Foto: Alice Drogoreanu


Deşi conştient că nu pot scrie atât de frumos ca Ana-Maria Nicolescu – nefiind nici măcar constănţean -, mă înham, totuşi, la spinosul demers de a scrie despre mama.

O legendă de familie spune că, în copilărie, mama m-ar fi scăpat în cazanul cu borhot pentru caisată. Despre incident, dacă se va fi petrecut realmente, n-am păstrat nici cea mai vagă amintire şi nici n-aş putea preciza dacă acesta şi-a pus amprenta asupra dezvoltării mele psiho-somatice ulterioare. Ceea ce pot spune cu certitudine este că, în clasele gimnaziale, m-am dovedit incapabil de-a scrie vreo compunere din capul meu şi, cum pe atunci nu exista internetul, copiam câte ceva cât de cât la subiect din vreo revistă frivolă. Aici nu pot să nu mă gândesc cu recunoştinţă la mama, care achiziţiona astfel de reviste, şi să nu-i deplâng pe colegii care nu aveau aşa ceva în casă, fiind nevoiţi să copieze de la mine!

În felul acesta am absolvit opt clase, repetând un singur an. Întotdeauna, însă, mai cu seamă în luna lui Marte, mi-am amintit de mama, neomiţând să fur din faţa blocului (însă, de la scara B!) cele mai frumoase flori, pe care i le dăruiam cu recunoştinţă.

About these ads