La ţel

Foto: Mirela Pete

Ca în fiecare joi, ne adunarăm în Dinar pentru a bea ceva. De altfel, asta o facem aproape zilnic, însă joi este ziua desfătărilor estetice când fie te bucuri că vreun bou a mai scăzut în ZeList, fie te enervezi că nu ţi-ai îndeplinit scopul propus.

- Stau mai bine ca Nataşa! – exclamă Caius. Ea e pe 673, iar eu pe 461…

Domnul plutonier-major Onici nu-i împărtăşi entuziasmul:

- Bine că te compari cu mâţa! Tu pe Alex Mazilu trebuie să-l vizezi!…

Caius mai cercetă prima pagină a topului, apoi întrebă nedumerit:

- Dar, de ce să nu fixez Roblogfest?

- N-ai tu treabă cu Roblogfest! Tu-l ai ca ţintă pe Alex Mazilu…

Oarecum confuz, Caius mai ceru un coniac.

Perfecţionism

Foto: Alex Mazilu

Lorena Lupu scria de curând despre fraierii dispuşi să scrie moca, dându-le şi câteva sfaturi pertinente. Trecând în cealaltă tabără, a patronilor care nu înţeleg să-şi plătească trebăluitorii, aş zice că am perfecţionat sistemul. Este îndeobşte cunoscut că eu nu scriu aproape nimic pe blogurile mele, întreaga muncă făcându-mi-o câţiva negrişori. Dar, spre deosebire de patronii generoşi care nu dau nimic, am introdus o noutate revoluţionară: Cei care doresc să-şi exerseze condeiul sub brandul Ioan Usca nu doar că nu vor primi nimic, exceptând criticile – sunt foarte exigent! -, ci mă vor şi plăti generos, mulţi fiind aceia care abia aşteaptă să le ia locul…

Racila – 4

Foto: Mirela Pete

IV. Prezumţii

Posibil ca cititorii s-o fi imaginat pe Oana abuzată de grobianul Grigorie, apoi azvârlită într-un Aprilie rece şi ostil doar în pantaloni de trening şi-un tricou şifonat, cu pantofii rămaşi drept trofeu în casa agresorului, şi rătăcind astfel uitată de toţi, foştii prieteni închizându-i uşa-n nas, văzând-o în asemenea hal. Doamna profesoară Gina se şi grăbi să trimită un mail la toată lista de adrese: Beţivanul de Xreader a alungat-o pe toanta de Oana, după ce-a ţinut-o atârnată un ceas de cutia de aer condiţionat, iar acum ea încearcă să se prostitueze prin cârciumi, însă nu are nici acolo căutare. Eu v-am zis că aşa o s-o sfârşească!

Dar, doamna profesoară Gina neavând blogroll valid, nimeni nu dădu doi bani pe afirmaţiile sale, iar Oana găsi rezolvarea cea mai simplă mergând la părinţi, unde avea şi-o cheie de rezervă de la apartamentul său. Fireşte, mama îi reaminti că „Eu te-am avertizat!”, domnul Mujea murmură ca un fel de contrapondere: „Bine că sunteţi voi mai breze!”, iar romanciera îşi luă cheia şi, negăsind nicio vestimentaţie mai de Doamne-ajută, mai alese o poşetă Vuitton pentru a salva aparenţele, apoi comandă un taxi. Revenită în faţa propriului apartament, avu o surpriză: pe uşă era scris cu marker oranj JD was here. Ridică din umeri, îşi spuse în gând ceva destul de nepoliticos, şi descuie. În sfârşit, acasă!

Inscripţia de pe uşa imobilului nu fusese o glumă proasta, aşa cum crezuse femeia, ci între timp chiar fusese căutată de Johnny Deep, care aflase de scriitoare de pe Facebook. Cum sună şi bătu în zadar vreo zece minute, fu până la urmă invitat de către domnul Grigorie, vecinul de la etajul cinci. „Pe ăsta parcă-l ştiu de la televizor!” – îşi spuse iubitorul de manele, apoi îl îndemnă pe vizitator prin gesturi să poftească în apartamentul său, ispitindu-l cu ceva de nerefuzat:

- Ţuica! – şi făcu gestul.

- Deep. Johnny Deep – se prezentă străinul.

- Grigorie. Domnul Grigorie – răspunse iubitorul de manele.

Conversaţia, ajutată şi de ţuica de Piteşti, se închegă destul de fluent, domnul Grigorie rupând-o binişor în braziliană, argentiniană, belgiană, austriacă şi-un pic de americană. Totuşi, de mai mare folos erau gesturile, astfel că actorul putu afla cu aproximaţie interesanta istorie a vecinei de la etaj şi-a escaladării ei intempestive. Dumirindu-se că persoana pare mai interesantă pe Facebook decât în realitate şi spunându-şi că nu-i cazul să se încurce-n România cu o capră neagră, care dă buzna la vecini pe fereastră, Johnny îşi termină ţuica şi plecă, lăsând vremelnicei sale gazde buchetul de flori cu care venise şi pe care-l socotea acum impropriu.

Oana, în schimb, după ce se refrişă, se apucă să-l apeleze pe Xreader, avu schimbul de sms-uri cu Geocer, rosti un şir de vorbe asemănătoare imprecaţiilor şi-şi făgădui în gând să ne arate ea la toţi câte parale facem. „Mergea agale cu noaptea în spate şi trupurile răpuse la picioare. Gândurile o invadau. Frigul îi pătrundea prin tunica ruptă şi plină de sânge. Spada îi tremura în mână, iar părul ei alb, ca al morţii însăşi, era pătat acum de funingine şi sânge. Nu îşi putea privi palmele. Palmele acelea uciseseră prea mulţi bloggeri. Prea multe fiinţe pieriseră sub fierul mânuit de ea. Acum, încotro? E mişto, pe asta o las mai spre final!… Şi, după ce-i lichidez pe toţi, vine Lala şi-o scoate vinovată pe Melami, cu dovezi zdrobitoare…”

Femeia se apucă de scris şi, după un mai vechi obicei, porni şi televizorul, căruia-i arunca câte-o privire fugară în răstimpuri. Când se înseră bine, o imagine îi atrase atenţia: „Ăsta-i blocul nostru! Şi tipa care atârnă sunt eu!… Cred că ştiu cine a  filmat!…”

În cadrul emisiunii Sinteza zilei era prezentat filmul romancierei atârnănd la etajul al şaselea al unui imobil şi, afişându-se pe manşetă întrebarea În ce ţară trăim?, se iscă o amplă dezbatere. Moderatorul Mihai Gâdea începu astfel:

- Iată cum, la nici patru luni de la ultimele alegeri, ne confruntăm zilnic cu haosul de pe şosele şi cu oameni care aleg să atârne de cutia de aer condiţionat. Mă întreb: oare noi, românii, mai suntem oameni normali?

- Unii dintre noi mai suntem – interveni Mircea Badea -, însă în mod cert nu este cazul duduii pe care ai prezentat-o!…

Domnul Mugur Ciuvică socoti că, în contextul în care preţurile explodează, şomajul şi datoria externă sporesc, iar guvernanţii nu au nicio măsură viabilă de ieşire din criză, nu trebuie să ne mire astfel de cazuri disperate. Mai rezervat, Victor Ciutacu spuse că n-ar vrea să comenteze, deoarece o cunoaşte pe persoană.

- Ai cunoscut-o când te-ai documentat la Spitalul numărul 9? – glumi Mircea Badea.

Convinsă că-i o nouă farsă, scriitoarea reveni la ale sale, dar fu apelată de către Mana:

- Tu te uiţi pe Antena 3?

- Mda, prostii de-a lu’ Xreader! A făcut să se vadă aşa pe televizorul meu…

- Păi, eu nu mă uit pe televizorul tău! E pe bune!…

„Futu-i!” – gândi romanciera, în vreme ce părinţii o sunau pe fix.

Recomandare: Un articol care mă reprezintă, la Lorena Lupu.

Racila – 3

Foto: Mirela Pete

III. Hazard

I se va fi întâmplat oricui ca, începând să bea în Sibiu, să dorească la un moment dat să iasă puţin la aer şi să constate că are-n faţă muntele din centrul Braşovului. Cum teleportarea există doar în scrierile SF, omul raţional nu-şi va bate capul inutil căutând să reconstituie evenimentele, ci se va adapta noului aşezământ, continuând să bea. Ştiute fiind acestea, nu se va mira nimeni dacă vom spune că, după ce-am schimbat câteva localuri în Piteşti, ne-am nimerit cu toţii, fără a ne aminti vreunul în ce mod, la Casa Rustic în Bucureşti. După spusele ospătarilor, ne aflam în aşezământ de circa treizeci de ceasuri şi, până în momentul în care-am întrebat ce dracu căutăm acolo, ne-am comportat relativ coerent.

Xreader, mânat de cine ştie ce impuls, îşi verifică apelurile nepreluate. Cum părea încruntat, Costache îl întrebă:

- E naşpa rău?

- Nu chiar… De la Oana am doar şaptesprezece apeluri, şi-un număr din străinătate, cred…

Cu toate că nu fusese în Piteşti pentru a participa la mica noastră glumă, Dumitru intră cam în acelaşi timp într-un bar din Botoşani şi, mânat de un hazard similar, nimeri tocmai în Drumul Taberei, la aceeaşi masă cu noi, acesta fiind un fel de-a vorbi, deoarece unirăm patru mese ca să încăpem toţi. Expert, interveni:

- De regulă, soţiile se impacientează doar la început. Când nu răspunzi la cinci-şase apeluri, pot bănui că eşti la vreo femeie, dar după al zecelea apel ignorat se prind că eşti la băut! Bine, oricine dintre noi se mai dă Zorro, şi zice că el poate ignora şi patruzeci de apelări stând cu o femeie, dar astea-s tot texte de birt…

Aici, Narcis opină că aşa-i omul făcut, să fie mai rezistent la unele decât la celelalte, iar Gabriela conchise că bărbaţii bravează şi că, dacă nu-s la birt, răspund toţi la al doilea apel.

- De unde ştii? – se arătă Geanina preocupată.

- Din cărţi…

- Eu nu sunt aşa! – căută Cristian să puncteze un principiu existenţial, însă-şi făcu mai mult rău.

- Adică, cum, nu eşti aşa? Deci, tu îmi ignori deliberat apelurile, în vreme ce te destrăbălezi cu ştoarfele tale!

- Care ştoarfe? – întrebă bărbatul, bulversat.

- Ştii tu mai bine! – mai reuşi Geanina să îngaime, apoi izbucni în plâns.

În vreme ce Melami se gândea cum ar putea povesti discuţia pe blog în mod cât mai răutăcios, însă asigurându-şi şi-o retragere onorabilă la nevoie, Gabriellajoy păru sincer îngrijorată:

- De ce plânge? O bate?

Poeta – care-i era şi tiză – îi răspunse:

- Încă nu, dar trebuie şi alcoolul să iasă pe undeva. Chiar, noi nu mai luăm nimic?…

Ne hotărârăm la un rând de bere belgiană. Pe când începurăm a savura lichidul, care prinse a răscoli în noi reziduuri, un sms ne tulbură tihna.

- Acum, ce naiba tot vrea? – se indispuse Xreader. Cică: tot ce-a fost între noi pentru tine n-a reprezentat nimic?

Geocer avu chef de-o poantă, astfel că răspunse de pe telefonul său, ca şi cum lui i-ar fi fost trimis mesajul: Ba da, dar nu mai trimite mesaje din astea, că nu-s singur acum!

Theodora observă brusc că, aflându-se în Bucureşti, ar putea chema un taxi şi-ntr-un sfert de oră ar fi acasă, aserţiune care-i nemulţumi pe Iguana, Simion, Geotax, Ana Veronica, Răzvan, Cella, Paul şi Elisa care observară că întotdeauna se găseşte unul care să spargă cheful. Cum intervenţia fu uitată în curând, Andi avu o altă idee:

- Ce-ar fi să demarăm o anchetă jurnalistică în care să investigăm nişte crime, în egală măsură oribile şi misterioase?

Deşi s-ar fi impus anumite întrebări, neavând deocamdată nici măcar o crimă simpatică şi explicită de investigat, Crina marşă pe dată:

- Perfect, mă bag şi eu!

„Pe asta cine-a întrebat-o?” – gândi Andi, în vreme ce restul furăm preocupaţi de-un alt aspect: „Asta cum a mai apărut? Înseamnă că a început şi ea să bată cârciumile!”

Probabil primind sms-ul lui Geocer, romanciera Oana îl apelă pe acesta. Prudent, piteşteanul răspunse cu glas gâtuit:

- Salut. Nu pot vorbi acum, sunt într-o misiune…

Se grăbi apoi să închidă, astfel că mai apucarăm să auzim doar un fragment din replica romancierei:

- Futu-ţi misiunea…

Racila – 2

Foto: Mirela Pete

II. Interculturalitate

Asemenea oricărui alt al nouăzeci şi optulea cetăţean dintr-o sută domnul Grigorie de la etajul cinci îndrăgea manelele. Această pasiune îl pusese, însă, adeseori în situaţia de a fi reclamat de vecina de la etajul superior, Poliţia sosind aproape de fiecare dată cu promptitudine.

„Asta nu-i întreagă la cap! Numai pe ea o deranjează. Ăia de la patru, măcar că le şi dansăm în cap, de ce nu se plâng niciodată?” – îşi zicea, socotind că este vorba de ură personală. Nici poliţiştii nu prea înţelegeau apelurile repetate.

- Ce tot vrea asta? Că, doar, e muzică, nu-i picamer!

- Zice că-i prea tare…

- Păi, aşa se pun manelele, dacă vrei să le savurezi! Doar nu-i muzică ambientală…

Deşi poliţiştii tindeau să-i dea dreptate domnului Grigorie, legea îi obliga să-şi calce pe conştiinţă şi să-l amendeze, cerându-i totodată să dea mai încet.

Este evident că locatarul de la etajul al cincilea rămase destul de neplăcut surprins să observe picioarele vecinei veşnic nemulţumite fluturându-i prin dreptul ferestrei. „Cică manelele mele o deranjează, da’ ea-şi poate bălăngăni picioarele de să-mi facă teatru japonez pe pereţi! Ar trebui să sesizez şi eu Poliţia…” Indispus, porni lista de mp3-uri, aşa numitele opere alese. „Dacă madama face alpinism, pot şi eu să-mi ascult muzica!”

Deşi începuse tocmai maneaua cu rochiţa, care ne place tuturor, Oana avu alte gânduri, dornică să-şi definitiveze cel puţin Prologul noului roman: „Acum toţi erau morţi. Poporul ei nu mai era. Tot ceea ce mai rămăsese din el, nu îi mai era de niciun ajutor. Şi acum, în ce parte avea să o apuce? La ce uşi avea să bată şi cine avea să îi mai răspundă? Ar fi vrut să plângă sau, cel puţin, să îşi lase picioarele să se odihnească. Dar nu avea să zăbovească, dorinţa morţii ar fi cuprins-o. Şi nu ăsta era sfârşitul. Nu încă, nu acum… Chiar! Eu mai atârn mult?” Observând că nu se poate căţăra pe zid, talpa alunecându-i mereu, şi neavând putere să se tragă în braţe pentru a reveni în apartamentul său, romanciera gândi să apeleze la bunăvoinţa vecinului:

- Domnul Grigorie, vreţi vă rog să mă ajutaţi?

„Acum sunt domnul Grigorie! Poate ar vrea să o invit şi la o ţuică!…” În final, totuşi, raţiunea birui: „Dacă n-o iau de acolo, asta e în stare să-mi flendure până poimâine!” Mai mult mânat de simţul practic decât din alte considerente, vecinul o ajută pe scriitoare să coboare şi să reintre în bloc prin fereastra sa. „Păcat că are pantaloni! Altfel, mai pipăiam şi eu ceva… De fapt, ce să şi pipăi? Şi o ladă cu bere e mai grea ca asta! Vecinii zic că era fată serioasă şi ar fi absolvit Politehnica, da’ pe urmă s-a ţicnit şi s-a apucat de scris de alea…”

- Mulţumesc! – zise prozatoarea, gândind cu totul altceva: „N-ai putut să nu-ţi pui labele la mine pe cur, porcu’ dracului!”

- Ei, de ce să nu ne ajutăm, dacă tot suntem vecini? Eu şi la mine la serviciu, dacă un coleg şi-a băut toată leafa, îl ajut cu o votcă mică! Doar oameni suntem!…

Oana înregistra vag spusele vecinului, căci se apucă să cerceteze interiorul: „O măsuţă, două scaune, o bibliotecă suspendată pe perete şi adăpostind bibelouri, şi câteva vaze înalte, lucrate de mâini pricepute, ce găzduiau flori colorate şi răspândeau mirosuri îmbietoare. Cred că se înţelege că mirosul provenea de la flori…”

În timpul acestor meditaţii, vecinul deveni îngrijorat: „Asta ce se hoalbe aşa? O fi venit la furat?” Dar femeia, mulţumind încă o dată, spuse că ar dori să se reîntoarcă acasă. Abia pe casa scărilor îşi dădu seama că a ieşit din apartament fără chei, astfel că se întoarse la uşa domnului Grigorie şi sună. Văzând-o pe vizor, vecinul gândi: „E clar! Ăsteia i s-a pus pata pe mine! Mulţi spun că scriitorii ăştia n-au niciun fel de morală şi că-s oamenii cei mai perverşi…”

Luminat de bune presimţiri, Grigorie deschise.

- Vă mai rog ceva… Am ieşit din casă fără chei şi n-am nici mobilul la mine… M-aţi putea ajuta să-mi sun soţul?

„Vrea să urce potul! Adică: vin la tine, da’ nu uita că-s măritată! Fută dracu’ mama lor, femei!”

- Desigur, doamnă! – răspunse după o vreme.

Din nefericire pentru romancieră şi spre desfătarea cititorilor, Xreader se mulţumi să constate că este apelat de soţie, dar nu dori să răspundă.

- E Oana – ne explică. Nu-i răspund acum, că o fi încă nervoasă… Mai bem ceva şi, până atunci, se calmează.

Constatând că apelează în zadar, femeia îi spuse vecinului:

- Nu răspunde! Nici nu ştiu unde să mă duc!…

- Poate doriţi să faceţi un duş la mine?… – răspunse vecinul, plin de amabilitate.

Racila – 1

Foto: Mirela Pete

I. Farsa

„În noaptea aceea a plouat cu stele. Pământul lumina aidoma cerului, iar stele se îngrămădeau spre o lume necunoscută lor. Atunci s-au născut” – gândi Oana începutul unui nou roman. „Dacă tastez, ies două rânduri. Şi-am zis că, de data asta, nu-l mai las pe Vania şase capitole, ci îl lichidez de la al treilea rând. Mno! Să văd cum formulez… În noaptea aceea a plouat cu stele. Pământul lumina aidoma cerului, iar stele se îngrămădeau spre o lume necunoscută lor. Atunci s-au născut. Vania zăcea cu un pumnal înfipt în inimă, mai mult simbolic, de vreme ce avea şi fruntea ciuruită de gloanţe. Era mort. Acum, se cam subînţelege asta, însă trebuie avut în vedere că mă adresez unui public eterogen, şi-i preferabil să fiu explicită…”

Scriitoarea fu destul de brutal întreruptă din meditaţiile sale literare de un buzz pe messenger:

admiratorul_misterios: BUZZ!!!

admiratorul_misterios: nu te uiţi la tv? dă interesant pe toate programele!

„Ce bou! Ăstuia am tot zis că-i dau ignore…”

Totuşi, romanciera aprinse televizorul, mânată poate şi de starea confuză, înrudită cu plictiseala, care o încerca. Aici, într-adevăr, avu o surpriză: pe toate programele – şi încercă vreo patru-cinci – apărea poza ei!

„Asta-i de pe Facebook! Dar, să văd ce zice…”

Cele ce se spuneau nu erau tocmai încurajatoare. Era prezentată drept o criminală în serie, dată în urmărire generală. Dana Grecu tocmai comenta cazul pe Antena 3:

- Cum să mă fac înţeleasă? Pe mine, ca cetăţean, cu ce mă apără Guvernul? Zilnic aflăm despre astfel de psihopaţi care umblă liberi şi-şi satisfac pornirile bestiale, iar la urmă auzim că au fugit printre berbecuţi…

„Berbecuţii mă-tii de piteşteancă împuţită!” – îşi zise prozatoarea cu năduf, uitând că aparţine de aceeaşi urbe argeşeană. Din nou interveni un mesaj pe mess:

admiratorul_misterios: îţi place? poliţiei i-a plăcut, tocmai se îndreaptă către tine. singura soluţie ar fi să ieşi pe fereastră…

Se hotărî să răspundă, tastând esenţialul:

oana­_dezvaluita: Stau la VI.

admiratorul_misterios: ştiu. te poţi atârna de cutia de aer condiţionat, să rămâi mascată până pleacă caraliii…

Cum în uşă tocmai se auzeau bătăi cumplite, susţinute de strigătul „Deschideţi, Poliţia!”, romanciera nu mai stătu pe gânduri şi se conformă, ieşind pe fereastră, apoi prinzându-se cu grijă de barele care ţineau coşmelia, astfel încât să atârne sub ea.

„Ar fi trebuit s-o lipească de zid, aşa au să mă vadă!” – mai gândi la repezeală. Apoi, în maniera fie ce-o fi!, îşi fixă mintea în cu totul altă direcţie: „Airu, prima născută. Airu, cea cu puteri nelimitate şi viziuni îndepărtate. Ea a văzut lumea încă de când s-a născut. A văzut-o cu mintea şi a străbătut-o în lung şi-n lat. Airu, spada de cristal cu mintea-n patru zări. Cea ce ştia şi vedea totul. Cea a cărei spadă se mişca fără să fie mânuită. Cea ce vorbea cu stelele” – completă la romanul gestant. Din această stare fu smulsă de ovaţiile şi aplauzele ce izbucniră în stradă.

- Ţeapăă! Doi la zero pentru mine… – îi strigai eu vesel.

Alături se bucurau, cu intensităţi diferite, Melami, Cristian, Gabriellajoy, Iguana, Simion, Geanina, Geotax, Theodora, Andi, Narcis, Gabriela, Costache, Răzvan, Cella, Paul, Elisa şi mulţi alţii. Evident, nu-şi putuse rata sărbătoarea tocmai Geocer, care râdea din toată fiinţa. Xreader, cel ce ne ajutase cu partea tehnică, făcând ca pe televizor să apară pe toate programele şarada noastră, ne invită pe toţi la un şpriţ în apropiere.

- Până mai zăbovim noi, îi trece şi Oanei supărarea…

- De ce să se supere? – obiectai. Doar are atâta umor!…

Stupul – Cuprins

Foto: Mirela Pete

I. Dimineaţă de Septembrie

II. Trei lucruri bune

III. Ziua Albinei

IV. Gripa apicolă

V. Pedagogie

VI. Cu zecimale

VII. Africa

VIII. Şoarecii

Stupul VIII

Foto: Inobras

Şoarecii

Singură Corolia observă dispariţia Poleniei, aceasta şi din pricină că cinci şoareci atacară stupul în zorii zilei, albinele încolonându-se pentru luptă.

Evbizia îşi spusese deseori în gând că mai bine-ar da şoarecii iama-n stup, decât să mai rabde umilinţe. Acum, însă, părăsi toate acele vise de răzbunare, repezindu-se să-şi apere neamul. „După ce că-s şoareci, mai sunt şi cinci!” – gândi cu dispreţ, văzând în acest număr un simbol al existenţei epidermice, incapabilă de orice năzuinţă spre ceva mai înalt.

Când ajunse la locul bătăliei, cei cinci intruşi erau deja împresuraţi de lucrătoare, care căutau să-i îmbrace în ceară, în vreme ce altele se năpusteau să-şi înfigă acele în feţele odioase ale invadatorilor. Bozor tocmai fusese înşfăcat în botul unei rozătoare, găsindu-şi sfârşitul. Evbizia se repezi pe dată şi, ca pe un jungher, îşi împlântă acul în pleoapa şoarecelui, lăsându-i destul venit cât să-l năucească. Apoi, căzu şi ea, încă zvâcnind de câteva ori.

Cam într-un sfert de ceas, intruşii fură complet împachetaţi în ceară, însă pierderile au fost mari. Acum pieriră Corolia, Fagure şi chiar regina Meliferia. Astfel, nici nu mai apucă s-o vadă, altfel decât larvă, pe Colletidia, urmaşa ei, de care aveau să îngrijească Apideea şi Floralia.

…

În schimb, Meliferia se pomeni, alături de toţi cei căzuţi în luptă, într-o stepă plină de flori scăldate în lumină aurie, în care erau aşteptaţi de Hymenoptera, Polenia, Taras şi noian de albine. Se porniră cu toatele în dans, iar de se izbeau cumva între ele în jocul lor nebun, treceau una prin alta, fără să-şi încreţească antenele.

Polenia îi explică Coroliei:

- Africa s-ar putea să nici nu existe, însă eu la tărâmul ăsta visam! Aici totul e scăldat în miere aurie, care-i şi lumină totodată, şi te umple mereu de-o bucurie negrăită, cum nu poţi afla nicăieri pe pământ…

Stupul VII

Foto: Alex Mazilu

Africa

Născute din aceeaşi mamă, lucrătoarele erau cam otova. În plus, conta foarte mult îngrijirea primită în etapa larvară. Astfel, oul din care urma să eclozeze viitoarea matcă era depus într-o căsuţă mai spaţioasă, larva fiind ulterior hrănită cu lăptişor de matcă, polen şi nectar. Viitoarele gardiene beneficiază de un adaos de polen, în vreme ce grosul larvelor era hrănit doar cu miere simplă. De aici, şi diferenţele de aptitudini ulterioare. Uneori, însă, se petreceau mici accidente. Astfel, de Ziua Albinei, tot poporul desfătându-se cu octavele Pettaliei, una dintre larve ajunse să se târască până la o grămăjoară de polen, beneficiind de un supliment alimentar neprogramat. Această aventură făcu ulterior ca lucrătoarea Polenia să aibă un fizic mai robust şi înclinaţii nesănătoase către visare. În acelaşi trup greoi, coabitau simţul datoriei şi dorinţa de-a cunoaşte lumi noi.

Fire aparte, Polenia se apropie doar de Corolia, cu celelalte surate având relaţii fireşti, însă reci. Nu ştim dacă şi Corolia va fi gustat din cele oprite, însă era la rându-i interesată de tot felul de lucruri, dându-se-n vânt după noutăţi.

- Aşadar, chiar există Africa! – concluzionă Polenia, după o discuţie cu prietena sa.

Despre Africa se făcu pomenire când cu alerta de gripă apicolă, dar cele mai multe uitară denumirea îndată după ce s-a rostit.

- Fireşte că există! Acolo-i tot timpul vară, şi-s atâtea flori încât mierea aproape că se face de la sine… Şi e un izvor din care dacă bei trăieşti câţiva ani, adică o veşnicie!…

- Şi pe unde vine Africa? – se interesă Polenia.

- Ei, e destul de departe…

Printr-o fantă a stupului, Corolia îi arătă:

- Dacă o iei încolo peste câmp, ajungi la o livadă. Treci de ea şi vine un câmp, pe urmă un loc cu lucruri mari, unde stă un om cu un cal. Treci şi de lucrurile mari şi după aia vine Africa…

Polenia se foi întreaga noapte ce urmă şi, într-o dimineaţă de Octombrie, porni către Africa. Ar fi de prisos să descriem drumul parcurs – altfel decât minimal -, deoarece, albinele percepând imaginile şi culorile diferit decât o facem noi, am risca să denaturăm toate trăirile albinei. Ajunse destul de uşor la livadă. Aici, alese să zboare pe deasupra copacilor, ca să nu rătăcească, ajungând astfel la lucrurile mari, în fapt un sat. Nu era niciun om acolo şi nici calul amintit. „Or fi legende! Dar, dacă şi Africa e doar o legendă? Sau voi fi depăşit-o? Nu, că acolo-i plin de flori, mi-aş fi dat seama!”

După lucrurile mari se făcu din nou câmp, astfel că Polenia îşi continuă zborul, atentă la apariţia unor eventuale flori. Peste vreun ceas, după modul nostru de-a măsura timpul, albina zări lucruri foarte mari, apropiindu-se de oraş. „Acolo o fi!”

Pornindu-se, însă, ploaia, zborul îi deveni tot mai greoi şi, căzând pe groapa de gunoaie a oraşului, Polenia mai apucă să-şi spună: „Nu există Africa!”

Îndată, inima ei măruntă încetă să mai bată.

Stupul VI

Pictură de Mikey Welsh

Cu zecimale

Despre lucrătoarele dintr-un stup s-ar putea spune că, păstrând proporţiile, se aseamănă nemţilor de rând. Fără să-şi pună excesiv de multe probleme, sunt curate, ordonate şi disciplinate. De aceea, este destul de dificil să le împingi către mişcări haotice ori acte necugetate. Aceasta o constată Evbizia care, prin unele aluzii, căuta să o discrediteze pe regină, ba chiar să creeze un curent de opinie ostil ei. Lucrătoarele ascultau, ridicau din aripi şi-şi continuau treaba. „Regina-i regină, face ce vrea!” – îşi ziceau ele, indiferente la incitări.

În stupul numărul 48 – pe care doar noi îl numim astfel – se simţea, însă, şi-o genă aparte. Hymenoptera, mama Meliferiei, povestea uneori că s-a iubit cu Taras, un trântor care, plin de hidromel, a adormit într-un tren şi s-a pomenit pe-aici, deşi îşi amintea că plecase tocmai din Gukovo, din căzăcime. Chiar dacă acestea erau denumiri abstracte pentru locuitorii stupului, ceva parcă-i făcea să se simtă diferiţi.

Aşa cum gândeau şi lucrătoarele, Meliferia făcea ce vroia. Totuşi, nu uita că menirea ei principală este aceea de-a depune ouă şi, dintr-un capriciu, uneori anunţa câte ouă avea să depună în perioada următoare. Era mai mult un pariu cu sine, să vadă ulterior dacă, analizându-şi simptomele, a nimerit numărul de ouă. Acum, după o cură de miere polifloră, se simţea viguroasă, astfel că afişă o tăbliţă de ceară:

Regina Meliferia se angajează să depună săptămânal, vreme de o lună, câte 2655 de ouă.

„Păi, normal că-i productivă, că bagă-n ea din fagurii mei!” – îşi zise Evbizia cu năduf citind anunţul. Şi, aflându-se singură în acel moment, la repezeală trânti un semn cu propolis, astfel încât apăru 2,655 în loc de 2655.

- Ce-a apucat-o? Vrea să depopuleze stupul? – încercă mai apoi să agite lucrătoarele, arătându-le tăbliţa modificată.

Dar, cum spuneam, succesul îi fu minor, toate lucrătoarele lecturând nepăsătoare şi spunându-şi că politica demografică nu intră în atribuţiunile lor. Totuşi, la ceas de ceară, mai discutau între ele:

- Poate că suntem prea multe. Totuşi, logic ar fi să faci ori două ouă, ori trei! Cum poate cineva să facă ouă cu zecimale?…