Desen de Gabriel Pacheco
XXI.
Reveniţi la Casa Rustic, pentru a dobândi poftă de mâncare, dat fiind că ne luaserăm caloriile din coniac şi nu prea ne venea să ne atingem de hrană solidă, cerurăm să ne prepare absint. Închinarăm vreo patru sau cinci păhăruţe, apoi ne simţirăm apţi pentru curcanii umpluţi cu fructe de mare. Însă, aşteptând bucatele, ne păru tuturor că Chinezu ar fi adormit cu capul pe masă.
A fost vis? Viziune? Răpire? Interferenţă cu alte lumi? N-am putea-o spune, cu atât mai mult cu cât nici eroul straniei călătorii nu putu s-o facă. Trecând printr-un parc, la capătul aleii pogorî într-o hrubă. Aici, deşi simţi prezenţe, nu desluşi niciun chip, doar râsete înceţoşate părură a-l împresura.
- Care eşti? – întrebă, mai mult ca să-şi audă glasul, căci nu nădăjduia în vreun răspuns.
Încăperea părea a fi oarecum luminată, însă cam aşa cum sunt anticamerele laboratoarelor de radiografie. Dar, măcar că puteai distinge ca o lumină roşiatică, nimic nu prindea contur în această irizare.
„Parcă n-ar fi nici duşumea! Ceva-ceva trebuie, totuşi, să fie, că doar nu plutesc! Cald, oricum, îmi este!”
Bărbatul se simţea cam ca şi cum s-ar fi aflat într-o saună, doar că nu era abur, nici bănci, şi nici nu năduşea, deşi îşi propuse să o facă. Hodoronc-tronc, dădu peste un nasture metalic, având în relief chipul unei pisici. Prinse a-l cerceta. „Tinichea… De altfel, la ce mă puteam aştepta în pustietatea asta?…”
- Cristian, Cristian!… – se auzi chemat din străfunduri.
„Par să fie Arhi şi Andrei… Bine, dar ei sunt…”
Decise, după o trecere de – să-i zicem – vreme, să le răspundă:
- Ce-i?
- Întinde-ne, te rugăm, degetul, ca să ne răcorim un pic!
Dar, cum s-o fi făcut? Genune de netrecut se căsca între ei, măcar că nevăzută. Apoi, mai era şi altceva:
- De ce credeţi că eu m-aş afla la loc răcoros?
- O, fratele nostru!
„Ce ton grav la ei! Când îi ştiam puşi doar pe miştocăreli…” Vocile din adâncuri continuară:
- Nu-ţi dorim să afli în ce văpaie ne chinuim noi! De bine, de rău, tu tot i-ai mai dat câte-un ping Părintelui şi Binefăcătorului nostru, dar noi n-am ştiut să-l preţuim şi ne-am purtat cu el ca şi când n-ar fi fost!… Şi-acum, iată, ne chinuim amar!
Prin cine ştie ce resort, Chinezu îşi dădu seama că, de când sosise, nu trecu niciun fel de timp, ci era un soi de încremenire, chiar dacă îngăduia o anume mişcare. Şi-l arse un ger lăuntric şi începu să-şi urle disperarea. Aşa se deşteptă în Rustic, privit cu uluire de Lala Ştireanu şi Shauki. Alături, şedea pe masă nasturele cel cu chip de pisică.
- Vania este aici? – întrebă, căutându-mă cu privirea; apoi, zărindu-mă, continuă: Am să-mi fac blogroll ca oamenii şi-ţi voi da cinci ping-uri pe zi! Făgăduiesc!
- Opt – plusai, privind cu subînţeles către nasture.
- Opt! – acceptă pe dată camaradul. Şi-o tură de bere belgiană…
- Mai târziu, acum ar merge un vin alb, că am luat curcan umplut cu creveţi, scoici, raci, căluţi de mare… Altceva, însă, am vrut să spun. Nu uita că eu am cinci bloguri!
- Bine, am grijă de toate cinci! Şi, dacă mai plec, o rog pe Simona să se ocupe… Şi să te rogi pentru Arhi şi Andrei!
Încuviinţai, în vreme ce Victor făcu doar un gest din mână cu înţelesul: „Astea-s superstiţii, eu nu dau niciun ping!”
Mana îl privi îngrijorată, însă, ştiindu-l băut, preferă să nu mai spună nimic.
Curând, savoarea bucatelor drese cu vin nobil ne făcu să uităm de vicisitudinile altor lumi, mai cu seamă că prăznuiam, într-un fel, revenirea romancierei Oana între noi, după o perioadă destul de nefastă.
Recomandări: Black Angel, Geanina Lisandru, Link-Ping, Răzvanrc, Cristian Lisandru, Atitudini, Nea Costache, Paul G. Sandu, Hobbitu, Isabelle, Blog de joacă, Geocer, Mihaela Man, Theodora Marinescu, Cella, Mirela Pete, Geeo, Gabi123, Cioburi de chihlimbar, Călin Hera, Gabitzu.
Desen de Gabriel Pacheco
Comentarii recente