37.

Alizee părea a nu fi în apele sale. Cum Braa ieşise prin staţiune, trebui să-şi ia singură cafeaua şi, nemaivând pe cine învinovăţi, începu s-o bea neîndulcită.

- N-am stare! – îi mărturisi Orianei. Braa este ieşit şi n-am pe cine să reped…

- Păi, n-a zis unde se duce? – se interesă romanciera.

- Ce să zică? Prin staţiune… Parcă aici te duci undeva anume?… O porneşti doar aşa… să te mai mişti…

- De ce nu l-ai reţinut?

- La ce să-l reţin, ca să mă plictisească? Lasă-l să mai umble şi el, destul mă clopoţeşte la cap!

- Dar, ziceai că te plictiseşti fără el.

- N-am zis că mă plictisesc, am zis că n-am stare! – preciză poeta.

Oriana ridică din umeri şi se gândi: „Ciudată femeie, nicicum nu-i bine! Eu, cel puţin, dacă am un coşmar bun, sunt mulţumită toată ziua…”.

La rândul său, Iara era îmbufnată, căci din nou presa locală atribui meritul prinderii asasinilor în special Poliţiei locale.

- Lasă – căută încercănata scriitoare s-o îmbuneze -, importantă-i recompensa!

Jurnalista căutase şi ea să se împace cu acest gând, dar continua s-o revolte răpirea unei hălci din gloria ce s-ar fi cuvenit să-i revină:

- Dar, de ce să se împăuneze ei cu munca noastră? Nici măcar la ăsta ultimul n-ar fi ajuns dacă nu le ofeream noi mură-n gură pe specialistul în explozibili!…

- Eh, niciodată nu va merge lumea asta după dreptate!… filozofă Alizee. Oricum, Cal zicea să ne aşteptăm la vreo cincizeci de mii de căciulă… Eu mi-aş lua un apartament mai spaţios…

- Eu mi-aş lua o Honda Accord… – visă romanciera.

Neînţeleasă, jurnalista cea roşcată dădu din mână ca pentru a îndepărta ceva inoportun, faima părându-i mai de dorit decât nişte bani care, oricum, cel mai probabil se vor duce tot aşa cum au venit.

În acest moment, în cafenea intră Liuba, aflată în ziua sa liberă, când la Hilton servea Liliana, schimba, cum îi plăcea s-o numească, amuzându-se de sonoritatea cuvântului născocit. Întotdeauna când îşi permitea, tânăra birtăşiţă alegea să intre, măcar pentru o jumătate de ceas, în câte-un local mai de Doamne-ajută, pentru a se curăţi de sentimentul de sordid impregnat parcă în toate celulele trupului. Întâlnindu-se cu Alizee la bar, comunicativa Liuba apucă să-i şi explice pe scurt motivaţia prezenţei sale acolo. Cum mignona resimţea la rându-i lipsa a nu se ştie ce, intră bucuroasă în vorbă, compătimind-o pe Liuba:

- Trebuie să fie tare greu să stai între troglodiţi toată ziua! Cea mai atroce combinaţie posibilă este aceea dintre tembelism, grosolănie şi alcool contrafăcut… Prietenul meu bea numai lucruri bune, şi tot o mai ia pe arătură… Dar, să torni pe gât toată ziua numai otrăvuri!… Dă-mi şi mie un Fernet… – îi spuse băiatului de la bar.

Din curiozitate ori din spirit de imitaţie, Liuba îşi luă şi ea un Fernet, cele două femei instalându-se pe scaunele înalte de la bar.

- Ieri am avut parte de-un client mai deosebit – îşi aminti salariata de la Hilton. Un tip cam pe la cincizeci de ani, dar, de-un umor, ceva ce n-am mai întâlnit! Bun, acum n-aş putea să povestesc la fel ca el, dar zicea că a fugit dintr-un ospiciu englezesc şi că a venit aici ca să le omoare pe alea patru tipe… Cunoşti cazul?

- Da, îl ştiu – spuse Alizee sec.

- Mă rog, zicea că la început a vrut să se culce cu ele, două fiindu-i fiice, una, amantă, iar cealaltă, soţie… M-am prins că a citit povestea în ziare şi că fabulează, dar i-am dat pace, că mă distra cum povestea…

- N-a zis cum se numeşte? – punctă Alizee, pe care buna dispoziţie a interlocutoarei nu o molipsi defel.

- Milton. George Milton. Aşa zicea el, dar precis că a inventat numele, văzând în presă cum se numeau alea…

- Posibil – admise poeta, la fel de sobră. Ce limbă vorbea?

- Englezeşte. Eu cunosc engleza, că am făcut doi ani de Filologie, însă m-am lăsat că nu mă ajungeam cu banii…

- Şi cam cum arată tipul? – dori Alizee să afle, istoria încă unei vieţi risipite interesând-o mai puţin.

La fel de volubilă, Liuba îi făcu o descriere a individului, ca şi a vestimentaţiei acestuia, vădind un simţ al detaliilor şi-o acuitate proprii sexului frumos, descriind în amănunt până şi butonii de la manşetă ori acul de cravată.

- Ei, cine ştie… – concluzionă blonda cea scundă. O fi fost vreun turist care, plictisindu-se, şi-a dorit să facă puţină conversaţie cu o tânără frumoasă, construind o poveste pe care-a socotit-o interesantă.

- Aşa m-am gândit şi eu! – admise Liuba, căreia nu-i scăpă nici complimentul ce-i fusese făcut, cu atât mai valoros cu cât venea din partea unei alte femei, ştiut fiind că acestea nu-şi flatează semenele prea uşor şi, cu atât mai rar, în mod dezinteresat.

După ce tânăra plecă, Alizee se apropie de Oriana şi-i strecură cu un aer grav:

- S-ar putea să avem o problemă!…