Foto: Alice Drogoreanu

39.

- Doamne apără şi fereşte! – izbucni Alizee. Nici măcar un masaj nu şti să faci?…

Din dorinţa de-a o ajuta pe Iara, care-şi pierduse toţi banii pariind în mod nesăbuit, colegii îi găsiră mici job-uri, pentru a nu o umili dându-i bani de pomană. Astfel, Braa o solicită să-i lustruiască pantofii, oferindu-i douăzeci şi cinci de cenţi de perechea lustruită, Alizee oferi un euro pentru o şedinţă de masat tălpile picioarelor, iar Oriana o angajă să aibă grijă de Xreader care, din pricina febrei, nu mai coborâse din cameră de câteva zile.

- Dar, e puţin doi euro pe zi! – obiectă jurnalista.

- Nu-i puţin, dacă te înveţi să trăieşti cumpătat! Omul se poate hrăni şi de la fast-food, nu trebuie neapărat să se îmbuibe cu bunătăţi!…

„Măcar, de-aş curăţa pantofi şi-aş masa picioare în cameră, dar ăştia mă ţin în cafenea dinadins, ca să mă umilească!” – îşi zise roşcata cu năduf, însă, neavând de ales, prestă în continuare.

- Ai grijă în talpă, doar vezi că am micoză! Şi-un copil ştie că zona aia-i mai sensibilă!… – răcni din nou Alizee, mai mult pentru a atrage atenţia celorlalţi consumatori din local. Şi-aş mai vrea, dacă tot faci o treabă, să afişezi o mină senină, din care să reiasă entuziasmul care te animă! – completă.

„Futu-ţi micoza şi seninătatea şi entuziasmul şi cine m-a pus să pariez, de dobitoacă ce sunt!” – îşi zise, nu tocmai coerent construit, năpăstuita ziaristă.

- Tu mai ai ceva bani să te întorci acasă, ori vei fi nevoită s-o iei pe jos? – se interesă Braa.

- Văd eu! – bombăni Iara, fiindu-i evident că întrebarea era pusă doar cu scopul de-a o umili suplimentar.

- Parcă zicea plutonierul Onicikov că-i dispus să-i împrumute bicicleta… – interveni Oriana. Auziţi, noi nu pariem pe rezultatul procesului?

Într-adevăr, în staţiune se iscă oarecare vâlvă în jurul procesului celor şase asasini, unii începând să se îndoiască de vinovăţia lor. Firesc, se deschiseră pariuri în legătură cu verdictul, existând mai multe variante de joc: detenţia pe viaţă, achitarea sau detenţia pe o perioadă determinată.

Braa, Oriana şi Alizee deciseră să-şi rişte toţi banii pe prima posibilitate, în vreme ce Cal, ca de obicei, nu se arătă dornic de-a miza pe hazard.

„Ce-aş mai râde să pierdeţi tot!” – îşi imagină Iara o revanşă.

- Masează acolo şi nu mai rânji! – o readuse Alizee la realitate.

Procesul celor şase asasini se desfăşură în Varna, infractorii fiind în prealabil igienizaţi cu furtunul, tunşi la zero, îmbrăcaţi în zeghe şi legaţi, doi câte doi, cu cătuşele, puţin mai strâns, după cum sugeră maiorul Melatov că ar fi bine.

- În ziua procesului, ar trebui să primiţi hrană rece… – le spuse inculpaţilor. Dar, oricum nu veţi putea mânca, pentru că veţi face antitetanosul, ca să nu vă îmbolnăviţi pe-acolo… Uneori, în sălile de judecată este mizerie…

Învinuiţii rămaseră destul de surprinşi când vaccinul le fusese injectat sub limbă şi, mai apoi, chiar mai uimiţi să constate că nu pot rosti nici un cuvânt. Astfel, în timpul procesului fură nevoiţi să se exprime prin semne, rezumându-se la mugete şi la datul din cap, spre amuzamentul asistenţei. Neţinând cont de-o particularitate a poporului bulgar, la care clătinările capului sunt interpretate invers, reieşi că inculpaţii îşi recunosc vinovăţia, că nu s-au exercitat presiuni asupra lor în timpul anchetei şi că nu doresc să declare recurs, acceptând sentinţa. Condamnarea la detenţie pe viaţă într-un penitenciar de maximă securitate nu mai miră, în aceste condiţii, pe niciunul dintre asistenţi, chiar şi avocatul apărării pledând pentru această soluţie.

Cum cei cinci nu s-au mai deranjat să meargă la proces, mărturiile lor fiind atent consemnate încă din fazele incipiente ale anchetei, primiră spre seară ştirile despre desfăşurarea procesului.

- Urlau ăia ca nişte animale – povesti Onicikov -, aşa că a trebuit să punem bastoanele pe ei, să-i potolim. Judecătorul le-ar fi dat un spor la pedeapsă, pentru sfidarea instanţei, dar, ce să le mai dea? Aşa că a recomandat, pentru primul an de detenţie, izolarea…

- Cel puţin, ăştia n-or să mai scrie dobitocii pe bloguri! – spuse Alizee, mulţumită de veşti.

Cei trei pariori, în aceeaşi seară, îşi înmulţiră banii, cota fiind de 4 la 1.

Poeta cea mignonă nu era tocmai încântată:

- Adică, eu l-am convins pe nătărăul ăla să se-arunce de pe hotel, iar acum voi aveţi câte patru milioane, iar mie-mi aruncaţi praf în ochi, cu un rahat de un milion jumătate! Tu fă-ţi treaba, nu-mi sufla în ceafă, că nu-s Iisus în iesle! – îi mai strigă Iarei, care trebuia, contra sumei de doi euro, să o scarpine în cap.

- Oare cum o fi să-ţi petreci toată viaţa în închisoare? – se întrebă romanciera. Eu cred că m-aş plictisi…

- N-au ei timp să se plictisească! – interveni Onicikov expert. În detenţie, participi la program… După vreo trei ani, de fapt, te obişnuieşti şi realizezi că acolo-i viaţa ta, renunţând să te mai gândeşti la lumea de afară… Mulţi dobândesc astfel pacea lăuntrică…

- Ce bine de ei! – oftă Alizee.

Cum Iara fu chemată prin telefonul mobil în cameră, să îngrijească de bolnavul Xreader, ceilalţi putură discuta mai în largul lor.

- Merita şi bărbatu-meu ocazia asta! – reflectă Oriana. Ba l-am uitat fără bani, ba a nimerit în arest, ba l-au tuns poliţiştii, ba l-a terorizat Adeline… Acum, are şi el pe cine să terorizeze… Sper să nu fie fraier şi să profite de Iara la maximum!

- Bolnavii au darul ăsta, de-ai tortura pe cei din jur – o încurajă Alizee. Cel mai sfios om, atent să fie amabil şi să nu supere pe nimeni, cum face puţină febră, se preschimbă într-un monstru.

„Mie-mi zici?” – îl străfulgeră pe Braa.

- Te-ai decis? – îl întrebă încercănata colecţionară de coşmaruri pe plutonier. Îi împrumuţi ăsteia bicicleta, ori va fi nevoită să meargă pe jos?…

Onicikov păru să ezite:

- Pe de-o parte, i-aş da-o, pe de altă parte, parcă nu i-aş prea da-o… Ziceam că, dacă-mi dă adresa, eventual ne mai vedem, când am eu concediu… Aşa, fără să-mi pice şi mie ceva, nu dau bicicleta!…

- Şi ţi-a dat adresa? – fu curios Cal, destul de tăcut până atunci.

- Da, mi-a dat-o. Am notat aici: Iara Dumitrescu, Bârlad, Strada Trandafirilor, numărul 4 A… Unde vine oraşul ăsta, Bârlad…

- Undeva mai prin nord… – rânji romanciera. Îl găseşti tu…

- Atunci, îi dau chiar mâine bicicleta, că în curând îmi iau şi eu concediu. Să aibă ceva avans, să poată ajunge şi să se pregătească…

„Porci pot să fie şi bărbaţii ăştia! Dar, parcă noi suntem mai breze? Auzi, Bârlad!…” – se amuză Alizee în gând.