Pictură de Mirela Pete

I

Albul predomina în salon, amplificând strălucirea soarelui de dimineaţă, oricum orbitor… Futu-i! Mă apuc să fac descrieri, când ar trebui, de fapt, să-mi dau seama unde sunt şi să-mi amintesc ce s-a petrecut cu mine! Oare-am aruncat în lac valiza cu Xreader?”

Oana se deşteptă confuză. Aşa cum s-a dedus, se afla într-un ambient inedit, uşor de presupus a fi un salon de spital. Împrejurările în care-a nimerit acolo, însă, îi scăpau cu desăvârşire.

„Poate mi-au pus şi sedative” – mai gândi, privind la punga cu glucoză atârnată pe stativ.

O adiere îi atrase atenţia asupra unui buchet de zambile mov, deşi-l privi oarecum cu tâmpla, deoarece nu-şi putu întoarce capul. „Cine să-mi fi adus florile? Sau, poate, de când suntem în UE, aşa le pun la toţi…”

Amăgindu-se cu acest gând, celebra romancieră adormi la loc, fără ca în mintea-i să se fi limpezit mare lucru. Cum pierduse încă dinainte de scurta sa trezie orice noţiune a timpului, nu putu aprecia cât zăcuse astfel, însă, atunci când auzi voci, îşi dădu seama totuşi, privind printre gene, precum pictorii ieşiţi la peisaj, că soarele străbătuse o bună bucată pe cer în vreme ce ea dormise. Decise să mimeze somnul în continuare. „Dacă-i întreb, poate n-o să-mi spună adevărul. Mai bine trag cu urechea! Oi fi fost pusă sub acuzare?”

- Doarme ca un urs în ianuarie! – se auzi un glas melodios de tenor.

- Are şi motive! – răspunse o femeie. Am băgat în ea, pe lângă analgezice, două fiole de Plegomazin

„Ăla se dă la nebuni!” – îi fulgeră Oanei.

– Oare, ce-or fi avut cu ea? – continuă femeia.

– Nu ştiu, dar trebuie că i-a supărat rău de tot! Cincisprezece cuţite! Maiorul zicea că exact atâţia bloggeri avea ca personaje în ultima ei carte… Ar fi o pistă…

„Ce cuţite? Care pistă? Ce maior?” – se întrebă pacienta într-o fracţiune de secundă. Rezistă, în pofida îngrijorării, reuşind să nu se demaşte cum că ar fi auzit ceva.

– Mai fă-i o injecţie, ca să fim siguri că n-avem belele! – reveni bărbatul. Dar, de data asta fă-i-o în gât!

- Aşa-i mai eficient?

- Nu, dar doare mai tare după aia…

Cum cei doi pufniră în râs, Oana nu mai putu îndura şi-şi dezvălui trezia:

- Unde mă aflu?

- În pat… – răspunse femeia cu simplitate.

- Şi patul ăsta unde-i?

- În aripa vestică a salonului…

- Şi salonul?

- Salonul este ca toate celelalte saloane.

- Bun, dar unde este?

- Cam la mijlocul coridorului. Însă, este baie aici, dar oricum nu poţi s-o foloseşti deocamdată…

„Mă tutuieşte! Înseamnă că am vorbit în somn lucruri care-i fac să se simtă îndreptăţiţi la asta! Oare s-o fi aflat de Xreader?”

– M-a căutat cineva? – întrebă după o vreme, socotind că, în starea ei, este totuna.

– Vă referiţi la civili? – întrebă bărbatul.

„Cel puţin, ăsta nu mă ia la pertu! Dar, s-ar putea s-o facă în chip ironic şi osânditor…”

– Da, la civili – zise după o vreme.

– A fost un domn maior în civil… Ceilalţi erau în uniformă.

– Şi florile?

– Sunt zambile! – preciză femeia, uşor mirată, după care-i făcu injecţia, însă în braţ.

Deşi ar mai fi avut cel puţin un milion de întrebări de pus, romanciera nu putu decât să mai îngaime:

- Ce fel de spital este aici?

- Unul în care se tratează felurite afecţiuni.

Instantaneu, Oana se cufundă din nou într-un somn adânc.