Foto: Alex Mazilu

19.

Petrecerea încă era în toi când Xreader decise să se retragă, râvnind liniştea şi singurătatea. Evanescenţa sa, de altfel, nu fu remarcată mai de nimeni, singură Oriana întrebând la un moment dat:

- L-a văzut cineva pe Xreader?

Cei mai mulţi ridicară din umeri, doar maiorul Melatov simţind nevoia să precizeze:

- Toţi l-am văzut! Aşa de fain l-au tuns…

Romanciera renunţă să mai întrebe, gândurile începând să-i dea asalt: „Pe măsură ce petrecerea se înteţea, Mădălina se simţi tot mai singură, nimerită printre străini. Oare ce ştia ea cu adevărat despre Marcus? Îl cunoştea cu adevărat, sau între ei era doar o atracţie fizică şi atât? Simţăminte bizare o copleşiră… Căcat! Unde nu mai ştiu ce să zic, bag pe bizar şi cu asta cred că am rezolvat ceva! De altfel, la aşa cititori, aşa scriitură! Să mă mai slăbească!…”.

Străbătând străzile pustii, Xreader ajunse pe malul mării. Cum încă nu se luminase, imensitatea apei putea fi mai mult ascultată şi gândită. Deasupra sa, cerul înstelat.

- Câtă pace! – îşi zise. Doar vuietul mării… E aproape prozodic… Da, ritmul din Mai am un singur dor… Dacă mă gândesc bine, e prima dată, de când am venit, că văd marea. De fapt, nici n-o prea văd, încă… În K., am stat să casc gura la acvariu… Dar, măcar că pare a fi stihie oarbă, marea îşi are raţiunile ei, glasul propriu, o simţi vie! Pe când oamenii… Numai deşertăciune! Adeline e prinsă cu totul de afacerile ei şi de patima piromaniei, insensibilă la orice vibraţie sufletească… Iara se visează pe prima pagină a tuturor ziarelor şi dând interviuri pe la televiziuni, ca şi când celebritatea de-o zi ar putea aduce împlinirea. Cal, în afară de grosolănii, ştie doar să vâneze răufăcătorii, dar nu animat de vreo dorinţă de dreptate, ci din rutină, cum ar colecţiona cineva timbre… Ai două timbre, vrei să ai seria completă, ai o serie, vrei cinci, apoi umpli un clasor, mai umpli unul, ajungi să ai o mulţime de clasoare şi nici nu-ţi mai pasă de ele… Şi, chiar dacă le mai priveşti uneori, tot nu te-alegi cu nimic… Braa, în afară că manifestă pe lângă Alizee o demnitate de căţeluş, nu pare interesat de nimic. Doar când se îmbată mai face câte-o dobitocie. Alizee nu ştie cum să-l mai tortureze, ca şi când ăsta ar fi scopul vieţii… Oriana, cel puţin, îşi vede de coşmarurile ei… Altfel, legătura ei cu realitatea este una cât se poate de firavă. Concepe în minte situaţii complicate, dar nu face faţă, în împrejurări concrete, nici măcar unei somaţii din partea Administraţiei Financiare… Cred că ar prefera ca viaţa să fie un roman. Despre poliţişti… ce să mai zic? Onicikov se dă sensibil, recită poem după poem, dar ar aresta şi pe mă-sa doar ca să-şi facă planul… Melatov şi-a făcut faimă de mardeiaş pe tot litoralul bulgăresc şi asta-i pare de ajuns, Pencev se mulţumeşte cu păstrarea aparenţelor şi-şi vede de afacerile personale… Asta-i toată omenirea! Gloată de hiene care se sfâşie una pe cealaltă. Stelele strălucesc de amorul artei, vântul pribegeşte în zadar, marea se zbuciumă pentru a avea de unde se întoarce… Fizică pură! Niciun suflet nu mai vibrează, invitaţia către alte lumi nu mai e auzită de nimeni! Surzi şi orbi! Măcar, Oriana mai evadează în coşmarurile ei…

În mod evident, dispoziţia atât de încercatului turist nu era una optimistă, aceasta şi din pricina precipitării evenimentelor din ultimele zile, a alcoolului pe care apucase să-l consume, dar şi a obscurităţii acelei nopţi înstelate, pe cât de frumoasă, tot pe atât de neliniştitoare.

Curând, cerul prinse a se arginta în Răsărit, apoi soarele apăru în flăcări din mare[1].

„Câtă splendoare!” – îşi mai zise Xreader, după ce fusese încercat de simţăminte înrudite cu deznădejdea. Dintr-o dată, gândi că întotdeauna lumina revine biruitoare, că oamenii nu pot fi întru totul pierduţi şi că scăderile lor nu arată că ei sunt întotdeauna astfel. „În fiecare suflet trebuie să mai fi rămas, măcar cât grăuntele de muştar, aspiraţia către ceva înalt! Poate chiar setea de Absolut îi face pe cei mai mulţi să-şi treacă vremea vânând nimicul… Evident, se iluzionează că ar fi dobândit ceva şi se mint că ar fi fericiţi, asta când o fac! Însă, nimeni nu renunţă cu adevărat la căutarea Adevărului, Binelui şi Frumosului…”.

- Bă, ce faci acolo? – îl trezi o voce aspră din gânduri.

Un echipaj al Poliţiei locale mătura zona încă din zorii zilei, dat fiind că, aşa cum comunicase căpitanul Ţanev, de curând fusese săvârşit un asasinat oribil.

- Nimic, priveam marea… – răspunse interpelatul.

- Păi, marea e aici tot timpul! De ce nu vii ca oamenii, după micul dejun? Îţi pui frumos o pătură, mai intri-n apă, mai faci plajă… Asta-i oră să caşti gura la mare?

- Domnul plutonier, cred că ăsta-i ăla care mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe nisip… – sugeră un gradat din echipaj.

- Ar fi bine dacă doar ar scuipa cojile… – aprecie superiorul. Ce-ai făcut azi-noapte? – reveni la suspect.

- Am fost la o petrecere…

- Daa? – făcu plutonierul, cu oarecare îndoială. Cu cine ai fost tu la petrecere, cu vreo sirenă?…

„Cum să petreci cu o sirenă?” – se minună maiorul, care nu se gândi la personajele de basm, ci la banala instalaţie care dădea alarma în timpul exerciţiilor de evacuare.

- Nu, au fost şi colegi de-ai dumneavoastră… – încercă singuraticul suflet să impresioneze. Domnul maior Melatov…

- I-auzi! Îl ştie şi pe Melatov! – se minună plutonierul. Băi, dacă-l întâlneai tu pe Melatov nu mai stăteai aici să mănânci seminţe!…

- Dar, n-am mâncat seminţe… – se dezvinovăţi Xreader.

- O fi venit să se spele de sânge… – presupuse gradatul. Aţi văzut ce era acolo, abator! S-a spălat de cu seară şi-a stat să se usuce…

„Măcar dacă-mi luam, naibii, actele la mine! Da’ şi Oriana asta!… În definitiv, e tot aia…” – mai gândi veşnicul bănuit.

- De ce eşti tuns aşa? – dori plutonierul să afle.

- M-au tuns miercuri, în arestul Poliţiei… – decise învinuitul să răspundă cu deplină sinceritate.

- Aşaaa? – se lumină plutonierul. Deci, acolo ai petrecut tu cu Melatov!… Ei, poate ţi s-o fi făcut dor… Ia vino tu cu noi, să-ţi revezi prietenul!…

[1] Aluzie la poemul Cântec şoptit de Zaharia Stancu.