32.

Alizee isprăvi să-şi povestească coşmarul cam în acelaşi timp cu terminarea ciorbei de burtă. Oriana aşteptă încă ceva vreme, vrăjită de frumuseţea visului şi dornică de a afla detalii suplimentare.

- Zici că mănânci lichid, da-ţi face sete! – observă poeta. Să văd dacă n-au ăştia ceva apă plată…

- Au – replică încercănata colecţionară de stări onirice terifiante -, însă nu-i grozavă… Mai bine luăm câte-o bere belgiană…

- Hai să luăm! – acceptă interlocutoarea.

Deşi romanciera nu era consumatoare de alcool, făcu propunerea cu gândul ascuns că tăria dezleagă, de regulă, limbile, astfel sporindu-şi şansele fie de a i se detalia coşmarul, fie de a asculta coşmaruri mai vechi, de arhivă, cum obişnuia să le spună.

Un timp, blonda cu privire de veveriţă savură berea, zâmbind amărui, apoi îi veni, într-adevăr, pofta de dialog, însă nu înclină către nararea propriilor coşmaruri.

- De fapt, ce-i goana asta a ta după viziuni oribile? – o întrebă pe Oriana. Când eşti tânără, talentată, te bucuri de-un oarecare succes şi, fără îndoială, cu timpul faima ta va spori, ai jeep, un soţ care te iubeşte, chiar dacă, la fel ca toţi bărbaţii, o mai dă în bară… Mi-ar părea mai firesc să te bucuri de viaţă, nu să te cufunzi în gânduri întunecate şi viziuni abominabile…

- Dar – răspunse romanciera cu un rictus -, mă bucur de viaţă, în general! Însă, un coşmar bun îmi sporeşte perceperea binelui şi frumosului. E, poate, un efect de contrast. Altfel, după un vis încântător, realitatea pare de-un tern iremediabil… Tinereţea ştii că oricum se duce, talentul e mai mult un fel de demon care te macină, succesul e-un fel de-a te amăgi, de vreme ce niciun cititor n-ar face mare lucru pentru tine, autoturismul îl izbeşti de garduri sau… Doamne fereşte!, iar soţul… în sfârşit, e aşa cum îl vezi… Când nu ieşim în lume, nu mă prea deranjează, dar, cum a scăpat din casă, cum începe să facă belele… Tu, cel puţin, cu Braa mai mult inventezi problemele, ca să ai motiv de ceartă şi, implicit, de împăcare, da’ l-ai văzut pe-al meu! Numai prin aresturi, în cazul că nu cască gura la acvarii… Mama m-a avertizat! Mai luăm o bere?

- Hai să mai luăm! – încuviinţă Alizee.

…

În salonul alăturat, la bar, Braa era la al patrulea coniac, începând să se confeseze lui Cal:

- Am patruzeci şi şapte de ani, ca Unchiul Vania[1], şi-am realizat cam tot ca el… Scriu doar ca să-mi umplu timpul cu ceva, ies din casă doar ca să am de unde mă întoarce şi-am părăsit de mult orice iluzie că ar mai putea să mă scoată ceva din amorţeală! Visele tinereţii s-au dus în futere, oamenii sunt aşa cum sunt şi nu-i poate schimba nimic, jertfele sunt, în planul nostru, cel puţin, zadarnice şi luate-n derâdere, impostura tronează şi nu are nici măcar momente în care să se simtă ca atare… Şi-aşa va fi mereu…

La rându-i, detectivul nu se afla nici el în cea mai fericită dispoziţie, însă firea sa materialistă îl împiedica să gândească prea departe, împingându-l la căutarea de paliative, alcoolul fiind remediul cel mai la îndemână. Astfel, îşi mai luă şi el un coniac:

- Ei, cel puţin o ai pe Alizee… – căută o consolare la îndemână.

- Mda… Ca muză, eventual…

Braa oftă, sorbi întreg paharul dintr-o dată, cerând încă unul, şi făcu un gest din mână cu tâlcul: toate-s deşertăciuni!

- Dar, am văzut că vă înţelegeţi… – insistă detectivul.

- Să zicem! – admise Braa, de dragul discuţiei. Are o cu totul altă scară de valori şi idealuri în care eu nu doar că nu voi crede, dar nici nu am crezut vreodată! În schimb, îi scapă mereu esenţialul! Îi dă târcoale, se apropie, pare să-l adulmece şi, când mă aştept să înţeleagă, îmi trânteşte te miri ce platitudine!

- Adică, ce platitudini îţi trântesc? – izbucni Alizee, revenită în bar după a treia bere, luată la restaurant. Care-i esenţialul? Să umbli ca un boschetar şi să baţi cârciumile?…

- Nu despre asta-i vorba! – făcu Braa exasperat şi, totodată, simţind că-i sporeşte iritarea, stimulată şi de coniacul vechi.

- Atunci, despre ce e vorba? Că nu spui niciodată ceva coerent! De oameni puţin îţi pasă, dar le reproşezi mereu că sunt nu ştiu cum… Dar, tu ce ai făcut pentru ei? Ai băut un kil de coniac şi l-ai pişat? Pentru asta ar trebui să se schimbe omenirea?…

Trezită din propriu-i coşmar de vociferări, jurnalista Iara încercă, pentru a nu se ştie câta oară, să medieze:

- Lăsaţi, acum, n-are rost să vă certaţi!…

- Tu să nu te-amesteci! – i-o reteză Alizee. Crezi că, dacă te-ai vindecat, poţi să-mpaci capra cu varza?…

„Adică, cum, dacă te-ai vindecat?” – îi fulgeră ziaristei prin minte şi, lăsându-i pe ceilalţi să se certe în voie, se îndreptă către toaletă. Privindu-se în oglindă, uită pe dată atât de coşmarul din care abia se dezmeticise, cât şi de cearta despre care ştia că-i foc de paie. „Cum e cu putinţă? Urechea a secat, roşeaţa ochilor s-a mutat, parcă, în păr, privirea fiind de limpiditatea vinului bun, iar coşul nu doar că nu mai supurează, dar parcă nici n-ar fi fost! He, he! Sunt ca nouă! Şi-o să vină şi recompensa!”. Încă destulă vreme Iara se cercetă în oglindă, oscilând între bucuria nemărginită şi teama ca totul să nu fie decât o iluzie, abia într-un târziu dorindu-şi o confirmare şi din partea celorlalţi. Revenind în bar, însă, spiritele deveniseră prea încinse ca să-i dea cineva atenţie. Oriana zâmbea mulţumită privind scena, Cal deveni apatic şi alese să bea, iar Xreader părea cu gândurile departe.

- Am ştiut de la început că eşti doar un derbedeu! O clipă nu te-am luat în serios! Tu eşti bărbat, bă?…

- Tu vorbeşti, frustrato? Tot aşa-zisul tău interes pentru prostime nu este de fapt decât o mască pentru incomensurabilul tău egoism!…

- Uite, altruistul!… La primul obstacol, dă fuga la birt! Mi-am pierdut vremea cu tine numai din milă, mă gândeam că poate mai ai ceva sentimente umane minimale, dar, m-am înşelat!…

- Tu ţi-ai pierdut vremea? Ţie ţi-a fost milă? Că, dacă stăteai expusă în vitrină pe Calea Victoriei nu se găsea alt fraier să-şi facă pomană cu tine!…

Pupilele poetei se contractară, iar Cal deveni atent, gata să sară spre a împiedica o luptă ce părea iminentă.

- Ticălos pervers, zici că ţi-ai făcut pomană? Pomană să ce? Să-mi otrăveşti zilele? Nu eşti decât un troglodit!

- Troglodiţii au mai multă minte decât voi! Sunteţi, toţi, sclavii civilizaţiei! Binele pe care-l visezi tu nu este altceva decât înrobire şi îndobitocire! Terfeliţi natura, puneţi sufletul sub obroc, hrănindu-l doar cu patimi şi ambiţii deşarte, şi nimiciţi tot!

- Bine că refaci tu starea paradisiacă! Mai ales când bei până te pişi pe tine…

Braa nu mai răbdă, scotocind în minte după un cuvânt greu, care să taie ca o ghilotină şi ce mai rămăsese din legătura lor. Cum, pesemne, coniacul îi blocă accesul către acel cuvânt, observă pe neaşteptate chipul înnoit al Iarei:

- Tu chiar te-ai vindecat! – exclamă.

Pe rând, şi ceilalţi constatară schimbarea, uimindu-se de repeziciunea acesteia. Iara jubila, după atâtea zile de jenă profundă, iar Oriana, ceva mai târziu, explică transformarea prin efectul terapeutic al coşmarului avut. Comandând câteva sticle de vin, cei cinci se dedară taclalelor. Spre seară, Alizee îi spuse lui Braa:

- Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă te-ai fi supărat cu adevărat pe mine…

Cal ridică din umeri şi decise să-şi mai ia un digestiv.

[1] Piesă de Anton Pavlovici Cehov.