Colecţionara de coşmaruri – 39

Foto: Alice Drogoreanu

39.

- Doamne apără şi fereşte! – izbucni Alizee. Nici măcar un masaj nu şti să faci?…

Din dorinţa de-a o ajuta pe Iara, care-şi pierduse toţi banii pariind în mod nesăbuit, colegii îi găsiră mici job-uri, pentru a nu o umili dându-i bani de pomană. Astfel, Braa o solicită să-i lustruiască pantofii, oferindu-i douăzeci şi cinci de cenţi de perechea lustruită, Alizee oferi un euro pentru o şedinţă de masat tălpile picioarelor, iar Oriana o angajă să aibă grijă de Xreader care, din pricina febrei, nu mai coborâse din cameră de câteva zile.

- Dar, e puţin doi euro pe zi! – obiectă jurnalista.

- Nu-i puţin, dacă te înveţi să trăieşti cumpătat! Omul se poate hrăni şi de la fast-food, nu trebuie neapărat să se îmbuibe cu bunătăţi!…

„Măcar, de-aş curăţa pantofi şi-aş masa picioare în cameră, dar ăştia mă ţin în cafenea dinadins, ca să mă umilească!” – îşi zise roşcata cu năduf, însă, neavând de ales, prestă în continuare.

- Ai grijă în talpă, doar vezi că am micoză! Şi-un copil ştie că zona aia-i mai sensibilă!… – răcni din nou Alizee, mai mult pentru a atrage atenţia celorlalţi consumatori din local. Şi-aş mai vrea, dacă tot faci o treabă, să afişezi o mină senină, din care să reiasă entuziasmul care te animă! – completă.

„Futu-ţi micoza şi seninătatea şi entuziasmul şi cine m-a pus să pariez, de dobitoacă ce sunt!” – îşi zise, nu tocmai coerent construit, năpăstuita ziaristă.

- Tu mai ai ceva bani să te întorci acasă, ori vei fi nevoită s-o iei pe jos? – se interesă Braa.

- Văd eu! – bombăni Iara, fiindu-i evident că întrebarea era pusă doar cu scopul de-a o umili suplimentar.

- Parcă zicea plutonierul Onicikov că-i dispus să-i împrumute bicicleta… – interveni Oriana. Auziţi, noi nu pariem pe rezultatul procesului?

Într-adevăr, în staţiune se iscă oarecare vâlvă în jurul procesului celor şase asasini, unii începând să se îndoiască de vinovăţia lor. Firesc, se deschiseră pariuri în legătură cu verdictul, existând mai multe variante de joc: detenţia pe viaţă, achitarea sau detenţia pe o perioadă determinată.

Braa, Oriana şi Alizee deciseră să-şi rişte toţi banii pe prima posibilitate, în vreme ce Cal, ca de obicei, nu se arătă dornic de-a miza pe hazard.

„Ce-aş mai râde să pierdeţi tot!” – îşi imagină Iara o revanşă.

- Masează acolo şi nu mai rânji! – o readuse Alizee la realitate.

Procesul celor şase asasini se desfăşură în Varna, infractorii fiind în prealabil igienizaţi cu furtunul, tunşi la zero, îmbrăcaţi în zeghe şi legaţi, doi câte doi, cu cătuşele, puţin mai strâns, după cum sugeră maiorul Melatov că ar fi bine.

- În ziua procesului, ar trebui să primiţi hrană rece… – le spuse inculpaţilor. Dar, oricum nu veţi putea mânca, pentru că veţi face antitetanosul, ca să nu vă îmbolnăviţi pe-acolo… Uneori, în sălile de judecată este mizerie…

Învinuiţii rămaseră destul de surprinşi când vaccinul le fusese injectat sub limbă şi, mai apoi, chiar mai uimiţi să constate că nu pot rosti nici un cuvânt. Astfel, în timpul procesului fură nevoiţi să se exprime prin semne, rezumându-se la mugete şi la datul din cap, spre amuzamentul asistenţei. Neţinând cont de-o particularitate a poporului bulgar, la care clătinările capului sunt interpretate invers, reieşi că inculpaţii îşi recunosc vinovăţia, că nu s-au exercitat presiuni asupra lor în timpul anchetei şi că nu doresc să declare recurs, acceptând sentinţa. Condamnarea la detenţie pe viaţă într-un penitenciar de maximă securitate nu mai miră, în aceste condiţii, pe niciunul dintre asistenţi, chiar şi avocatul apărării pledând pentru această soluţie.

Cum cei cinci nu s-au mai deranjat să meargă la proces, mărturiile lor fiind atent consemnate încă din fazele incipiente ale anchetei, primiră spre seară ştirile despre desfăşurarea procesului.

- Urlau ăia ca nişte animale – povesti Onicikov -, aşa că a trebuit să punem bastoanele pe ei, să-i potolim. Judecătorul le-ar fi dat un spor la pedeapsă, pentru sfidarea instanţei, dar, ce să le mai dea? Aşa că a recomandat, pentru primul an de detenţie, izolarea…

- Cel puţin, ăştia n-or să mai scrie dobitocii pe bloguri! – spuse Alizee, mulţumită de veşti.

Cei trei pariori, în aceeaşi seară, îşi înmulţiră banii, cota fiind de 4 la 1.

Poeta cea mignonă nu era tocmai încântată:

- Adică, eu l-am convins pe nătărăul ăla să se-arunce de pe hotel, iar acum voi aveţi câte patru milioane, iar mie-mi aruncaţi praf în ochi, cu un rahat de un milion jumătate! Tu fă-ţi treaba, nu-mi sufla în ceafă, că nu-s Iisus în iesle! – îi mai strigă Iarei, care trebuia, contra sumei de doi euro, să o scarpine în cap.

- Oare cum o fi să-ţi petreci toată viaţa în închisoare? – se întrebă romanciera. Eu cred că m-aş plictisi…

- N-au ei timp să se plictisească! – interveni Onicikov expert. În detenţie, participi la program… După vreo trei ani, de fapt, te obişnuieşti şi realizezi că acolo-i viaţa ta, renunţând să te mai gândeşti la lumea de afară… Mulţi dobândesc astfel pacea lăuntrică…

- Ce bine de ei! – oftă Alizee.

Cum Iara fu chemată prin telefonul mobil în cameră, să îngrijească de bolnavul Xreader, ceilalţi putură discuta mai în largul lor.

- Merita şi bărbatu-meu ocazia asta! – reflectă Oriana. Ba l-am uitat fără bani, ba a nimerit în arest, ba l-au tuns poliţiştii, ba l-a terorizat Adeline… Acum, are şi el pe cine să terorizeze… Sper să nu fie fraier şi să profite de Iara la maximum!

- Bolnavii au darul ăsta, de-ai tortura pe cei din jur – o încurajă Alizee. Cel mai sfios om, atent să fie amabil şi să nu supere pe nimeni, cum face puţină febră, se preschimbă într-un monstru.

„Mie-mi zici?” – îl străfulgeră pe Braa.

- Te-ai decis? – îl întrebă încercănata colecţionară de coşmaruri pe plutonier. Îi împrumuţi ăsteia bicicleta, ori va fi nevoită să meargă pe jos?…

Onicikov păru să ezite:

- Pe de-o parte, i-aş da-o, pe de altă parte, parcă nu i-aş prea da-o… Ziceam că, dacă-mi dă adresa, eventual ne mai vedem, când am eu concediu… Aşa, fără să-mi pice şi mie ceva, nu dau bicicleta!…

- Şi ţi-a dat adresa? – fu curios Cal, destul de tăcut până atunci.

- Da, mi-a dat-o. Am notat aici: Iara Dumitrescu, Bârlad, Strada Trandafirilor, numărul 4 A… Unde vine oraşul ăsta, Bârlad…

- Undeva mai prin nord… – rânji romanciera. Îl găseşti tu…

- Atunci, îi dau chiar mâine bicicleta, că în curând îmi iau şi eu concediu. Să aibă ceva avans, să poată ajunge şi să se pregătească…

„Porci pot să fie şi bărbaţii ăştia! Dar, parcă noi suntem mai breze? Auzi, Bârlad!…” – se amuză Alizee în gând.

Colecţionara de coşmaruri – 38

Foto: Alex Mazilu

38.

Braa o privi pe Alizee, gândind: „Adevărat, mi-a scos ceva fire albe, însă, fără ea, cred că în câteva luni aş fi complet abrutizat… Comoara mea!”.

Alizee îi observă licărul privirii, şi-şi zise: „Mi-aş unge-o felie de pâine cu gem de prune, dar mi-e lene să urc… Dacă-l trimit pe Braa, la cât e de neajutorat, precis că ar nimeri sacoşa cu chiloţi în locul borcanului!”.

- Ia-mi o cafea! – îi spuse, totuşi, bunului său prieten, mai mult pentru ca acela să nu se simtă cu totul inutil. Dar, spune-i să pună şi lapte! Adică, nu! Fără lapte… Cu zahăr brun. De fapt, mai bine cu zahăr obişnuit…

Fără să mai asculte toate instrucţiunile, Braa merse la bar şi ceru o cafea lungă, asigurându-se că are la îndemână lapte condensat, zahăr de toate tipurile, ba chiar şi-un tub de frişcă vegetală, frişca autentică dispărând din societatea pluralistă şi globalizată.

- I-ai zis să pună şi-un strop de coniac? – îl întâmpină Alizee, când acesta reveni la masă.

- Păi, n-ai spus… – riscă Braa.

- Ba am spus, dar tu te gândeşti la cai verzi pe pereţi! Du-te şi zi-i băiatului să pună treizeci de mililitri! Sau, numai douăzeci şi cinci… Ba, mai bine patruzeci!

Amuzată, Oriana concepu un nou paragraf introductiv pentru un viitor capitol de roman: „Îndată după ce-o decapită, Marcus conectă capul Mădălinei la aparatele complicate ale profesorului Digory, acestea având menirea nu doar de a-l menţine într-o anume stare de viaţă, dar, prin stimuli electrici, Marcus o putea face să simtă setea ori foamea, pofta de a fuma o ţigară sau chiar alte imbolduri, cum ar fi cele sexuale. Astfel, provocându-i sete, se putea amuza turnând apă carbogazoasă dintr-un recipient într-altul, în vreme ce ea-l implora ca măcar puţin să-i umezească vârful limbii… Păcat că Xreader are febră! Aş face şi eu nişte fiţe, dar cu Braa nu ţine, imediat m-ar repezi. În schimb, când îi zice Alizee ceva…”.

Oarecum izolată, Iara se visa acordând interviuri posturilor CNN şi EuroNews, în care-ar explica raţionamentele prin care a condus Poliţia bulgară la prinderea celor şapte asasini, albinosul şi cei şase bloggeri.

Cal reveni de la o întâlnire cu colonelul Pencev şi, după mimică, părea să aducă veşti bune:

- Am luat recompensa! Cincizeci de mii de căciulă! Pentru Scîrnăvelli, însă, a luat-o Pencev şi i-a mai aruncat ceva mărunţiş şi maiorului Melatov…

- Buni şi ăştia – zise Iara -, oricum, nu pentru bani am făcut-o, ci mânată de spiritul de dreptate!

„Nici măcar nu roşeşte când spune năzdrăvăniile astea! Munca de jurnalist te transformă oare, sau se apucă de munca asta doar cei care pot minţi fără să clipească?” – se întrebă romanciera cea încercănată, nu fără o umbră de admiraţie.

- Gata, îmi iau apartament în Timişoara! – decise Alizee. Sau în Iaşi…

„Off!” – gândi Braa, fără alte cuvinte.

- Ce-ar fi – propuse el – să sărbătorim cu un Chateau Briant?

Poeta cu surâs amărui fu de acord, iar ceilalţi li se alăturară, chiar dacă romanciera se decise pentru o pastramă, iar Iara se mulţumi cu o ciorbă. Cal, original ca de obicei, ceru polenta avec fromage şi bere în loc de vin vechi.

- Are dreptate Braa, tot la Rustic e cea mai bună ciorbă de burtă! – remarcă jurnalista Iara.

- Braa ha sempre ragione! – conchise Oriana, deşi cu gura plină.

Când cei cinci ajunseră la desert, în sală intrară Onicikov şi Melatov. Dacă primul păru vrăjit de chipul restaurat al Iarei, înmânându-i un buchet de gladiole, maiorul arăta îngrijorat:

- S-a petrecut o poznă, chiar aici în hotel! – explică Melatov. Un tip ameninţă să se arunce de pe clădire… E un individ mai în etate. A trecut azi pe la Hilton şi i-a dus florile astea – aici, arătă spre buchetul de gladiole – uneia Liuba. „Ca să-ţi amintească de mine!” – i-a zis, plecând apoi confuz. Colegului i s-a părut ciudat, aşa că a reţinut buchetul, motivând că are nevoie… Liuba zice că-i un cetăţean străin şi că, în urmă cu două zile, a făcut-o să râdă cu umorul său, astfel că s-a mirat de starea întunecată ce l-a cuprins astăzi pe individ…

- Mă rog, chestiunea-i alta… – interveni plutonierul Onicikov. Din partea mea, poate să-şi bată cuie-n cap ori să-şi lege un bolovan de gât şi să se-arunce-n mare. Dar, un suicid ar distrage atenţia de la procesul celor şase asasini. Cum s-ar zice, ne-ar lua faţa… Şi aici, la Poliţia din Albena, n-avem niciun mediator…

Aici, domnul plutonier făcu o pauză de efect, fiind limpede că se aştepta ca vreunul din grup să-şi ofere serviciile.

- Eu am rău de înălţime! – se sustrase Braa.

- Eu prefer să mă uit… – surâse Oriana.

- La engleza mea cu accent ardelenesc, cine ştie ce-ar mai înţelege tipul… – se autorecuză şi Iara.

- Sunt lipsit de tact, n-aş fi potrivit… – zise şi detectivul Cal.

Lăsându-se din nou tăcerea, Alizee cedă:

- Bine, mă duc eu! Am şi lucrat în consiliere… Deşi, după prânz, taman de căţărat pe hotel nu-mi ardea!…

- Perfect! – se bucură Onicikov. Şi-i zici şi tu, acolo, că viaţa-i frumoasă, că poate-şi va găsi sufletul pereche, ştii tu… Vrăjeli!

- Ştiu eu cum trebuie să pun problema! – ripostă Alizee, deranjată de ideile diletanţilor.

În vreme ce poeta sui cu ascensorul până la ultimul etaj, ceilalţi ieşiră în stradă, loc în care se adunase deja o mulţime de curioşi.

- Pariez că se aruncă! – zise brusc Oriana.

- Şi eu! – se ambală Braa, care şi puse la bătaie toţi banii din recompensă.

- Nu se aruncă, doamnă… – opină un curios. E din ăia, care-ar face şi pe dracu numai să se vadă la ştiri…

- Pariezi, sau doar îţi dai cu presupusul? – îl zgândări Braa.

- Pun cinci mii de euro că nu sare! – se decise cetăţeanul.

Curând, şi alţi curioşi riscară diverse sume de bani, cei care pariaseră pe săvârşirea gestului fatal ajungând la o cotă de 24 la 1. Prinzându-se în joc, Iara-şi riscă toţi banii, opinând că individul se va teme să facă saltul. Singur Cal se abţinu, preferând banii munciţi în locul celor câştigaţi la jocuri ori pariuri.

Ajunsă pe hotel, Alizee fu întâmpinată cu o anume ostilitate de către George Milton:

- N-am nimic de negociat şi nici n-am chef să-ţi ascult discursurile dulcege! Sunt decis s-o sfârşesc chiar azi!…

- Şi, dacă eşti decis, de ce tândăleşti? – îi zise poeta, surprinzându-l. Stai acolo de-o oră deja… Tu eşti bărbat, bă? Vrei să te omori, sau dai spectacol? Sigur, dumnealui e decis s-o sfârşească, dar vrea să vină televiziunile, să caşte gura la el toţi turiştii, să-i trimită carte poştală la mămica… Dragă Mami, pe ilustraţie este Hotelul Standard din Albena, clădire majestuoasă, de pe care m-am aruncat eu… Să ştii că te iubesc şi te rog să mă ierţi!

- Termină! – zbieră domnul Milton. Nu înţelegi nimic!…

- Ba înţeleg foarte bine! – i-o reteză mediatoarea. Ţi-ai ciopârţit familia şi acum te simţi fără rost… Te mai gâdilă uneori hormonii, dar ţi-ai lichidat singur obiectele pasiunii. Nici să te masturbezi nu mai poţi, căci ţi-ai aminti de modul în care le-ai tranşat şi ţi s-ar scula invers… De Liuba te temi să te apropii, gândind că s-ar putea s-o ucizi şi pe ea. Asta-i tot! Eşti un om terminat! Şi, în loc să mori demn, stai pe parapet şi te dai în spectacol ca un caraghios!…

- Dar – spuse Milton profund mişcat -, tu mă crezi că eu sunt asasinul?

- Te cred – răspunse Alizee plictisită -, da’ sari odată! Vrei să-ţi dau eu brânci?

- Nu, sar singur… Îţi mulţumesc, oricum. Oare, ce-o fi dincolo?…

- Cu cât sari mai repede cu atât mai rapid vei afla! – se răsti Alizee.

Milton părea să ezite încă, dar, pe neaşteptate, se aruncă în gol. Un vaiet de deznădejde îi însoţi căderea, izbucnit din piepturile tuturor acelora care pariaseră pe lipsa de hotărâre a virtualului sinucigaş. Singuri Oriana şi Braa zâmbeau mulţumiţi, felicitându-se pentru inspiraţia avută. Datorită domnului Milton, ajunseseră, în câteva minute, să posede un milion două sute de mii de euro fiecare. Spre lauda lor, amândoi se gândiră să-i dăruiască prisosul poetei celei mignone, adică ceea ce trecea peste milion şi, spre mândria pariorilor, deciseră ferm în gând să nu-i dea Iarei nici măcar bani de autobuz, deoarece jocul este joc! „Eventual, aş putea s-o împrumut cu 15% dobândă” – găsi romanciera o soluţie de compromis.

Colecţionara de coşmaruri – 37

37.

Alizee părea a nu fi în apele sale. Cum Braa ieşise prin staţiune, trebui să-şi ia singură cafeaua şi, nemaivând pe cine învinovăţi, începu s-o bea neîndulcită.

- N-am stare! – îi mărturisi Orianei. Braa este ieşit şi n-am pe cine să reped…

- Păi, n-a zis unde se duce? – se interesă romanciera.

- Ce să zică? Prin staţiune… Parcă aici te duci undeva anume?… O porneşti doar aşa… să te mai mişti…

- De ce nu l-ai reţinut?

- La ce să-l reţin, ca să mă plictisească? Lasă-l să mai umble şi el, destul mă clopoţeşte la cap!

- Dar, ziceai că te plictiseşti fără el.

- N-am zis că mă plictisesc, am zis că n-am stare! – preciză poeta.

Oriana ridică din umeri şi se gândi: „Ciudată femeie, nicicum nu-i bine! Eu, cel puţin, dacă am un coşmar bun, sunt mulţumită toată ziua…”.

La rândul său, Iara era îmbufnată, căci din nou presa locală atribui meritul prinderii asasinilor în special Poliţiei locale.

- Lasă – căută încercănata scriitoare s-o îmbuneze -, importantă-i recompensa!

Jurnalista căutase şi ea să se împace cu acest gând, dar continua s-o revolte răpirea unei hălci din gloria ce s-ar fi cuvenit să-i revină:

- Dar, de ce să se împăuneze ei cu munca noastră? Nici măcar la ăsta ultimul n-ar fi ajuns dacă nu le ofeream noi mură-n gură pe specialistul în explozibili!…

- Eh, niciodată nu va merge lumea asta după dreptate!… filozofă Alizee. Oricum, Cal zicea să ne aşteptăm la vreo cincizeci de mii de căciulă… Eu mi-aş lua un apartament mai spaţios…

- Eu mi-aş lua o Honda Accord… – visă romanciera.

Neînţeleasă, jurnalista cea roşcată dădu din mână ca pentru a îndepărta ceva inoportun, faima părându-i mai de dorit decât nişte bani care, oricum, cel mai probabil se vor duce tot aşa cum au venit.

În acest moment, în cafenea intră Liuba, aflată în ziua sa liberă, când la Hilton servea Liliana, schimba, cum îi plăcea s-o numească, amuzându-se de sonoritatea cuvântului născocit. Întotdeauna când îşi permitea, tânăra birtăşiţă alegea să intre, măcar pentru o jumătate de ceas, în câte-un local mai de Doamne-ajută, pentru a se curăţi de sentimentul de sordid impregnat parcă în toate celulele trupului. Întâlnindu-se cu Alizee la bar, comunicativa Liuba apucă să-i şi explice pe scurt motivaţia prezenţei sale acolo. Cum mignona resimţea la rându-i lipsa a nu se ştie ce, intră bucuroasă în vorbă, compătimind-o pe Liuba:

- Trebuie să fie tare greu să stai între troglodiţi toată ziua! Cea mai atroce combinaţie posibilă este aceea dintre tembelism, grosolănie şi alcool contrafăcut… Prietenul meu bea numai lucruri bune, şi tot o mai ia pe arătură… Dar, să torni pe gât toată ziua numai otrăvuri!… Dă-mi şi mie un Fernet… – îi spuse băiatului de la bar.

Din curiozitate ori din spirit de imitaţie, Liuba îşi luă şi ea un Fernet, cele două femei instalându-se pe scaunele înalte de la bar.

- Ieri am avut parte de-un client mai deosebit – îşi aminti salariata de la Hilton. Un tip cam pe la cincizeci de ani, dar, de-un umor, ceva ce n-am mai întâlnit! Bun, acum n-aş putea să povestesc la fel ca el, dar zicea că a fugit dintr-un ospiciu englezesc şi că a venit aici ca să le omoare pe alea patru tipe… Cunoşti cazul?

- Da, îl ştiu – spuse Alizee sec.

- Mă rog, zicea că la început a vrut să se culce cu ele, două fiindu-i fiice, una, amantă, iar cealaltă, soţie… M-am prins că a citit povestea în ziare şi că fabulează, dar i-am dat pace, că mă distra cum povestea…

- N-a zis cum se numeşte? – punctă Alizee, pe care buna dispoziţie a interlocutoarei nu o molipsi defel.

- Milton. George Milton. Aşa zicea el, dar precis că a inventat numele, văzând în presă cum se numeau alea…

- Posibil – admise poeta, la fel de sobră. Ce limbă vorbea?

- Englezeşte. Eu cunosc engleza, că am făcut doi ani de Filologie, însă m-am lăsat că nu mă ajungeam cu banii…

- Şi cam cum arată tipul? – dori Alizee să afle, istoria încă unei vieţi risipite interesând-o mai puţin.

La fel de volubilă, Liuba îi făcu o descriere a individului, ca şi a vestimentaţiei acestuia, vădind un simţ al detaliilor şi-o acuitate proprii sexului frumos, descriind în amănunt până şi butonii de la manşetă ori acul de cravată.

- Ei, cine ştie… – concluzionă blonda cea scundă. O fi fost vreun turist care, plictisindu-se, şi-a dorit să facă puţină conversaţie cu o tânără frumoasă, construind o poveste pe care-a socotit-o interesantă.

- Aşa m-am gândit şi eu! – admise Liuba, căreia nu-i scăpă nici complimentul ce-i fusese făcut, cu atât mai valoros cu cât venea din partea unei alte femei, ştiut fiind că acestea nu-şi flatează semenele prea uşor şi, cu atât mai rar, în mod dezinteresat.

După ce tânăra plecă, Alizee se apropie de Oriana şi-i strecură cu un aer grav:

- S-ar putea să avem o problemă!…

Colecţionara de coşmaruri – 36

36.

Mulţumit că infractorii îşi completară declaraţiile astfel încât mărturiile lor să se lege şi să se completeze, maiorul Melatov îşi desfăcu o bere şi, apucându-se să-şi aducă la zi manichiura, stimulat şi de căldura acidă a pâinii lichide, începu să-i instruiască, plin de bunăvoinţă, pe cei şase arestaţi:

- Dacă erau doar crimele, poate aţi fi scăpat cu treizeci de ani… Dar, cum voi aţi plănuit şi acţiuni teroriste de amploare, posibil c-o să vă condamne la detenţie pe viaţă. Acum, nu atât regimul penitenciar este greu de îndurat, în definitiv, omul se adaptează condiţiilor… Problema este că veţi avea de-a face cu tot felul de infractori şi, cum voi sunteţi străini, veţi fi primii expuşi la abuzurile acestora… Sigur, regulamentul nu îngăduie deţinuţilor să-şi supună colegii la umilinţe şi torturi indescriptibile şi inimaginabile, însă, puneţi-vă în situaţia ofiţerului de gardă… Poţi, printr-un rahat de vizetă, să supraveghezi douăzeci de camere? Nu poţi! Şi, dacă o dăm pe-a dreaptă, ce-ţi pasă ţie, poliţist, de suferinţele unui rahat de infractor? Că, doar, ăla-i venit la pedeapsă, nu la odihnă!…

Kariciu, Teofob, Căpşună, Urdurosul, Geomizd şi Scîrnăvelli, deşi sesizară interogaţiile din monolog, nu răspunseră nimic, rezumându-se la a tremura, aceasta şi din pricină că fuseseră dezbrăcaţi înainte de luarea declaraţiilor, pentru a nu ascunde vreo armă artizanală în veşminte.

- Întâi, când intri pe cameră, vă dezbracă aşa cum sunteţi voi acum şi vă pune să staţi capra, în vreme ce ăi vechi vă lucrează, câte doi de-odată, ca să nu-i prindă apelul neterminaţi. Dacă cooperaţi, scăpaţi mai uşor. Dar, pe la al şaselea schimb, prospătura oboseşte şi-ncepe să opună rezistenţă. Atunci, i se dă de ales: ori stă smirna, ori înghite lingura… Ştiţi cum se înghite lingura?

Cei şase, continuând să tremure, murmurară ceva ce se putea interpreta a fi o negaţie.

- Păi, să vă zic eu! – se oferi maiorul cu amabilitate, luând şi o lingură de aluminiu drept material didactic. Tot îndoi aici, la gâtul lingurii, cum ar veni, până se rupe coada. Apoi, coada ţi-o dă s-o înghiţi. Dacă nu vrei, e mai rău, şi tot o-nghiţi până la urmă! Pe urmă, şeful de cameră bate-n gratiile de la uşă şi, când vine poliţistul, raportează că are-un caz de automutilare în cameră. Ăluia care-a înghiţit lingura i se dă, câteva zile, să mănânce vată cu turtoi. Teoretic, se formează în stomac ca un fel de pâslă ce se înfăşoară în jurul lingurii, permiţându-ţi s-o defeci… Practic, e doar un mijloc suplimentar de-a face mişto de tine, că n-a reuşit nimeni până acum să cace lingura, tuturor fiindu-le extrasă chirurgical. Personalul de supraveghere al penitenciarului îţi face apoi raport de pedepsire, pentru că te-ai automutilat, cheltuielile medicale îţi sunt reţinute din banii câştigaţi la muncă, pierzi un an de zile dreptul la vorbitor şi pachet, îţi adaugă un spor de şase luni la pedeapsa pe care o ai de executat – mă rog, asta n-o să vă intereseze pe voi! – şi faci două săptămâni de izolare… Aţi fost vreunul la izolare?

Sporindu-şi tremurul, infractorii negară şi de data aceasta, maiorul simţind util, după ce-şi desfăcu a doua bere, să le prezinte cadrul general:

- Eşti introdus într-un cub de beton de un metru pătrat, doar în izmene şi cămaşă, evident, în lanţuri, deoarece la izolare ajung doar deţinuţii deosebit de periculoşi. Sus aveţi o ferestruică, în fapt o gaură-n zid, pe care poţi vedea dacă-i senin sau înnorat… Mâncare primiţi o dată la două zile: pâine şi apă. Pâine, o sută douăzeci de grame, iar apă, câtă vrei… Ziua următoare, bei apă şi-ţi aduci aminte ce bună era pâinea… Oricum, nu-i bine să te îmbuibi la izolare deoarece, neavând tinetă, tu cureţi dacă murdăreşti camera, şi-o mai şi încasezi! Unii ajung să se plictisească atât de rău în alea două săptămâni, încât se cacă deliberat, doar ca să-i scoată la bătaie, să mai aibă parte de-o variaţie în program… Ulterior, ajung să-şi regrete iniţiativa! La ora zece seara se dă stingerea, şi poţi să-ţi desprinzi patul de la perete, cum e ţambalul din armată, doar că aici n-ai pătură. La cinci dimineaţa, deşteptarea, şi-ncepi să te plimbi toată ziua, mă rog, cât te poţi plimba pe un metru pătrat… Şi noaptea trebuie să stai chircit. După ce trec cele două săptămâni, eşti mutat pe cameră şi, cel puţin douăzeci şi patru de ore, capeţi trei mese pe zi. Dar, dacă ai din nou abateri, poţi fi iarăşi mutat două zile la izolare… Sau, după o lună, poţi intra şi pentru cele două săptămâni complete…

- Eu n-am vrut să pun bombe, da’ ăsta a zis! – scânci Kariciu, arătând spre Scîrnăvelli.

- Ei, acum nu mai contează, sunteţi toţi vârâţi în aceeaşi faptă… – refuză maiorul să mute discuţia pe această nouă pistă. Unii deţinuţi aleg să intre în refuz de hrană, sau greva foamei, cum ar veni în civilie… Mă rog, e alegerea lor! Şapte zile sunt lăsaţi în pace, apoi sunt hrăniţi forţat. Li se introduce un furtun de cauciuc pe esofag, cu o pâlnie la capăt, şi le toarnă supă… Bineînţeles, supa e întotdeauna fierbinte şi, în plus, furtunul este crestat în prealabil cu briceagul, astfel că atunci când e tras afară să rănească esofagul… De obicei, rezişti cel mult de două ori să treci prin asta…

Domnul plutonier-major Onicikov sosi şi el la arest şi, ascultându-şi colegul o vreme, interveni:

- Ce faci, Oleg? Le zici cum e-n puşcărie? Las’ că or avea ei vreme destulă să vadă cum e!… Hai mai bine pe la Standard, că-mi displace să-i văd pe ăştia-n pula goală! Bă, ce oameni închidem şi noi! Cum pot borfaşii ăia să se excite la aşa ceva şi să le mai şi placă? Eu, numai când îi văd pe ăştia şi m-aş face mai degrabă ascet decât să mă spurc!…

- Ei, nu-i chiar aşa! – opină maiorul. După vreo şase luni, corpul începe să-şi ceară drepturile… Şi, de nevoie, ce să regulezi? Îţi iei o femeie penală de asta – aici arătă către grup – şi-ţi rezolvi problemele…

- Lasă, că nu-i chiar aşa de rău! – îi încurajă Onicikov pe cei şase arestaţi. La început ustură puţin, după care începi să te obişnuieşti… Ce zici, mergem? – reveni la colegul său.

- Mergem! Numai, să-i spun lui Ţanev să-i bage pe ăştia-n camere. Şi voi – reveni la infractori – nu trebuie să aveţi frică, vă mai învăţ eu, cât staţi pe-aici, ce şi cum. După condamnare, veţi putea trimite şi carte poştală la familii, căci s-ar putea să fie îngrijoraţi…

Onicikov clătină din cap, cu sensul: „Al dracului poate să fie şi Melatov ăsta când vrea!…”.

27 Ianuarie

Foto: Alice Drogoreanu

Cum putea fi marcată mai bine aniversarea zilei de naştere decât printr-un clasament al comentatorilor pe anul 2010? Astfel, blogerii sunt mulţumiţi că au primit link şi, totodată, îşi vor aminti să linkuiască la rândul lor şi să-mi trimită cadouri! În plus, îşi vor aminti de cadouri şi cei cu unul sau două comentarii, care n-au mai fost amintiţi, mobilizându-se să comenteze mai des, pentru a primi linkuri pe viitor şi a-mi creşte mie page rank-ul. E de presupus că aceeaşi idee va încolţi şi-n gândurile celor care nu comentează, ori intră ocazional, de pe Google. Iată, aşadar, lista merituoşilor comentatori:

1. Dan Brad – 38
2. Cristian Lisandru – 35
3. Theodora Marinescu – 34
4. Cristian – 26
5. Carmen – 25
6. Simion Cristian – 25
7. Nea Costache – 23
8. Gigi Rusu – 19
9. Daurel – 19
10. Sebra – 18

11. Alexandru Marin – 17

12. Octav Pelin – 14

13-15. Noaptea Iguanei – 13

Gabitzu – 13

Neliniştitu’ – 13

16. Teodora – 12

17. Băiatul ciudat – 11

18-19. Călin Hera – 10

Leo – 9

20. Cella – 8

21. Ioana Dudulean – 7

22-33. Anamaria Deleanu – 6

Dramoleta – 6

Gabriela Savitsky – 6

Gabi 123 – 6

Le Petite Prince – 6

Dispecer blogosferă – 6

Paul G. Sandu – 6

Oceania – 6

Melami – 6

Boghi – 6

Ion Dascălu – 6

Lucia Alexandru – fără blog – 6

34-40. Marius Ola – 5

Simona Ionescu – 5

Oana Stoica-Mujea – 5

Alex Mazilu – 5

Madi – 5

Mirela Pete – 5

Mika – 5

41-48. Cell 61 – 4

Geanina – 4

Al2lea – 4

Adrian Bărbat – 4

Mikael Eon – 4

Elisa - 4

Corina – 4

Nicole – 4

Mirko – 4

49-62. Ada Rus – 3

Elena Agachi – 3

Ralu – 3

Theodora – 3

Belle de Jour – 3

Nicu - 3

Primadona – 3

Răzvan Şerbu – 3

Cristina Airinei – 3

Trandafirescu – 3

Dragoş Sorin Nicula – 3

Dan Chichernea – 3

Colecţionara de coşmaruri – 35

35.

Cercetând camera de hotel în care se cazase teroristul Vik Kariciu, specialist în explozibili, atenţia echipajului de poliţie fu atrasă de laptopul deschis, pe ecranul acestuia aflându-se câteva mesaje pe messenger:

atrocia: sal! c fci?

atrocia: c nu rasp?

- E limpede! – observă Melatov. Primeşte mesaje codate de la Atrocia, îndemnându-l la atrocităţi, fireşte…

- Fii atent şi la cealaltă casetă! – sugeră colonelul Pencev.

Într-adevăr, în cealaltă casetă de dialog instigarea la omor deosebit de grav era cât se poate de explicită:

Scardanelli: Băi, fraiere, eşti acolo?

- Clar, ăsta-i şeful! – concluzionă maiorul Melatov.

- Vezi ce-i zice mai departe!…

Scardanelli: Îţi mai aminteşti?: Ciudat! O tentativă de omor şi nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! Înseamnă că mă socotesc nebun. (emoticon cu un rânjet macabru.) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalâci şi apoi îi înşeală în văzul tuturor[1]!

Scardanelli: Băi, faţă, de ce nu răspunzi?

Scardanelii: Ies la Internet Caffe, ne vedem acolo.

- Aşadar – recapitulă Pencev -, ştim acum cine-i coordona pe asasini şi i-am aflat bârlogul! Laptopul se reţine! Chiar îşi dorea Nadia unul…

Melatov simţi că i se întunecă înaintea ochilor, după care reuşi să spună:

- Păi, dumneavoastră aţi reţinut şi BMW-ul… Mă gândeam că poate laptopul…

- Domnule maior, nu ne permitem să ne jucăm cu dovezile unui caz de o asemenea gravitate! – replică superiorul cu răceală.

„Futu-ţi neamul tău de hapsân, că nu te mai saturi! Adică, eu pot să umblu cu Lada…” – gândi Melatov cu o tristă resemnare.

- Să mergem la cafenea! – decise colonelul.

„De te-ai duce unde te trimit eu!…” – completă maiorul.

În Internet Caffe, indivizi dubioşi clămpăneau pe tastaturi în separeuri din placaj, singur fumul dens şi aburii de bere reuşind să învioreze atmosfera. Cu ochiul său versat, maiorul Melatov localiză pe-un individ cu cap pătrăţos, pe ale cărui suprafeţe plane se zburleau şuviţe soioase, întrerupte oarecum de muchii. Pornind decis către suspect, maiorul Melatov aruncă o privire întâi pe monitor, unde putu citi, în grabă, ultimele replici:

atrocia: lai intilnit?

Scardanelli: Nu dau de el, s-o fi dus după topor…

- Bună ziua, sunt maior Oleg Melatov. Vă rog să vă legitimaţi! – îl abordă poliţistul pe suspect, conform procedurilor legale.

Individul privi mirat, îşi trase nasul şi-i înmână organului o carte de identitate. Maiorul citi cu atenţie, apoi îi împuşcă o palmă nemaivăzută instigatorului:

- Aici scrie că eşti Scârnă Velea! De ce pizda mă-tii îţi dai identităţi false şi te recomanzi Scardanelli?…

Adunat de pe duşumea, infractorul reuşi să îngaime:

- E pseudonimul meu literar…

- Daaa? Şi ce anume scrii dumneata? Versificaţii pe pereţii closetelor publice?

- Sunt blogger… – bâigui acela.

- Şi eu sunt poliţist – preciză Melatov. Auzi, tu de mine nu faci mişto!…

- Dar, nu făceam mişto de dumneavoastră… – scânci eminenţa cenuşie a asasinatelor.

- Îl cunoşti pe cetăţeanul Vik Kariciu? – interveni colonelul Pencev.

- Da…

- Şi nu i-ai scris, cumva, că vrei să omori profesori, magi şi erudiţi, pentru că-i consideri incapabili şi stupizi? Frustratule! Pe urmă, dacă erau prinşi, şi-au propus să simuleze demenţa… – ţinu să-şi lămurească colegul.

Suspectul privi năuc, apoi pricepu:

- Ăla era un citat din Unchiul Vania…

- Da, da, da… – murmură Pencev. Şi aici, cu toporul pe care urma să-l achiziţionaţi?

- E o aluzie la Dostoievski…

- E clar, îşi bate joc de noi! – spuse, calm totuşi, colonelul. Deci, nu dumnealui a apăsat pe trăgaci, ci Ivan Petrovici Voiniţki! Nu dumnealui a ordonat tranşarea victimelor, ci Rodion Romanovici Raskolnikov! Nu dumnealui şi-a necinstit mama, ci Oedip! Nu dumnealui a înjunghiat cu sânge rece, ci Hamlet! Băi! – se adresă direct infractorului -, Cultura ar trebui să înnobileze, să-ţi lumineze sufletul, să te facă să gândeşti profund! Însă, tu o foloseşti ca justificare pentru faptele tale de psihopat!…

- Psihopat, însă, cu discernământ! – sublinie maiorul o nuanţă importantă.

- Normal că cu discernământ! – îşi reveni superiorul. Doar, el coordonează infractorii prin messenger, se cazează la hotel, are rute bine stabilite… Nu stă cu undiţa în chiuvetă şi nu-şi pune-o cizmă în loc de căciulă, măcar că pe capul lui teşit ar sta şi-un samovar… Luaţi-l! – ordonă apoi celor câţiva gradaţi din echipaj.

- Dar, n-am făcut nimic! – protestă proaspătul demascat.

- Nici noi nu-ţi vom face nimic… – îl linişti Melatov. Doar îţi vom împrospăta puţin memoria, în arest. Presupun că-i cunoşti pe numiţii Căpşună, Teofob, Urdurosul şi Geomizd…

- Numai de pe net – gemu arestatul.

- Normal! Tu eşti lider, eminenţa cenuşie… Doar nu era să te înjoseşti şi să dai mâna cu ei! Oricum, la noi, că ordoni o crimă sau că o săvârşeşti cu mâna ta, tot cu patruzeci de anişori se recompensează… Plus sporul pentru tentativele de evadare!

- Poate n-o să încerce… – presupuse colonelul.

- Cum să nu încerce? După ce-o să-l bulangească toţi tâlharii, supunându-l la chinuri trupeşti şi sufleteşti inimaginabile, negreşit îşi va încerca şansa…

- Asta-i drept! – se corectă superiorul, mai puţin familiarizat cu condiţiile din penitenciar. Da’, auzi nume la el: Scârnă! Pe ăsta l-o fi fătat maică-sa în latrină, crezând că-i căcat…

- Dacă ne gândim bine, nici nu s-a prea înşelat doamna… – conchise Melatov, trăgându-i o palmă peste ceafă arestatului.

În uliţă, se adăugă grupului şi plutonierul Onicikov, care dăduse o tură pe la Standard, cu oarecare treabă. După ce află de la colegi că a fost prins şi coordonatorul din umbră al oribilelor asasinate, cu un aer distrat, recită:

- Dumnezeiască eşti! Ca-n rugăciune

La chipul tău eu m-aş uita în veacuri.

Dar nu te mai repeţi.

Şi-aceasta este şi clipa-mi cea dintâi

Şi cea din urmă…[2]

Damian Damianov! Ce poet!… L-ai citit pe Damianov? – îl întrebă pe reţinut.

Cum acela nu răspunse, Melatov îi mai lipi o lopată peste ceafă, concluzionând:

- A citit pe pizda mă-si! Ăsta citeşte numai cărţi cu asasini, că-l inspiră…

---

[1] Citat din Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, actul al IV-lea. Fragmentul este reprodus după volumul A. P. Cehov, Teatru, cuvânt înainte de Leonida Teodorescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970. Piesa Unchiul Vania este tradusă de Moni Ghelerter şi R. Teculescu.

[2] Începutul poemului Femeie de Damian Damianov (n. 1935).

Jubileu

În zorii zilei, Nataşa pătrunse în odaie sfioasă şi, suindu-mi-se pe piept, începu să potrivească pătura, masând-o ritmic. Atent să nu-mi bage mustăţile-n nas, o întrebai:

- Ce mai vrei?

- M-am gândit că astăzi e ziua lu’ Mami şi să nu-mi mai ascut ghearele de tapiseria patului, ca să n-o fac să mă fugărească iarăşi cu liniarul… Şi am vrut să-mi spăl şi oliţa singură, da’ n-am putut, că nu am degetul mare opozabil…

- Bine, las-o aşa… – încuviinţai. Dar, să nu mai răvăşeşti nisipul până-ţi răstorni oliţa!

- Da’, dacă-şi schimbă Mami prefixul, cum va fi?

- Cum să fie? – întrebai nedumerit.

- Mai nervoasă?…

- Nu cred… Depinde şi de tine, cum te porţi.

- Păi, eu mă port bine! Ieri am şi tors un pic. Şi i-am dus şi ciorapii, ca să-i fie mai uşor.

Cu răbdare, îi explicai copilei că nimeni nu se bucură excesiv când îşi găseşte ciorapii în masca de chiuvetă, apoi convenirăm să nu mai alerge nuca pe duşumea, ca să nu vină şi astăzi vecinii de la trei să ne facă reproşuri.

Colecţionara de coşmaruri – 34

34.

Liuba se plictisea. Din întreagă Albena, tocmai ei îi fusese dat să lucreze în barul Hilton, aşezământ care, în pofida numelui pretenţios, era singurul birt sordid din staţiune şi, în consecinţă, deseori era cu totul pustiu de muşterii, iar atunci când se umplea, ziua sfârşea în mod invariabil cu un scandal de pomină. De obicei, la spartul târgului apărea maiorul Melatov cu echipa, îi culegea pe cei căzuţi şi-i transfera în Arestul Poliţiei, unde le aplica o binemeritată corecţie, punându-i pe respectivii să achite tot ce-au spart şi ce n-au spart.

În Hilton era dificil să mai spargi ceva, în afară de sticle şi pahare, pultul barului fiind zidit solid, din piatră de munte, iar mesele din tablă groasă, ca şi scaunele, aveau picioarele adânc înfipte în beton. Astfel, consumatorii se simţeau adeseori stânjeniţi când dădeau să-şi tragă scaunul mai sub masă, însă, cam după al patrulea păhăruţ, cei mai mulţi se obişnuiau să se muleze ei după mobilier (ca să-i spunem într-un fel).

Pentru a nu se răspândi molime, în closet se arunca periodic un strat de praf de clor care, în combinaţie cu urina, emana norişori parfumaţi de acid clorhidric. Vizitatorii îşi puteau proteja încălţămintea cu o pereche de galoşi postată la intrare, însă, în pofida bunelor intenţii, nimeni nu apela la această soluţie, deoarece unul dintre galoşi fusese furat încă de la deschiderea sezonului estival, iar cu celălalt ar fi trebuit să sari într-un picior, fiind dificil să mai poţi urina controlat. Drumul până la pisoar fiind insalubru, cei mai mulţi alegeau să urineze în chiuveta de fontă care, pierzându-şi cotul de scurgere, lăsa lichidul să se reverse liber către grămăjoarele de clor.

În acest ambient îşi petrecea Liuba o zi din două, fie prinzând muşte în încăperea ostilă, fie uitându-se la troglodiţii care se îmbătau, dându-se ulterior în stambă. „Cel puţin, bine că avem televizor!”. Într-adevăr, un televizor color încă mai funcţiona, scăpat prin nu se ştie ce miracol din frecventele bătăi ce se încingeau în aşezământ.

Pe când urmărea un serial în care acţiunea era uşor de anticipat, iar dialogurile nu cu mult mai inteligente decât cele purtate de clientela cârciumii, Liuba fu plăcut surprinsă de sosirea în unitate a unui domn cu alură diferită decât văzuse în mod obişnuit. În vârstă de vreo cincizeci de ani, cu un cap mai mult rotund pe care, cât nu fusese alungat de calviţie, părul deveni argintiu, bărbatul era mai degrabă scund, însă robust. Vestimentaţia, în schimb, vădea o distincţie ce contrasta strident cu ambientul, singură cravata guşă de porumbel putând indica un individ excentric, dacă nu chiar dus bine cu pluta. Ochii de-un verde veronez şi pururi alunecoşi accentuau acest simţământ, ca şi zâmbetul care îngemăna ceva ce-ar fi putut indica bonomie cu o făţişă cruzime.

- Bine-aţi venit!, cu ce vă servim? – îl întâmpină Liuba.

- Să mă uit… – ceru bărbatul un răgaz. Ca să fiu sincer, după aspect, n-aş fi intrat în localul dumneavoastră, dar am eu un fix al meu… Cum vă numiţi, domnişoară?

- Liuba.

- Milton. George Milton[1]. Încântat! Aveţi un nume frumos… Înseamnă, dacă nu mă înşel, iubire.

- Mai degrabă, cea iubitoare, după cum George ar însemna agricultor…

Plăcut surprins de conversaţia ce se anunţa, dacă nu inteligentă, cel puţin coerentă, domnul Milton se decise la a comanda un lichior de zmeură şi se aşeză la masa alăturată celei la care se instalase tânăra şi frumoasa ospătară.

- Rămăsesem dator cu o explicaţie… – făcu vizitatorul. Cum mă numesc Milton, pretutindeni unde călătoresc intru în localurile care rimează cu numele meu. Astfel, văzând scris pe firmă Hilton, mi-am zis: Aici e de mine!…

- Interesant! – aprecie Liuba. Şi, călătoriţi mult?

- Am călătorit, mai în tinereţe… De vreo zece ani, însă, sunt internat într-un ospiciu de lângă Londra, aşa că n-am mai prea putut umbla. Acum, de pildă, am fugit…

Liuba râse cu poftă, după care se interesă, mimând îngrijorarea:

- Şi nu există riscul să vă observe cineva dispariţia?

- Riscul, teoretic, există – răspunse grav domnul Milton. Dar, ţinând cont că personalul e alcătuit din englezi – nu ştiu dacă cunoaşteţi acest detaliu, dar englezii sunt dintre cei mai stupizi bipezi! – şi că am pus sub pătură un fel de siluetă, ca să pară că dorm, sunt şanse mici să sesizeze cineva dispariţia mea până când mă voi întoarce… Asta, dacă am să mă mai întorc! Mă gândesc serios să-mi pun capăt zilelor!…

Plăcându-i calambururile şi surprizele, Liuba continuă să se amuze de spusele originalului oaspete.

- Şi de ce v-au internat? – se interesă ea, de dragul conversaţiei.

- După ce mi-am ucis cu bestialitate prima soţie, am îngropat-o în beciul casei… Asta se întâmpla în America, statul Maryland. Recunosc, am făcut aceasta şi dintr-o plăcere diabolică, dar mai mult ca să mă pot recăsători cu femeia pe care o iubeam. După vreo doi ani, însă, m-am îndrăgostit nebuneşte de-o altă femeie. Soţia a aflat şi, având o explicaţie cu amanta mea, şi-au dat seama că nu pot trăi una fără cealaltă. Cum eu începusem să le cam încurc pe amândouă, soţia m-a denunţat, amintindu-şi dintr-o dată că mi-am ucis prima soţie. Povestind anchetatorilor cam ce vă spun acum dumneavoastră, aceştia au hotărât să mă trimită şi la un consult psihiatric. Acolo mi-am intrat în rol şi-am jucat-o pe nebunul, apreciind ca mai confortabilă şederea într-un ospiciu decât într-un penitenciar. Între timp, având eu o fiică din prima căsnicie şi una din cea de-a doua, lucrurile s-au complicat, fata cea mare îndrăgostindu-se de mama ei vitregă, iar fiica cea mică, de fosta mea amantă…

Liuba asculta, prăpădindu-se de râs:

- Ar trebui să vă apucaţi să scrieţi romane! Aveţi o fantezie… Nici Oriana nu le-ar putea născoci ca dumneavoastră… Oriana este o romancieră din România – preciză ea.

- Vă mulţumesc, însă, nu-i nici o fabulaţie în tot ce v-am spus, este purul adevăr!

- Desigur! – aprobă Liuba, străduindu-se să pară serioasă.

- De altfel, astea patru fufe m-au şi determinat să fug din spital. Aflând că sunt toate în Albena, mi-a venit o poftă irezistibilă de-a le poseda pentru ultima oară…

- Şi pe fiice, nu? – izbucni din nou în râs Liuba.

- În primul rând pe ele, ele reprezentau noutatea! Mai mult, era şi-un mod de a remedia păcate mai vechi… Ştiţi, eu sunt descendent al poetului John Milton (1608 – 1674)… Probabil cunoaşteţi Sonetul 19:

Când cuget cum pierdui lumina mea,

Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine

Unicul meu talent ce viu mă ţine

Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea…[2]

- Parcă am auzit… – îl întrerupse Liuba, atrasă mai mult de fanteziile criminalistice ale bărbatului.

- Ei – reveni Milton – acest strămoş al meu a avut multe de îndurat din partea celor două fiice ale sale. George Gordon Byron scria, într-o notă la Don Juan: Se zice că cele două fiice mai vârstnice ale lui Milton îi furau cărţile, îl chinuiau şi-l înşelau în treburile gospodăreşti etc., etc. Simţămintele lui faţă de un asemenea ultraj, atât ca părinte cât şi ca mare cărturar, trebuie să fi fost nespus de dureroase…[3]

- Şi fiicele dumneavoastră v-au supărat cam în acelaşi mod? – căută birtăşiţa să revină în contemporaneitate.

- Nu chiar, că n-au avut când, de vreme ce eu am stat mai mult în ospiciu… Abia de le-am cunoscut. Dar, auzind despre legăturile lor nefireşti, chiar de n-ar fi fost vorba despre o mamă vitregă şi de amanta tatălui, mi-am dat seama că, în familia noastră, este un dat să ai parte de fiice nevrednice. Astfel, am venit încoace oscilând între pofta carnală şi mânie… Le-am găsit pe toate patru, închiriaseră un întreg imobil pe strada Liubomir Lencev…

- Ha, ha, ha! Taman unde-au fost omorâte alea patru!… – prinse Liuba să râdă, ţinându-se de abdomen.

- Păi, eu le-am omorât! – spuse demn domnul Milton.

- Fireşte, fireşte! – îl încurajă tânăra, dornică să-i asculte elucubraţiile, mai cu seamă că străinul comandă încă un lichior.

- Revederea a fost destul de rece, dar apoi am decis s-o punem de-o orgie. În timp ce-mi posedam, însă, fiica cea mică, mânia ce mă tortura a reînviat, constatând că-şi pusese piercing sub buric. În plus, alelalte ştoarfe începură să mă persifleze, spunând că şi-un cocoş zăboveşte mai multă vreme la o găină, concluzionând că bărbaţii sunt, pe lumea asta, un adaos nu neapărat necesar…

- Ei, exagerau… – căută Liuba să-l îmbuneze, observând că domnul George – cum ajunsese să-i spună -, pe măsură ce-şi dezvolta izvodirile, începu să le trăiască cu o intensitate nefirească.

- Fireşte că exagerau, dar, ăsta a fost declicul! Am decis, chiar atunci, să le ucid pe toate!

- Tranşându-le cu cruzime, evident… – intră Liuba în joc.

- Asta a urmat ulterior, întâi le-am pus somnifere în băutură şi, după ce-au adormit, le-am tăiat gâtul fiecăreia. M-am întrebat mai apoi: Gata, asta-i tot? Şi mi-a venit ca un fel de ceaţă verzuie şi-am început să le batjocoresc rămăşiţele pământeşti, cum de altfel cred că se cunoaşte din relatările presei…

- Mda, noi, cei care n-am participat, cunoaştem detaliile din presă… – replică tânăra, sforţându-se din nou să pară serioasă. Dar, nu mi-aţi zis: De ce vreţi să vă puneţi capăt zilelor?

Domnul Milton se posomorî:

- Din pricina injustiţiei! Sunt la al cincilea asasinat abominabil săvârşit… La primul, m-au socotit nebun. Acum, umblu nestingherit prin Albena şi nu mă întreabă nici dracu ce caut aici… Pe victime, exceptând amanta, le cheamă Milton, ca şi pe mine, iar eu, George Milton, bat birturile din localitate, merg pe plajă, vântur străzile, şi parcă n-aş exista. La hotel m-am înregistrat pe numele meu: George Milton! Vezi să nu se prindă careva!… Aud că au arestat deja cinci papagali, care au legătură cu crimele cât am eu cu zborurile-n cosmos! Oriunde intru, sunt privit ca un cetăţean onorabil, eventual puţin excentric… Îmi vine, uneori, să urlu: Hei, oameni cu minţile întunecate, eu sunt asasinul pe care-l căutaţi! Apoi, mă stăpânesc… În definitiv, sunt profesionişti plătiţi din banii contribuabililor ca să mă prindă, de ce le-aş da prada mură-n gură?…

- Aveţi dreptate! – întări Liuba. Totuşi, nu văd de ce v-aţi sinucide?

- Ce să mai fac? Am cincizeci şi doi de ani, sunt prea bătrân să ucid în continuare… Apoi, până şi cretinii de la spital vor constata într-un final că am fugit de acolo. Sau, în sfârşit, aşa ar fi normal, nu vreau să le minimalizez imbecilitatea! În plus, eu ucid din vocaţie, nu în scopuri de jaf, iar banii de care dispun sunt limitaţi… Aş mai avea ceva resurse în Statele Unite, dar, în situaţia mea, nu mă pot hazarda să fac operaţiuni bancare… Deşi, aş putea încerca! Dacă ăia de la bancă au tot atâta minte cât personalul ospiciului ori poliţiştii voştri…

Convivul părându-i deja confuz, Liuba dori să schimbe subiectul:

- Totuşi, dacă sunteţi un criminal odios, pe mine de ce nu m-aţi ucis? Doar suntem numai noi doi aici…

Domnului Milton îi scăpă ironia întrebării şi răspunse grav:

- De ce să te ucid? Doar, te-ai purtat frumos cu mine…

Vizitatorul plecă după ce mai bău un lichior, iar Liuba, încă chicotind, îşi zise: „Câte mai sunt în stare să născocească unii, doar ca să se bucure de puţină atenţie!”

---

[1] Personaj din Colecţionarul de vise de Oana Stoica-Mujea.

[2] Începutul Sonetului 19 este reprodus după Antologie de poezie engleză de la începuturi până azi, ediţie întocmită de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

[3] Citat reprodus după Byron, Poezia (Don Juan), traducere de Aurel Covaci, postfaţă de Dan Grigorescu, note de Lia-Maria Pop, ediţie îngrijită de Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

Colecţionara de coşmaruri – 33

33.

„Mădălinei nu-i venea să creadă că, în toate aceste patru luni, stătuse în casă cu criminalul, dar dovezile pe care i le înfăţişase Marcus erau cât se poate de concludente. Totuşi, gândul că fostul său iubit îi înscenase acestea lui Andrei din gelozie o sfiora. Oare poţi trimite pe cineva în închisoare doar pentru că trăieşte cu femeia pe care ai iubit-o cândva? Ba bine că nu! Parcă noi nu i-am îmbulinat pe fraierii ăia patru, plus cele două grăsane, doar ca să punem mâna pe recompensă? Adevărat, din gelozie n-aş fi făcut aşa ceva…” – amestecă Oriana un nou proiect de capitol cu meditaţii asupra ultimelor evenimente.

„Dacă iau recompensa, ce-ar fi să cumpăr Fundaţia? M-am plictisit să tot muncesc pentru alţii! Îl prind pe Ştefan când vine afumat de la cazinou şi poate-l fraieresc să mi-o vândă cu douăzeci de mii… În definitiv, am trudit destul, n-au decât să mai prindă asasini şi alţii!” – visa Iara, muncită şi de-o anume nelinişte, căci poliţiştii nu apărură ieri deloc, să spună cum mai evoluează cazul.

„Spaima neputinţei a fulgerat ca un bliţ într-o peşteră,

şi toate frumoasele, miliardele de frumoase ce s-au purtat

una pe alta în pântec până la mine,

cum ne purtăm şi noi homunculul

atârnat de chinga superioară a sternului,

s-au prefăcut într-un imens osuar[1].

Nici eu nu-s întreagă! Alea patru-s hăcuite şi răs-hăcuite, şi uite ce versuri îmi inspiră mie!…” – se îngrijoră Alizee.

„Îmi vâjâie capul şi mă chinuie setea… Mi-ar trebui un coniac, dar băiatul e cam tont şi trebuie să-i spui explicit… Însă, dacă cer, iarăşi sare asta mică cu gura pe mine!” – se frământa Braa, sfârtecat de varii reacţii chimice.

„Mai bine că Adeline şi Rebecca au plecat, nu-i vremea potrivită nici pentru incendii şi nici pentru sporturi extreme!… Poate nici nu va mai trebui să împărţim recompensa cu ele… Ne-ar reveni cam treizeci de mii de căciulă. Bine, am zis eu că le voi da mai mult celorlalţi, însă mai vedem… Or fi uitat. Dar, ce nu mai vine Pencev ăla odată, că ne fierbe de două’ş’patru de ceasuri aproape?…” – calcula detectivul Cal.

Pe când cei cinci frământau astfel de gânduri, Xreader zăbovind încă în cameră, în cafenea apărură Melatov şi Onicikov, având întipărită pe chipuri o oarecare îngrijorare. După ce salutară destul de posac, comandară câte un coniac şi se aşezară cu aceeaşi mină gravă.

- Ce e? – se interesă Cal. Nu vor să mărturisească?…

Maiorul Melatov făcu un gest plictisit:

- Asta n-ar fi fost o problemă prea mare… Bine, s-au tot contrazis ei, însă, în final le-a dictat colonelul ce trebuie să scrie, ca să nu ne încurcăm. Problema este cu Bonev! Cică, ne facem treaba de mântuială! Zice că nu-i posibil ca, la patru crime oribile, să fie doar un număr egal de făptuitori… Cică, să căutăm capii! Futu-i capul lui de borât, că nu se mai satură! Are şi el procent din recompensă, în pita mă-si!…

- Păi, ar mai fi cele două grăsane… – ajută Braa la bunul mers al anchetei.

- Nu ţine! – făcu maiorul, posomorât. Bonev se cunoaşte cu aia care a făcut scandal cu ochiul şi, din tăinuitoare, au devenit doar martore ale acuzării. Ca să nu ne facem chiar de căcat, le-am tras o amendă contravenţională, că i-au găzduit pe asasini fără să-i treacă-n Cartea de imobil. Şi-acum, pune-te şi fă rost de coordonatorii asasinatului, dacă ai de unde!…

Jurnalista Iara se foi o vreme, apoi interveni:

- Cam câţi coordonatori ar trebui să fie?

- Cel puţin doi! Dar, n-ar fi rău dacă am avea şi mai mulţi… – răspunse domnul plutonier-major Onicikov care, privind la chipul restaurat al roşcatei, simţi răscolindu-l vechi imbolduri.

- Şi recompensa ar creşte proporţional? – mai dori ziarista să afle.

- De crescut, creşte ea, însă de unde mai găseşti alţi asasini? Abia am pus mâna pe ăştia! Dacă nu dădea Rebecca peste ei cu sky-jet-ul, poate scăpau dracului la turci!… – răspunse Onicikov, răvăşit de gândul că putea să fie chiar şi mai rău.

- Ei, poate ne ajută Dumnezeu! – opină Alizee, într-un ton mai optimist. Uite, chiar intră un suspect…

Într-adevăr, un ins subţiratic, alcătuit mai mult din tendoane, relativ înalt, cu ochii căprui panicaţi din motive tainice şi cu un nas minuscul, lipit de obraz, se strecură în cafenea, purtând o servietă diplomat suspectă. Ignorând orice prezenţă, îşi azvârli privirile prin toată sala, pornind-o ulterior decis către closet.

Domnul plutonier-major Onicikov, prinzând mişcarea, făcu doar un gest însemnând: „staţi liniştiţi!”, după care porni în urmărirea dubiosului personaj.

Intrat în toaletă, noul venit îşi lăsă diplomatul sub chiuvetă şi, fără a mai închide uşa cabinei, se postă înaintea scoicii. Din buzunarul hainei scoase un instrument care ar fi putut reprezenta un cleşte pentru prins cuburile de zahăr, dacă n-ar fi semănat într-o oarecare măsură şi cu o pensetă. „Ăsta trebuie să fie chimist, şi aia-i scula pentru detonator!” – gândi Onicikov care, strecurându-se neauzit şi neobservat, urmărea mişcările individului. Acela îşi desfăcu şliţul pantalonilor şi, apucându-şi scârbavnicul mădular, asemănător unui degeţel de prunc, cu cleştele amintit, eliberă un firicel lichid, scâncind de plăcere. Pe neaşteptate, însă, se pomeni încasând un teribil picior în cur:

- Tu aici te pişi, bă, de unde se bea apă? – întrebă Onicikov pe-un ton cât se poate de sever.

- Dar, cine bea apă de aici? – întrebă acela, după ce se reculese câteva momente.

- Tu, că doar n-o să beau eu! – preciză plutonierul şi, cu uşurinţa cu care smulgi un halat din cuier, îl introduse pe suspect cu capul în scoica closetului şi trase apa. Ia vino tu să discutăm noi nişte chestii! – îi spuse mai apoi poliţistul, trăgându-l pe individ, mai mult mort decât viu, în salon.

- Ce-a făcut ăsta? – întrebă maiorul Melatov, plasat, strategic, în proximitatea toaletei.

- A amplasat o bombă sub chiuvetă şi l-am prins tocmai când se pregătea s-o detoneze sau, mă rog, mai meşterea el pe-acolo de-ale lui… – zise Onicikov, dându-şi seama la vreme că nimeni nu-i atât de retardat încât să detoneze o bombă înainte de-a părăsi incinta.

Cal, dornic de acţiune, aduse servieta în bar şi, avertizându-i pe ceilalţi să se ferească, o deschise prudent. În interiorul acesteia se aflau acte, într-un buzunar, un buchet de trandafiri oranj, pe care domnul Onicikov, profitând de ocazie, îl înmână, reverenţios, jurnalistei Iara, şi-o instalaţie infernală, prevăzută cu felurite butoane, ticsită, cel mai probabil, cu exploziv.

- Ce ocupaţie ai? – îl întrebă Melatov pe reţinut, împrospătându-i memoria cu un pumn în zona renală.

- Sunt chimist! – gemu acela.

- Exact cum am presupus! – interveni Onicikov.

- Dar – simţi infractorul nevoia să precizeze -, mă ocup mai mult cu bloggeritul…

- Da, da, da!… – murmură Onicikov. Deja, legăturile încep să apară… Desigur, îi cunoşti pe Teofob, Căpşună, Geomizd şi Urdurosul…

- Mai mult de pe bloguri…

- E limpede! – concluzionă Oriana. Îi coordona pe asasini prin internet! Totuşi, nu pare a fi el creierul…

Cu toţii priviră la ins şi, într-adevăr, chipul său îl putea recomanda drept orice altceva, numai de creier nu.

- Ăsta trebuie să fie Chimistul, specialist în explozibili şi alte lucruri murdare! – observă Braa. Probabil, stimulat puţin, îşi va aminti de la cine primea ordinele…

Reţinând toate ideile vehiculate, domnul plutonier cercetă mai atent conţinutul servietei.

- Ia te uită! Avem un asasin cinstit aici, care umblă cu actele la el! Păi, nu-i mai bine aşa? Ce rost are s-o dai cotită, că le-ai uitat acasă, că nu ştiu ce?…Până la urmă, oricum vă prindem pe toţi! Ia să vedem noi… Vik Kariciu, cetăţean român… Clar! La fel cu ceilalţi patru… Bă, futu-te-n trompă, de ce nu-ţi faci tu crimele la tine-acasă?…

Suspectul, covârşit de vină, nu răspunse nimic, rezumându-se să tremure din toate mădularele.

- Acum, cred că nu-ţi mai găseşti râma nici măcar cu penseta asta a ta! – observă plutonierul, arătând către instrumentul care fusese depus pe masă, drept corp delict. Ce chestie! – completă Onicikov. Permis de BMW… Bă, toţi criminalii umblă cu BMW-uri, în vreme ce eu merg cu Lada…

Adunându-se într-o măsură, individul reuşi să îngaime:

- Da’, n-am omorât pe nimeni…

- Nu – preciză Melatov -, pentru că Poliţia se afla la datorie! Altfel, cine ştie ce dezastre ai fi provocat!… Ce-i drăcovenia asta? – arătă maiorul către cărămida care se presupunea că ar fi ticsită cu un exploziv dintre cele mai perfide.

- Este IPhone-ul meu…

- Lasă, că-ţi dăm noi ţie numai aifon! – strecură Onicikov, punându-i suspectului cătuşele.

Fiind chemată de urgenţă o echipă de genişti, obiectul incriminat fu scos cu grijă până-n afara staţiunii şi, pe un câmp, detonat. După cum o arăta şi filmul realizat cu acest prilej, infernalul aparat explodă într-un chip nemaivăzut, fiind evidentă premeditarea unui atentat cu urmări incalculabile.

- Tipul chiar vroia să arunce hotelul în aer! – făcu Alizee, cutremurată la gândul sinistrului căruia ar fi putut să-i cadă victimă.

- Ei… – mormăi Melatov. Pentru siguranţă, am mai amplasat şi noi câteva calupuri de dinamită lângă dispozitiv, să nu ne facem de rahat cu vreun fâs…

„Ingenios!” – gândi poeta. Mişcarea îi păru, o vreme, oarecum disproporţionată, deşi ea fusese cea care observase cum individul căuta să se insinueze în cafenea. Apoi, amintindu-şi că cetăţeanul o insultase pe bloguri în câteva rânduri, îşi zise împăcată:

- În definitiv, mai dă-l dracului!…

Suspectul, a cărui vinovăţie fusese deja, în mare măsură, dovedită, fu dus în Arestul Poliţiei unde, pentru a nu ascunde şi alte dispozitive criminale, fu percheziţionat minuţios, prilej pentru gradaţi de a face observaţii acide la adresa unor detalii intime. Către seară, după o nouă întrevedere cu maiorul Melatov şi ajutat, stilistic, de colonelul Pencev, chimistul mărturisi tot ce avea pe conştiinţă, iscălindu-şi declaraţia.

---

[1] Fragment din poemul Ana Maria Ioana Ana Maria Ioana din Cartea de sidef.

Colecţionara de coşmaruri – 32

32.

Alizee isprăvi să-şi povestească coşmarul cam în acelaşi timp cu terminarea ciorbei de burtă. Oriana aşteptă încă ceva vreme, vrăjită de frumuseţea visului şi dornică de a afla detalii suplimentare.

- Zici că mănânci lichid, da-ţi face sete! – observă poeta. Să văd dacă n-au ăştia ceva apă plată…

- Au – replică încercănata colecţionară de stări onirice terifiante -, însă nu-i grozavă… Mai bine luăm câte-o bere belgiană…

- Hai să luăm! – acceptă interlocutoarea.

Deşi romanciera nu era consumatoare de alcool, făcu propunerea cu gândul ascuns că tăria dezleagă, de regulă, limbile, astfel sporindu-şi şansele fie de a i se detalia coşmarul, fie de a asculta coşmaruri mai vechi, de arhivă, cum obişnuia să le spună.

Un timp, blonda cu privire de veveriţă savură berea, zâmbind amărui, apoi îi veni, într-adevăr, pofta de dialog, însă nu înclină către nararea propriilor coşmaruri.

- De fapt, ce-i goana asta a ta după viziuni oribile? – o întrebă pe Oriana. Când eşti tânără, talentată, te bucuri de-un oarecare succes şi, fără îndoială, cu timpul faima ta va spori, ai jeep, un soţ care te iubeşte, chiar dacă, la fel ca toţi bărbaţii, o mai dă în bară… Mi-ar părea mai firesc să te bucuri de viaţă, nu să te cufunzi în gânduri întunecate şi viziuni abominabile…

- Dar – răspunse romanciera cu un rictus -, mă bucur de viaţă, în general! Însă, un coşmar bun îmi sporeşte perceperea binelui şi frumosului. E, poate, un efect de contrast. Altfel, după un vis încântător, realitatea pare de-un tern iremediabil… Tinereţea ştii că oricum se duce, talentul e mai mult un fel de demon care te macină, succesul e-un fel de-a te amăgi, de vreme ce niciun cititor n-ar face mare lucru pentru tine, autoturismul îl izbeşti de garduri sau… Doamne fereşte!, iar soţul… în sfârşit, e aşa cum îl vezi… Când nu ieşim în lume, nu mă prea deranjează, dar, cum a scăpat din casă, cum începe să facă belele… Tu, cel puţin, cu Braa mai mult inventezi problemele, ca să ai motiv de ceartă şi, implicit, de împăcare, da’ l-ai văzut pe-al meu! Numai prin aresturi, în cazul că nu cască gura la acvarii… Mama m-a avertizat! Mai luăm o bere?

- Hai să mai luăm! – încuviinţă Alizee.

…

În salonul alăturat, la bar, Braa era la al patrulea coniac, începând să se confeseze lui Cal:

- Am patruzeci şi şapte de ani, ca Unchiul Vania[1], şi-am realizat cam tot ca el… Scriu doar ca să-mi umplu timpul cu ceva, ies din casă doar ca să am de unde mă întoarce şi-am părăsit de mult orice iluzie că ar mai putea să mă scoată ceva din amorţeală! Visele tinereţii s-au dus în futere, oamenii sunt aşa cum sunt şi nu-i poate schimba nimic, jertfele sunt, în planul nostru, cel puţin, zadarnice şi luate-n derâdere, impostura tronează şi nu are nici măcar momente în care să se simtă ca atare… Şi-aşa va fi mereu…

La rându-i, detectivul nu se afla nici el în cea mai fericită dispoziţie, însă firea sa materialistă îl împiedica să gândească prea departe, împingându-l la căutarea de paliative, alcoolul fiind remediul cel mai la îndemână. Astfel, îşi mai luă şi el un coniac:

- Ei, cel puţin o ai pe Alizee… – căută o consolare la îndemână.

- Mda… Ca muză, eventual…

Braa oftă, sorbi întreg paharul dintr-o dată, cerând încă unul, şi făcu un gest din mână cu tâlcul: toate-s deşertăciuni!

- Dar, am văzut că vă înţelegeţi… – insistă detectivul.

- Să zicem! – admise Braa, de dragul discuţiei. Are o cu totul altă scară de valori şi idealuri în care eu nu doar că nu voi crede, dar nici nu am crezut vreodată! În schimb, îi scapă mereu esenţialul! Îi dă târcoale, se apropie, pare să-l adulmece şi, când mă aştept să înţeleagă, îmi trânteşte te miri ce platitudine!

- Adică, ce platitudini îţi trântesc? – izbucni Alizee, revenită în bar după a treia bere, luată la restaurant. Care-i esenţialul? Să umbli ca un boschetar şi să baţi cârciumile?…

- Nu despre asta-i vorba! – făcu Braa exasperat şi, totodată, simţind că-i sporeşte iritarea, stimulată şi de coniacul vechi.

- Atunci, despre ce e vorba? Că nu spui niciodată ceva coerent! De oameni puţin îţi pasă, dar le reproşezi mereu că sunt nu ştiu cum… Dar, tu ce ai făcut pentru ei? Ai băut un kil de coniac şi l-ai pişat? Pentru asta ar trebui să se schimbe omenirea?…

Trezită din propriu-i coşmar de vociferări, jurnalista Iara încercă, pentru a nu se ştie câta oară, să medieze:

- Lăsaţi, acum, n-are rost să vă certaţi!…

- Tu să nu te-amesteci! – i-o reteză Alizee. Crezi că, dacă te-ai vindecat, poţi să-mpaci capra cu varza?…

„Adică, cum, dacă te-ai vindecat?” – îi fulgeră ziaristei prin minte şi, lăsându-i pe ceilalţi să se certe în voie, se îndreptă către toaletă. Privindu-se în oglindă, uită pe dată atât de coşmarul din care abia se dezmeticise, cât şi de cearta despre care ştia că-i foc de paie. „Cum e cu putinţă? Urechea a secat, roşeaţa ochilor s-a mutat, parcă, în păr, privirea fiind de limpiditatea vinului bun, iar coşul nu doar că nu mai supurează, dar parcă nici n-ar fi fost! He, he! Sunt ca nouă! Şi-o să vină şi recompensa!”. Încă destulă vreme Iara se cercetă în oglindă, oscilând între bucuria nemărginită şi teama ca totul să nu fie decât o iluzie, abia într-un târziu dorindu-şi o confirmare şi din partea celorlalţi. Revenind în bar, însă, spiritele deveniseră prea încinse ca să-i dea cineva atenţie. Oriana zâmbea mulţumită privind scena, Cal deveni apatic şi alese să bea, iar Xreader părea cu gândurile departe.

- Am ştiut de la început că eşti doar un derbedeu! O clipă nu te-am luat în serios! Tu eşti bărbat, bă?…

- Tu vorbeşti, frustrato? Tot aşa-zisul tău interes pentru prostime nu este de fapt decât o mască pentru incomensurabilul tău egoism!…

- Uite, altruistul!… La primul obstacol, dă fuga la birt! Mi-am pierdut vremea cu tine numai din milă, mă gândeam că poate mai ai ceva sentimente umane minimale, dar, m-am înşelat!…

- Tu ţi-ai pierdut vremea? Ţie ţi-a fost milă? Că, dacă stăteai expusă în vitrină pe Calea Victoriei nu se găsea alt fraier să-şi facă pomană cu tine!…

Pupilele poetei se contractară, iar Cal deveni atent, gata să sară spre a împiedica o luptă ce părea iminentă.

- Ticălos pervers, zici că ţi-ai făcut pomană? Pomană să ce? Să-mi otrăveşti zilele? Nu eşti decât un troglodit!

- Troglodiţii au mai multă minte decât voi! Sunteţi, toţi, sclavii civilizaţiei! Binele pe care-l visezi tu nu este altceva decât înrobire şi îndobitocire! Terfeliţi natura, puneţi sufletul sub obroc, hrănindu-l doar cu patimi şi ambiţii deşarte, şi nimiciţi tot!

- Bine că refaci tu starea paradisiacă! Mai ales când bei până te pişi pe tine…

Braa nu mai răbdă, scotocind în minte după un cuvânt greu, care să taie ca o ghilotină şi ce mai rămăsese din legătura lor. Cum, pesemne, coniacul îi blocă accesul către acel cuvânt, observă pe neaşteptate chipul înnoit al Iarei:

- Tu chiar te-ai vindecat! – exclamă.

Pe rând, şi ceilalţi constatară schimbarea, uimindu-se de repeziciunea acesteia. Iara jubila, după atâtea zile de jenă profundă, iar Oriana, ceva mai târziu, explică transformarea prin efectul terapeutic al coşmarului avut. Comandând câteva sticle de vin, cei cinci se dedară taclalelor. Spre seară, Alizee îi spuse lui Braa:

- Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă te-ai fi supărat cu adevărat pe mine…

Cal ridică din umeri şi decise să-şi mai ia un digestiv.

---

[1] Piesă de Anton Pavlovici Cehov.