Colecţionara de coşmaruri – 21

Foto: Alice Drogoreanu

21.

- Hopaaa! Avem musafiri!… – rosti bucuros căpitanul Bonev, văzând că este adus Xreader la Secţie.

Căpitanul tocmai remarcase, în vreme ce-şi vâna, cu un ac de cusut, un rest de gogonea rămas între dinţi, anostul acelei zile care, în pofida veştilor despre un oribil asasinat comis pe strada Liubomir Lencev, era aproape cu totul lipsită de activitate. „Or fi cercetând toţi locul crimei, ori ce naiba au?” – se întrebă, la un moment dat.

- Ce-a făcut ăsta? – întrebă căpitanul, bucuros de orice schimbare intervenită în ternul acelei dimineţi.

- Căsca gura la mare, de pe plajă, la ora cinci dimineaţa… – lămuri un sergent.

- Păi, e firesc! – medită Bonev. Vuietul valurilor mării are un efect liniştitor asupra sufletului, mai cu seamă când îl asculţi în zori… Întrebarea este, de ce avea dumnealui sufletul agitat, astfel încât simţea nevoia de linişte? Poate se simţea afectat de stresul cotidian ori, poate, conştiinţa îi era chinuită de oribilul asasinat proaspăt comis… Cine ştie?…

- Eu n-am comis un asasinat oribil… – se dezvinovăţi eternul suspect.

- Mda, foarte posibil ca, la experienţa acumulată, dumneata să nu mai percepi ultimul omor ca pe unul oribil, ci doar ca pe unul de rutină… Totuşi, iată că resimţeai nevoia de linişte, asemenea unui asasin începător…

- Zice că-l cunoaşte pe Melatov… – interveni un gradat din echipaj. Şi că a mai trecut pe aici prin arest, acolo l-au şi tuns…

- L-au tuns frumos! – observă căpitanul. Deci, dumnealui a trecut pe la noi prin arest şi, simţindu-se confortabil, şi-a zis să revină… Oricum, pe Melatov cred că nu l-ai cunoscut prea bine – îl abordă pe reţinut -, că nu ţi-ai fi dorit atât de mult să-l revezi. Nu ştiu ce-i cu ăştia azi – spuse din nou către colegi -, că n-a apărut niciunul…

- Vin ei… – opină sergentul.

- Aş zice, până vine maiorul, să-i faceţi ăstuia o clismă… Să nu păţim ca joi, când ne-a căcat belgianul ăla toată secţia…

Membrii patrulei începură să râdă amintindu-şi de incident, dar căpitanul avea o dispoziţie mai serioasă:

- Ai acte? – îl întrebă pe arestat.

- Nu, sunt la soţia mea… – murmură acela.

- Da, e logic… De ce şi-ar lua cineva actele la el când merge să asasineze?… Se mai pot murdări, poţi fi identificat… Şi eu, dacă m-aş apuca de crime, aş alege să le comit tot aşa, incognito… Mi-aş lăsa actele, cel mai probabil, în grija soţiei…

Pe aceasta replică sosi şi maiorul Melatov, venit direct de la Royal, unde cheful tocmai se spărsese, cu gândul să afle noutăţile înainte de-a merge acasă, simţindu-se destul de obosit.

După ce-şi salută, destul de morocănos, colegii, starea i se însenină când dădu cu ochii de Xreader:

- Ce-i, bă cu tine, iar ai ajuns la noi? Ce-ai mai furat acum, o cămaşă, sau vreun set de tacâmuri?…

Auzind că este suspectat de săvârşirea de omor deosebit de grav, maiorul pufni a râde:

- Ăsta nici un borcan de castraveţi nu poate să fure fără să-l prindă! Nu-i aşa?… – îl abordă pe reţinut, cu aluzie străvezie la incidentul din Varna.

Xreader socoti că ar fi inutil să nege şi să susţină că nu-i hoţ, astfel că ridică din umeri stânjenit.

- Cine-i tipul? – se interesă căpitanul Bonev.

- Un prăpădit! – lămuri Melatov, foarte comprimat. Dacă-l scapă nevastă-sa de sub supraveghere, face numai prostii! Da’, uite ce frumos l-au tuns ai noştri! Vă place?

- Da, l-au tuns fain! – aprobară ceilalţi poliţişti.

- Mă, da’ repede-ţi creşte! – observă maiorul. Lasă, mâine-i miercuri… Te ducem azi în arest să te mai odihneşti după chef, mâine te tunzi frumos şi te duci la doamna ferchezuit! Ai noroc, băi, cu nevastă-ta! – îi mai zise arestatului, trăgându-i o palmă părintească peste ceafă. Dacă n-ar avea grijă de tine, cine ştie pe unde-ai mai ajunge să te tăvăleşti şi cum ai sfârşi!…

Sergentul simţi nevoia să clarifice unele aspecte:

- Domnule maior, cetăţeanul a zis că vă cunoaşteţi din arest…

- Nu doar de acolo… – preciză Melatov.

- Şi noi – îşi continuă sergentul expunerea – neştiind cât de apropiaţi sunteţi, ne-am gândit să-i facem şi-o clismă, să nu păţim ca şi cu belgianul…

Maiorul zâmbi şi, cu toate că avea o dispoziţie paşnică, decise că igiena lăuntrică nu poate fi dăunătoare:

- Păi, faceţi-i! Că vine de la Royal, acolo a mâncat cam greu. La noi, în arest, hrana e mai sănătoasă, şi să nu intre-n contradicţie… Uite ce fain de tine! – reveni la Xreader. Te duci la doamna şi tuns proaspăt, şi spălat, atât exterior, cât şi interior! Nici la hotel n-au ăia aşa grijă de tine…

Resemnat, arestatul suportă supliciul fără a se opune, rezumându-se la câteva gemete, după care fu lăsat la closet.

- L-aţi văzut pe ăsta? – făcu Melatov câtă vreme suspectul se retrase. Azi-noapte, îi venise pofta să parieze la ruleta rusească… Noroc că l-am oprit eu!… Aşa-i trebuie! Nu i-a plăcut să stea cu noi la petrecere!…

Colecţionara de coşmaruri – 20

Foto: Alice Drogoreanu

20.

Visându-se în centrul atenţiei mass-media, ca descoperitoare a odioşilor asasini, jurnalista Iara decise să-şi împrospăteze roşul coamei bogate, devenit cam tern, optând pentru o nuanţă strălucitoare de lac garanţă. Tubul de vopsea ales avea, însă, prospectul în bulgăreşte, astfel că ziarista îşi zise: „Doar m-am vopsit de atâtea ori, ştiu cum se face, n-am eu treabă cu tâmpeniile lor de instrucţiuni!”. Ceva, însă, fu diferit faţă de dăţile trecute, astfel că, în locul strălucitoarei garanţe, Iara se pomeni cu un brun-cenuşiu insipid şi mat. Desigur, noul aspect nu era în măsură s-o bucure, astfel că merse în bar, pentru a cere şi opiniile celor din grup.

- Cum îmi stă? – o întrebă pe romanciera Oriana.

- Interesant… – răspunse aceea, după o vreme.

„Ca un cur!” – îşi zise, concomitent, în gând, cu ceva mai multă sinceritate.

- Nu, pe bune, cum îmi stă? – îl asaltă ziarista şi pe Braa.

- Îţi dă o notă de distincţie… – improviză bărbatul. Puţin te maturizează, dar te face să pari mai sigură pe tine, mai impunătoare…

Oarecum înseninată, Iara se îndepărtă pentru a mai obţine şi alte păreri, însă nu suficient de mult cât să nu-i audă pe cei doi colegi deja interpelaţi izbucnind în râs.

- Mamăăă! Mor! – articulă Oriana printre hohote. E de pus la Gazeta de perete, la secţiunea: Nu faceţi ca ei!…

- Zici că-i Baba-Yaga… – găsi Braa un corespondent din folclorul rus.

Alizee apăru în bar şi, privind-o contrariată pe jurnalistă, o întrebă abrupt:

- Ce dracu ţi-ai mânjit aşa părul? Şi-ţi mai iese şi coşul ăla lângă nas…

Iara-şi pipăi îngrozită obrazul, simţind nodulul dureros ce promitea să izbucnească în viitorul apropiat, izvor de urâţenie ignorat până atunci.

În acest moment apăru şi exuberantul Cal, salută pe cei prezenţi şi-şi reluă obişnuitele obsesii:

- Mergem astăzi să vedem locul crimei? Dar, Iara n-a coborât?…

- Uite-o aici! – îi zise, mirată, Alizee.

Detectivul îşi privi o vreme colega în tăcere, având întipărită pe chip o nedisimulată stupoare, după care izbucni în râs, reîmprospătând şi starea ilară a lui Braa şi-a Orianei.

- Cinderella! – îi veni în minte detectivului un alt personaj de basm.

- Iau şi ruleta? – interveni Braa, mai mult pentru a schimba vorba.

- Ia-o! – răspunse Cal, dintr-un motiv similar.

Grupul porni către strada Liubomir Lencev, fiecare gândind la ale sale, ca de fiecare dată.

„Perspicacitatea jurnalistei Iara a dus încă o dată la descoperirea…” – gândi fosta roşcată, posomorându-se brusc şi retezându-şi propriu-i entuziasm. „Mda, şi-mi trântesc ăştia o poză mai ceva ca peretele mânjit cu excremente de albinos… Dacă-mi pun ceva pe cap? Să caut ceva, vreo şapcă de firmă… Însă, la atâta coamă, ce şapcă să-mi iau? Gata, mă tund scurt!”. Pe când se calmă oarecum, un alt gând o fulgeră: coşul! „Parcă totul complotează împotriva mea!…”.

„Marcus se fofila prin sideful matinal. Gabriel îl sunase şi-i spusese că fusese cel mai oribil asasinat pe care-l cercetase… Scârţ! Sunase, spusese, fusese, cercetase… Dar, Doamne iartă-mă, cum să eviţi timpul ăsta stupid? Mai văd eu… Ajuns la locul masacrului, Marcus fu izbit de un miros greu, bizar… Acum, până şi mirosul e bizar… Mai bine mă gândesc la altceva… Oare pe unde-o umbla Xreader, nu l-am mai văzut din noaptea de la Royal?…”.

„Inimile au îngheţat ca doi străjeri pe un munte uitat.

Dorinţa s-a aşezat pe o piatră

şi rupe crenguţe uscate.

La ce se gândeşte, nu ştim…

La visele curmate cu lama vibrantă a minţii la jumătate?…[1]

Chiar! Dacă treci printr-un asasinat, şi inima-ţi îngheaţă definitiv, şi visele se curmă iremediabil… Bun, treci într-o altă stare… Dar, mai poţi dobândi acolo pacea? Aş putea dezvolta o proză pornind de la asta… Primăvara nu vine ar fi un titlu potrivit!” – medită Alizee.

„Încă-mi vâjâie capul! Ar fi trebuit să ne dregem tot la Royal, cu o ciorbă de potroace. Atunci, ne-am revenit cu toţii, da’ am preferat să ne-mbătăm la loc! Oricum, Cal pare tip mişto, cel puţin la chefuri…” – îşi zise Braa.

„Ăştia abia se mişcă!” – se irită Cal, încercând din gesturi să-i îndemne pe colegi la un mers mai hotărât.

- Rebecca n-a venit cu noi? – îşi aminti Alizee.

- Nu, a zis că merge să se dea cu parapanta, cică nu-şi strică ea vacanţa pentru un rahat de asasinat abominabil… – lămuri romanciera cea încercănată.

- Mai bine! Era păcat să împărţim recompensa cu toţi amatorii…

Ajunşi, în sfârşit, pe strada Liubomir Lencev, cei cinci se întâlniră cu plutonierul Onicikov. Poliţia îşi începu tot acum cercetările, ziua precedentă fiind consacrată refacerii.

Domnul plutonier-major salută politicos, ceva mai rece pe jurnalista Iara, pe care n-o recunoscu iniţial.

- Ce are cunoştinţa voastră, e bolnavă? – se interesă.

- Nu chiar… – estimă Cal. Îi iese un coş şi şi-a vopsit părul…

Dumirit despre cine-i vorba, Onicikov cugetă: „Sper că, la beţie, relaţia dintre noi n-a ajuns prea avansată!”. Aerul indiferent al ziaristei îl linişti, însă, într-o măsură.

- E oribil, e absolut oribil! – se auzi glasul colonelului Pencev, care ieşea schimonosit din imobilul tarat.

- Sunt de optsprezece ani în Poliţie, dar aşa ceva n-am văzut! – îi ţinu isonul maiorul Melatov, care ieşi la rându-i din locuinţă.

Devenită curioasă, Oriana intră în incintă, ceilalţi rămânând să aştepte un semnal, răgaz pentru a-şi mai face curaj. Feţele desfigurate de groază şi repulsie ale celor doi poliţişti vechi, însă, le spulberă, în mare măsură, entuziasmul iniţial. Romanciera zăbovi destulă vreme la locul asasinatului, dar ieşi într-un târziu cu o mină liniştită:

- Într-adevăr, este oribil, însă nu din cale-afară… – spuse pe un ton apatic. Cred că-i vorba tot despre ceva artişti postmoderni, organele mai mici fiind retezate şi vârâte-n esofagurile victimelor, iar intestinele sunt întinse prin toată casa, asemenea unui ghidaj pe o hartă. Bine, ca să împănezi membrele cu dinţii smulşi, trebuie să fii dus bine de-acasă şi, în mod cert, să nu ai altceva mai bun de făcut…

Expunerea avu darul să-i liniştească pe ceilalţi membri ai grupului, aceştia înţelegând că nu au de-a face cu niciun fenomen paranormal. Deşi nimeni nu rosti asemenea supoziţie, ea se insinuă în sufletele celor mai mulţi, de nu se ştie unde.

- Uite, un ochi a ajuns până aici! – observă Iara un glob ocular pe alee.

Reamintindu-şi şirul de ghinioane din acea dimineaţă, gazetara cu părul mat şi stupid cenuşiu lovi acea rămăşiţă cu mânerul umbrelei, luată preventiv, în maniera jucătorilor de golf. Ochiul porni să descrie o curbă prin aer, oprindu-se în fereastra unui apartament de la cel de-al doilea etaj al unui bloc învecinat.

- Bă, care dai cu ochi? – se răsti o femeie destul de trecută, figura mătăhăloasă făcând-o să pară mai oribilă chiar decât abominabilele asasinate din interior. Vreţi să vin la voi? – continuă matahala pe un ton respingător.

- Bă, tu aşa vorbeşti în prezenţa organului? – interveni domnul plutonier-major Onicikov, vexat.

- Organul să ţi-l bagi în mă-ta, necioplitule! – plusă arătarea.

Ultima replică îl indispuse vădit pe maiorul Melatov, care porni după recalcitrantă, revenind cu oribila făptură după vreo zece minute. În mod inexplicabil, femeia părea să fi abandonat tonul impertinent, hălcile-i faciale străduindu-se să abordeze ceva sugerând o mină umilă.

- Asta-i tăinuitoare! – informă Melatov, în special pe domnul colonel Pencev. Cică, dumneaei locuieşte aici, dar n-a auzit nimic alaltăieri, când s-au comis asasinatele…. Zice că se uita la Pasiuni mistuitoare…

- Episodul 312 – preciză aceea.

- Gura! – i-o reteză Melatov. Păi, şi acum îţi mergea măgăoiaia, era 317 deja! Acum ai auzit un rahat de ochi, da’ strigătele inimaginabile, inumane, ale victimelor, nu le-ai auzit! Normal că nu le-ai auzit, dacă faci parte din grupul de asasini! Şi figura te arată că eşti o ucigaşă cu sânge rece, mânată doar de patimi diabolice! O să vezi tu ce-nseamnă să insulţi organul!…

---

[1] Începutul poemului Primăvara nu vine din Cartea de sidef.

Colecţionara de coşmaruri – 19

Foto: Alex Mazilu

19.

Petrecerea încă era în toi când Xreader decise să se retragă, râvnind liniştea şi singurătatea. Evanescenţa sa, de altfel, nu fu remarcată mai de nimeni, singură Oriana întrebând la un moment dat:

- L-a văzut cineva pe Xreader?

Cei mai mulţi ridicară din umeri, doar maiorul Melatov simţind nevoia să precizeze:

- Toţi l-am văzut! Aşa de fain l-au tuns…

Romanciera renunţă să mai întrebe, gândurile începând să-i dea asalt: „Pe măsură ce petrecerea se înteţea, Mădălina se simţi tot mai singură, nimerită printre străini. Oare ce ştia ea cu adevărat despre Marcus? Îl cunoştea cu adevărat, sau între ei era doar o atracţie fizică şi atât? Simţăminte bizare o copleşiră… Căcat! Unde nu mai ştiu ce să zic, bag pe bizar şi cu asta cred că am rezolvat ceva! De altfel, la aşa cititori, aşa scriitură! Să mă mai slăbească!…”.

Străbătând străzile pustii, Xreader ajunse pe malul mării. Cum încă nu se luminase, imensitatea apei putea fi mai mult ascultată şi gândită. Deasupra sa, cerul înstelat.

- Câtă pace! – îşi zise. Doar vuietul mării… E aproape prozodic… Da, ritmul din Mai am un singur dor… Dacă mă gândesc bine, e prima dată, de când am venit, că văd marea. De fapt, nici n-o prea văd, încă… În K., am stat să casc gura la acvariu… Dar, măcar că pare a fi stihie oarbă, marea îşi are raţiunile ei, glasul propriu, o simţi vie! Pe când oamenii… Numai deşertăciune! Adeline e prinsă cu totul de afacerile ei şi de patima piromaniei, insensibilă la orice vibraţie sufletească… Iara se visează pe prima pagină a tuturor ziarelor şi dând interviuri pe la televiziuni, ca şi când celebritatea de-o zi ar putea aduce împlinirea. Cal, în afară de grosolănii, ştie doar să vâneze răufăcătorii, dar nu animat de vreo dorinţă de dreptate, ci din rutină, cum ar colecţiona cineva timbre… Ai două timbre, vrei să ai seria completă, ai o serie, vrei cinci, apoi umpli un clasor, mai umpli unul, ajungi să ai o mulţime de clasoare şi nici nu-ţi mai pasă de ele… Şi, chiar dacă le mai priveşti uneori, tot nu te-alegi cu nimic… Braa, în afară că manifestă pe lângă Alizee o demnitate de căţeluş, nu pare interesat de nimic. Doar când se îmbată mai face câte-o dobitocie. Alizee nu ştie cum să-l mai tortureze, ca şi când ăsta ar fi scopul vieţii… Oriana, cel puţin, îşi vede de coşmarurile ei… Altfel, legătura ei cu realitatea este una cât se poate de firavă. Concepe în minte situaţii complicate, dar nu face faţă, în împrejurări concrete, nici măcar unei somaţii din partea Administraţiei Financiare… Cred că ar prefera ca viaţa să fie un roman. Despre poliţişti… ce să mai zic? Onicikov se dă sensibil, recită poem după poem, dar ar aresta şi pe mă-sa doar ca să-şi facă planul… Melatov şi-a făcut faimă de mardeiaş pe tot litoralul bulgăresc şi asta-i pare de ajuns, Pencev se mulţumeşte cu păstrarea aparenţelor şi-şi vede de afacerile personale… Asta-i toată omenirea! Gloată de hiene care se sfâşie una pe cealaltă. Stelele strălucesc de amorul artei, vântul pribegeşte în zadar, marea se zbuciumă pentru a avea de unde se întoarce… Fizică pură! Niciun suflet nu mai vibrează, invitaţia către alte lumi nu mai e auzită de nimeni! Surzi şi orbi! Măcar, Oriana mai evadează în coşmarurile ei…

În mod evident, dispoziţia atât de încercatului turist nu era una optimistă, aceasta şi din pricina precipitării evenimentelor din ultimele zile, a alcoolului pe care apucase să-l consume, dar şi a obscurităţii acelei nopţi înstelate, pe cât de frumoasă, tot pe atât de neliniştitoare.

Curând, cerul prinse a se arginta în Răsărit, apoi soarele apăru în flăcări din mare[1].

„Câtă splendoare!” – îşi mai zise Xreader, după ce fusese încercat de simţăminte înrudite cu deznădejdea. Dintr-o dată, gândi că întotdeauna lumina revine biruitoare, că oamenii nu pot fi întru totul pierduţi şi că scăderile lor nu arată că ei sunt întotdeauna astfel. „În fiecare suflet trebuie să mai fi rămas, măcar cât grăuntele de muştar, aspiraţia către ceva înalt! Poate chiar setea de Absolut îi face pe cei mai mulţi să-şi treacă vremea vânând nimicul… Evident, se iluzionează că ar fi dobândit ceva şi se mint că ar fi fericiţi, asta când o fac! Însă, nimeni nu renunţă cu adevărat la căutarea Adevărului, Binelui şi Frumosului…”.

- Bă, ce faci acolo? – îl trezi o voce aspră din gânduri.

Un echipaj al Poliţiei locale mătura zona încă din zorii zilei, dat fiind că, aşa cum comunicase căpitanul Ţanev, de curând fusese săvârşit un asasinat oribil.

- Nimic, priveam marea… – răspunse interpelatul.

- Păi, marea e aici tot timpul! De ce nu vii ca oamenii, după micul dejun? Îţi pui frumos o pătură, mai intri-n apă, mai faci plajă… Asta-i oră să caşti gura la mare?

- Domnul plutonier, cred că ăsta-i ăla care mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe nisip… – sugeră un gradat din echipaj.

- Ar fi bine dacă doar ar scuipa cojile… – aprecie superiorul. Ce-ai făcut azi-noapte? – reveni la suspect.

- Am fost la o petrecere…

- Daa? – făcu plutonierul, cu oarecare îndoială. Cu cine ai fost tu la petrecere, cu vreo sirenă?…

„Cum să petreci cu o sirenă?” – se minună maiorul, care nu se gândi la personajele de basm, ci la banala instalaţie care dădea alarma în timpul exerciţiilor de evacuare.

- Nu, au fost şi colegi de-ai dumneavoastră… – încercă singuraticul suflet să impresioneze. Domnul maior Melatov…

- I-auzi! Îl ştie şi pe Melatov! – se minună plutonierul. Băi, dacă-l întâlneai tu pe Melatov nu mai stăteai aici să mănânci seminţe!…

- Dar, n-am mâncat seminţe… – se dezvinovăţi Xreader.

- O fi venit să se spele de sânge… – presupuse gradatul. Aţi văzut ce era acolo, abator! S-a spălat de cu seară şi-a stat să se usuce…

„Măcar dacă-mi luam, naibii, actele la mine! Da’ şi Oriana asta!… În definitiv, e tot aia…” – mai gândi veşnicul bănuit.

- De ce eşti tuns aşa? – dori plutonierul să afle.

- M-au tuns miercuri, în arestul Poliţiei… – decise învinuitul să răspundă cu deplină sinceritate.

- Aşaaa? – se lumină plutonierul. Deci, acolo ai petrecut tu cu Melatov!… Ei, poate ţi s-o fi făcut dor… Ia vino tu cu noi, să-ţi revezi prietenul!…

---

[1] Aluzie la poemul Cântec şoptit de Zaharia Stancu.

Colecţionara de coşmaruri – 18

Foto: Alice Drogoreanu

18.

„Unora le-ar putea părea că traversăm o epocă dominată de imagine… Dar, nu este aşa! Tot Cuvântul este la temelia tuturor lucrurilor… Fireşte, vorbesc despre cuvântul rostit sau scris, fără conotaţii mistice. De pildă, pui în gazetă o poză cu o canapea. Nu exprimă mai nimic, poate doar le-ar face poftă unora să se întindă… Dar, dacă dedesubt introduci o legendă şi spui: Aici, europarlamentarul P – să zicem – viola femei! Cariera tipului e terminată! Sau, dacă vrei să nu-l mai angajeze nici la Pajişti, spui că viola bărbaţi. Apoi, pui în subsol un studiu ştiinţific despre sinucideri, pentru a-i da individului idei… Sau, de pildă, arăţi poza unui bazin din care iese ca un fel de abur – în prealabil, s-a aruncat piatră de var. Cititorul ziarului rămâne indiferent, eventual s-ar gândi la o saună ori la băi termale. Însă un text bine ales, precum: În însorita Albenă, alergând după un fluture, o fetiţă a căzut într-un bazin cu acid clorhidric – ar duce imediat la sporirea tirajului. Chiar! Să bag mâine ştirea asta!”. Roşcata Iara, încă sub impresia chefului de pomină ce abia se spărsese, se reîntoarse la rutina ziaristicii, scotocind după subiecte de impact, chiar dacă fabricate. Cum se poate observa, datorită şampaniei, vinului vechi şi coniacului venerabil, înclinaţia sa era de această dată către cinism şi cruzime.

„Casele se roteau ameţitor în jurul lui Marcus, asemenea unor căluşei scăpaţi de sub controlul îngrijitorului. Mădălina îi pusese un praf în băutură, dar, temându-se să nu fie descoperită, încurcă drogurile. Şi eu le-am cam amestecat! Sper că nu m-am făcut de basm… De fapt, la cum arată toţi, cred că a fost comă generală! Dar, dacă mi se pare numai mie că arată aşa? Oricum, eu m-am săturat de Mădălina asta, cred că o fac următoarea victimă! Mi se pare că, la restaurant, a şi zis unul ceva despre-o altă crimă… În sfârşit, cadavrele nu fug!… Astăzi n-am chef de nimic! Măcar de-aş adormi şi să am un coşmar mişto… Auzi, vorbă! Crimă oribilă… Aşa, ca literatură, merge… Ţii cititorul în priză. În practică, însă, crima-i crimă, ce poate fi oribil? Că-i tragi un glonţ ori că-l supui la torturi rafinate, subiectul tot acolo ajunge… Aşa povestea Ciprian, când l-a înşfăcat ursul în Retezat: la început a urlat, crezând că-l va mânca, apoi a urlat îngrozit că-l sfiorează… Până la urmă, a început să-i placă… Bine, nici Ciprian nu-i tocmai întreg la cap!”. Meditaţiile romancierei Oriana, după cum se poate intui, se situau ferm sub aburii nerisipiţi deplin ai alcoolului.

„Nu sunt nici piatră, nici frunză, nici cine ştie…

Sunt doar o făptură de sânge, limfă,

Carbon-hidrogen şi chimismul ştiut

Şi un ceva încă necunoscut

Din lumea înaltă a lumii, nedezlegat mister[1].

Ce versuri să-mi vină, după aşa un chef, decât legate de Chimie? Cred că le-am tras la reacţii chimice!… Dacă nu-i dădeam la urmă cu bere, poate nu s-ar fi răscolit toate aşa… Dacă aş fi, măcar, o piatră! Pietrele nu suferă de vertij… Oamenii trec prin asta[2]!”. Evident, şi Alizee era marcată de efortul nopţii ce abia se duse.

Până şi tumultuosul Cal, după un prim entuziasm, devenise mai rezervat:

- Sper să nu-l apuce pe Pencev să mergem astăzi la locul crimei! Am o durere de cap, că m-aş bucura să-şi facă vreun asasin pomană chiar cu mine…

- Mă gândesc – răspunse Braa -, că ei ar putea face primele cercetări, deşi mă îndoiesc că vor fi în stare… Data trecută, parcă am mers după două-trei zile… N-avem noi treabă cu cercetările Poliţiei, riscul să dea ei de urma asasinului este minimal!

- Măi, da ce-a mai urlat Onicikov la nota de plată! – interveni jurnalista cea roşcată. Am crezut că acolo şi moare…

- Cât a fost? – se interesă Alizee.

Cei mai mulţi, ridicară din umeri, însă Chinezu, atent la detaliile economice, îi informă prompt:

- Vreo cincizeci de mii de euro…

- Îhm! Merge… – aprecie Adeline. Voi, oricum, aţi mai tras şi până să venim noi… Acum, se va mai rări prostituţia o perioadă, până-şi recuperează plutonierul banii.

Doar Iara urmări atent această replică, celorlalţi scăpându-le mecanismele bunei funcţionări a unei comunităţi dintr-o zonă turistică.

- Crezi că…? – întrebă roşcata.

- Nu cred nimic – păru Adeline să retracteze. Ziceam şi eu, aşa…

- Parcă-am fi la priveghi! – constată Alizee. Eu merg sus… Braa, mai stai?

- Mai stau – răspunse acela.

- De ce? – se miră blonda cea scundă.

- Ca să evit orice interpretări posibile… – răspunse Braa, destul de încifrat.

Detectivul Cal îl privi aprobator, o tactică multimilenară a bărbaţilor fiind aceea ca, după ce s-au dat în spectacol, să mimeze o perioadă buna cuviinţă, nutrind deşarta nădejde că nebuniile le vor fi uitate.

- Poate jucăm o ruletă rusească… – glumi detectivul, dar privirea nimicitoare a poetei celei mignone îl făcu să amuţească pe dată.

Curând, se retraseră aproape toţi, astfel că Rebecca decise să iasă în staţiune să se azvârle cu coarda elastică, Chinezu urmând s-o însoţească.

Oriana adormi instantaneu, păşind într-o grotă. „Gara Albena” – îşi zise, după care urmă Gura Humorului. „Ce rapid a parcurs distanţa! Aici aş coborî să-mi iau o apă… Prind trenul mai încolo, oricum am loc rezervat…”. Ulterior, romanciera s-a gândit că poate trenul va ajunge prea departe până-şi va procura apa. „Vine altul!” – rezolvă problema, intrând într-o peşteră. „Bizar! Nu-s nici stalactite, nici stalagmite, nici umiditatea specifică, nici răcoarea caracteristică şi nici lilieci… Doar ăştia care stau atârnaţi cu capu-n jos, legaţi de câte-un picior… Oare de ce le-or fi scos ochii?”. Un pocnet îi atrase atenţia. Datorită obscurităţii, scriitoarea nu observă când a păşit peste-un glob ocular, care se sparse sub greutatea femeii, împroşcând un lichid incolor. „Pentru ce v-au atârnat aici?” –încercă să-l întrebe pe unul dintre condamnaţi, însă i se răspunse doar cu sunete nearticulate. „Probabil, le-au smuls şi limbile…” – mai gândi. „Dacă le-au mai străpuns şi timpanele, chiar că-i întreb degeaba! Altfel, măcar că nu-mi pot răspunde, mai află şi ei că-i bagă cineva în seamă…” – continuă încercănata scriitoare să mediteze, când observă intrarea într-o prăvălie. „Dacă aş descrie o astfel de scenă, toţi m-ar integra la dark fantasy, dacă n-ar zice direct că-s dusă cu pluta! Nimeni n-ar socoti-o veridică… Oare, dacă tot le-au scos ochii, de ce le-au mai decupat pleoapele?”. Intrând în prăvălie, Oriana se interesă de accesorii sfiorante. „Am avut, dar, s-au terminat!” – îi zise un domn lipsit de dantură, dar înzestrat cu un nas voltairean. „Nu m-am gândit până acum! Condamnaţii mai pot mirosi… Dar, şi mirosul ţi-l poţi pierde… Cel mai stabil simţ rămâne cel tactil, totuşi… Oare, dacă-ţi jupoaie pielea, mai funcţionează simţul tactil?…”. „Cu tramvaiul 88…” – o smulse din gânduri domnul cel ştirb. „Vă mulţumesc!” – răspunse scriitoarea amabil, deşi-i scăpase restul replicii. „Oricum, nu contează! Nu trece niciun tramvai 88 prin Gura Humorului!” – se consolă. Pe un coridor, mai mulţi tineri îşi desfăcură venele cu briciul, sângele pulsând în jeturi într-o ghiuvetă. „Ca să nu murdărească pe jos…” – găsi bruneta cea vopsită o explicaţie logică. „Odată, o colegă şi-a tăiat venele sub duş… Cum tocmai atunci s-a întrerupt apa, şi-a dat duhul înjurându-mă pe mine! Dar, ce-aş fi putut eu să fac? Lucram la Uzina de Apă, ce-i drept, însă eram o simplă funcţionară… Sărmana! Ce epocă a prins şi ea! Acum, cel puţin, te mediatizează, nu mori ca prostul… Ce chestie! Uite tramvaiul 88!” – constată romanciera şi sui în vehicul. „Bună ziua, vă rugăm prezentaţi biletele sau abonamentele dumneavoastră!” – se auzi un glas de troglodit. „Am pus-o!” – îşi zise Oriana, şi începu să explice pe larg cum, venind din Albena, intră într-o grotă a damnaţilor şi cum un tip fără dinţi îi zise ceva despre tramvaiul 88, dar că îi păru puţin plauzibil să se ajungă la numărul 88 într-o localitate lipsită de tramvaie… „Şi-atunci – completă trogloditul -, v-aţi zis să furaţi Statul de doi lei şi cincizeci de bani!… Remus, doamna zice că n-are bilet, deşi a văzut în peşteră ce păţesc călătorii frauduloşi!…”. „Dar, pot plăti amenda pe loc!” – obiectă contravenienta. „Pe loc nu puteţi – rânji cealaltă brută -, însă o veţi achita în peşteră… Asta-i una din aia care caută accesorii sfiorante…” – îi mai zise colegului. „Cel puţin, voi experia cum este să-ţi pierzi un simţ după altul…” – găsi încercănata Oriana o consolare, decisă să-şi accepte destinul. Restul călătorilor nu interveniră în niciun fel, privind absenţi pe fereastră.

Trezindu-se, scriitoarea se simţi întremată, hotărând să coboare în bar. Aici, Chinezu semăna oarecum cu victimele din propriu-i coşmar, fiind lovit destul de serios la cap.

- Aveau o singură coardă funcţională, aşa că ne-am dat în tandem – explică Rebecca. Dar, cum îl ţineam de glezne, coarda nu era suficient de strânsă, astfel că mereu îi înfigeam capul în nisip. La sfârşit, nu ştiu cum m-am răsucit eu şi a nimerit într-un bolovan…

„Visul meu era mai plauzibil…” – gândi Oriana.

„Struţii sunt nişte păsări stupide!” – trase Chinezu concluzia ultimei aventuri.

- Mâine mergem cu parapanta! – decise Rebecca.

---

[1] Începutul poemului Oglinda din cartea de dragoste.

[2] Aluzie la poemul Zămislire din Cartea de sidef.

Colecţionara de coşmaruri – 17

Foto: Alice Drogoreanu

17.

Aburii alcoolului începură să facă ravagii.
- Dacă ai sânge-n instalaţie – articulă Braa cu anume dificultate către Cal -, să jucăm ruleta rusească. Cine-o mierleşte, va fi îngropat decent, iar celălalt rămâne cu banii… Uite, ne împrumută dom’ Melatov revolverul…
- Şi eu joc! – zise maiorul Melatov, a cărui mamă era rusoaică.
Cum maiorul începu să golească încărcătorul, spre a lăsa un singur glonte, detectivul înţelese că nu mai poate da înapoi.
- N-ar fi mai prudent să ne batem? – încercă o ieşire din impas.
- Păi, dacă ne batem, mori la sigur! – îi explică Melatov. La ruletă, avem şanse egale… Teoretic, cel puţin, pentru că, în practică, eu n-am pierdut niciodată, deşi joc ruleta săptămânal, de câte ori mă-mbăt…
- Da’, eu cu Braa am vrut să mă bat… – obiectă Cal.
- Haidem! De mult vreau să-ţi sparg muzicuţa… – se ambală Braa.
- Încetează! Eşti om în toată firea! – se agăţă Alizee de Braa.
- Lasă-mă! – se smuci acesta. Vreau să curgă sânge!… E gruzin! O să-i umplu râtul de borş!…
- Nu-i gruzin, Braa, eşti tu beat!
- Bine, nu-i gruzin… E cecen. Mai rău!…
- Braa, linişteşte-te! Dacă ţi se-ntâmplă ceva, eu ce mă fac?…
Oricât ar fi fost de viteaz, Braa se cam înmuie, astfel că trebui să-şi facă singur curaj:
- Crezi că Taras Bulba , în locul meu, ar da înapoi?…
- Dar, tu nu eşti Taras Bulba! – imploră Alizee. Uite, nici măcar dantura nu eşti în stare să ţi-o faci!…
- Unde va merge el, n-are nevoie de dantură! – bravă Cal, atins la rându-i de flamă.
- Tu să taci din gură – îl repezi blonda cea scundă -, că numai din vina ta se petrec toate!…
- Da’ ce? Eu am început?…
Maiorul Melatov interveni împăciuitor:
- Ei, nu mai contează cine-a început! Important e cine-ncepe acum… Revolverul e pregătit…
- Braa! Dacă faci asta, chiar dacă rămâi în viaţă, să ştii că totul între noi s-a terminat!…
- Am douăzeci şi opt de ani! Dacă mai trăiesc mult, am să ajung ca voi! – se auzi un răcnet, într-un alt ungher al grădinii.
- Care urlă aşa? – se miră Melatov.
- E Xreader… – interveni romanciera Oriana, apărută de nu se ştie unde. Şi-a amintit de Platonov … Nu trebuia să-i daţi bere! La anul, o să urle că are douăzeci şi nouă de ani, peste doi ani, că are treizeci, şi tot aşa…
- Anotimpul iluziilor s-a încheiat.
Mugurii au şi uitat
de când s-au prefăcut în floare…
Domnul plutonier-major Onicikov încetă să se mai gândească la costul consumaţiei şi-şi reluă asalturile asupra jurnalistei celei roşcate, mizând din nou pe puterea de vrajă a Poeziei.
- Tu eşti bărbat, bă? – îl întrebă Iara. Îi tot dai cu versurile, ca o liceană!… Dacă eşti puternic, joacă şi tu o ruletă…
- Chiar! Hai şi tu!… – îl îndemnă Melatov.
- Pun cinci mii de euro pe Cal… – spuse Adeline.
- Eu pe Onicikov – se prinse-n joc domnul colonel Pencev. Mai pariază cineva?…
- Intru şi eu! – făcu Xreader.
- Tu cât ai băut? – interveni Oriana. A văzut cineva cât a băut ăsta?…
- Da’ ce? Tu ai bani, bă? Ai vândut cămaşa cu care te-au prins ăia? – îl ironiză Melatov. Ăştia doi ce dracu fac? – îşi mută atenţia la un alt aspect.
Braa şi Cal se sărutară ruseşte, după care, curgându-le balele de râs, rememorară arestarea odiosului asasin albinos.
- Îmi şi închipui cum jucai bătuta, ca să alergi cu scula după chiuvetă!… – zise Braa, înecându-se de râs.
- Ghiuvetă! – sublinie Oriana, dar n-o auzi nimeni.
- Băă, mai jucaţi? – întrebă Melatov disperat.
- Dă-le pace, ce tot ai cu ei? Nu vezi că au de povestit? – interveni Alizee.
- Mai bine jucăm spiciki… – îi zise Adeline colonelului, dar acesta, excitat, luă revolverul lui Melatov şi, ducându-l la tâmplă, apăsă pe trăgaci.
- Fâss! Ghinion… – remarcă plutonierul Onicikov.
- Adică, ce? Ai fi vrut să mă vezi mort? Încearcă şi tu, dacă eşti bărbat!…
Iara privi aprobator, astfel că plutonierul duse şi el pistolul la tâmplă.
- Nu vă supăraţi – se auzi glasul profesional al unui ospătar -, dar localul este rezervat pentru boieri!…
- Asta să i-o zici lu’ mă-ta! Eu sunt prinţesă!
Cu această replică, îşi făcu intrarea Rebecca, invitată şi ea telefonic de către colonelul Pencev, decis să o facă lată. Cum nu avu ce cadou să ia la repezeală, prinţesa agresivă veni însoţită de un tânăr care părea să aibă ochii oblici, dar putea fi şi un efect datorat luminilor nopţii şi ochelarilor.
„Jurnalista Iara, cea care l-a descoperit pe odiosul asasin din Albena, a participat la o recepţie organizată în onoarea sa, în semn de recunoştinţă, de Poliţia locală” – începu ziarista cea roşcată să-şi alcătuiască corespondenţa pentru cotidianul sătmărean.
„Luminile nopţii începură să joace halucinant, într-un efect bizar. Mădălina privea vinovat. Acum, ar fi dat orice ca Marcus s-o ierte şi să nu se bată-n duel cu Gabriel. Era tardiv… Pe ţeava revolverului zvâcni o flamă roşiatică… De fapt, eu n-am văzut niciodată o armă descărcându-se. Să-l rog pe Melatov…” – concepu Oriana un nou început de capitol şi, totodată, căută noi modalităţi de documentare.
„Te-am iubit încă dinainte de a te cunoaşte.
Ţi-am caligrafiat mersul felin, ezitările, râsul.
M-am îmbăiat în spuma tăcerilor tale.
Te-am visat căutându-te în mine
Şi aflându-te întreg…
Şi acum, ăştia erau pe punctul să se schilodească! De ce trebuie bărbaţii să fie atât de tâmpiţi? De fapt, ce mai întreb?… De la băutură vin toate! Trebuie să am o discuţie serioasă cu Braa! Nu acum, că deja-i pulbere, mai rău îl aţâţ…” – gândi Alizee, profitând de prilej să înceapă şi-un nou poem.
- M-ai chemat până aici şi voi deja vorbiţi cu pula!… – îi reproşă Rebecca colonelului Pencev.
- Băă! Ce-mi place cum eşti tuns!… – zise Melatov, trăgându-i o palmă peste ceafă lui Xreader. Să tot vii la Poliţie! Cazare, masă, apă caldă, tineta la nas… Uite ce frumos te-au tuns!…
- Cine-i tânărul? – se interesă Pencev, privind la însoţitorul Rebeccăi.
- Chinezu… – se recomandă acela .
- Bei? Că ai nasul roşu…
- M-am scărpinat…
„Şi ăsta se scarpină! – îşi zise Alizee. Chiar, unde-a dispărut Braa?”.
- Ciorba de potroace! – anunţă solemn un ospătar şi, de prin toate ungherele grădinii, grupul se reuni în jurul blidelor de lemn, cu linguri din aceeaşi esenţă, în care aburea preţiosul lichid, esenţă de tacâmuri de curcan în moare de varză.
Curând, ciorba vrăjită risipi în bună măsură aburii alcoolului, prilej să se comande încă trei baterii de coniac.
- Prima dată mă aflu pe litoralul bulgăresc, dar pare un loc liniştit… – aprecie Chinezu.
- Este un loc liniştit – îl lămuri maiorul Melatov -, pentru că veghem noi să-l menţinem astfel…
„Ce să zic? Nu mai puteţi voi de cum vegheaţi!…” – îi trecu prin gând ziaristei celei roşcate.
- Ei, dacă mai radem şi coniacul ăsta, poate nu va mai fi un loc atât de anost – avu Rebecca o intervenţie optimistă.
- Băi, nebuni mai sunteţi! – recapitulă colonelul Pencev întâmplările din acea noapte. Bine că nu s-a rănit careva!…
- Păi, nu începe iarăşi?… – întrebă Adeline, pe-un ton aproape panicat.
- Nu ştiu, să vedem… – făcu colonelul.
- Bă, noi ne distrăm, băăă!… – izbucni un răcnet din stradă, prilej pentru Melatov să alerge prin grădină şi să sară gardul restaurantului.
Curând, un individ fu azvârlit în incintă, ulterior apărând şi maiorul.
- Ce coincidenţă! – îi zise aceluia cu blândeţe. Şi noi ne distrăm… Hai să ne distrăm împreună!…
Cum Pencev şi Onicikov se prinseră-n joc, alături de Melatov, pasându-şi-l unul altuia pe cetăţeanul turbulent, îi veni poftă şi lui Xreader de fapte vitejeşti şi, lovind mogâldeaţa cu piciorul, îi spuse pe-un ton cât mai aspru:
- De ce tulburi, bă, derbedeule, liniştea staţiunii? La mă-ta acasă tot aşa urli?…
Poliţiştii îl lăsară să-şi facă damblaua, prăpădindu-se de râs, în vreme ce Rebeccăi îi veni şi ei poftă să schimbe câteva pase cu chilugul Xreader.
- Gata, băi, v-aţi distrat destul! – interveni echilibratul Pencev. Aruncă-l afară – îi zise maiorului -, că-i procurorul Bonev, să nu-şi aducă naibii aminte că noi l-am spart…
- Ai piercing? – o întrebă Alizee pe Rebecca.
- Am şi-un tatuaj – răspunse prinţesa agresivă, dispusă să-l şi arate.
- Şi eu mi-aş face… – găsi poeta cea mignonă un nou tertip de-al tortura pe Braa.
- Cum să-ţi faci porcării din astea? – protestă acela.
- Aşa, bine, cum se face! E la modă…
Ulterior, Alizee regretă fronda, căci Braa, cătrănit, îl provocă pe Melatov la un concurs de golit halbe de coniac.
- Cine pică primul în bazin e prost! – găsi maiorul miza jocului.
„Tu eşti prost oricum!” – gândi colonelul Pencev.
- Unde este toaleta? – se interesă Chinezu, plin de pudoare.
- Oriunde, eu plătesc! – veni răspunsul plutonierului Onicikov.
Se comandă şampanie, când căpitanul Ţanev pătrunse agitat în incintă:
- Domnule colonel – i se adresă lui Pencev -, un nou asasinat oribil!
- Calmează-te! – îi răspunse superiorul. Asasinatu-i asasinat, nu are grade de comparaţie…
- Domnule colonel – insistă acela -, tipa aia tăiată-n bucăţi este nimic pe lângă ce-i aici!…
- Mă rog… Vedem noi ce este, când se luminează… Aţi măturat zona?
- Fireşte!
- Să mergem să vedem! – se înflăcără Cal, dar părea singurul entuziast.
„De data asta, nu ne mai fentezi tu la bani!” – gândi Iara.
„Sper să se deschidă diferit intrarea secretă, că m-am săturat să se tot pişe ăsta-n ghiuvetă!” – nădăjdui Oriana.
- Vin şi eu! – se inflamă Xreader.
Domnul maior Melatov îi trase, din nou, o palmă peste ceafă şi-i zise blând:
- Stai, băi, acasă, că eşti transpirat şi răceşti! Mă, ce fain l-au tuns ăştia!… – mai remarcă, adresându-se celorlalţi.

Colecţionara de coşmaruri – 16

Foto: Cella

16.

Aşa cum se temuse Iara, jurnalista cea roşcată, domnul plutonier-major Onicikov avea chef să recite poezii, în mod preponderent din lirica bulgărească. Aşa cum se temuse Onicikov, ziarista apăru cu toată trupa, ba, mai mult, se autoinvită şi colonelul Pencev, la curent cu ieşirea la local din nu se ştie ce sursă, deşi toţi îl bănuiră pe detectivul Cal.

- Am auzit că dai o masă… – îi spuse colonelul subordonatului său, pe un ton care nu lăsa loc de replică.

Onicikov zise un fel de „mda”, care semănă mai mult a oftat. Apoi, reculegându-se, întrebă:

- Luăm câte-o berică?

- Noi ne gândeam la un vin… – zise Braa, aducându-l pe plutonier în pragul disperării.

- De acord – interveni Alizee -, dar nu iei iarăşi vin de fiţe! Dacă-i vechi de opt ani, e suficient…

- Opt ani! – icni Onicikov. Anul trecut am avut cea mai bună producţie!… A fost vremea mai secetoasă şi…

- Oricum, trebuie să aibă opt ani! La vânat, nu merge vin mai tânăr – decise Braa, expert.

- Vânat!… – mai murmură imprudentul plutonier.

- Le-ai dat şi lor? – îl întrebă Pencev pe Cal.

- Nu, am uitat – răspunse detectivul, pe-un ton inexpresiv.

Cum nimeni nu pricepu despre ce este vorba, priviră toţi cu surprindere cum colegul lor scoase din buzunarul interior al hainei un teanc voluminos de bani, după care înmână câte două mii de euro fiecărui participant la acţiunea de prindere a odiosului asasin din Albena.

- Ce-i cu ăştia? – întrebă romanciera Oriana, la fel de nedumerită ca şi ceilalţi.

- Din partea Poliţiei locale, să aveţi cu ce vă plăti consumaţia… – riscă domnul plutonier-major.

- Glumeşte! – interveni colonelul Pencev. Masa o achită colegul, este plăcerea lui! Nu?… Banii sunt din recompensa pentru prinderea ucigaşului – mai preciză pentru ceilalţi.

Mânată de spiritul său practic, ardelenesc, jurnalista Iara întrebă:

- Şi la cât se ridica recompensa?

Colonelul Pencev nu răspunse imediat, socotind ceva în gând, iar detectivul Cal era preocupat de unele aspecte diferite:

- Nu luăm melci în miere la desert?

- Melci în miere!… – gemu Onicikov.

- Cât era recompensa? – insistă Iara, pe-un ton categoric.

- Vreo douăzeci de mii de euro… – spuse evaziv colonelul.

- Şi, atunci, nu trebuia să primim fiecare câte patru mii de euro?… Deşi, dacă ţin bine minte, eu am spus că asasinul este-n imobil şi Oriana s-a gândit la intrarea secretă… Tu, doar te-ai pişat în chiuvetă…

- Mă rog – făcu detectivul încurcat -, dar ăsta a fost actul declanşator al mecanismului. Apoi, dacă nu vă ziceam eu despre asasinat, voi eraţi şi acum în Standard, să jucaţi Bridge… Plus că eu am anunţat Poliţia… Lăsaţi, la următorul asasin prins, luaţi voi mai mult…

- Mda… – interveni Alizee. Prindem vreo cinci asasini pe săptămână şi ne-am scos!

Făcându-se că nu remarcă ironia, Cal opină:

- Poate n-or fi chiar atâţia, dar, câţi or fi…

- Bună seara, aţi decis ce comandaţi?… interveni un ospătar spilcuit, abătând atenţia de la subiectul destul de tensionant.

Alizee se decise pentru o ciorbă picantă de vânat, cu ciuperci siberiene şi cu piersici meridionale. Ceilalţi aleseră mai frustra ciorbă din burtă de căprioară, cu ierburi de munte şi smântână de iac, singur Cal dorindu-şi o supă de roşii cu orez. Apoi, Iara preferă antricot de cerb cu sparanghel şi sos de citrice, ceilalţi optând pentru potârniche umplută cu cireşe, în sos de coniac. Hotărâră să mai ia împreună un mistreţ surpriză, asiguraţi că este gătit într-un mod savant şi, desigur, labă de urs, amănuntele fiind lăsate la latitudinea bucătarului. Din nou, Cal făcu notă discordantă, comandând o pizza Margherita şi bere Tuborg. Braa propuse, ca aperitiv, un coniac Martell din 1928 (an deosebit de bun!), idee însuşită cu entuziasm de către aproape toţi mesenii (Cal îşi luă un gin). Vinuri se aduseră atât roşii, cât şi albe, răcite la 8 grade (câte-un grad Celsius la anul de vechime). Pe când închinară, apăru şi maiorul Melatov, revenit din deplasarea sa la Varna. Onicikov îl privi resemnat, nemaivând putere de reacţie.

- Stai cu noi! – îl invită colonelul Pencev. E plăcerea lui Onicikov…

„Plăcerea mea ar fi să-ţi sparg râtul ăla de tâmpit!” – gândi plutonierul, imaginându-şi cum l-ar juca în picioare pe superior.

Maiorul Malatov povesti ultimele evenimente din Varna:

- Vi-l mai amintiţi pe ăla, reţinut pentru crimă? Abia am ajuns în Varna, şi-l văd pe tipul fugărit de mai mulţi, că şparlise ceva. Până să ajung la el, deja-l prinseseră şi-i aplicau corecţia… Dau să cercetez cazul, când văd că arde Banca… Se creează agitaţie, tipul fuge din nou, oamenii se îmbulzesc să vadă incendiul… Pompierii sting focul după vreo două ceasuri şi constată că sinistrul a fost provocat de-o mână criminală. Se cercetează zona, şi-ntr-un parc din apropiere se descoperă tricoul individului, ăla care-a fugit cu femeia… A fost dat în urmărire generală…

- E soţul meu – interveni Oriana, cu o voce inexpresivă.

- Da, am reţinut de data trecută… – răspunse Melatov. Mereu face din astea?…

- Nu chiar… Aici, în Bulgaria, nu ştiu ce s-a petrecut cu el…

Colonelul Pencev rămase tăcut, părând că se gândeşte la ceva complicat. După o vreme, apelă un număr de telefon:

- Salut! Da, Boris… Auzi, unde eşti? Fain… Noi suntem la Royal… Hai şi tu!

„Futu-i!” – îşi zise Onicikov.

- Nu-i problemă, face cinste un coleg…

„Futu-i! Futu-i! Futu-i!” – îşi continuă plutonierul ideea.

Braa intui că o să apară Adeline, deşi nu era la curent cu prietenia dintre aceasta şi colonelul Pencev. Însă, auzind despre incendiul de la Cazinoul local, spectacol pe care-l ratase, din pricini obiective, ca şi despre incendierea Băncii din Varna, bărbatul făcu unele conexiuni logice, şansele de a se înşela fiind minimale.

Într-adevăr, Adeline apăru impunătoare, când mesenii ajunseră la desert.

- Au ciorbă de cangur? – se interesă, după formulele obişnuite de protocol.

- Mai mult ca sigur! – estimă colonelul Pencev. Colegul tocmai ne povestea că a ars Banca din Varna…

- Da?… – se miră Adeline. Nici n-am ştiut, eram pe şosea cu maşina…

Spunând acestea, tânăra îi strecură un pachet prietenului său, iar acesta, zâmbind, nu mai aminti despre incendiu.

- Nu aveai şi-un însoţitor? – interveni Oriana, pe-un ton indiferent.

- Ba da… – zise Adeline evaziv. Cred că a rămas prin Varna…

- A transpirat?

- Mai mult ziua… – continuă interpelata cu jumătăţile de măsură.

- Şi noaptea?… – insistă romanciera.

- Noaptea avea liber să facă ce vroia…

- Şi ce vroia?

- De unde să ştiu eu?

Cum dialogul era confuz, nu deranjă pe nimeni când băiatul cu ziarele îl întrerupse:

- Litoralul! Ediţie de seară! Criminal odios arestat de poliţiştii locali! Interviu în exclusivitate cu plutonier-major Onicikov!

Jurnalista cea roşcată simţi că e cuprinsă de-un vertij, privirea împăienjenindu-i-se.

- Voi l-aţi prins? Voi?…

- Tehnic, da… – bâigui plutonierul. În articol, se aminteşte şi de contribuţia voastră…

- Şi poza? – insistă ziarista, cu chipul fremătând. De ce n-avem poză? Unde-i poza mea?! De ce nu-i poza mea?! Sunteţi o gaşcă de corupţi! N-aţi fost în stare să-l prindeţi decât pe prăpăditul de Xreader!…

- De ce-l faci prăpădit? – obiectă Oriana.

- Pentru că asta este! Şi ăştia-s toţi nişte corupţi, mână-n mână cu mafia locală şi cu guvernul de bandiţi de la Sofia! Fac trafic de persoane, protejează pe toţi interlopii, ei sunt capii prostituţiei, iar acum se împăunează cu munca mea!…

- Bine – făcu încercănata romancieră împăciuitor -, or fi cum zici tu, dar, ce-ai cu Xreader?…

- Lasă-mă-n pace cu Xreader al tău! Întâi, ăsta m-a furat la bani – vizat era Cal -, acum vor să-mi răpească şi gloria! Am să mă lupt cu sistemul!…

- Mai înţelept ar fi să te calmezi… – interveni colonelul Pencev.

- Draga mea… – spuse şi Onicikov.

- Nu sunt nicio draga mea pentru tine, mafiotule!…

Din fericire, Iara se sufocă, astfel că trebui să ia o duşcă de coniac. Căldura blândă a licorii o calmă într-o măsură.

- Aş propune să ne liniştim… – insistă Pencev. Litoralul are o circulaţie restrânsă… Cui îi pasă de el? La voi, puteţi prezenta cazul cum vă pică mai bine… Dacă simţiţi nevoia, veniţi să trageţi nişte poze cu asasinul…

Într-un târziu, Iara reveni la sentimente mai bune, deşi considera că acţiunea în care se evidenţiase ar fi meritat o mediatizare internaţională.

- Ia uite cine apare! – făcu brusc maiorul Melatov. Hei, tinere, ia vino tu pân-aici!…

Privind într-acolo, toţi îl recunoscură pe Xreader, mai puţin Oriana care, din pricina tunsurii la zero, cu puţin breton în faţă, a chipului tumefiat şi-a hainelor noi, îl privi ca pe un străin. Zbuciumatul inginer fu luat în mod neaşteptat la autostop şi intră în Royal ca mânat de-un imbold tainic.

- Ţie-ţi cam place de noi, văd că ne cauţi mereu! – observă Melatov.

- Dă-i pace! – medie domnul colonel. Hai, stai şi tu să mănânci ceva! Ce-ai vrea?

- Ştiu eu?… – zise acela, cu glas pierit.

Recunoscându-l după glas, înainte de a-şi manifesta surprinderea, Oriana comandă pentru el din reflex:

- Pui cu cartofi!

Colecţionara de coşmaruri – 15

15.

- Puneţi mâna pe el! Hoţu’! Ăla-n tricou de papagal!…

Xreader fugea mâncând pământul pe o uliţă din Varna, urmărit de o mulţime de cetăţeni indignaţi. Dorind să-şi impresioneze patroana, dar şi neavând de ales, nefericitul încercase să sustragă o cămaşă dintr-un galantar şi, spre neşansa lui, fu observat de-un salariat al prăvăliei.

„Să mă pierd în mulţime! Să mă pierd în mulţime!” – doar atât îi mai pulsa prin minte. Într-adevăr, intră într-o stradă mai aglomerată, însă aceasta nu-i fusese de foarte mare folos, deoarece un cetăţean, alertat de strigătele urmăritorilor, îi puse, dintr-un gest reflex, piedică. Ameţit de căzătură, piteşteanul fu pe dată imobilizat de mai mulţi indivizi cu figuri neprietenoase.

- După ce că furi, mă mai faci să alerg după tine? – îl întrebă un domn supărat, care se răcori trăgându-i un pumn în nas.

- Dă-i la rinichi – îl sfătui un altul -, că poate are SIDA!…

Într-adevăr, inginerul ghinionist sângera abundent, însă, cum o ploaie de picioare îl lovea din toate direcţiile, nu avu timp să constate amănuntul.

- De ce furi, bă, derbedeule? – îl întrebă un tip negricios.

- Îl ştiu pe ăsta – se auzi un glas de femeie -, fură cu o gaşcă prin tramvaie!…

- Tâlharule! – îi strigă un altul, lovindu-l din nou în plină figură.

„Dacă-am adormit pe treptele unui bloc, m-a şi săltat Poliţia! Acum, când mă omoară ăştia, nu-i niciun poliţist, futu-i în gură!” – gândea furul, sub ploaia de lovituri. Ca un răspuns la aceste gânduri se auzi un glas blajin:

- Faceţi loc, vă rugăm! Suntem de la Poliţie…

Un murmur general se auzi, plin de respect şi teamă:

- Melatov!… Bă, uite-l pe Melatov!…

Maiorul din Albena devenise celebru pe întreg litoralul bulgăresc şi, spre şansa lui Xreader, tocmai se afla într-o deplasare la Varna.

- Ia uite de cine dau! – făcu maiorul, plăcut surprins. Văd că tu n-ai linişte dacă o zi nu te întâlneşti cu Poliţia…

Năpăstuitul lotru tremura din întreg sistemul osos şi muscular.

- De ce tremuri aşa, ţi-e frig? – mai întrebă Melatov şi-i împuşcă infractorului un pumn la ficat.

- Uau! Meserie!… – făcu mulţimea admirativ.

- Ai văzut? Te sparge tot pe dinăuntru, dar la exterior nu-ţi rămâne nici măcar o vânătaie… – explică tehnic un părinte celor doi copii ai săi.

- Tati, şi eu vreau să mă fac poliţist când o să fiu mare, să-i bat pe hoţi ca nenea Melatov… – se auzi glasul unui băieţel.

- Bun, dar acum taci şi hai să ne uităm! – răspunse tatăl, absorbit de spectacol.

Un alt spectacol, însă, mai grandios, deturnă atenţia mulţimii, ba chiar şi pe-a lui Melatov însuşi. Cea mai importantă bancă din Varna fu cuprinsă de flăcări. În agitaţia stârnită, Xreader reuşi să fugă, deşi ar fi putut merge şi la pas, deoarece nimeni nu-i mai acordă nicio atenţie.

„Există Dumnezeu!” – îşi zise nefericitul, deşi nici în trecut nu se îndoise vreodată în mod serios de acest adevăr. Mai mult, dacă-şi plăti cu vârf şi îndesat cămaşa pe care nici măcar nu reuşise să şi-o păstreze, de data aceasta se putu servi de la o tarabă cu mai multe rânduri complete de îmbrăcăminte, ba chiar şi cu o sumă frumuşică de bani, locul fiind părăsit de către negustorul atras de spectacolul pârjolului diurn.

Reuşind să se îmbrace într-un parc, îşi abandonă acolo veşmintele cele atât de muncite, cu care se şterse, atât cât se putu aceasta, şi de sânge. Dintr-un magazin serios, în care personalul rămase la datorie în pofida incendiului, doar o tânără povestind din uşă ce se petrece afară, reuşi să-şi cumpere două chifle şi-un kefir. „Ar merge şi-o bere, da’ poate mai trebuie să şofez azi!…” – îşi spuse.

Umblând la întâmplare pe uliţe, Xreader înfuleca din chiflele umectate cu lichidul acid, fiecare îmbucătură alunecându-i pe esofag ca o mângâiere. „Cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie fericit!” – medită, gânduri din care fu smuls de un claxon nervos. Adeline îl privi mânioasă:

- Aici a fost vorba să te găsesc? Treci imediat la volan!

O vreme, cei doi nu mai discutară nimic, patroana fiind ocupată să evalueze conţinutul a două sacoşe burduşite cu nu se ştie exact ce.

- Ai văzut incendiul? – întrebă valetul după o vreme.

- Da, l-am văzut… – răspunse Adeline fără chef. Şi văd că, dacă ţi-ai luat haine noi, n-ai putut veni fără să-ţi spargi botul!… Unde-i tricoul cel vechi?

- L-am lăsat într-un parc… – murmură inginerul, având o presimţire că greşise.

- Minunat! Te-au remarcat mulţi cu el?…

- Erau câţiva… – răspunse novicele într-ale furtului, evaziv.

- Opreşte! – porunci şefa, iar şoferul se execută din reflex. Cobori aici! Eşti liber, de-acum, te descurci!…

Nefericitul coborî din autoturism, aşteptând o explicaţie, dar Adeline, trecând la volan, demară în trombă, îndreptându-se către nord.

Colecţionara de coşmaruri – 14

Foto: Alex Mazilu

14.

Adresa fiind cunoscută din presă, cei cinci porniră către strada Dora Gabe. De altfel, Cal cercetase zona în prealabil, aşa că-i călăuzi fără să se poticnească şi fără să fie necesar să întrebe vreun străin despre locaţie.

- Ai luat ruleta? – întrebă Cal.

Braa răspunse cu un gest, săltându-şi sacoşa. Ruleta se afla acolo. Era o amintire veche, de pe când lucrase la măsurătorile topografice.

- Eu zic să nu mai măsurăm atât! – propuse Oriana. Instinctul îmi spune că este o încăpere secretă…

„Asta-şi uită bărbatul în faţa acvariului, încurcă Albena cu Varna, da’ are instincte de criminalist! O avea mai mult de trei neuroni?…” – îşi zise Cal.

„Şi mie mi-e cam lene să măsor. De desfăşurat ruleta-i simplu, dar, când s-o strângi la loc, dai la manivelă de faci beşici la degete! Sincer să fiu, mai degrabă aş bea ceva… Însă, iarăşi zbiară Alizee!” – gândi, la rându-i, Braa.

„Cerul era de-un albastru imaculat. În încăperea sa secretă, însă, pentru asasin timpul se aneantiză, zile şi nopţi trecând otova, într-o pastă indistinctă… Într-un fel, dacă-l prindem, îi redăm libertatea. În penitenciar ai, totuşi, un program riguros, care te face să te simţi util…” – raţionă Oriana, după ce alcătui în minte şi câteva rânduri pentru noua sa carte.

„Asasin arestat în zorii zilei. Jurnalista Iara în prim-planul acţiunii” – zâmbi roşcata,  concepând titlul şi subtitlul unui articol senzaţional.

„Ce frumoasă-i staţiunea sub soarele curat, iar noi mai mult zăcem în taverna aia!… Pretutindeni verdeaţă, larmă de păsări, tencuiala strălucind mistic, sufletul meu făcut una cu armonia Cosmosului! Sper că nu m-am îndrăgostit!…” – se extazie şi, deopotrivă, se alarmă Alizee.

- Frumoasă casă! – remarcă poeta cea scundă, ajungând la numărul 11 de pe strada Dora Gabe.

- Poliţia a sigilat toate intrările… Ce facem? – puse jurnalista cea roşcată o problemă tehnică.

- De regulă, se rupe sigiliul… – zise Cal, uşor ironic.

Intraţi în imobil, cei cinci se simţiră mânaţi de curiozitate, astfel că aleseră să caute mecanismul care declanşează intrarea secretă, renunţând la măsurători. Astfel, puteau vedea în linişte ce se găseşte într-o casă străină dintr-o ţară străină.

- De obicei, aceste mecanisme se declanşează mutând o anume carte din bibliotecă – observă romanciera care, dacă putea sugera că ar fi încercănată în alte ocazii, astăzi arăta de-o uimitoare prospeţime.

- De unde ştii de-un astfel de obicei? – se minună Cal.

- Am scris eu într-un roman – preciză Oriana, convinsă că prinderea odiosului asasin se va conforma reţetei după care Marcus l-a găsit pe doctorul Digory, chiar dacă acolo nu era vorba despre un asasinat.

Braa se apucă să citească pe cotoarele cărţilor dintr-o impunătoare bibliotecă şi, din vreme-n vreme, să deschidă câte-o carte.

- Lasă Patristica – îl sfătui Oriana -, trebuie să fie ceva legat de crime!… Regula e asta: întotdeauna cartea care deschide intrarea secretă are o temă înrudită cu fapta celui ce se ascunde. Dacă cel căutat se retrage în laboratorul de chimie, cartea va avea un conţinut adecvat, de pildă Viaţa lui Mendeleev… Şi tot aşa…

- Patologia criminală – zise Braa, însuşindu-şi observaţia.

- E bună, încearcă! – se bucură scriitoarea că s-a făcut înţeleasă.

Bărbatul scoase cartea din raft şi… canci! Nu se petrecu nimic.

- Crimă şi pedeapsă – făcu Alizee. Uneori, mă gândeam şi eu să lichidez vreo cămătăreasă. Dar, m-am temut să nu mă demasc apoi, la fel ca Rodion Romanovici…

„Ăsta cine-o mai fi?” – se întrebă Cal.

- Tu ai omorât mulţi oameni? – îl întrebă Alizee pe detectiv, acesta strâmbându-se cu înţelesul: „Cine i-a mai numărat?”.

Dintr-o altă odaie, se auzi glasul Iarei:

- Ăsta-i pervers, uite ce are aici! O pisică gonflabilă…

- S-o văd! – zise decis Oriana şi, ajungând la locul unde se afla jurnalista, completă: Asta i-o duc lui Piţi!

- Chiar, să ne luăm din casă ce mai avem nevoie! – găsi Braa şi-o utilitate acestei percheziţii ad-hoc.

- Am găsit! – răsună glasul blondei celei scunde.

Convinşi că este intrarea secretă, toţi se năpustiră spre acel loc.

- Unde-i? – întrebă Cal.

- Aici… – zise, cu simplitate, Alizee, arătând frigiderul. E plin de bere Chimay!

Uşor decepţionaţi, desfăcură toţi câte-o sticlă, domnii recidivând. Câtă vreme au savurat licoarea belgiană, cei cinci se dedară taclalelor, percheziţia trenând.

- Mă duc să mă piş! – spuse Cal după a doua bere.

„Ce elegant! – îşi zise Alizee. De când îl ştiu pe Braa, el doar se spală pe mâini… După bere, ce-i drept, se spală mai des. Şi, bineînţeles, transpiră!”.

Pentru a nu se mai obosi ridicând capacul closetului, Cal alese să urineze în chiuvetă, aşa cum procedează majoritatea bărbaţilor suficient de înalţi. Pe când jetul oranj începu să alunece în orificiul de scurgere, peretele, cu tot cu chiuvetă, porni să se mişte, astfel că detectivul trebui să se deplaseze după accesoriu, pentru a nu pişa gresia.

- Am găsit intrarea! – le strigă celorlalţi, după ce şi-o scutură şi se încheie la şliţ. Trebuia să te pişi în chiuvetă…

- În ghiuvetă – îl corectă Oriana.

- Mă rog, în chiuvetă… – zise şi Braa.

- Ghiuvetă! – se încăpăţână romanciera. N-aveţi decât să-ntrebaţi pe cine vreţi din Piteşti…

- Mulţumim, noi nu întrebăm piteşteni… – se eschivă Braa.

„Câteodată, ca să descoperi intrarea secretă, ai nevoie de un porc!” – îşi zise Iara.

„Deseori, îl suspectez şi pe Braa că procedează aşa! Poate-l prind!…” – se îngrijoră Alizee.

„Doar un bărbat putea deschide uşa… O femeie, cum să poată? Doar s-o facă într-un borcan şi să toarne în ghiuvetă… Că aşa-i zice corect: ghiuvetă!” – polemiză romanciera până şi-n gând, luptând pentru brandul său.

Pătrunzând în locaşul tainic, cei cinci observară că este un întreg apartament. Într-o cămăruţă pestilenţială, dădură şi de-un tip albinos, cu sprâncene decolorate, care se ghemuise în poziţie fetală, auzindu-i pe intruşi.

- Ce vreţi de la mine? Eu sunt artist! – le strigă celor cinci, fără să-i privească.

- Artistul pulii! – făcu detectivul Cal, care în general nu prea preţuia artiştii, cu atât mai puţin când aceştia erau şi ucigaşi.

Pereţii încăperii erau mânjiţi haotic cu materii în nuanţe de brun. Cu greu îşi dădură seama că era vorba despre sânge şi excremente, întinse cu mâna, printre ele fiind trasate linii viguroase în cărbune.

- Ăsta ori are Altzheimer, ori e dus chiar mai rău cu pluta… – observă Cal.

- E artă postmodernă! – protestă albinosul. Nu pricepeţi nimic! E o metaforă, subliniind efemeritatea vieţii…

- Când îţi fut una peste bot – încercă detectivul Cal să-l calmeze -, o să vezi tu cât de efemeră-i viaţa!…

- Tu ai omorât-o pe tipă? – întrebă Braa, deşi faptul îi devenise evident.

- N-a fost o crimă, era body art. Ea mă rugase s-o tranşez! I-am înfipt şi-un os în cur şi i-am tatuat pe fesă o svastică… Era evident, pentru oricine se pricepe, că este modul nostru de a protesta împotriva totalitarismului…

- O să vezi tu îndată în ce mod protestăm noi împotriva artiştilor de căcat… – spuse Oriana, lovindu-l în figură cu o bâtă de oină.

- Nu-l sparge, lasă-l în seama Poliţiei! – medie Cal. Bulgarii nu prea descoperă infractorii, în schimb ştiu să bată! – îşi lăudă el colegii din sud-estul Europei.

- Cine era victima? – mai vru să afle Braa.

- Una, Katrina… N-o ştiam foarte bine… Ştiu că se droga şi, de ceva timp, se îndrăgostise de arta mea…

Cal anunţă Poliţia despre descoperirea asasinului, iar ceilalţi alcătuitori ai grupului constatară cu anume surprindere faptul  că însoţitorul lor este un cunoscut de-al poliţiei locale. Un echipaj sosi la adresă în scurt timp, plutonierul-major Onicikov şi maiorul Melatov părând a fi cei mai autoritari.

După ce se informară asupra cazului, Onicikov recită din Vladimir Golev:

„Cu ce licoare ameţitoare m-ai adăpat,

ţinut dăruit cu mure şi păstrăvi,

încât oriunde merg şi pe oriunde trec

simt adierea poienilor tale…[1]”.

Plutonierul oftă, ca transpus în alte lumi, apoi se-ntoarse către albinos:

- Asta înseamnă artă, nu să mânjeşti pereţii cu căcat!…

- Până diseară – aprecie Melatov -, dumnealui îşi va schimba radical concepţiile despre Kalokagathia… Nu-i aşa? – îl întrebă direct pe asasin.

Albinosul cunoscând, ca orice locuitor al Albenei, faima lui Melatov, nu mai replică nimic, preferând să tremure. „Mai bine mă făceam inginer!” – îi mai trecu prin minte un gând răzleţ.

Pornind către arestul Poliţiei, domnul plutonier-major Onicikov îi felicită pe cei cinci pentru perspicacitatea dovedită, însă, din motive încă neclare, îi vorbea mai mult jurnalistei celei roşcate, pe care-o şi invită la un restaurant.

- Sigur, venim! – acceptă aceea invitaţia.

„Văleu! Ăştia vin în haită… Acum, asta e, am pus-o!” – se posomorî plutonierul.

- Ce fel de artă zici tu că faci? – îl întrebă Melatov pe albinos, într-un preambul al anchetei.

- De tot căcatul… – mărturisi acela, manifestând semne evidente de îndreptare.

- Ăsta, în treizeci de ani, o să iasă mieluşel!… – spuse maiorul cu mândrie, subliniind succesele reeducării penitenciare din ţara sa.

Onicikov părea să nu-i mai acorde nicio atenţie arestatului:

„Mă rog de tine, zi, să n-asfinţeşti!

Nu mă lăsa în umbra rece-a serii,

Nu-i timpul de odihnă încă. Nu-i

Nici ceasul încă de-a visa în perne.

Cu mâini neliniştite eu te rog:

Nu-ţi strânge alb catargul zilei încă!…[2]”

- Liliana Stefanova… – preciză plutonierul, privind-o pe Iara edificator.

„Sper că ăsta n-o să ne bolânzească cu poeziile toată seara!…” – nădăjdui ziarista, tulburată din redactarea ştirii despre senzaţionala arestare a odiosului asasin din Albena.

Cum Alizee se interesă de soarta celuilalt suspect, reţinut cu câteva zile în urmă, Oriana avea să afle cu stupoare de la maiorul Melatov amănunte despre soţul său:

- A, ăla care-a apărut şi-n ziar? Nu mai e la noi, a fugit cu o femeie… Dar, nici nu făcuse mare lucru, doar a furat un ceas…

„Nărodul! Ceas chiar avea la el, ce-i mai trebuia?… Numai prostii face! Şi-acum, cine ştie cu cine s-a mai încurcat!… Eu i-am zis de nenumărate ori: Tu n-ai să sfârşeşti bine, cu apucăturile astea ale tale!” – gândi romanciera, chipul posomorându-i-se din nou.

---

[1] Începutul poemului Cu ce licoare…

[2] Liliana Stefanova (n. 1929), începutul poemului Invocaţie către zi.

Colecţionara de coşmaruri – 13

13.

„Ăsta ar fi-n stare să bage-n el şi cinci langoşi odată!” – îşi zise Adeline, observând prin fereastra restaurantului cum înfulecă noul său subordonat.

Sosindu-i supa de creveţi, tânăra îşi continuă gândurile: „Cred că m-a fentat Pencev, pare cam pămpălău tipul! Şofează aproximativ şi mi-a zis că nici măcar un revolver nu ştie să folosească… Poate-l vând la vreun circ…”.

Adeline ar putea părea, unui privitor din afară, uşor cusurgioaică, însă era o realitate faptul că Xreader, intimidat de lipsa permisului de conducere şi, în general, a oricărui act de identitate, stare la care se adăugau şi recentele traume psihice, se arătă destul de nesigur în trafic, iar propunerea pe care i-o făcu noua sa patroană, aceea de-a o ajuta în jefuirea unei bănci, îl oripilă. „Am nimerit să lucrez pentru o psihopată! Ieri seară a intrat în Cazinou şi, la nici cinci minute după ce-a ieşit, goneau într-acolo pompierii! Apoi, propunerea cu jefuirea băncii… Să nu mai spun că intră doar în localuri de fiţe, iar pe mine mă ţine cu langoşi şi iaurt… Măcar, Oriana mă mai îmbrăca şi, uneori, îmi dădea o pizza ori nişte pui cu cartofi…”. Ultimele experienţe îl făcură pe mult încercatul soţ să-şi amintească de căminul din Piteşti ca de un paradis pierdut, măcar că, atunci când se afla acasă, de multe ori îi venise să-şi ia lumea-n cap.

Presupusa piromană ajunse la cel de-al doilea fel, un platou asortat cu peştişori exotici în panadă, bucăţi de rac fierte în vin, turte de manioc cu sosuri în varii arome, felurite fructe macerate în coniacuri fine şi alte astfel de nimicuri. „S-a dus dracului vegetarianismul meu! Puţin pleacă omul de-acasă, şi-l şi apucă năbădăile… Dar, a fost bun, n-am ce zice!”.

La desert, Adeline optă pentru ceva simplu, o îngheţată cu lichior. „Cred că am să-i tund ăstuia bretonul, că arată ca un handicapat! Şi-l pun să mai facă zilnic nişte abdomene, că-i cam atârnă grăsimea pe şolduri…”.

Terminând prânzul, şefa se întoarse la maşină şi comandă:

- Mergem la Varna! A fost bun langoşul? – adăugă, din politeţe.

- Mda… Era bine dacă ar fi fost cu brânză…

- Sigur! Era bine dacă aş fi fost contesă von Glünicke!… Lasă, că nu-ţi trebuie brânză! Are prea multe proteine şi lipide… După aia, bei apă toată ziua!

„Măcar o sticlă cu apă dacă mi-ar fi adus şi mie!… De ieri, beau doar de la ţâşnitoarele publice, parcă-s cămilă…”.

- Şi zici că te-a uitat nevastă-ta… De fapt, care-a fost treaba? Te-a prins cu una?

- Nu, nu m-a prins!… – făcu Xreader, uimit de supoziţie.

- Aha! Doar a aflat că ai pe una…

- N-a aflat!

- Înseamnă că a simţit ceva şi-a devenit bănuitoare… – conchise Adeline, pe-un ton autoritar. Fii atent la semafor!

Parcurgând încă o bună bucată de drum, valetul se decise să rişte, discutând unele aspecte privind noul său serviciu:

- Aş dori să ştiu în ce condiţii sunt angajat…

- Păi, nu te-ai prins până acum? – întrebă patroana, neplăcut surprinsă. Ai casă, masă, şi trebuie să fii la dispoziţia mea…

- Dar, am mâncat doar un iaurt şi-un langoş… – cuteză Xreader.

- Nu cumva ai fi vrut clătite flambate? Poate, umplute cu vânat…

Nefericitul înghiţi în sec şi gândi ceva ireproductibil.

- Şi… casa? Că am înnoptat în maşină…

- Şi unde-ai fi vrut, la Ritz? E Audi, ce nu-ţi convine? Alţii, ar fi fericiţi să aibă măcar o poză într-un Audi!…

- Şi ce leafă voi avea?… – plusă îndărătnicul piteştean.

- Nu ştiu! – veni răspunsul, deşi patroana părea să se gândească în altă parte. Întâi, trebuie să-mi recuperez banii pe care i-am achitat ca să-ţi obţin liberarea. La asta, se adaugă mai o sumă, reprezentând contravaloarea a opt ani de detenţie, cât ai fi avut de executat dacă nu interveneam eu… Cam în opt luni, s-ar putea să te achiţi, dacă nu mă vei nemulţumi şi n-o să mă obligi să-ţi aplic penalizări… După aia, negociem…

- Am şi studii superioare… – insistă valetul.

- Felicitări! Şi eu am un cocker  spaniel, da’ nu-mi dă nimeni o ceapă degerată pentru asta… Ce-ai terminat?

- Politehnica, sunt inginer…

- Fii liniştit, n-o să te pun să construieşti poduri! Oricum, dacă ajungem în Timişoara, vei avea parte de condiţii mai bune, acolo vei putea sta în garaj, dacă zici că Audi ţi-e cam strâmt…

Sentimente contradictorii îl încercau pe piteştean. Pe de o parte, simţea imboldul să se revolte, pe de alta, însă, îi plăcea modul autoritar în care-l trata Adeline şi, când se decidea să fie sincer cu el, recunoştea că nu doar stilul dictatorial îl atrage la noua sa stăpână.

„Cel puţin, asta-ţi spune clar ce vrea… Oriana aşteaptă să-i ghiceşti dorinţele şi, după aia, face scene! Cred că şi dacă i le ghicesc, tot găseşte să-mi reproşeze ceva… Ce-i drept, acasă eram mai bine hrănit, însă nu întotdeauna… Apoi, ce mi-e Audi, ce mi-e debaraua? Plus că asta emană prin toţi porii nu ştiu ce, de mă ia deseori ameţeala! Mai bine să fiu atent la trafic!…”.

- Încă ceva… – îşi aminti Adeline. Te-aş ruga ca, atâta timp cât lucrezi pentru mine, să nu mai transpiri! Şi, dacă oprim în Varna, fă-ţi rost măcar de-un tricou ca lumea, că parc-ai fi un papagal…

- Cum să-mi fac rost? – întrebă Xreader, ştiindu-se lefter.

- Te descurci! – răspunse rece patroana.

Colecţionara de coşmaruri – 12

Foto: Alice Drogoreanu

12.

„Ce poţi face într-o zi ploioasă la Albena? Căcat! Nu merge!… Nu pot trimite aşa o corespondenţă, că omor Gazeta. Ce să faci într-o zi ploioasă aici? Joci Bridge sau fuţi muşte! Măcar, ăia din K. se pot uita la acvariu…”. Deşi Iara se afla în vădită pană de idei, ploaia o deranja în principal dintr-un alt motiv şi anume acela că detectivul Cal îşi rări ieşirile în staţiune, rămânând pe capul celorlalţi patru alcătuitori ai grupului. Altfel, este ştiut că gazetăria nu depinde de capriciile vremii, subiectele fierbinţi putând fi născocite cu uşurinţă. „Parcă ştiu ăia din Satu-Mare că plouă sau nu plouă la Albena?…”.

„Te iubesc.

Azi, toate ploile lumii s-au adunat

şi cad sacadat

De-a dreptul peste inima mea…[1]

Ar merge, să văd cum dezvolt… În Poezie, ploaia se-mpleteşte cu iubirea… În practică, îl ţine pe boul ăsta aici, de-mi strică şi cheful de Bridge…” – gândi Alizee, iritată la rându-i de prezenţa aceluiaşi Cal.

„Nu-i un tip chiar atât de enervant! – îşi spuse Braa. Măcar, cât e ăsta aici, piticania nu mă mai cicăleşte, ca să nu-i dea nas…”.

„Torente infernale se stârniră din nou, străzile căpătând luciri bizare, într-o largă gamă de cenuşiuri. Singure luminile semafoarelor, reflectate în asfaltul ud, mai aruncau, ici-colo, câte-o pată de culoare. Dragoş şi Marcus stăteau zgribuliţi într-un bar. Se aflau la al treilea rom… Oare cum pot bărbaţii să bea ca nişte porci? Mă rog, al meu nu prea bea alcool, da-i tot aia!…” – medită Oriana.

„Tac toţi! Aşteaptă să le spun noutăţi despre crimă… Să aştepte! He, he, he! Cum îi mai arde curiozitatea!… Da-i las să fiarbă…” – zâmbi în sineşi detectivul Cal, reuşind, prin autoamăgire, să-şi menţină tonusul optimist.

- Sunt obosită! – spuse romanciera, deşi de la o vreme reuşea să se concentreze asupra jocului. De când am venit aici, n-am avut niciun coşmar…

„Eu, nicio mulţumire!” – completă Alizee în gând.

„Nu pricep cum te pot remonta coşmarurile!” – îşi zise roşcata, după care grăi:

- Ei, poate vei avea astăzi vreunul…

- Să te-audă Dumnezeu! – răspunse Oriana, cu un zâmbet trist, ce trăda descurajarea.

- Dacă vrei – se oferi Cal -, îţi fac eu un masaj…

- Mulţumesc, dar mi-aş dori un coşmar, nu cufundarea în pestilenţialitate! – refuză scriitoarea în mod politicos.

Partida de Bridge continuă, deşi toţi şi-ar fi dorit să-l vadă dus pe detectiv. „În definitiv, de aia s-a inventat umbrela, ca să mai umbli şi pe ploaie…” – îşi spuse Alizee.

- Oare-n arest îi lasă afară pe ploaie? – întrebă.

Cal nu rată prilejul de-a se arăta expert:

- În arest stai pe cameră indiferent de vreme! Mai cu seamă când eşti suspectat de omor… Chiar şi la anchetă te duce cu lanţuri la picioare…

Oriana zâmbi, închipuindu-şi-l pe Xreader în posturi caraghioase şi, totodată, incomode.

- Ştiu cine-i ucigaşul! – izbucni Iara.

- Şi eu… – făcu Braa. Bin Laden, cine să fie?…

- Serios, ştiu cine e!… Adică, nu ştiu cum îi zice, dar ştiu unde e! Ăştia au măturat toată zona şi-au plantat filtre pe întreg litoralul. Cu toate astea, canci! L-au nimerit pe Xreader. Or, nu putea un asasin mânjit tot de sânge să se strecoare neobservat. Măcar vreo babă ar fi anunţat telefonic că l-a văzut pe undeva, că astea tot n-au altă treabă… Înseamnă că asasinul a rămas în incinta în care a săvârşit omorul!…

Ideea păru logică, până la un punct.

- Dar – obiectă Cal -, Poliţia a răscolit toată casa…

- Au răscolit prost! – îşi apără jurnalista punctul de vedere. Aşa fac ăştia: produc porcăria maximă, dar nu observă elefantul de sub nasul lor!…

Oriana interveni, cu un glas apatic:

- Foarte posibil să fie o casă în casă, adică asasinul să aibă o intrare secretă într-un apartament invizibil neştiutorilor. Aşa avea doctorul Digory[2] o ascunzătoare în vila sa. Se retrăgea acolo luni de zile…

Un timp, toţi cântăriră plauzibilitatea acestor ipoteze. Deşi excentrice, ideile puse în circulaţie îşi aveau logica lor.

- Să mergem să cercetăm! – propuse Cal, cu angoasantul său entuziasm.

- Eu am şi-o ruletă… – preciză Braa.

- Ce să faci cu ruleta? – se miră Alizee. Tu de pensetă ai nevoie…

Ceilalţi ridicară din umeri, neînţelegând ultima aluzie. Braa o înţelese, dar, ştiind că e doar o răutate gratuită, nu se sinchisi şi-şi continuă expunerea:

- Măsurăm exteriorul imobilului, calculăm suprafaţa, apoi măsurăm interiorul şi vedem diferenţa. Dacă e vreo diferenţă…

- Clar! – strigă Cal. Haideţi, terminaţi jocul şi să mergem!

- Nu merg nicăieri! – protestă Oriana. Poate mâine… Vreau să dorm! Vreau un coşmar!

- Aş putea să fiu coşmarul tău… – se oferi din nou Cal.

- Ei, nici chiar aşa! – zise romanciera şi se retrase în camera sa.

Detectivul se mai foi o vreme, apoi propuse celorlalţi:

- Hai să mergem noi! În definitiv, sclifosita asta tot nu ne-ar fi de mare folos…

- Poate mâine… – spuse Alizee. Am început un rebus şi, da, sunt şi eu obosită.

Cum râvna lui Cal nu mai era împărtăşită de nimeni, urmă ca descinderea la imobilul intrat în sumbrul istoric al Criminalisticii să se facă a doua zi.

…

Oriana adormi aproape instantaneu.

„Era mult fum şi multe femei ieftine…[3]” – mai apucă să gândească, apoi se pomeni atârnată într-un cârlig precum cele din abatoare, torţionari lipsiţi de sentimente introducându-i urechelniţe pe nări şi un şarpe hidos în esofag. Senzaţii dezgustătoare o sfiorară lăuntric. Un individ musculos şi complet ras îi administră un ser de culoare verzuie, intravenos. Substanţa îi dădu o stare bizară, răscolind şi amplificând la maximum toate suferinţele morale din trecut, stârnind refulările, iluminând frustrările, iradiind chinuri indescriptibile, inumane. „Acum, te vom zidi de vie şi vei rămâne veşnic în această stare de chin inimaginabil!” – rânji o altă huidumă, iar victima se cutremură de-o îngrozitoare fericire…

În zori, se simţea odihnită, faţa fiindu-i aidoma celei a unui copil mulţumit.

- Astăzi, îl vom prinde pe odiosul asasin! – rosti ea cu entuziasm şi se pregăti să coboare la cafea.

Alizee se afla deja în bar, cu o mină la fel de radioasă.

„O fi avut şi asta un coşmar revigorant? – se întrebă romanciera. Tot ce se poate, căci Braa pare destul de obosit…”.

---

[1] Începutul poemului Ploaia, din volumul Cartea de dragoste.

[2] Personaj din Colecţionarul de vise, de Oana Stoica-Mujea.

[3] Citat din Colecţionarul de vise.