta, la rându-i, îi ură succes şi dispăru într-un gang. Asemenea oricărui om scăpat de la cazne şi supus un timp relativ îndelungat privaţiunilor, atras de firma generoasă, prinţul intră în hanul Lucrătorul ostenit pentru a se reface.

Tenebre – 22

CAPITOLUL XXII – INTERFERENŢE

Apropiindu-se de Öreat[1], Sior, Sirona şi Photine simţiră că lucrurile au scăpat de sub control în imperiul lui Sorian, deşi nu putură preciza ce anume le induce acest sentiment. Poate modul mai slobod în care discutau cetăţenii, ori înmulţirea grumilor beţi aflaţi pe uliţe.

- Acuma-mi dau seama că numele voastre, Sior şi Sirona, au în comun cu numele tatălui meu particula „Sir” – glăsui Photine.

- Coincidenţă… – spuse Sior, înclinat către un punct de vedere mai materialist. La fel poţi spune despre Constantin, Contant şi Constanţa…

Photine ridică din umeri, întrebându-se, după ce petrecuse vreo patru zile în preajma lui Sior, dacă chiar meritase să rişte furând Şarama.

Öreatul se ivi înaintea lor, scăldat într-o lumină aurie şi dominat, de pe colină, de turnurile Sar’a’labei. Şi în cetate, mişcarea cetăţenilor părea una diferită celei obişnuite, dar Photine, care trăise mai mult între zidurile palatului, nu sesiză acest detaliu.

…

În salonul Lucrătorului ostenit, Elfa cea roşcată da’ vopsită savura, în sfârşit, cafeaua, Migreta plecând cu domnul plutonier-major Onix, pentru ca acela să-i mai arate nu se ştie exact ce, la el acasă. Vrăjitoarea Oriana întrebă dacă s-a mai auzit ceva despre Kayux.

- În gang nu mai e – spuse Our -, că am fost eu mai nainte… În schimb, erau Alizee cu Vrăjitorul, discutau literatură. Le-am zis: N-aveţi cameră pentru dezbateri, ce staţi aici unde se pişă toţi derbedeii?…

Cei doi tocmai intrară în incintă, iar Our privi sugestiv către Oriana: „Vezi, dacă le-am zis?…”. Oriana oftă, îşi dădu ochii peste cap, într-un efect halucinant, apoi alese să nu spună nimic.

- E agitaţie în cetate… – spuse Alizee. Pe câteva ziduri am văzut scris: „Jos Sorian!”. Parcă aş lipi şi eu nişte manifeste…

- Te-am rugat să încetezi! – spuse Vrăjitorul pe-un ton, totodată, implorator şi iritat. Nu mai ai douăzeci de ani şi, în plus, eşti o străină aici, nimerită doar datorită unor capricii scriitoriceşti…

- Şi de aia trebuie să nu-mi pese? – făcu Alizee, îmbufnată ca un copil căruia i s-a refuzat o jucărie.

- Nu ziceam să nu-ţi pese, ci doar să nu te implici într-o cauză care nu-i a ta…

- Nu ziceai!… Parcă nu ştiu că nu dai doi bani pe cetăţenii de rând? De ce nu te duci la aristocraţii tăi şi să mă laşi naibii în pace?…

„Minunat! – îşi zise Elfa. Abia am scăpat de cicălitoarea aia, şi-ncep ăştia doi să se certe!…”.

- E mai răcoros astăzi? – întrebă ea, sperând să deturneze discuţia.

- Asta contează acum? – pufni Alizee, cuprinsă de febra Revoluţiei ce părea să mocnească.

- Contează, fireşte! – interveni blând Vrăjitorul. Doar ştii că ai probleme renale şi nici cu plămânii nu stai foarte bine. Asta ţi-ar mai lipsi, să recidiveze pneumonia…

- Ba am să fac pneumonie de câte ori o să am chef! – trânti Alizee care, în mod evident, avea poftă de ceartă.

- Bine, cum spui tu… – căută mult încercatul conviv s-o îmbuneze.

Blonda cea scundă izbucni:

- Adică, acum ai vrea să mor? Dacă vrei să scapi de mine, n-ai decât să dispari pur şi simplu, că nu te ţin legat! Nu-i nevoie să umbli cu tertipuri din astea puerile!…

- Linişteşte-te, hai că vin cu tine să lipim manifeste!…

- Cu tine nu lipesc niciun manifest! Să mă laşi în pace! – îi strigă Alizee, făcând botic.

Elfa şi Oriana căutară să-i potolească pe amândoi, amintindu-le că au, totuşi, o vârstă la care nu mai dă bine să se dea în stambă asemenea unor copii fără minte. Our se amuza, privind când la unul, când la celălalt şi, la replicile mai savuroase, făcea grimase semnificative către Oriana, care păru, însă, să-l ignore.

- Ne-a venit bere belgiană! – vesti ospătarul, formula sa magică detensionând întreaga atmosferă.

- Fain! Adă-ne cinci halbe! – ziseră toţi, aşezându-se la masă.

Oriana regretă curând entuziasmul iniţial:

- Dacă bea Our o halbă-ntreagă, o să stea mai mult în gang după aia…

- Ei, şi ce are? – făcu scunda cu zâmbet mărunt şi amărui. Ne mai zice ce se petrece în stradă…

Vrăjitorul se oferi să ajute:

- Dacă nu reuşeşti să bei toată halba, putem turna restul la mine…

- Sigur că da! – pufni din nou Alizee. La băutură eşti întotdeauna în prima linie…

Posibil că discuţia ar fi degenerat din nou, dacă în salon n-ar fi intrat tocmai atunci cei trei prinţi descinşi în Öreat, Sior, Sirona şi Photine. Oriana, într-un fel născătoarea lor, îi recunoscu prima, prezentându-i şi celorlalţi. Dacă Sirona şi Photine fură acceptate de către toţi comesenii cu seninătate, nu la fel de lin au decurs raporturile dintre Vrăjitor şi Sior. Prinţul, dintru început, se insinuă cam agresiv spre Alizee, lăudându-i volumele de versuri, cu anumite rezerve faţă de personajul Mario[2], care-i părea odios.

- Lasă, că are cine să se ocupe de Mario! – spuse Vrăjitorul, cu o anume intonaţie, dar prinţul păru a nu-l fi auzit.

- Ce va fi scris[3]… Superb poem! Deşi n-am fost niciodată pe planeta voastră, cu atât mai puţin în Timişoara, simţi văzduhul, pulsul străzii, tramvaiul alunecând în noapte, mâţele războinice sfredelind bezna…

- Şi ce-aţi mai citit dumneavoastră altceva?… – insistă Vrăjitorul.

Din pricini stranii, Photine primea cu satisfacţie fiecare replică a Vrăjitorului, în vreme ce Alizee părea sâcâită de aceleaşi intervenţii. Sior le ignoră o vreme, până când decise să reacţioneze:

- Ţi se spune Vrăjitorul… Porecla porneşte de la ceva real, sau e doar aşa… o figură de stil? Că eram curios, să-mi arăţi şi mie vreo scamatorie de-a ta…

Sfidat, bărbatul schimbă o privire imperceptibilă cu Oriana. Cearcănele acesteia deveniseră, din terifiante, abisale, iar rânjetul tenebros se preschimbă într-o încuviinţare sinistră. Cum toţi aşteptau ca Vrăjitorul să facă o demonstraţie, tuturor celorlalţi le scăpară aceste mici detalii. Incinta deveni cenuşie, străbătută de licăriri anormal de bizare. Our o înghiontea pe Elfă în cizmă, dar aceasta părea conectată plenar tensiunii momentului. Deodată, Vrăjitorul făcu două pase energetice. Cum nu se petrecu ceva palpabil, Sior, care amuţise şi el încordat, izbucni în râs:

- Asta a fost tot? N-am sesizat nimic…

- Nici nu trebuia… – zâmbi Vrăjitorul. Da, asta a fost tot – adăugă, apoi, cu simplitate.

Singură vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi rânjet tenebros pricepu ce anume s-a petrecut, Sior având să înţeleagă ceva mai târziu…

Un grup de grumi intră în local, părând a veni dintr-un aşezământ similar, deoarece aveau toţi cămăşile gata descheiate, perii oranj făcând un contrast straniu cu cenuşiul dominant în acea zi.

- Adă-ne vin, futu-i! – strigă unul dintre ei.

Alizee se întoarse către Vrăjitor:

- Ăsta-i efectul predicilor tale! Toţi s-au apucat de băut şi vorbesc cu futu-i…

- Mda… Bine că ai tu un vocabular mai elevat!…

- Măcar, în public, eu mă stăpânesc! Poate după a treia bere să mă mai scape… – se justifică blonda cu ochi de veveriţă.

- Ce înseamnă futu-i? – se interesă Sior.

- Ceva de domeniul trecutului pentru tine – preciză Oriana, rânjind colosal.

Vrăjitorul avu doar o mică sclipire a privirii, dar părea mulţumit la rândul său…

---

[1] Toponim din Şarama. Aici, devine numele capitalei imperiului.

[2] Personaj din cartea de debut a Gabrielei Savitsky, Dragostea – ediţie princeps.

[3] Poem din Cartea de dragoste.

Infractor dat în urmărire generală

Un an

Foto: Amnesiacgirl

Deşi bloggeresc din septembrie 2007, acest din urmă blog are doar un an, vârstă plinită astăzi. Chiar dacă aniversarea nu s-a nimerit în cel mai fericit context naţional, nădăjduim să fie de bun augur…

Tenebre – 21

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL XXI – ANCHETA

- N-am omorât-o eu! – urlă prinţul Ingvar, în vreme ce un sfredel lucrat din lemn îi pătrundea în viscere, introdus prin rect.

- Aşadar – recapitulă rece grumul Jahmm[1], însărcinat cu anchetarea suspectului -, inculpatul recunoaşte că doamna nu mai este în viaţă… Ai notat? – îl întrebă pe grefier.

- …nu mai este în viaţă… – îngână acela.

- N-am zis asta! – insistă prinţul.

- Păi, te cam contrazici… Odată spui că ai plecat către sat, apoi că te întorceai de acolo… Mă rog, ai partea ta de dreptate, ca să te întorci dintr-un loc trebuie întâi să te deplasezi până la el… Atâta doar că niciunul dintre săteni nu poate confirma trecerea ta prin localitate… Să admitem că ai fost atacat şi că jefuitorii n-ar avea vreun interes să relateze ce s-a petrecut. Însă, cum singur mărturiseşti, ai zăcut, în versiunea ta, câteva ceasuri în drum… În tot acest timp, cum de nu te-a observat nimeni?…

- Nu ştiu – gemu prinţul -, eram inconştient!

- Păi, să-ţi explicăm noi: Nu te-a observat nimeni pentru că n-ai fost acolo! Inconştient, da, te cred că ai fost! Ai fost inconştient atunci când ai ucis-o cu bestialitate pe doamna Sirona, crezând că vei scăpa nepedepsit… Totuşi, ar fi mai bine să mărturiseşti… Avem şi sfredel neşlefuit…

- Dumnealui – interveni un ofiţer sperian – are noroc, căci împăratul tocmai a oprit utilizarea plumbului topit în anchete! Înroşiţi nişte răngi… – continuă el, adresându-se câtorva gradaţi grumi.

- Noi avem răbdare – reluă Jahmm. Ce-ar fi să începi din nou cu începutul… Pentru ce spui că ai ieşit în toiul nopţii din castel?

- Ca să culeg flori pentru Sirona…

Ofiţerul sperian pufni a râde:

- Magice flori! I le dai soţiei şi dânsa se aneantizează… Spune, bă, unde-ai îngropat-o, că te sparg!…

Ca să fie cât mai convingător, îl călcă cu bocancul pe degetele picioarelor.

- N-am îngropat-o! – zbieră anchetatul.

- Mă rog, ai lăsat-o sub cerul liber… Astea-s detalii. Esenţial este să ne spui unde?…

Pe această replică, în beciul Sar’a’labei intră un gloobus şi se prezentă ca fiind avocatul apărării.

- Mă rog, apără-l… – zise Jahmm, conciliant.

- Ce să apăr la ăsta? – se miră gloobusul. Eu sunt aici din oficiu, nu ca să fac scăpat un criminal odios. Totuşi, aş putea pleda pentru pierderea temporară a facultăţilor mintale, că pedeapsa e tot aia…

- Dar, n-am omorât-o eu! – insistă acuzatul.

Plictisit, ofiţerul sperian îi spuse pe-un ton neutru:

- Atunci, mărturiseşte cine-a omorât-o… Ai plătit pe cineva s-o facă?

- N-am plătit pe nimeni!

- Înţeleg… – zise Jahmm. L-ai pus să-ţi rezolve treaba murdară, după care i-ai tras ţeapă…

Gloobusul ţinu să intervină:

- De când am intrat aici, dumnealui doar se contrazice. În aceste condiţii, mă autorecuz!

- Ce-ai, bă? – se minună sperianul. Te grăbeşti la vreo fufă? Stai, dom’le, aici, că eşti plătit cu ora!…

Anchetatorii obosind, luară o scurtă pauză, după care reveniră cu forţe proaspete.

- Serios, acum… – se adresă sperianul prinţului. Îţi place dansul?

- Da… – răspunse acela, nedumerit.

- Băieţi, pregătiţi-i ringul de dans!…

Câţiva grumi se agitară o vreme, după care prinţul Ingvar fu dus, cu tălpile goale, pe un platou din cărămizi încinse, loc în care începu să ţopăie şi să-şi cânte singur şi melodia.

- Aşa… – reluă Jahmm. Ai ieşit, deci, să culegi flori… Şi ce-ai mai făcut?

- Am mers până la pavilion!

- Îhîm… Unde susţii că ai văzut-o ultima dată pe doamna…

- Da!

- Şi doamna ce făcea acolo în toiul nopţii?

- Era cu Fawrr! Se săruta cu el, târfa!…

Jahmm făcu un semn discret şi prinţul fu coborât de pe cărămizi.

- Vezi că am ajuns să ne înţelegem? – spuse grumul cu blândeţe. Notează! – se adresă grefierului: Inculpatul, surprinzându-şi soţia întreţinând raporturi intime cu cel mai bun prieten al său, dispărut şi acesta, orbit de gelozie, i-a asasinat pe amândoi cu bestialitate, ascunzându-le trupurile într-un loc neprecizat…

- Asta-i o parodie de anchetă! – urlă prinţul. Am să vă reclam!

- Reclami pe pizda mă-tii! – zise ofiţerul sperian surâzând şi-i împuşcă o palmă lui Ingvar. Nici măcar terminologia n-o stăpâneşti… Aici nu e anchetă ci, totodată, este şi proces, astfel că, la fapte agravante, cer să se menţioneze şi sfidarea Instanţei…

- A sfidat-o, e-adevărat! – întări şi gloobusul însărcinat cu apărarea.

- Lucrurile-s clare! – rezumă Jahmm. Ar mai trebui doar să obţinem mărturia acuzatului, ca să fie toate procedurile îndeplinite…

Renunţându-se la utilizarea plumbului topit, metoda uzitată pentru dobândirea mărturiei finale era, de la o vreme, strivirea de testicule cu menghina, procedură prin care avea să treacă şi prinţul Ingvar. După panica incipientă, în pofida durerilor, acesta avu pentru prima dată în viaţă o erecţie.

- Ia te uită! – zise, amuzat, ofiţerul sperian. Să tot vii la anchetă… Îţi uşurezi conştiinţa şi ţi se mai scoală şi pula…

---

[1] Rege grum în Şarama, aliat al gemenilor Sior şi Sirona. În Tenebre, ofiţer grum, cu grad neprecizat.