Indicii anatomice – 16

XVI

- Şefu’, bag-o şi pe aia cu Prometeu! – tună un glas de la o masă alăturată.

Din proprie iniţiativă, George merse la cetăţean şi-l lămuri:

- Pentru comenzi, naratorul va fi omenit cu cincizeci de lei noi…

Dregându-ne apoi cu bourbon, începui:

Promitev

Întreaga Dacie dormita sub soarele arzător de iunie. Parcă presimţind că va fi caniculă, nici turiştii nu s-au prea înghesuit în acel an, astfel că în prăvălia cu suveniruri doar câte-o muscă mai intra să bâzâie greoi printre pieile de viezure şi cuiburile de barză din ceramică.

Peste drum, Deceneu ieşise înaintea hanului cu o ulcică de vin, căutând un loc umbros.

- Ai halit? – îl întrebă Gerula, apărut după obiceiul său fără nicio treabă.

- Oarecum… – mormăi Deceneu. Au doar brânză şi mânz… Başca, le mai şi scriu cu â din a, slugoii. Dacă-i întrebi de ce, n-au niciun argument filologic! Pur mimetism… Nici nu mai trebuie să ne atace romanii, ne batem singuri!…

- Garnitură ce au?

- Mazăre şi varză! Mi s-a aplecat… Plus că a mai venit şi căldura asta. Dacă nu dă o ploaie, se duce tot grâul…

- Mda… – admise Gerula, care nu prea obişnuia să privească lucrurile în perspectivă. Nu dai un vin? – schimbă el subiectul.

- Băi, tu iarăşi ai venit la cerşit? Acuşi îţi găsesc o rimă la Gerula!…

- Ei, şi? Parcă eu nu pot găsi o rimă la Deceneu?…

Mai vârstnicul se irită vizibil:

- Băi, faţă de bideu!… – mai zise, azvârlindu-i restul de vin în faţă.

Câţiva copii care se jucau în uliţă strigară pe dată:

- Gerula, vezi să nu-ţi pătezi cele de sub pântece!…

Cum se poate constata, ars poetica se afla doar în faza de pionierat pe aceste meleaguri, barzii având a lupta cu numeroase dificultăţii. „Mânz – prânz, barză – varză, şi-ai cam terminat-o cu rimele!” – se plângeau ei. „Căutaţi neologisme!” – le sugera câte unul. „Ce neologisme? Găseşte-mi tu rimă la praşlo!” – se apărau barzii.

După un schimb de replici destul de neprincipial, Deceneu se împăcă cu Gerula, invitându-l la un vin. Pe când sorbeau din ulcele, bătrânul îşi scoase luleaua.

- Ce-aş trage câteva fumuri! Dar, n-am foc…

- Eu nu pricep ce plăcere găseşti să tragi din năzdrăvănia aia!… – bravă mai tânărul său companion.

- Eh! Dacă numai pe asta n-ai pricepe-o, încă ar mai fi de-o didrahmă nădejde…

Pe neaşteptate, în uliţă apăru un bărbat cu un fizic impresionant, întreaga sa alcătuire indicându-l ca străin.

„O fi vreun turist care n-a aflat de caniculă” – îşi zise Deceneu, apoi îl întrebă:

- Nu aveţi, cumva, un foc?

- Cum să nu? Poftiţi! – răspunse acela în mod cu totul neaşteptat, şi-i aprinse bătrânului luleaua. E foc purtăreţ, l-am şparlit de la bătrân… – explică el ceva mai târziu.

- Şi cum te numeşti? – dori şi Gerula să facă puţină conversaţie.

- Promitev.

„Ăstuia nici Deceneu nu-i mai găseşte rimă!” – îşi spuse Gerula mulţumit.

- Ciudat nume! – observă Deceneu. Să nu te miri dacă oamenii noştri ţi-l vor stâlci şi-ţi vor zice Prometeu!…

- Acum, asta e! Important este să se înţeleagă despre cine-i vorba… – făcu străinul conciliant, aşezându-se la rându-i să bea un vin.

Promitev zăbovi zile bune la han, mai cu seamă că o cunoscu şi pe Andrada, femeia pe care niciun băştinaş nu reuşise s-o cunoască atât de îndeaproape, vorbind strict despre întinderea temporală a legăturii. Pe când îi mângâia spatele, într-o dimineaţă, o întrebă:

- Andrada e nume dacic?

- Nu ştiu, Deceneu le are pe astea… Tot el mi-a zis Filoloaga, dar am înţeles că m-a poreclit astfel în mod eufemistic. Vulgul, însă, îmi zice Focoasa, aşa cum ai şi auzit.

- De ce-ţi spune aşa? – fu curios Promitev.

- Ei, pentru că mereu ceream un foc. Fireşte, până să apari tu, ceream degeaba! Uneori, cred că Zalmoxe mi te-a dăruit!…

- Cine-i Zalmoxe? – întrebă străinul, cu un glas destul de straniu.

- Un mare Zeu!

- Aha… O fi, dar n-are niciun amestec în cazul de faţă!

Nu doar Andrada îşi putea aprinde acum luleaua oricând şi-o dorea, ci şi ceilalţi oameni care trăgeau la han. Dacă Andrada îl răsplătea pe călător cum ştia ea mai bine, ceilalţi îi mulţumeau într-un mod diferit, oferindu-i ofrande de vin, pe lângă cotidiana pastramă de mânz ori ciorba de barză.

- Nu pricep – zise într-o seară Gerula – de ce-ai mai furat focul purtăreţ de la bătrânu-tău, de vreme ce nu vrei să încerci luleaua! Nici mie nu mi-a trebuit multă vreme, dar, dacă ai venit tu cu focul, uite, m-am apucat! Ştii ce fain e!…

- Ei, bătrânului vroiam să-i plătesc un pocinog mai vechi… Ştiam că o să turbeze de furie dacă-i fur focul. Însă, nu aveam niciun plan precis. Mi-am zis, în schimb, că-i voi găsi eu vreo utilitate… Cât despre lulea, chiar că nu simt nicio atracţie!…

- Şi uite că i-ai găsit-o, vreau să spun utilitatea! – interveni Deceneu. Acum, foc aveam şi noi, fireşte, nu suntem tocmai nişte troglodiţi! Este, peste două sate, şi-un băiat care-a inventat roata, mai lucrăm ceramică, tăbăcim piei de viezure, prelucrăm metale… Dar, foc purtăreţ nu aveam! Poate de aia nu se prea înghesuie nici turiştii…

- Nu cred! – opină Promitev. De ce nu încercaţi să vă faceţi un Imn al Turismului? Aveţi vreun compozitor?

- Ar fi unul, Orfiv, da-i plecat acum s-o caute pe Evridiki…

Fără motiv, Andrada se îmbujoră.

- S-o întoarce el! – zise străinul cu optimism. Poeţi aveţi?

- De ăia sunt mai mulţi, da’ nu prea au rime! Altfel, prozodic, se descurcă. Plus că, din vreme-n vreme, mai exilează şi romanii câte unul pe la noi…

Discuţia despre arte continuă până în noapte, când, pe neaşteptate, Promitev simţi un junghi sub coasta dreaptă, ca o lamă de jungher. Pe dată se crispă, broboane de sudoare rece răsărindu-i pe frunte.

- Ce ai? – săriră câţiva.

- Nu ştiu. Simt ca şi cum un vultur mi-ar sfâşia ficatul…

Hangiul îi aduse o fiertură îndulcită cu miere şi Promitev se retrase cu Andrada în odaie. Cam în acelaşi timp se cază împăratul Traian, venit în aşezarea dacică cu prilejul campaniei electorale. Mesenii tocmai discutau despre recenta criză:

- Auzi la el, vultur! E cirotic, aia are!

- Păi, cum să nu fie, dacă bagă-n el toată ziua la vin? Noi, cel puţin, mai tragem şi din lulea, păstrăm un echilibru…

Nou venitul Traian, care fusese oarecând navigator şi bătuse aproape întreaga lume cunoscută, interveni în discuţie, după ce fu pus la curent cu detaliile:

- Acum, oamenii se mai şi îmbolnăvesc, nu întotdeauna din vina lor… Sigur, voi nu prea sunteţi interesaţi de aspect, deoarece muriţi de obicei în luptă, dar în alte ţări oamenii se îngrijesc de sănătate şi au medici…

- Am auzit… – spuse Deceneu pe un ton ce trăda îndoiala. Şi medicii ăia se ocupă de oricine?

- Ei, nu chiar de oricine! Dar, dacă-ţi plăteşti CAS-ul, taxa pentru formular, medicaţia şi deranjul medicului, te face ca nou!

Neuronul blondei vopsite…

…sau Parfumul văduvei negre este cartea cu care, între două şedinţe de terapie, Oana Stoica-Mujea îşi ameninţă cititorii. Între personaje, nume vestite ale blogosferei autohtone, precum:

Mariana Ciutacu;

Andrei Bădin - deocamdată, nelinkuibil, căci apare unknown Server;

Darius Filip;

Isabela;

Lucia Verona;

Andrei Crivăţ;

Shauki;

Cella;

Arhi;

Chinezu;

Geocer;

Simona Ionescu;

Victor Ciutacu;

Crina Dunca;

Bogdan Hrib;

Vania.

Deşi autoarea m-a rugat să nu dezvălui nimic din conţinutul cărţii, spun pe scurt că, în vreme ce toate personajele dispar în împrejurări abominabile, singur Vania reuşeşte să fugă cu banii. De altfel, scrierea este alcătuită în asemenea manieră încât cititorul este de la primele rânduri ale cărţii alături de Vania, sinchisindu-se mai puţin de ceilalţi. Ţin să menţionez că n-am dat mită şi n-am promis avantaje ulterioare, aceasta fiind opţiunea liberă a autoarei!

Estetica

Foto: Alexandra Lucia Sandu

Domnul plutonier-major Onici îşi privi o vreme laptopul în tăcere, apoi, pe la al doilea coniac, izbucni:

- Dă-o naibii de treabă, nu eşti în stare să-ţi faci un blog ca oamenii?

Deşi toţi cei care frecventăm Dinar avem blog, socotirăm că cel vizat este Caius. Acela, în schimb, hălăduia absent pe internet.

– Ăsta despre cine crede că vorbesc? – mai pufni domnul plutonier, constatând orice lipsă de reacţie.

– Cine, eu? – întrebă Caius într-un târziu.

– Nu, mama! Normal că tu, băi, papagalule! Că nu eşti în stare să scrii mai mult de trei rânduri ne-am lămurit. Da’ nici o ilustraţie, ceva, nu eşti capabil să pui? Că arată totul ca o plăcintă!… De ce nu te inspiri de pe cele mai bune bloguri?

– A lu’ Cabral?

– A lu’ Hermann Hesse! Lasă-mă, dom’le, cu Cabral al tău, ziceam de blogul lui Vania! Nu ăla teologic, celălalt… Fiecare postare are o imagine adecvată… Pe tine te doare mâna să-ţi pui?

– Nu ştiu de unde să le iau… – se apără Caius.

– Nu ştie! Da-n ZeList ar vrea pe primul loc!…

Oftai, apoi mă oferii din nou să-i alcătuiesc noului nostru coleg o listă de bloguri pe care poate găsi poze ori desene de calitate:

- Pune-i şi-n blogroll, să-i găseşti mai uşor! Începi cu Alice Drogoreanu…

- Şi n-o să facă gură?

- N-o să facă, pentru că indici sursa şi-i dai ping! Apoi, Ana Pauper…

- Asta nu face desene cu fete cu mai multe picioare?

- Ba da… Sunt balerine şi aia-i o iluzie optică. Pune-l, apoi, pe Dumitru Agachi. De aici, dacă iei vreo pictură, indici autorul, titlul tabloului, dar şi blogul de pe care ai luat reproducerea! Poze mai găseşti şi la Amnesiacgirl… Pune-l şi pe Alex Mazilu, da’ aici te uiţi atent care-s pozele lui! Scrie pe ele… La Mirela Pete găseşti pictură, da-s cam mici imaginile. Le pui şi tu tot aşa mici, că n-ai ce face. Aşa… Şi Bijuteriile Teodorei – încheiai lista. Ar mai fi, dar îţi ajunge pentru început ca să-ţi faci un blog decent.

- Da’, mă înveţi şi cum să pun de pe Youtube?

- Altă dată.

Indicii anatomice – 15

Foto: Alex Mazilu

XV

Încălzit la rându-i de cine ştie ce amestecuri, Xreader îşi exprimă dorinţa de-a reauzi basmul cu căsuţa din pădure. Cum Serioja încă înfuleca la clătite, socotii că n-ar fi pierdere de vreme să spun povestea, dar îi făcui semn lui George să strângă taxa de la cei care, nefiind din grupul nostru, ciuleau urechile la basmele mele. Adunându-se o sumă frumuşică, mai luarăm coniac, vin şi bere nefiltrată, ba chiar şi o bere mai modestă pentru Caius. După ce m-am dres cu coniac vechi, începui:

Hansel şi Gretel

Până azi, biografii Oanei nu s-au pus de acord asupra motivelor pentru care celebra autoare a ales claustrarea într-o căsuţă din mijlocul codrului, de vreme ce beneficia de un apartament decent, racordat la reţeaua de termoficare, având vecini simpatici, şi locuind într-un orăşel dotat cu dispensar şi cămin cultural. Unii susţin că alegerea ei s-a datorat dorinţei de a avea liniştea necesară scrisului, alt grup de cercetători crede că imboldul retragerii a fost o ceartă violentă în familie, alţii opinează că a ales pădurea de blondă ce e şi, în sfârşit, o ultimă categorie de studioşi susţin că a fost o alegere care o priveşte direct şi personal.

O certitudine este aceea că Oana, respingând confortul urbei de baştină, alese să se piardă-n umbrele albastre ale codrului verde, îngrijind de jivine, culegând fructe de pădure, scriindu-şi pe un laptop blogul personal şi felurite romane ori scenarii şi crescând, pe lângă cocheta căsuţă din lemn, sumedenie de găini, reminiscenţă a vieţii de oarecând, din vuietul civilizaţiei.

Cu toate că nu avea o căsuţă din turtă dulce, precum vrăjitoarea din poveste, şi nici vrăjitoare nu era, ci doar crea pe bandă rulantă povestioare fantasy, în oarecare contradicţie cu dogmele religiilor monoteiste, Oana fu vizitată de doi copii, un băieţel şi o fetiţă, care se recomandară Hansel şi Gretel. Rămâne incert dacă acestea erau numele reale ale copiilor, părând destul de improbabile, sau ei se prezentară astfel doar ca să facă mişto. Oricum ar fi fost, Oana-i invită pe cei doi în odaie, ca să-şi tragă sufletul.

- Dar, cum aţi nimerit tocmai aici, unde doar elfii, gnomii şi marţienii mai rătăcesc? – vru tânăra scenaristă să afle.

- Nu ştim exact. Am suit în tramvaiul trei, acesta, după câteva ture, a apucat-o pe o stradă cu tei înfloriţi şi cu case verzi sub un cer vermillon, un glas ne-a vestit că-i ultima staţie şi că tramvaiul rămâne acolo, iar noi, coborând şi luând-o pe o străduţă laterală, am pătruns ca într-un vârtej auriu şi ne-am pomenit aici…

„O fi ceva paranormal, ori îşi bat joc de mine?” – se întrebă Oana. „Oricum, povestea e mişto, o bag în partea a doua de la Şarama” – continuă autoarea exerciţiul intelectual, preferând, asemenea Mariei de oarecând, să aleagă partea pozitivă din toate.

- Şi acum – mai dori să afle amfitrioana – nu sunteţi flămânzi?

Copiii se priviră o vreme, apoi Gretel răspunse:

- Depinde…

- Am cartofi cu pui… – vesti Oana, pe un ton nefiresc de vesel.

- Cam aşa am presupus şi noi… – mormăiră copiii. Nu, mulţumim, tocmai am mâncat!

- Sau, dacă vreţi, fac repede şi o garnitură de ciuperci… – căută gazda să-şi mai atenueze din umilinţă.

- Nu te deranja… Cum spuneam, am mâncat mai ’nainte şi, în plus, cu ciuperci am făcut odată toxiinfecţie alimentară, într-o bodegă din Piteşti…

„Ciudat! – gândi Oana din nou. Eu n-am lucrat niciodată într-o bodegă…”.

Hansel avu şi el o curiozitate:

- Culoarea părului tău e naturală?

- Nu, m-am vopsit! De ce?

- Aşa… Îţi stă foarte bine! – ziseră amândoi oaspeţii, iar Oana avu senzaţia, din pricina unui capriciu al luminii, că cei doi sunt pe punctul de a pufni în râs.

- Natural, sunt blondă… – făcu celebra autoare o precizare nu neapărat necesară, apoi schimbă registrul: Atunci, dacă nu sunteţi flămânzi, vreţi să vă citesc din Opera mea?…

Din nou, copiii răspunseră după un moment de tăcere:

- Nu, nu trebuie! Mai bine mâncăm ciuperci…

În vreme ce Oana socotea aceste vorbe drept un compliment, Gretel observă că poartă verigheta pe degetul gros al mâinii drepte şi dori să afle care este motivul acestei opţiuni.

- E singurul deget de pe care nu-mi cade… – explică, cu simplitate, scriitoarea.

Hansel şi Gretel nu comentară acest grad avansat de inaniţie, ci doar priviră cu aparent subînţeles la plita pe care cartofii şi puiul încă abureau. După un timp, cei doi mulţumiră pentru găzduire şi-şi exprimară dorinţa de-a se retrage. Gazda rosti cu amabilitate:

- Mă bucur că aţi trecut pe aici! Dacă-mi lăsaţi adresa, vă pot trimite cărţile mele…

- Tocmai urmează să ne mutăm – spuseră copiii – şi nu ştim încă ce adresă vom avea…

- Sau, dacă vreţi,- insistă Oana – vă dau ID-ul meu de mess, să mai povestim…

- Nuuu, mulţumim! La noi mereu cade conexiunea la internet, aşa că n-are rost… – opinară copiii şi dispărură-n codru.

Ajunşi la oarecare distanţă de căsuţă, Hansel îi spuse însoţitoarei sale:

- Măcar, aia din poveste voia să te facă friptură, nu te chinuia cu cartofi, pui ori fantasy!…

Gretel concluzionă:

- Basme… Realitatea e crudă! Da’, ai văzut ce le muşca gagica la poantele noastre?… Auzi! Să-i dăm adresele…

…

Bogdan găsi surprinzătoare amabilitatea Oanei faţă de cei doi copii obraznici, dar scriitoarea îl dumiri:

- Da’ ce, tu chiar iei de bune toate astea? Păi, dacă ziceau ăia ceva de puii mei, îi scoteam din pădure numa’ cu picioare-n cur!

Cu toţii regretarăm că Oana nu a ales să activeze în domeniul Învăţământului şi, pentru a ne linişti sufletele, cerurăm îngheţată asezonată cu felurite lichioruri.

Indicii anatomice – 14

Foto: Alex Mazilu

XIV

Cum era de presupus că va mai dura până clătitele să apese pe ochi, împingându-i afară, Crina propuse să spunem şi câteva poveşti despre Oana, ea fiind, în fapt, sărbătorita acelor zile. Având chef de vorbă, domnul plutonier ceru voie să spună el o istorie, pe care-o învăţase tot auzind-o la Papa-Caffe. Aducându-mi-se tocmai atunci antricotul de cerb, socotii că o pauză ar fi binevenită, astfel că nu avui nimic împotrivă ca povestea să fie rostită de conviv. Domnul Onici îşi drese glasul, aprinse o ţigară, se asigură că are pocalul plin la îndemână şi începu:

Zborul

În decembrie 1989, Oana îşi începu vacanţa de iarnă mustind de iniţiative frumoase. Numită de curând şefa detaşamentului de pionieri din clasa a III-a B, propuse ca, la reluarea cursurilor, să se organizeze un concurs din cunoştinţele dobândite în urma lecturilor particulare indicate de către doamna învăţătoare. Propunerea fiind acceptată cu relativ entuziasm, micuţa pionieră se şi visa câştigătoare, dat fiind că ceilalţi copii din clasă nu se prea omorau cu cititul, singură Ramona întrecând-o la scrisul caligrafic, dar săvârşind mult mai multe greşeli.

„O să-mi fac program de lectură şi-o să-mi notez ideile principale într-un caiet!” – îşi mai alcătui Oana strategia, pregătindu-se de-o binemeritată odihnă activă.

Urmară trei săptămâni de lecturi asidue, cu scurte pauze pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou. Însă, nici chiar în acele zile nu neglijă lecturile cu totul, astfel încât prima zi a trimestrului al II-lea o găsi cu toate cărţile terminate. Îmbrăcată festiv, Oana se îndrepta către şcoală, sfiorată (neologism!) lăuntric de gândul iminentei victorii. Ajunsă în sala de clasă, îşi salută colegii zâmbind, după care-şi puse paltonul în cuier.

Destul de gălăgioşi până atunci, colegii amuţiră. Oana purta pantofiori negri, ciorapi trei-sferturi albi, fustă plisată bleumarin, cămaşă albă cu epoleţi, pe care se evidenţiau cele două trese – galbenă şi albastră -, şi cravata roşie cu tricolor. După momentele de stupoare, colegii izbucniră într-un râs nestăvilit, doar pe măsură ce mai intra vreunul nou  Raul reuşind să-l atenţioneze:

- Oana a venit îmbrăcată-n pionier!…

Acela, fireşte, se alătura curând veseliei generale.

Într-un târziu, apăru şi doamna învăţătoare. Măcar că-şi stăpânea greu zâmbetul, reuşi oarecum să-i domolească pe copii, după care începu să vorbească despre transformările majore prin care trece Ţara, de vreme ce, prin luptă eroică, poporul şi-a dobândit dreptul de a trăi într-o societate liberă, înlăturându-l pe odiosul tiran…

„Până acum, îl pupaţi toţi în cur!” – îşi zise şefa detaşamentului de pionieri cu obidă.

Elevii începură să povestească despre zilele fierbinţi ale Revoluţiei, zile mulcome doar pentru Oana, care se înfierbântase exclusiv cu frumuseţea scrierilor lecturate, nefiind la curent cu mersul evenimentelor.

- Frate-meu a arestat şaptesprezece securişti! – se lăuda Marcel.

„Şaptisprezece!” – îl corectă Oana în gând.

- Peste tata a trecut tancul! – plusă Viorica. Da’ a făcut el nu ştiu ce şi-a sărit tancu-n aer…

- La mine era venit un unchi – intră în joc şi Marius – şi l-a prins pe-un miliţian şi l-a băgat cu capul în chiuvetă…

„Ghiuvetă!” – făcu Oana din nou corectura.

În vreme ce colegii continuară să se laude, născocind isprăvi prea puţin probabile şi defel credibile, şefa detaşamentului de pionieri medita cu tristeţe: „Dacă-i întrebai în trimestrul trecut, toţi ziceau că vor să se facă, atunci când vor fi mari, miliţieni sau securişti! Şi acum… Oare chiar aşa gunoaie suntem?”.

Pe la a treia oră de curs, când spiritele se mai potoliră, Oana ridică două degete şi îndrăzni:

- Astăzi trebuia să facem concurs din lecturile pentru vacanţă…

- Păi, aia era o acţiune pionierească… – răspunse doamna învăţătoare uluită.

- Da – confirmă eleva cea studioasă, scăpându-i legătura.

- Oana dragă, acum nu mai există pionieri! Acum suntem liberi!…

- Liberi să ce?…

- Să facem ce vrem noi!

- Şi concursul? – insistă fosta – deja intuise acest detaliu! – şefă a detaşamentului de pionieri.

- S-a anulat, normal! – clarifică problema doamna învăţătoare.

- Şi eu acum ce sunt? – încercă micuţa să-şi clarifice statutul.

- Acum eşti obraznică, dacă nu te potoleşti!

În săptămânile următoare, Oana se adaptă întrucâtva noilor realităţi, propunând să se întemeieze Organizaţia Micilor Democraţi (OMD), însă corpul profesoral fu rezervat, neexistând niciun fel de directivă în acest sens de la vreun for central.

Cu sufletul tot mai cătrănit, Oana îşi făgădui:

„Dacă vreodată se vor organiza alegeri pe 20 mai, de ziua mea, nu doar că n-o să merg la vot, dar nu-mi voi ţine nici ziua!”. Oricum, fetiţa-şi dădu seama că aceasta ar fi o palidă răzbunare faţă de toate distincţiile care i-au fost răpite într-un context nefericit, măcar că ea fusese aleasă în fruntea pionierilor pentru propriile-i merite şi însuşiri pozitive, fără vreo legătură cu vremelnica orânduire politică.

Cursurile reveniră destul de anevoie pe făgaşul firesc, fiind bulversate de ştiri contradictorii, capabile să deturneze până şi aplombul doamnei învăţătoare. Astfel, mai mult se vorbea despre teroriştii care-şi făcuseră obiceiul să tragă din toate poziţiile ori, mai în primăvară, despre cum au luat bătaie Corneliu Coposu şi Doina Cornea, în aceeaşi zi, în Oneşti, Sighetu Marmaţiei, Oradea şi Caracal.

„Sunt rezistenţi! – gândi micuţa Oana. Au totuşi, o vârstă, da’ fac încă faţă la cinci cafteli pe zi! Mie dacă mi-ar da dolari, cum se spune că încearcă pretutindeni să ofere, i-aş lua şi mi-aş cumpăra toate jucăriile de la shop…”.

Prin aprilie, lecţiile începură să se desfăşoare cât de cât după programă, spre bucuria Oanei care, deşi nu mai era decât şefa clasei, rămăsese la fel de conştiincioasă. Totuşi, chiar dacă din copilărie încercase să gândească pozitiv, amintirea primei zile din trimestrul al II-lea, când Raul incita clasa la ilaritate, o urmărea, un sentiment înrudit cu ranchiuna scormonindu-i inima cât un pui de vrabie. „Las’ că ţi-o coc eu!” – îşi făgădui, aşteptând momentul propice să-l înfunde pe Raul.

Observând, în timpul unei interesante ore de Istorie, cum Raul levitează, Oana, în mod cu totul neobişnuit pentru ea, o întrerupse pe doamna învăţătoare din disertaţie:

- Doamna învăţătoare, uitaţi! Raul levitează, în loc să fie atent la oră!…

Cum fapta colegului era evidentă, doamna învăţătoare îl admonestă:

- Raul! Ce-i cu tine? De la o vreme, mereu faci probleme!…

- Dar, eram atent!… – încercă micuţul turbulent să se disculpe.

- N-ai cum să fii atent dacă levitezi! Uite, caietul ţi-a rămas pe bancă… Cum îţi iei notiţe?

- El nu-şi ia niciodată notiţe, doar mâzgăleşte! – plusă şi Alina, nu tocmai în spiritul Adevărului.

- Noi venim la şcoală să învăţăm, nu să ne uităm la Raul cum levitează! – încercă şi corijentul Flavius să câştige bunăvoinţa cadrului didactic.

- Eşti mulţumit acum, că ai transformat ora de curs într-un bâlci? – reluă ideea doamna învăţătoare.

Băiatul se alese şi cu o însemnare în carnetul de elev, la rubrica Observaţii: Raul levitează în timpul orei!

- Fără semnătura părinţilor nu mai ai ce căuta la şcoală! – decise doamna, Raul urmând acum să o încaseze şi acasă. E posibil, într-o democraţie tânără, să levitezi? Ăsta-i obscurantism! De fapt, nici nu există levitaţie, totu-i autosugestie…

- Domnul de Religie a zis că numai demonizaţii levitează… – interveni Ciprian, atribuind autorităţii profesorale frânturi desprinse dintr-un film horror, pe care, dată fiind vârsta, n-ar fi trebuit să-l urmărească.

Dacă Raul avu destule de tras după acest incident, fu rândul lui să-i poarte ranchiună Oanei, astfel că, la o oră de Geografie, interveni intempestiv:

- Doamna învăţătoare, uitaţi-vă ce desenează Oana în caiet, face altceva decât aţi zis dumneavoastră!…

Într-adevăr, verificarea scoase la iveală o hartă fantezistă, fără nicio legătură cu Munţii Dobrogei.

- Unde ai pomenit tu, în Dobrogea, Regatul Slovanaur ori Deşertul Mnemes? Ce-i cu prostiile astea? Eu te ştiam fată serioasă, credeam că vei deveni ingineră! Ce-ţi umblă prin cap? Vrei să ajungi scriitoare, să râdă oamenii de tine pe stradă?

- Nu… – răspunse Oana, stăpânindu-şi cu greu lacrimile.

Alegându-se în carnet cu observaţia Oana desenează în timpul orei hărţi care nu există!, şefa clasei decise să nu-l mai invite pe Raul la ziua ei, care se apropia vertiginos. „De fapt, sunt şi alegeri… Oricum nu pot vota, însă nici n-ar trebui să-mi ţin ziua. Mai bine, mă apuc de scris…”

Cam de pe atunci, ca atrasă de un fruct interzis, Oana începu să alcătuiască primele caiete de proză, concretizate peste ani în volume celebre, precum Şarama ori Războiul Reginelor. Oamenii, ce-i drept, mai râd pe seama sa, aşa cum prevăzuse doamna învăţătoare, însă o fac pe înfundate, astfel că ironia lor trece neobservată.

Raul, în schimb, n-a mai levitat niciodată, eşuând ca profesor de Chimie într-o şcoală de cartier.

…

Deşi povestea fu savurată la unison, auditoriul sporind considerabil, Al2lea fu nedumerit:

- Chiar nu ai ştiut nimic de Revoluţie?

- Ei! – făcu Oana. Aşa a născocit Vania, ca să iasă basmul…

- Da’ Raul chiar a levitat? – dori şi George să afle.

- Aia, da, a levitat! – spuse romanciera ferm.

Noi mişcări

- Ieri am avut 179 de accesări, şi nu erau ale mele, că am stat toată ziua logat! – ne anunţă Caius în zorii zilei.

– Bun, dar de ce nu ţi-ai făcut nici până azi blogrollul? S-a străduit omul ăla să-ţi alcătuiască lista… – îi zise cu reproş domnul plutonier-major Onici.

– Păi, nu pun poeţi, că nu pricep nimic din ce scriu acolo! Să mă treacă ei întâi… Mai bine pun, la început, prozatori, ca să mai înţeleg şi eu ce citesc.

Oftarăm toţi, căci de multă vreme nu mai întâlnirăm un blogger atât de dificil, care, pe de-o parte, nu urmează sfaturile maeştrilor, iar pe de altă parte s-ar dori în fruntea clasamentelor. – Bine – admisei -, hai să-ţi fac o listă de prozatori. Începe cu Adina Huţanu; nu prea mai bloggereşte, da’ chiar e mai bine aşa, că nu trebuie să citeşti zilnic. Apoi, pune-o pe Ada Rus – scrie mai îmbârligat, dar te uiţi şi tu la titluri. Al2lea e mai pe înţelesul tău, la Almanahe n-o să pricepi nimic, da’ scrie rar… Uite, Ana Peride! E literatură special pentru tine…

- E mai erotic? – deveni Caius interesat.

- Destul de… Cam tot pe-acolo e şi Asaseya, deşi ameninţa că a făcut ultima postare. Dar, bloggerii aşa-s, au toane, nu trebuie să-i crezi pe cuvânt.

- Asaseya… – murmură Caius, în vreme ce-şi nota numele într-un fişier word.

- În continuare, pune pe Dan Chichernea, Boghi – ăştia cred că-s ambii timişoreni -, Conea, Cristian, Cristian Lisandru…

- Ăsta nu era şi la poeţi?

- Ba da, dar are şi proză. În plus, cum nu ai trecut poeţii, o să mai repet unele nume… Aşa! Acum, notează-l pe Dionis…

Continuarăm cu Dispecer blogosferă, Elena Agachi, Călin Hera, Lord D’if, Flavius Obeadă. Ajunşi la lungul şir de Gabriele, căutarăm metoda potrivită pentru a le diferenţia oarecum, ca să ştii, atunci când dai clickul, la cine-ai nimerit: Gabi, Gabiţu şi Gabriela Savitsky.

– La tine-s doar trei, deocamdată… Să continuăm: Teo Negură, Gloria Cioloca, Klara Incze…

- Asta scrie româneşte? – vru Caius să afle.

- Mai româneşte ca tine şi nu mă mai tot întrerupe! Leo, Nicu, Paul Gabor, Paul G. Sandu, Simion Cristian, Cell61, Melami, Meşterul Manole, Metemorfoze – asta s-ar putea să te scoată din blogroll, da’ o scoţi şi tu imediat, Mercu, Michaela…

- Mai sunt? – mă întrerupse Caius din nou.

- Da, scrie acolo şi taci! Mikael, Micile mizerii, Nea Costache şi Rusu Gigi. Şi-ţi ajunge pentru azi.

Caius îmi luă două beri nefiltrate, deoarece l-am ajutat cu întocmirea listei şi-s în faţa lui în ZeList, apoi se apucă să-şi sorteze numele, dedulcindu-se cu frumoase nădejdi pentru ziua de joi, când se visă cel puţin între primii 100.

Indicii anatomice – 13

XIII

Alternând vinul cu coniacul, domnului plutonier-major Onici îi veni poftă să-şi reamintească de ziua în care-l întâlnise prima dată pe Caius. Socotind că-i mai prudent astfel, îl trimise în prealabil pe erou după ţigări:

- Ne aduci nouă opt pachete de ţigări de foi şi-ţi iei şi ţie un Monte Carlo light… – îl instrui, spunându-i să mai întrebe pe stradă unde-ar fi o prăvălie potrivită.

Rămaşi singuri, puturăm aborda istoria:

- Spune-o tot tu, ca să nu trebuiască să narez la persoana întâi… – mi se adresă plutonierul.

Auditoriul părând interesat, ba, în plus, trăgându-se mai către noi şi clienţi de la alte mese, începui:

Zi senină

Primăvara-şi are-un parfum al său şi-o prospeţime pe care-ar fi din cale-afară de greu să nu le remarci. De aceea, nu afirmăm aici vreo noutate. Îndeosebi în dimineţile însorite, când adierea rece pogoară, până la noi, miresme ca dintr-un alt tărâm, aproape orice suflet se umple de bucurie şi se lasă pradă reveriei. Desigur, ca pentru a întări regula, există şi excepţii.

Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, Caius găsi în bucătărie, din partea Marietei, femeia cu care convieţuia de-un timp, însemnarea lapidară: Am plecat, papagal vopsit! „Măcar, nu mi-a vorbit urât…” – îşi zise Caius, amintindu-şi de Roxana, care-l făcuse ticălos pervers şi labă tristă. Într-o stare incertă, bărbatul (ca să-l numim într-un fel) porni către rutina zilnică, întrerupt fiind vremelnic de alunecarea pe coaja de banană pe care, ca o ultimă atenţie, Marieta i-o strecură sub preşul de dinaintea uşii. „Important este ca, de câte ori cazi, să ai tăria de a te ridica” – filosofă nefericitul, fiindu-i, însă, destul de anevoios să-şi redobândească poziţia bipedă.

Ajuns în stradă, Caius ignoră soarele curat de dimineaţă, atenţia fiindu-i absorbită de locul gol din faţa blocului, loc în care ar fi trebuit să-şi zărească autoturismul. „Mi-a luat şi maşina!” – îi fulgeră prin minte, după care, cum ar fi procedat oricine dintre noi într-o situaţie similară, porni să caute un taximetru, pentru a ajunge în timp util la serviciu. Din fericire, un mesaj primit pe telefonul mobil îl înştiinţă că nu este nevoie să se grăbească, deoarece tocmai fusese disponibilizat.

„Adică, sunt disponibil… Disponibil pentru ce?” – mai murmură Caius în sine, înainte ca mintea să i se golească de orice frântură de gând şi să apuce a orbecăi năuc spre nicăieri. Dar, cum există o logică a complementarităţii în toate, Caius fu smuls din vidul în care se cufundase de conţinutul unei găleţi cu lături care, azvârlită de la o fereastră oarecare de către un cetăţean rămas anonim, nimeri tocmai peste încercatul nostru erou.

Întâmplarea potrivi ca tocmai atunci să se afle-n proximitate domnul plutonier-major Onici care, observând cum zoaiele curg, pe asfaltul proaspăt măturat, de pe respectivul cetăţean, îl invită pe acesta la Secţie, sub acuzaţia de distrugere cu intenţie a mediului înconjurător.

Predându-l pe turbulent domnului maior Biriboacă, după o sumară informare asupra cazului, acela rosti, alăturând asprimii un profund dezgust:

- Uită-te în ce hal arăţi! Pe unde te-ai tăvălit, băi, derbedeule? – Apoi, schimbând tonul, se adresă colegilor: Pe ăsta, ţi-e scârbă şi să-l baţi…

Totuşi, domnul maior îşi birui repulsia şi, cu profesionalism, îi aplică o corecţie elementului poluant, după care-l trimise în curtea instituţiei, însoţit de doi gradaţi, ca să bată covoarele, operându-se curăţenia de primăvară. Supraveghetorii, destinşi, făcură şi puţină conversaţie cu penitentul:

- Şi de ce te-a lăsat aia? O băteai, sau s-a plictisit de tine?…

- Nu ştiu… – murmură Caius, mânuind cu abilitate bătătorul şi stârnind, ritmic, norişori de praf.

Încheindu-se procesul-verbal de contravenţie, Caius urmând să achite o amendă usturătoare, acesta fu liberat.

Revenit, către seară, în apartamentul său, Caius se trânti pe canapea şi, ignorând apa care se scurgea pe perete de la etajul superior, rosti cu un rictus plictisit:

- O zi ca oricare alta!…

Între timp, oamenii ieşiră în oraş, îmbătaţi de mireasma nopţii.

…

Abia ne mai oprirăm din râs când, revenind cu ţigările, Caius dezlănţui o nouă criză generală.

- Pe care-aţi zis-o? – se interesă.

- Una cu piticul Our[1]… – improviză Onici.

Autopsierul ceru blinii, făcând apoi concesia să se mulţumească cu un munte de clătite cu umpluturi diverse.

- Pentru purgaţie… – ne explică. Mai adu-ne şi-un rând de vin! – adăugă către ospătar.

---

[1] Personaj fantasy din scrierile Oanei Stoica-Mujea.

Ars Poetica

Foto: Alice Drogoreanu

După ce, în 10 februarie, Caius îşi cumpără laptop şi-şi făcu blog, în zilele următoare aşteptă cu înfrigurare reacţiile. Indiferentă la efervescenţa sa, blogosfera zăcea apatică.

- În prima zi am avut 80 de unici! – ne anunţă el, privindu-şi statisticile.

- Ăia nu-s unici! – îl domoli domnul plutonier-major Onici. Sunt clickurile tale cât ai fost nelogat, plus cine s-o mai fi uitat pe acolo… Unicii îi vezi pe Statcounter.

- Şi ăla unde-i?

- Niciunde, că nu ţi l-ai instalat – intervenii şi eu.

- Mi-au şi comentat doi – îşi reluă Caius clamarea performanţelor -, Carmen şi Paul. Adică, trei, că ai comentat şi tu…

- Mda… Pe Carmen şi Paul i-am rugat eu pe mess să-ţi comenteze… – dezvăluii câte ceva din secretele bloggerelii. Am zis eu mai multora, dar ceilalţi n-au avut chef…

- Da’ azi de ce-am doar şase accesări?

- Păi, tu câte-ai vrea? Şase mii? Că n-ai scris nimic, în afară de trei rânduri şi-un pic! – reveni domnul plutonier. Nici blogroll nu ţi-ai făcut…

- Ba da, am pe Vania şi pe Carmen. Care mă pune, îl pun şi eu…

- Mă rog, e o strategie… – admise domnul Onici. Poate te trece Cabral.

- Crezi că mă trece?

Aici, nu ne puturăm abţine să nu izbucnim cu toţii în râs. Caius se pleoşti, dacă aceasta mai era cu putinţă, astfel că Filaret se înduioşă:

- Ce-ar fi să-ţi faci un blogroll decent, apoi intri pe la toţi şi le laşi un comentariu?… Poţi începe cu poeţii.

- Da’ eu nu citesc poezie!… – obiectă novicele.

- Păi, cine-a spus să citeşti? – se enervă Onici. Intri la om, vezi că are un poem nou, şi zici la comentarii: superb!, felicitări!, foarte frumos poem!, chestii din astea. Apoi, aştepţi să te pună-n blogroll. Parcă ziceai că vrei să urci în ZeList…

- Şi de unde ştiu care-s poeţi?

Aici, mă oferii să-i alcătuiesc o listă.

- Pui pe Anknews, Bianca Dan, Blogolumea, Cristian Lisandru, Cristina Airinei, Dellianas, Ela Roseni, Gabriela Savitsky, Geanina, Jamilla, Lady A, Lisabeth, Maminineta, Maria Barbu, Marius Ola, Sssfinxxx, Stropi de suflet, X-Exergy, cam ăştia… Îi treci pe toţi, le laşi comentarii, apoi alcătuim liste cu prozatorii, blogurile politice, bloguri plastice, muzicale, cu de toate pentru toţi, vedem noi…

Cum tot nu avea altceva mai bun de făcut, Caius îşi luă o bere şi se apucă de treabă.

Indicii anatomice – 12

XII

În Perla sosiră autopsierul Serghei, cel ce ingerase, din nebăgare de seamă, perechea de ochi, şi caporalul Verestoy, ultimul cu o mină preocupată.

- S-a întâmplat ceva? – se interesă locotenentul Petrescu.

- Nu – răspunse subordonatul -, dar m-am gândit că sunteţi aici ca să beţi…

- Sunt aici ca să-i expun cazul colegului din Timişoara! – nuanţă ofiţerul, privind destul de nemulţumit cum noii veniţi se aşezară alături de ei.

- Te-ai căcat? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici pe autopsier.

- Încă nu… Poate, dacă mai bag ceva…

Cum se lăsă o tăcere stânjenitoare, bloggerii mă rugară să le povestesc oarece, cunoscând detaliul că-mi ştiu pe de rost toate textele, plus că, la nevoie, improvizez cu uşurinţă. Sosind şi câteva sticle pline cu vin vechi, cedai în cele din urmă şi, Crina fiind într-un fel gazda noastră, ca organizatoare principală a lansării care ne-a prilejuit întrunirea, m-am decis pentru un basm în care este eroina principală:

Povestea porcului

Crina se foia prin redacţie, în pragul unei crize de nervi.

- Ce dimineaţă de căcat! – bombăni. Nicio grevă, niciun asasinat, niciun caz social serios, nicio mineriadă! Cu ce dracu’ să umpli ziarul?…

Aceasta este adeseori o problemă care frământă pe directorii de foi locale. Bagi două-trei ştiri din Capitală, şi alea rezumative, apoi trebuie să scrii despre problemele concetăţenilor. Desigur, probleme se mai găsesc, dar nu ca să se constituie în subiecte dinamită, care să aducă mult râvnitul rating.

- Iarăşi beţivi, iar că s-a luat căldura-n nu ştiu care bantustan, iarăşi profi descheiaţi la şliţ şi pensionari care stau la coadă la medicamente!… Şi-n vremea asta, la Bruxelles, ăia bagă-n ei la bunătăţi şi-i doare undeva de noi!

Evident, sărmanii belgieni nu aveau nici o vină, dar Crina simţea nevoia să incrimineze pe cineva, chiar şi cu preţul de-a fi nedreaptă. Punându-ne în situaţia sa, putem înţelege cât de penibil este sentimentul că, deşi trebuie să umpli câteva file de ziar, n-ai nimic mai de Doamne-ajută cu care s-o faci. Desigur, s-ar putea recurge la literatură… Dar, aici te ciocneşti de opacitatea consumatorului, care, de regulă, prezintă mai degrabă veleităţi de cosmonaut decât de estet.

- Păcat că i-am concediat pe toţi… – îşi zise directoarea Gazetei de Nord-Vest. Aş fi avut, cel puţin, pe cine să mă răcoresc. Măcar toanta de Marieta dacă ar veni, să urlu la ea că nu a şters praful cum trebuie…

Toanta mai întârzie o vreme, în schimb apăru Liviu, unicul subaltern rămas, responsabilul rubricii sportive.

- Bună dimineaţa! – spuse acesta respectuos. Am încheiat materialul…

- Să văd… – spuse Crina şi, din ton, părea că speranţa într-o soartă mai bună îi renăscuse…

- Mda, bun… – continuă, citind titlurile rubricii sportive. Becali, popicăria, rugby la Satu-Mare, înjurături pe site-ul Chinezului… Şi Roger Federer, unde-i?… Ce-i porcăria asta? Rubrică sportivă fără Roger Federer?

- Păi, n-aveam ce, că n-a jucat… – căută Liviu, pe tonul cel mai umil, să prevină furtuna. Şi nu prea mai interesează pe nimeni despre Federer…

Mănuşa fusese aruncată!

- Cum, pe nimeni?… – izbucni directoarea. Uite, pe mine mă interesează! Eu sunt nimeni pentru tine? Că, dacă nu te angajam eu la ziar, erai dat afară de opt ori pân-acum de la Agronomie… Şi vii acum să mă faci nimeni? Eşti concediat! Ţi se vor reţine treizeci de procente din salariu pentru ultraj şi-ţi fac o caracterizare de n-o să mai pupi presă-n veci!… Clar?

Amintindu-şi de foştii săi colegi, Liviu avu bunul simţ să nu prelungească discuţia în mod inutil, astfel că plecă, spunând ceva destul de nepoliticos.
Uşurată pe moment, Crina simţi mai apoi un vag disconfort lăuntric. De acum, doar Marieta mai rămânea disponibilă pentru scenele sale, dar Marietei era totuna ce-i spui, de bine ori de rău, fiind toantă realmente, nu doar ca figură de stil.

Pe când se gândea dacă nu cumva să anunţe un concurs pentru ocuparea mai multor posturi de redactor, în birou pătrunse o vietate stranie. Aparent, părea a fi vorba despre un porc, însă, deşi grohăia ca toţi porcii şi amuşina cu râtul prin mochetă, o strălucire a pielii şi un anume fel cald de a privi îl indicau ca aparţinând unei alte lumi. „Şi nici nu pute!” – gândi Crina, privind fascinată la făptura venită intempestiv.

- Tu, de unde-ai mai apărut? – întrebă tânăra directoare pe un ton devenit, dintr-o dată, binevoitor.

În mod previzibil, porcul nu răspunse, dar un rictus insesizabil sugera că, prin cine ştie ce fenomen mistic, înţelege întrebarea.

- Te-ai rătăcit? – continuă Crina să-l întrebe, cuprinsă de-o subită duioşie.

Vietatea o privi pătrunzător, oftă şi, lucru nemaiauzit, vărsă o lacrimă. Cutremurată de cine ştie ce conexiune de idei, Crina îmbrăţişă creatura şi începu să-i grăiască cu multă căldură:

- Nu te teme, porcuşorule! De acum, voi avea eu grijă de tine… Cine ştie câte-ai avut de suferit…

Şi, fără vreo explicaţie logică, mânată de un imbold de dincolo de ea, Crina sărută porcul. Pe dată, se petrecu un miracol. Animalul se preschimbă într-un tânăr frumos, cu mustaţă blondă, şi înveşmântat elegant, într-o cămaşă de-un alb strălucitor, un costum vernil şi o cravată roşie. Acesta, privind la binefăcătoarea lui cu căldură, îi grăi pentru prima dată de când pătrunse-n incintă:

- Szeretlek szepsegem!…

Crina îl privi cu răceală şi, reluând tonalitatea din zorii zilei, îi răspunse:

- Mai bine rămâneai porc!

…

În buna dispoziţie generală, intervenţia caporalului Verestoy făcu notă discordantă:

- Na bazmeg!

Locotenentul îl privi sever, reamintindu-i astfel să nu vorbească necuviincios.

- Da’ unde-i Crina? – întrebă, pe neaşteptate, romanciera Oana.

- Era aici! – se miră Darius.

Un ospătar sosi cu un cobai despre care susţinea că a apărut brusc în vreme ce noi ne delectam cu basmul. Ne privirăm neîncrezători, apoi Chinezu riscă să dea glas presupunerii generale:

- Să se fi preschimbat?…

Precum în basm, cineva trebuia să facă încercarea sărutului. Cum toţi ne codirăm, interveni George Onan:

- Dacă daţi o jumătate, sărut eu şobolanul!

- În regulă! – zise domnul Onici.

- Aduc Smirnoff? – întrebă ospătarul.

- Draci, Smirnoff! Monopol… – îl aduse Onici la realitate.

Oarecum satisfăcut, George sărută rozătoarea pe bot, auzind pe dată glasul Crinei:

- Mulţumesc viteazule, m-ai salvat de vraja pe care a aruncat-o asupra mea o vrăjitoare haină!

Cu toţii ne-am prăpădit de râs văzând uluiala lui George, care rămase cu şobolanul în mână. În final, se amuză şi el de farsă, mai cu seamă că sosi şi sticla cu votcă ieftină.

Indicii anatomice – 11

XI

După câteva ceasuri bune, ajunserăm în Satu-Mare.

- Mergem la I.P.J.? – întrebai.

- Ce să facem acolo? – se miră plutonierul. Mergem direct la Perla, dacă-s profesionişti, ne aşteaptă acolo!

Negăsind vreo fisură acestei logici, acceptai, mai cu seamă că terminaserăm coniacul de ceva vreme. Îndrumaţi de trecători amabili, nimerirăm localul destul de uşor. Înăuntru, trei mese fuseseră alăturate, astfel că un grup ceva mai numeros se afla în jurul lor.

- Am scris şi eu pe blog, Nopţi albe la Talin[1] – tocmai spunea Bogdan.

- Du-te! – păru mirat Chinezu. Asta n-am citit-o! Când ai postat-o?

- Înainte de noaptea polară… – propuse Darius o versiune plauzibilă.

- Eu mi-am desfiinţat blogul – se confesă Xreader. La ce-mi folosea?…

- Este o întrebare bună! – interveni domnul Onici care, coborând din maşină gata beat, avea chef de discuţii, astfel că-şi trase un scaun alături de grup. Zic aşa: Omul îşi face blog din dorinţa de-a-şi exprima simţămintele şi de-a comunica cu semenii, într-un mod mai igienic decât faţă către faţă, când răsuflarea interlocutorului poate deveni un impediment serios. Astfel că, întâi, îţi alegi platforma, dacă nu ai un domeniu cumpărat, apoi completezi toate datele, reglezi setările, alegi un design care, cât de cât, să te reprezinte, îţi alcătuieşti un blogroll incipient, în care-i treci pe cunoscuţi şi pe bloggerii de top, şi stabileşti rubricile; de regulă, bagi Ce-mi place, Ce mă enervează şi Dedicaţii, unde pui melodii de pe Youtube… Apoi, îţi cauţi prietenii pe messenger şi le spui să-ţi comenteze. Când vin alegerile, afirmi că toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ, dând în mod subtil de înţeles că tu ai fi mai bun decât toţi la un loc, apoi mai urmăreşti când moare câte unul mai celebru şi arăţi tuturor cât eşti de răvăşit, neuitând să-i treci numele la tag-uri, pentru trafic…

Cunoscându-mă pe mine, cei mai mulţi au presupus că volubilul conviv trebuie să fie domnul plutonier-major Onici, astfel că Al2lea, în timpul peroraţiei, făcu semn ospătarului că plânge masa.

- Exact! – aprobă George Onan cuvintele plutonierului.

Ajuns într-un local decent după ani de recluziune în birturi sordide ori pe malul Someşului, George era dispus să aprobe pe oricine şi orice, cu atât mai mult acum, când mai era şi proaspăt scăpat din arest. Cum autopsierul mâncase urdă şi bău afinată, probele incriminatoare refuzau să iasă din adâncurile purtătorului lor ocazional, iar suspectul nu putu fi reţinut mai mult de douăzeci şi patru de ore, doar pe baza unor supoziţii. În uliţă, îşi revăzu colegii de pahar de la Roy şi, luându-se după ei, ajunse în chip firesc să mănânce şi să bea la Perla, probabil cel mai elegant local din municipiul reşedinţă de judeţ.

- Sunt, însă, şi bloguri culturale, unde spui ce-ai mai citit ori postezi scrieri de-ale tale… – interveni romanciera Oana.

- Sau bloguri de atitudine – completă Crina -, în care înfierezi tot ce este reprobabil. De pildă, sunteţi la curent cu cazul acelei femei în vârstă care…

- Ce mai doresc domnii? – interveni ospătarul, învăţat în prealabil de către Bogdan să întrerupă în mod amabil orice tiradă despre baba care s-a plimbat cu salvarea.

Comandarăm clătite simple, cu puţin gem, pentru Caius şi George, apoi eu şi domnul plutonier aleserăm o supă de vânat cu fructe şi un platou cu specialităţi asortate.

- Mergem întâi pe vin? – propusei.

- Mergem! Alb, sec, de opt ani… – completă domnul Onici pentru ospătar.

Poate nu în cel mai potrivit moment, sosi şi locotenentul Petrescu. Cum părea dornic să ne informeze asupra cazului, Onici trebui să-i facă semn să aştepte să terminăm de mâncat. La sfârşitul mesei, cum comesenii mai povestiră una-alta, domnul plutonier încercă să rezume:

- Aşadar, cazul vostru ar fi cam aşa: La lansarea Indiciilor, nu ieşeau zece lei la încasări, de unde aţi presupus că cineva ar fi sustras un exemplar. Găsind sub pod pagina 108 din volum, utilizată pentru necesităţi fireşti, aţi ajuns la concluzia hazardată că domnul George, aici de faţă, ar fi autorul furtului şi al gestului nu tocmai pios. Cum nu s-a depus nicio plângere în final, George nu mai poate fi acuzat de furt, chiar dacă l-a săvârşit, neputând fi acuzat nici că ar fi defecat sub pod, numeroase argumente contrazicând această ipoteză. Enumăr câteva: faptul că suspectul nu mai mâncase de săptămâni bune, detaliul că exemplarul său era intact, pasiunea sa evidentă pentru scrierile autoarei în discuţie! Totodată, părăseşte cercul de suspecţi şi cetăţeana Marcela, dat fiind că însăşi autoarea a povestit în ce împrejurări a dat acel autograf neconvenţional. Bun! În plus, cei trei domni aici de faţă, Chinezu, Al2lea şi Xreader, s-au îmbătat cu vodcă ieftină, venindu-le chef de bancuri proaste pe mobil.

- Nu eu, ăsta! – făcu Al2lea, arătându-l pe Darius.

- Mă rog… – reluă Onici. Apoi, domnul autor de romane poliţiste, Bogdan Hrib, printr-o asociere de idei a cărei logică îmi scapă, a presupus că cei trei au fost răpiţi, autorul neputând fi, în opinia sa, decât Horaţiu Vidal, fostul său coleg de clasă din Moldova, care-l pâra când copia şi nu-i dădea pase la orele de sport. Într-un fel, înţeleg toate acestea, însă rămâne de neînţeles să intri în apartamentul unui oarecare Horaţiu Velimirovici şi să te apuci de scotocit, mai cu seamă când colegul tău de clasă se numea Andrei Ababei…

„Şi eu i-am zis Vidal, m-am luat după ăsta! Bine că nu s-a prins colonelul!” – îşi zise locotenentul Petrescu. „Chiar! Că pe Vidal îl luasem dintr-o carte! Ababei era măgarul! Ce chestie, i-am încurcat!…” – îi fulgeră lui Bogdan.

- Rămâne, însă, problema ochilor… – încercă Petrescu să mai dreagă ce se putea.

- Mda… E o problemă, într-adevăr. Dar, puteau să fie ochi de sticlă, ori de miel. Nu ştim. Iar autopsierul, în loc să-i dea cu prune, cireşe, lapte şi bere, îi dă cu urdă şi afinată! Poate-ar vrea să căcăm noi ochii în locul lui… Acum, că i-a băut, putem accepta! Oricine a mai făcut câte-o poznă la beţie…

- Normal! – întări George. Care eu le-am spus…

- Eu cred aşa… – interveni Oana. Un psihopat, aflat în libertate, alege victime dintre cei depistaţi cu cancer incurabil. Îi urmăreşte, îi surprinde lipsiţi de apărare, moment în care îi ucide cu sânge rece şi începe să-i tranşeze. Apoi, strecoară diferite organe în casele unor oameni cu infirmităţi, toţi trataţi cândva la Spitalul Judeţean numărul doi, crezând în mintea sa bolnavă că astfel îi ajută, ori dorind să-i persifla… Cum se zice?…

- Persifleze! – o ajută Crina.

- Aşa! Astfel, el pune ochii în casa unuia orb, urechea o plasează unui surd, piciorul, unui şchiop şi mâna, unuia care… Cum se cheamă ăla? – solicită din nou ajutorul, gândindu-se la un ciung.

- Neîndemânatic, stângaci, inabil… – propuse Crina.

- Şi, probabil, – reveni domnul Onici – unuia dus cu pluta îi va lăsa nişte neuroni pe noptieră! Doamnă, nu contest talentul dumneavoastră scriitoricesc, însă, ceea ce este de dorit în literatură, adică fantezia debordantă, chiar frizând maladivul, mai mult încurcă în activitatea poliţienească.

- Dar, Horaţiu Velimirovici ar putea fi orb! – îşi dădu Al2lea cu părerea. Poate de aia nu are nimic în casă, ca să nu se lovească de mobilier…

- Posibil… – făcu plutonierul. Însă, orb fiind, poate-şi ţine intenţionat ochii în frigider, socotind că-i tot aia şi ca să nu-l mai deranjeze inutil în orbite! Hai, că deja delirăm! Mai bine luăm încă un rând…

- Exact! – întări George Onan.

- Ce e deasupra? Hotel? – întrebă dintr-o dată Bogdan.

- Da – confirmară câţiva. De ce?

- Trece o fufă! O recunosc după paşi…

- Merg să verific! – spuse domnul plutonier, curios încă din Timişoara asupra capacităţilor paranormale ale prozatorului moldovean.

Cum mărturisi ulterior, într-adevăr întâlni pe una, ajunsă deja pe scări.

- Totuşi, nu-i o dovadă ştiinţifică. În definitiv, putea s-o nimerească, la noi e plin de curve!…

---

[1] Ultima postare, de la care trecuse mai bine de un an.