Desen de Ana Pauper

30.

Consumând bere în exces, Alizee se îndreptă, în toiul petrecerii, către closetul cafenelei Standard. Cum uşile celor două cabine erau, de regulă, întredeschise, iar acum le găsi etanşe, bătu în uşa celei de-a doua cabine şi, cum nimeni nu răspunse, decât un glas imaterial ce păru să spună: „Intră!”, mignona îndrăzni, apăsând clanţa.

În locul aşteptatului closet, poeta pătrunse pe o străduţă în care, deşi felinarele încercau să lumineze, sentimentul era acela de noapte pâcloasă, ca atunci când vinovăţia cu bot unsuros îşi înfige colţii în sufletul pururi damnat.

„Ci iată-n carnea nopţilor se strâng

Huidume gri, huidume asudând

Spre-a-năbuşi cumva netunsu-mi gând”[1].

Versurile îi veniră poetei în minte nu se ştie de unde, mai cu seamă că autorul îi era necunoscut, dar reuşiră să sublinieze, accentuând-o, stranietatea acelei nopţi definitive.

„E un întuneric indelebil, ca şi cum lumina n-ar fi strălucit niciodată! Ceea ce s-ar putea lua drept aure sunt doar iradieri ale tristeţii altor fiinţe neliniştite, cufundată fiecare în propria-i singurătate fără de leac!”.

Strivită de durerea cosmică, Alizee bătu la o uşă masivă, rugându-se să-i răspundă cineva.

- Poftiţi, doamnă, domnii erau deja îngrijoraţi de întârzierea dumneavoastră! – îi spuse o femeie bătrână care, cu un tremur necurmat, purta un opaiţ.

„Mă confundă cu altcineva, doar am bătut cu totul la întâmplare!” – gândi poeta.

- Să nu credeţi că aţi sosit la noi întâmplător! – păru bătrâna a-i răspunde nerostitului gând, un ochi lucindu-i hidos de sub basma. Domnii spuneau că astăzi veţi sosi negreşit…

„Ce tot bolboroseşte asta?” – se enervă blonda cea scundă, care era după a treia bere.

- Ei, nu mă luaţi în seamă! Bolborosesc şi eu vrute şi nevrute… – păru din nou că arătarea-i pătrunse gândurile.

Într-o odaie spaţioasă, patru huidume zăboveau în faţa şemineului la câte-un pahar de băutură albastră. Văzând-o pe musafiră, salutară ceremonios în vreme ce începură, trei dintre troglodiţi, s-o dezbrace, iar al patrulea să-i lege mâinile. Curând, vizitatoarea fu introdusă într-un butoi în care, de regulă, se pune vinul la învechit.

- Ei, ne preschimbăm în aspru vin, ori vom rătăci în veci neliniştiţi[2]?… – întrebă una dintre creaturi.

- Cu răbdare! – interveni un altul. E rebegită de frig… Întâi, să se mai încălzească…

Din vase de piatră, cele patru huidume năduşite porniră să toarne ceară pentru epilat, până când materia fierbinte şi cleioasă ajunse la gâtul victimei. A treia huidumă rosti prietenos:

- Am pus ceară de epilat, să miroasă frumos, a răşini, nu ca alţi măgari care toarnă smoală sau alte porcării! Totuşi, ce vorbă! Epilat! Pe vremea mea, se zicea depilat, de la depilator… Traversăm, stimată doamnă, o epocă de plină decadenţă! Vă întrebaţi de ce nu v-am violat în prealabil?…

- Nu mă preocupa tocmai acest aspect… – răspunse prizoniera.

- Totuşi, vă vom răspunde. Nu sunteţi genul nostru de femeie…

„Futu-vă-n rât de borâturi! Pentru voi, genul de femeie cel mai potrivit ar fi o scorbură!” – gândi victima revoltată.

Tăcută până atunci, a patra huidumă intră, la rându-i, în vorbă:

- Am auzit că eşti poetă şi că ai un gust desăvârşit. Avem o surpriză pentru tine!

„Încă una? – se întrebă jertfa cea de noapte. De fapt, când intri în belele din astea, scapi mai greu! Asta în cazul că mai scapi…”.

- Şi noi suntem poeţi, însă prostimea nu gustă frumuseţea stihurilor noastre… – continuă arătarea. Îţi vom recita fiecare un poem de-al nostru, iar tu le vei elogia…

- Dar, dacă nu vor fi pe gustul meu? – întrebă poeta, uimită că i se cere în mod aprioric o evaluare pozitivă.

- Ei, nu prea eşti în postura în care să nu-ţi placă!… – preciză unul dintre călăi.

„Asta cam aşa e!” – îşi zise imobilizata, cu o undă de resemnare.

Prima huidumă îşi începu numărul, chipul rămânându-i inexpresiv, însă trupul vădindu-i o înclinaţie către histrionism:

-  Pe la noi

Sunt multe oi

Vin să pască din gunoi,

Din păşune în păşune

Tot gunoiul să adune.

Pe la noi

E mult gunoi,

De prin groapa cea adâncă

Vine oaia şi-l mănâncă.

Oi cu mersul legănat

Merg mărunt şi apăsat,

Ele merg la adunat

Gunoiul de noi lăsat.

Multe oi încet păşesc

Pe pământul strămoşesc

Eu m-aşez şi le privesc

Prin gunoi cum răscolesc[3].

Pauza ce interveni o făcu pe Alizee să socotească poezia terminată, astfel că gândi ce-ar putea să spună mai măgulitor, mai cu seamă că ceara, solidificându-se, începu să-i strângă pielea într-un mod neplăcut:

- Drăguţă! Şi ecologică… În final, autorul dă glas şi sentimentelor pastorale ce-l animă.

- Mda… – mormăi poetul, nepărând tocmai încântat de aprecieri.

„Ăsta cred c-o frige cu oi!” – îşi zise Alizee.

A doua huidumă porni să declame, privirea-i sticlind într-un mod bonom ironic:

- Iaca!

Toc mărunt pe-o masă

Nişte iarbă sănătoasă,

Grasă, verde, suculentă.

Toc mărunt,

Mişcarea-i lentă.

Iarba-i multă,

Iarba-i lungă,

Şi ce toc

Pun într-o pungă.

Fac conserve pentru mâine,

Pentru mine,

Pentru câine…

Tai mărunt o iarbă deasă,

Am cules-o lângă casă;

Toc mărunt iarba culeasă

O tai fin

Şi-o pun în plasă.

Toc mărunt

Şi-aş vrea să plouă

Zi de zi, la ora două,

Să răsară iarbă nouă.

Ei? Îţi place? – vru bardul să afle.

- Fireşte că-mi place! Este o ironie fină, abil disimulată. O parabolă, cu trimitere la vorba: Taie frunze la câini… – zise Alizee, bucuroasă de găselniţa izbutită.

- N-a priceput nimic! – făcu monstrul dezolat.

- Poate-o să-i placă a mea! – nădăjdui cel de-al treilea amfitrion, începând să recite:

Menta-i tare supărată.

Doar atunci când e frecată

Ea se simte împăcată.

Lumea ştie şi o freacă

Fără chef… aşa,

În joacă.

Vezi? De aia-i supărată

Menta asta

Şi-i frustrată.

Creşte verde, pipărată,

Pe la noi pe sub poiată

Şi rămâne nefrecată.

„Ai vrea tu să rămâi doar cu menta nefrecată!” – îşi zise Alizee, apoi rosti tare:

- E faină! O critică a societăţii…

- Pe naiba! – se supără huiduma. Aici e vorba despre tragismul creatorului!…

„Mda… La tragedia ascultătorului nu se gândeşte nici dracu! Sau, poate, ăla ce se mai gândeşte, şi rânjeşte satisfăcut, bătu-l-ar Crucea!”.

Cam şifonat, ultimul ipochimen îşi încercă şi el şansa:

- Din tutun

Îmi fac un tun

Şi-l fumez ca un nebun.

Cum din ce?

Doar am spus,

Vezi mai sus:

Din tutun,

Păi, altfel cum?

Îl învârt şi-l răsucesc,

Îl aşez şi-l tot rulez,

Îl apăs şi îl îndes

Pe-o hârtie

De o mie.

Îl aprind şi trag un fum.

Ca din tun,

Ca din bucium,

Ca din tub de oxigen

Iese gaz lacrimogen.

Trag din el să văd ce iese.

Ce să iasă?

Iese fum,

Că-i tutun

Din cel mai bun

Şi-am făcut din el un tun.

Odată terminat poemul, Alizee se simţi răscolită de poftă:

- Aş fuma o ţigară! – rosti aproape implorând.

- Ba, o să te zvârlim în întunericul cel mai dinafară, fiinţă insensibilă şi suflet împietrit ce eşti!

Cei patru prinseră a dăltui ceara, răcită între timp, şi, dezghiocându-şi captura, complet cheală, o împinseră într-o piaţă aglomerată, iluminată a giorno, în pofida senzaţiei de întuneric ireversibil. Un preot afemeiat o privi, iniţial, cu interes, după care remarcă dezamăgit:

- Of, ce modă! Se supun tuturor supliciilor pentru ca, în final, să se sluţească!…

Pe această replică critică, Alizee se deşteptă, observând cu nemulţumire că întreg grupul o privea atent, fascinat de zbaterile globilor oculari sub pleoape. Oriana prinse a rânji:

- Ai avut un coşmar?

- Mda… – mormăi mignona fără chef.

- Ni-l povesteşti şi nouă? – insistă romanciera.

- Ete, scârţ! – pufni poeta, încă năucă de somnul pe masa tare.

- Hai, te rog! Dau şi-o ciorbă de burtă…

- Bine, ţi-l povestesc, dar numai ţie! – cedă Alizee.

[1] Fragment din Nicu Vladimir, Tristeţi, iubita mea, tristeţi.

[2] Aluzie la finalul poemului Zi de toamnă de Rainer Maria Rilke.

[3] Poeziile rostite de cei patru au fost scrise de Adina Huţanu, autoarea consimţind ca versurile să fie folosite în contextul capitolului de faţă.