VI.

Nea Viorel lucra de vreo trei decenii ca portar, astfel că acumulase multă experienţă profesională. Iniţial, fusese destul de dificil, dar în timp ajunse să recunoască oarecum după miros persoanele care trebuie legitimate. Astfel, încă de pe când lucra la uzina textilă, muncitorii puteau trece înainte şi înapoi de câte ori aveau poftă, neuitând ca, din vreme-n vreme, să-l omenească şi pe înţelegătorul portar. În schimb, niciun inspector ori activist nu pătrundea fără o atentă verificare, astfel că nea Viorel impresionă pozitiv şi fu premiat în câteva rânduri. Acum, către pensie, ajunse să păzească intrarea Spitalului numărul 9, loc în care întreaga sa experienţă deveni inutilă, nesinchisindu-se nimeni de cine anume intră sau iese.

„Doar n-o să vină teroriştii la noi! Şi, dacă chiar vin, pagubă-n ciuperci!… Poate de domnul doctor Vintilă ar fi păcat… Dar, poate că scapă, Dumnezeu este milostiv!…”

Rutina îl făcu pe Viorel să devină apatic, rolul său fiind mai degrabă unul decorativ. Nici nu mai înregistra chipurile vizitatorilor. Totuşi, uneori îi atrăgea atenţia câte o figură. Aşa s-a petrecut şi când a intrat femeia nenumită, căreia Nea Viorel i-a zis respectuos:

- Bună ziua, doamnă!

Însă, o uită în curând.

…

Datorită sedativelor, romanciera Oana avea rare momente de trezie, chiar şi atunci fiind confuză. Fu astfel surprinsă într-o dimineaţă să zărească o vizitatoare care, cu o seringă, îi adăuga cafea în punga cu glucoză. Chipul femeii îi păru oarecum cunoscut.

– Cine eşti?

– Nu contează, oricum nu m-ai amintit în carte… Mi se spune, de la lansare, Femeia nenumită… Adică, ţi-era greu să mă aminteşti!

– Dar, i-am trecut doar pe cei care şi-au dat acordul…

- Şi eu cum ai fi vrut să ţi-l dau, de vreme ce nu mi l-ai cerut?

Cum tonul străinei părea destul de neprietenos, Oana gândi că e mai prudent s-o ducă cu vorba:

- Te fac personaj în cartea următoare…

Strania vizitatoare zâmbi spre rânjet:

- Care carte viitoare? Scrie Vania una, şi tocmai a ajuns la capitolul 6. Ceva cu o văduvă vopsită…

- S-a supărat că l-am omorât în capitolul 6?

- Nu, de ce să se supere? A fost entuziasmat…

- Mno, o să-i explic că el este un personaj prea complex, şi mi-a fost mai simplu aşa…

Musafira dădu din cap, cu sensul „n-ai decât să vorbeşti, că-i tot aia!”, apoi îşi scoase o ţigaretă.

– Nu cred că-i voie de fumat la terapie intensivă? – se agită Oana, chiar dacă vederea ţigaretei îi făcu poftă.

– Care terapie intensivă? – se miră femeia nenumită.

– Asta, aici…

- Dar, tu nu eşti la terapie intensivă! Ăsta-i spital de psihiatrie…

Era rândul romancierei să fie uimită:

- Păi, ce să caut eu la psihiatrie?

- Nu ştiu. Însănătoşirea, probabil… În somn, vorbeai despre nu ştiu ce valiză, aruncată într-un lac. Nerău, Herău, nu s-a înţeles prea bine… Poate de la valiza aia… Oricum, eu trebuie să plec. Venisem cu alt gând, dar mai bine te las să citeşti Mirozna văduvei vopsite. Vopsită văd că eşti…

Străina dispăru. Romanciera, poate şi datorită cafelei administrate intravenos, simţi că o cuprinde panica. Reuşi chiar să se ridice-n capul oaselor, astfel că fu felicitată, ceva mai târziu, de doctorul cu glas de tenor şi de asistenta cu care mai conversase.

– O, ce mişcări dificile a reuşit doamna!… – exclamă bărbatul, cu o mină entuziastă.

Deşi remarca fusese una flatantă, romanciera avea alte gânduri:

- A fost înainte o intrusă în salon! Mi-a pus cafea în perfuzie şi vroia să mă lichideze! Viaţa mea este în pericol!…

Asistenta privi semnificativ către doctor:

- Paranoia… – opină.

- Sau psihopatie schizoidă – răspunse acela, mai mult pentru a avea ultimul cuvânt.