Domnul Chihleanu de la Margina – 3

Pictură de Matei Enric

.

CAPITOLUL III

Care povesteşte despre rânduiala din apartamentul domnului Chihleanu

Ca mai toţi bărbaţii singuri, domnul Chihleanu nu-şi înghesuise prea multe în locuinţă, pentru a nu fi nevoit apoi să-şi piardă vremea îngrijind de lucruri inutile. Dacă n-ar fi fost pereţii tapetaţi cu rafturi şi – implicit – cu cărţi, camerele domnului Chihleanu ar fi fost de-o pustietate deconcertantă. O saltea în cea de-a doua cameră şi un scăunel, folosit mai mult ca să nu-şi arunce hainele direct pe podea, reprezentau întreg mobilierul – dacă putem numi şi salteaua ca fiind mobilier – încăperii. Camera cea mare era ceva mai garnisită, dispunând de-o canapea şi-o măsuţă, pentru situaţiile în care-ar fi venit cineva cu care să stea la taclale, şi – către apus – un birou pe care se afla computerul, folosit mai mult ca maşină de scris pentru creaţiile sale literare, chiar dacă avea şi conexiune la internet. Aici trona şi bijuteria apartamentului aristocratic, un scaun special pe care domnul Chihleanu cheltuise destul de mult, însă vorba Marcelei, un fel de nepoată de-a sa, avea de unde.

Bucătăria, numită astfel oarecum impropriu, dispunea de aragazul folosit aproape strict pentru cafea, şi de-o masă-dulap ce cuprindea un set minimal de vase, păstrate mai mult dintr-un soi de superstiţie, căci proprietarul obişnuia să mănânce aproape zilnic la birt, dacă nu mergea la prietenul său, preotul, unde întotdeauna se mai găsea câte ceva zacuscă, pe lângă ţuica de cea mai bună calitate, făcută după obiceiul sudiştilor, până-n patruzeci de grade. Tot aici, dintr-un capriciu greu de înţeles, domnul Chihleanu păstra un cactus pe care, o dată la câteva zile, nepoata sa intra ca să-l ude.

Despre Marcela circula zvonul că ar fi fost fecioară, deşi preotul atrăsese atenţia că fecioria este diferită de raritatea unor practici, însă prea puţini înţeleseră aluzia. Prin cine ştie ce conexiune de idei, nepoata se gândea uneori la ce-ar trebui udat un cactus, plantă adusă din zone mai mult deşertice, de vreme ce logica face să-l presupui învăţat cu lipsa de umiditate, astfel încât să se mulţumească cu două-trei stropiri pe an. „O fi vreo aclimatizare. Aşa cum moldoveanul venit în Banat devine după o vreme, fără să-şi dea seama, zgârcit şi pervers, poate că şi cactusul, dând de zone climaterice mai generoase, îşi zice: de ce nu?” – gândea, intrând cam la patru zile să ude planta. Evident, domnul Chihleanu nu-i dădea nicio atenţie ghiveciului, care-ar fi putut foarte bine să fie mutat şi pe casa scărilor, loc în care s-ar fi găsit cine să-şi facă pomană turnând sporadic o cană cu apă, însă unde s-ar fi putut şi să fie tăiat cu briceagul de vreun locatar care s-ar fi întors beat la o oră târzie.

Deşi în locuinţa aristocratului vizitele erau, cum s-a putut deduce, rare, tocmai când acesta colinda cu Matatia după aventuri nemaiauzite, se potrivi să se adune în spaţiul său locativ cam toţi apropiaţii, adică amintita Marcela, Monica, o femeie care mai deretica prin casă, preotul şi bărbierul Grigorie. Cu toţii se întrebară pe unde-o fi umblând gazda, căci nu prea obişnuia să plece fără să anunţe.

- Eu am trecut să-i şterg cărţile de praf – explică Monica.

Preotul privi expert şi răspunse:

- Par şterse. Posibil că, de la o vreme, cărţile se prăfuiesc mai greu şi trebuie şterse mai rar…

Cum nimeni nu păru să facă legături nepotrivite, parohul îşi continuă gândul:

- Dar, chiar dacă le ştergi de praf, cărţile adună microorganisme, şi nu-i bine să stai cu ele-n casă. Eu de multe ori i-am spus lui Mihai – se pare că acesta era numele domnului Chihleanu – să le mutăm la biblioteca parohială…

- Şi-acolo nu-s microorganisme? – întrebă Marcela, care presupuse o anume poftă în propunerea preotului.

- Ba sunt şi-acolo, dar nu dormi cu ele în casă! Vii, îţi alegi cartea de care ai nevoie sau care crezi că te-ar mulţumi, şi-o lecturezi altundeva, fără să-ţi strici plămânii.

- Parcă, la cât fumăm noi, mai contează!… – interveni Grigorie, nemulţumindu-l pe preot.

„De unde şi le-o fi procurat? Hai, că Sfinţii Părinţi îi are de la mine, că ni le băgau pe gât la protopopiat. Noroc cu noul patriarh, că nu se mai scoate nicio carte!… Da’ celelalte? Aş vrea şi eu să am integrala Shakespeare, Cehov, Gabriela Savitsky, Homer, Gogol, Ivona Boitan, Byron, Goethe, Oana Stoica-Mujea, Rilke, Doina Popescu, Cervantes… Nici când ţineam de Protopopiatul Lugoj n-am găsit atâtea titluri, şi-acolo sunt, nu ca la noi la Făget! Plus că are şi toată colecţia Tradiţia creştină…” – îşi zise parohul cu oarecare obidă. Adevărat, domnul Chihleanu îl împrumutase cu orice volum îi ceruse, dar este altceva când ştii că-s cărţile tale!

Oricum, era zadarnic să bată apropouri în absenţa proprietarului şi – cum simţi cu acuitatea specifică unui duhovnic – contraproductiv să discute subiectul în prezenţa nepoatei acestuia, astfel că schimbă vorba, întrebându-se din nou unde-o fi plecat prietenul comun într-un mod atât de intempestiv.

- E cu Matizul – preciză Monica, precizare inutilă de vreme ce absenţa autoturismului era primul lucru pe care l-ar remarca orice vizitator ori trecător pe care l-ar interesa amănuntul.

- Mda, însă, de ieri?

Cei patru se mulţumiră să ridice din umeri, Marcela udă cactusul, iar preotul luă cele două volume bilingve din Coincidentia oppositorum de Nicolaus Cusanus, precizând că le aduce el înapoi.

.

Curioşi de titlurile prezente în biblioteca domnului Chihleanu: Ada Pavel, Adrian Voicu, Ziarul, Melami, Cristian Lisandru, Vania, Ana Usca, Theodora Marinescu, Elisa, Cristian Dima, Gabi123 şi mulţi alţii, care nu recunosc.

Domnul Chihleanu de la Margina – 2

Pictură de Matei Enric

.

CAPITOLUL II

Care povesteşte cea dintâi plecare a domnului Chihleanu către metropolă

De-abia demară domnul Chihleanu către marea sa aventură, când – încă de pe la Făget – simţi apăsarea unor gânduri plumburii, precum norii de toamnă.

Întâi, îşi zise că de originea sa nobilă ştie doar el, ceilalţi având fie să-l creadă pe cuvânt, fie să-l conteste. În această privinţă se linişti repede: purtarea sa avea să-l impună ca aristocrat, nu vreun arbore genealogic ori semn heraldic din care oricum n-ar pricepe prea mulţi mare lucru! De altfel, viziunea eroului nostru asupra Aristocraţiei era una foarte largă, persoana putând accede ori decade, funcţie de faptele sale, nimeni nefiind bătut în cuie în vreo postură. Astfel, deşi recunoştea că – cel mai adesea – din stejar, stejar răsare, domnul Chihleanu admitea că la oameni este ceva mai complicat decât la arbori şi că, din origini modeste, poţi sui dacă urmezi unei chemări lăuntrice şi, desigur, dacă există acea chemare! La fel, patimile-l pot târî pe-un altul din nou printre paria.

Apoi, vajnicul luptător se întrebă dacă mai are timp pentru ceea ce şi-a propus, de vreme ce se apropia de jubileu, anii dăruindu-l nu doar cu înţelepciune, ci şi cu o durere perpetuă de picioare, pe lângă alte neajunsuri specifice vârstei. Din nou, se încurajă anticipând că acţiunea sa, pe cât de neaşteptată, va avea o forţă de penetrare fulgerătoare, cu transformări radicale şi imediate!

„Dar, oare, omenirea este pregătită pentru restauraţie? Şi se vor scrie oare în veacul nostru lucruri precum: Pe poarta hanului intră un taxi destul de arătos, într-însul stând un domn anevoie de descris, însă a cărui sosire în oraş stârni de la început oarecare vâlvă. Sau: Toate familiile aristocratice sunt fericite şi seamănă între ele. Iar dacă fiecare familie nefericită este nenorocită în felul ei, şi pe acestea le uneşte îndepărtarea de Aristocraţie. Ori: Exista la noi un distins profesor ce avea relaţii doar în cercurile cele mai aristocratice şi nu era învăţat celebru cu care să nu fi fost în relaţii de strânsă prietenie…”

Însoţindu-se cu astfel de meditaţii, eroul nostru ajunse în Timişoara şi, vreme de câteva ceasuri, colindă fără ţintă pe străzi. Seara îl află în complexul studenţesc unde, cu aceeaşi lipsă de ţintă, decise totuşi să intre într-o prăvălie ca să-şi cumpere ţigări. La ieşirea din magazin, o voce îl abordă:

- Ce fumezi, boierule?

Era o fetiţă de cel mult treisprezece ani, diferită de cele pe care le văzuse în Margina, şi care, deşi cam prea şifonată ca să arate a contesă, părea să fi recunoscut instinctiv gena nobilă din el, de vreme ce i se adresă cu boierule. În plus, ceva din mimica fetiţei sugera că, pentru o supă, ar fi dispusă să-şi arate recunoştinţa. „La ce intenţionez eu să-i solicit, însă, îi voi oferi mai mult de-o supă!” – îşi spuse domnul Chihleanu, cuprins de-o patimă irezistibilă. Cum tăcuse mai toată ziua, simţea nevoia imperioasă de-a sta de vorbă cu cineva, şi nimeni nu-i păru mai potrivit decât arătarea care, afară de faptul că părea uşor de ţintuit la o masă, mai şi recunoscuse în el un aristocrat autentic!

- Nu cunoşti pe-aici un local în care-am putea merge? – întrebă.

- Ba da, la Roy! Acolo, cu zece lei te rezolv…

„Roy! Sună atrăgător, probabil a ales un loc în care se adună aristocraţia…”

Când cei doi intrară în local, iar domnul Chihleanu dădu să se aşeze la prima masă, ospătarul interveni pe dată:

- Mergeţi sus, şefu’! Vreţi să vă puneţi taman în fereastră, să-mi faceţi belele?

„Cam necioplit, dar mi-a spus, totuşi, şefu’, semn că-mi recunoaşte autoritatea”.

Aristocratul şi însoţitoarea sa urcară scara de lemn, etajul având şase mese dreptunghiulare cu bănci de ambele părţi. Doar doi consumatori se mai aflau în incintă, niciunul nepărându-i tocmai nobil domnului Chihleanu, însă nici nu-i putu observa foarte bine, deoarece dormeau cu capul pe masă. Descendentul familiei von Glünicke comandă deocamdată ciorbă de perişoare şi caşcaval pane cu garnitură, votcă, o bere pentru fetiţă şi cafele, spunându-i însoţitoarei ce doreşte de la ea:

- Îţi dau o sută de lei dacă mă asculţi, aş avea poftă să povestesc un film…

Bucuroasă, fetiţa spuse că se numeşte Valeria şi că e gata să asculte oricâte filme. Domnului Chihleanu i se păru numele foarte potrivit şi-o întrebă în prealabil:

- Ai văzut multe filme?

- Vreo trei, toate erau cu cafteală.

- În cel de azi vor fi şi câteva lupte, dar nu asta primează. Filmul se numeşte Andrei Rubliov…

- Pe ăsta nu-l ştiu! – observă Valeria.

Fireşte, domnul Chihleanu nu se rezumă la nararea simplă a filmului, ci intervenea şi cu propriile consideraţii, accentuând prin gesturi unele trăiri ori senzaţii, ori explicând simbolistica unor imagini. „Ce film frumos!” – îşi zise Valeria, observând că boierul ei este atent ca niciodată masa să nu rămână goală. Astfel că ajunse la partea a şaptea, Clopotul, păstrându-şi prospeţimea şi părând atentă în permanenţă.

- Şi ruşii au mai făcut şi alte filme? – întrebă la sfârşit.

- Nenumărate!

- Atunci, poate data viitoare îmi mai spui unul, şi vin şi cu o prietenă, s-o facem în trei! – continuă fetiţa, care se gândise la Viviana, silită să înfrunte noaptea rece de octombrie în căutare de clienţi, deoarece n-o văzuse intrând în Roy.

Afară se luminase de ziuă şi, coborând scările, luptătorul pentru cauza Aristocraţiei observă la parter două tinere pe care le socoti cel puţin prinţese, dat fiind că una avea părul vopsit în verde, iar cealaltă, în oranj. Cum Valeria le cunoştea din vedere, ştiind despre ele că au o cameră în cămin în care pot merge cu însoţitorii, permiţându-şi apoi să intre-n Roy pe cont propriu, murmură:

- Astea-s prinţese!

„Aşadar, nu m-am înşelat!” – observă domnul Chihleanu şi, conform înţelegerii, îi dădu însoţitoarei suta de lei. Cum aceea fusese convinsă că toată consumaţia i se va reţine din suma promisă, încercă un simţământ vecin cu fericirea şi-i mulţumi binefăcătorului său cu o formulă exprimând o maximă recunoştinţă:

- Săru-mâna, boierule!

.

Absenţi din Roy: Elisa, Cristian Lisandru, Gabriela Savitsky, Călin Hera, Gabi123, Theodora Marinescu, Dispecer Blogosferă, Supravieţuitor, Onu, Melami, Carmen Negoiţă, Ivona Boitan, Vania, Ana Usca, Nataşa, Caius, Orfiv, Daurel, Simion Cristian, Adele Onete, Ziarul, Mirela Pete.

 

Domnul Chihleanu de la Margina – 1

Pictură de Matei Enric

.

CAPITOLUL I

Care povesteşte despre felul de viaţă al domnului Chihleanu de la Margina

Localitate însemnată, în care opresc parte dintre trenurile accelerate, Margina poate nu şi-ar fi dobândit un cine ştie ce renume dacă într-însa n-ar fi trăit domnul Chihleanu. A trăit este, evident, un fel de-a vorbi, căci în acea urbe din zona de vest a ţării e dificil să trăieşti cu adevărat, de vreme ce nici măcar trenurile nu opresc întotdeauna, ca să nu mai vorbim despre autoturisme. Orice şofer care se respectă face popas fie-n Lugoj, fie la Deva, în cel mai rău caz optând pentru Ilia. Însă ca să opreşti în Margina trebuie ori că ai vreo pană, ori că ai o treabă foarte precisă acolo, ori că aşa ţi-a venit poftă, să faci ceva cu totul şi cu totul excentric. Adevărat, democraţia îmbogăţise urbea cu patru baruri, în schimb o şi depopulă, chiar dacă nu fusese niciodată excesiv de locuită.

Rezumând, dacă e prea pretenţios să spunem că domnul Chihleanu trăia în localitate, putem afirma cu fermitate că-şi trecea zilele acolo, aspect asupra căruia toţi cercetătorii şi biografii au căzut de acord.

Zilele se succedau nopţilor şi treceau în discuţii de rutină: „Ce faci? Bine, da’ tu? Bine şi eu. Azi o să fie cald. Poate vine o ploaie. Nu prea cred, deşi s-ar putea”. Totuşi, domnul Chihleanu reuşea să se sustragă parţial acestui ritual, povestind adeseori cu preotul paroh şi cu bărbierul Grigorie, oameni mai destupaţi la minte şi care nu zăboveau strict asupra capriciilor vremii.

În zadar am vorbi, însă, despre domnul Chihleanu, dacă nu am aminti neostoita sa pasiune pentru lectură, astfel că eroul nostru îşi procurase sumedenie de cărţi. Mai lesne urcau tomurile proaspăt achiziţionate până-n apartamentul său de la etajul unu decât o făcea adeseori apa prin instalaţiile blocului. Dar, dacă putea să care apă cu găleata de la pompă ca să aibă pentru closet, cu atât mai lesne îi venea domnului Chihleanu să-şi aducă scrierile procurate de te miri unde, căci în oraş nu era librărie, iar la biserică se aducea mai mult Visul Maicii Domnului. Cum-necum, eroul nostru îşi tapetă toţi pereţii cu rafturi în care, pe două rânduri, înghesuise Sfinţii Părinţi, Biblii – de la 1686 şi până la Septuaginta românească, istorii, tratate de botanică, albume de artă, biografii, monografii, critică literară, folclor, dicţionare şi, evident, literatură. Aceasta din urmă avea să-l şi tulbure pe împătimitul cititor, inducându-i treptat ideea că Aristocraţia – în înţeles larg – e singura vrednică de laudă, în planul mundan, şi că o dată cu anul 1918 omenirea a cam început să se ducă dracului în mod mai accentuat decât o făcuse până atunci, bulversând valorile şi momind paria să creadă că ar avea vreo justificare în a fojgăi după satisfacţii grosiere.

Amintindu-şi că, pe linie maternă, are o străbunică din familia aristocratică vieneză von Glünicke, domnului Chihleanu îi înmuguri gândul oarecum năstruşnic de-a reînvia apusa Aristocraţie, repunând-o în toate drepturile, paria urmând a-şi cunoaşte lungul nasului, mulţumiţi să muncească cu devotament şi cu spor pentru traiul tihnit al aristocraţilor, prinşi cu creaţiile superioare. Conştient că în democraţie nu va putea folosi revolverul – pe care, de altfel, nici nu-l avea! – ca să impună aceste valori, eroul nostru decise să se folosească strict de puterea cuvântului, a exemplului personal, ca şi de-un anumit farmec cu care fusese înzestrat, farmec nu neapărat irezistibil, dar cu o oarecare putere de seducţie, totuşi.

Nimeni nu s-ar gândi, şi nici înverşunatul nostru cititor n-a făcut-o, că această primenire a lumii întregi ar fi putut începe în Margina! În urbe, de altfel, eroul era cunoscut tuturor ca ăla cu păsărele, sau drept cel căruia-i filează o lampă, doar amintita depopulare ferindu-l de batjocuri mai mari. Astfel că aristocratul decise să meargă, pentru început, la Timişoara, unde există nu doar o echipă de fotbal de prima ligă, ci chiar şi-o Universitate, ca să nu mai amintim de localurile în care, negreşit, se vehiculează idei înalte!

E de la sine înţeles că un aristocrat nu putea porni într-o asemenea cruciadă – ca să numim astfel întreprinderea sa – nici pe jos, şi nici cu trenul personal – din care, coborând, putea păstra multă vreme mirosul neplăcut de closet. Din fericire, domnul Chihleanu poseda un autoturism elegant, marca Matiz. Vajnicul descendent al familiei von Glünicke îl boteză Matatia, ca să aibă un nume vrednic de Aristocraţia aflată pe punctul de a renaşte, deşi se gândise şi la Matusalem, Matei, Matrix sau Matilda. Într-un final, decise că Matatia aminteşte îndestul şi de demnitatea preoţească, fiind, totodată, şi-un nume apropiat de regalitate, astfel că autoturismului îi rămase acest nume.

Când, la noua benzinărie, domnul Chihleanu achită spălatul maşinii şi-un plin, tanti Florica nici nu bănui, încasând banii, către ce aventuri nemaiauzite se îndreaptă domnul Chihleanu la volanul autoturismului său, deşi faptul că acesta-şi cănise barba şi se îmbrăcase în rubaşcă ar fi trebuit să-i dea de bănuit.

.

Cu râvnă pentru reînvierea Aristocraţiei: Alex Mazilu, Dependent de fotografie, Vladimir Ionaş, Scurtul, Adrian Voicu, Geeo, Ragnar, Simona Ionescu, Melami, Pucca, Elisa, Ivona Boitan, George Valah, Piperusha, Călin Hera, Cati Lupaşcu, Geocer, Ziarul, Simion Cristian, Gabriela Savitsky, Teo Negură, Gând licitat, Gabi123, Supravieţuitor, Consiliul Naţional al Blogosferei, Umograf, Cristian Lisandru, Dumitru Agachi, Blonda deşteaptă, Gabriellajoy, Cosmin Ştefănescu, Zâna, Daurel, Vlady, Gabitzu, Madi, Nataşa, Adele Onete, Tanya, Oplisme, Ada Pavel, Societate, Ana Usca, Orfiv, Cristian Dima, Ioan Sorin Usca, Deea, Tequila, Hobbitu, Carmen, Mirela Pete, Caius, Theodora Marinescu, Onu, Carmen Negoiţă.

Apatia

Foto: Alexandra Sandu

.

Apatie-i în suflete şi pe bloguri, nici chiar aniversările nereuşind să ne stârnească. Octombrie pare a-şi fi perdut parfumul, băsescu se arată pentru Stat cam ce este daniel pentru Biserică, aşa că fojgăim aşteptând vântul întremător de la Răsărit. În atare încremenire, reluăm altă dată Caruselul.

.

Aflaţi într-un Octombrie similar: Orfiv, Cristian, Societate, Teo, Caius, Gând licitat, Gabi, Supravieţuitor, Theodora, Geotax, Elisa, Vania, Ana.

Carusel – 4

Pictură de Matei Enric

.

4.

- Salut! Te-a adus Poliţia? Şi pe mine…

Deocamdată singur în cameră, Marcel avu la scurt timp de la instalare un vizitator. Uscăţiv, cu un păr ce, deşi cărunt, îl puteai presupune a fi fost blond şi cu un zâmbet perpetuu în colţul stâng al buzelor subţiri, Filip era dornic de noi cunoştinţe, astfel că dădu buzna, chiar dacă destul de decent, peste noul locatar.

- Mda, cu Poliţia… – răspunse Marcel evaziv.

- Eu sunt Filip – se recomandă străinul şi, totodată, colegul lui Marcel, aşezându-se pe patul alăturat. M-au adus politic… Le-a fost frică să mă ducă-n penitenciar şi m-au pasat aici. Da’ o să vadă ei cu cine s-au pus! Oricum, cantina-i faină, e mai bună mâncarea decât la puşcărie…

Învăţat mai mult cu mâncarea de la Dinar, Marcel nu putu face astfel de comparaţii, însă se agăţă de idee, ca să-l dea afară în mod elegant pe intrus:

- Chiar! Nu vrei să-mi arăţi spitalul?

Aşezământul era destul de întins, aleile ducând la cele douăsprezece pavilioane, la care se mai adăugau atelierul, cantina, prăvălia, terenul de sport şi parcul, astfel că Filip avu vreme să-şi descarce inima:

- Întotdeauna mi-au plăcut afacerile. Pe mine m-a arestat Interpolul la Madrid. Am mers în 2002, cu căpşunarii, da’ cum am ajuns acolo m-am apucat de treabă, nici nu m-a interesat unde-s căpşunile lor. Deja după două luni, trăiam pe picior mare! Ai nevoie de ceva? Atâta te costă! Ţi-am livrat marfa, nu ne mai cunoaştem după aia! Aveam şaizeci de angajaţi şi controlam toată zona de nord a Madridului. Când m-au săltat, au mers să-mi facă şi percheziţie, dar a sărit totul în aer înainte să ajungă tipii acolo, aşa că n-aveau nicio probă! Aia-i cantina… – făcu Filip o divagaţie. N-are rost să mergem acum, ne ducem în seria a treia, lasă-i pe nebuni să se înghesuie!…

Într-adevăr, pacienţii se înghesuiau ca şi cum s-ar fi dat cine ştie ce, astfel că o îngrijitoare trebuia să le strige periodic, fără a fi băgată în seamă însă:

- Nu mai avansaţi înainte, că nu mai este locuri!

- La a treia serie o să fim doar câţiva – îşi reluă însoţitorul, devenit ghid, sfatul. Aici, trebuie, ce-i drept, să mănânci, ca să mai speli drogurile pe care ţi le dau ăştia. Ei zic că-s medicamente, da-s droguri! Îţi distrug flora intestinală. Tu ce iei?

- Încă nu mi-au dat nimic – replică Marcel.

- Eşti nou, da’ o să-ţi dea după câteva zile. Cel mai bun e Levo. Dacă faci nasoale, te trece pe Plegomazin. Cu ăla, dormi câte cincizeci de ore şi, când te trezeşti, te simţi mai rău decât după o cafteală în arestul Poliţiei…

Din nou, experienţa nu-i îngădui lui Marcel să opereze comparaţii care să confirme ori infirme aceste aserţiuni.

- Cum îţi ziceam, mă saltă ăia şi mă extrădează, deşi n-aveau nicio dovadă împotriva mea. Ai noştri au încercat să mă facă să vorbesc, da’ nu le-a mers cu mine, şi-atunci au apelat la tertipul cu psihiatria. Însă, de aici o să le răstorn şandramaua!

- Şi cam cu ai putea face ceva de aici? – zise Marcel cu o undă de scepticism.

- Online. Îmi fac blog şi, când voi da semnalul, o să iasă toţi ca unul! Lucrez şi la un dispozitiv, poate-o să ţi-l arăt…

Ajunşi în dreptul magazinului, fură acostaţi de-o arătare inestetică, un tip scund, ţigănos şi cu obrajii umflaţi de infecţii dentare:

- Îmi dai şi mie doi lei să-mi cumpăr bomboane?

Marcel începu să se caute, dar ghidul său interveni ferm:

- Dă-l în pizda mă-si, nu-i da nimic! De aia-i umflat tot, că bagă-n el toată ziua bomboane! Dacă le dai la toţi, nu ne mai rămâne nouă. Chiar, nu intrăm să ne luăm ţigări?

.

Îşi fac, mai mult sau mai puţin, griji pentru Marcel: Melami, Ziarul, Gând licitat, Theodora Marinescu, Cristian Lisandru, George Valah, Elisa, Caius, Tanya, Mirela Pete, Blonda deşteaptă, Cristian Dima, Adele Onete, Gabriela Savitsky, Onu, Vania, Ana Usca, Orfiv, Ada Pavel, Nataşa, Simion Cristian, Alex Mazilu.

 

Carusel – 3

Pictură de Matei Enric

.

3.

Poate doar Octombrie mai aduce parfumuri ce amintesc de vremurile apuse şi, cumva, ne scoate din ternul atotprezent. Cu toate acestea, agentul Tudose găsi birtul din Piaţa Bălcescu sordid, incapabil să-i amintească de anii de odinioară. Se mai învârti prin zonă şi, într-un târziu, nimeri în Dinar. Aici, obişnuiţii casei erau deja în vervă, iar agentul se aşeză la o masă, după ce-l salută din gesturi pe domnul Onici, coleg pe care-l ştia vag, dar despre care auzise că nu vrea să accepte noile grade.

Pe la al doilea coniac, domnul plutonier-major Onici îşi aminti de zilele frumoase de odinioară:

- Într-un Octombrie, mă întorceam către casă. Copacii alcătuiau ca un tunel, lăsând doar ici-colo din lumina aurie să răzbată printre frunze, iar la capătul străzii se vedea maidanul albastru, ce mă aştepta plin de miresme…

- Era albastru din pricina perspectivei… – presupuse Caius.

- Era albastru că aşa trebuia să fie! – se burzului Onici. Tu te-ai născut între betoane, habar n-ai cum era oraşul altă dată!…

- Am mai auzit…

- Ai auzit! Trebuie să-l vezi, să-l adulmeci, să-l guşti, să-l pipăi, să-l auzi aşa cum vorbeşte el, nu cum ţi-l povestesc alţii! Chiar eu, acum, denaturez. Poţi cuprinde în cuvinte miile de arome ale zăpezilor de atunci? Şi chiar dacă ai putea, ce-ar pricepe unul care aproape nici nu mai vede zăpadă? Sau mai poţi reînvia cinematograful Victoria? Zic de ăla de pe colţ, nu rahatul ăsta nou preschimbat în bar. Sala era pe jos cu scânduri frecate cu motorină, iar în curte era un closet sordid, iarba până la piept, iar în iarbă două camioane uitate de Dumnezeu, despre care credeam că vor fi acolo veşnic. Filmele se schimbau lunea şi joia. M-am prins, după o vreme, că joi dimineaţă apare mereu afişul nou. Era un panou cu programul de azi, unul cu programul viitor, iar în subsolul celui de-al doilea panou avea şi rubrica în curând. Şi, fireşte, pozele din filme. Într-o noapte de miercuri spre joi, dornic şi să simt pulsul oraşului, dar atras mai ales de afişe, am şters-o de-acasă pe fereastră şi-am mers până-n Piaţa Bălcescu – pe atunci, încă-i mai ziceau toţi Lahovary – şi, din staţia de tramvai, am văzut cum se schimbă afişele, pe la două dimineaţa. Am avut şi satisfacţia descoperitorului, dar şi decepţia unuia care-a risipit vraja mistică, din pricina curiozităţii sale maladive… Apoi, pe atunci toţi purtau ciorapi supraelastici şi, vara, sandale, iar baie se făcea numai sâmbăta, mai ales de către domni. Asta făcea ca, la reprezentaţia de vineri seara, să plutească în sală un miros inconfundabil…

- Şi erau filme bune? – întrebă Caius, intrat oarecum în atmosferă.

- Numai filme bune! – exageră plutonierul. Tot al patrulea film era unul rusesc! Dar, şi celelalte erau faine… Apoi, toamna se deschidea mustăria în mijlocul pieţii, venea Ziua Recoltei, la stadion… De Sfântul Nicolae, la Alimentara din colţ apăreau pungi cu figurine de ciocolată în celofan roşu. Nu poţi găsi cuvinte să descrii bucuria care ne cuprindea! Mai cu seamă când, în zori, găseai în fereastră o pungă asemenea, pusă acolo de nu se ştie cine…

- Păi, n-o puneau părinţii? – expuse Caius o ipoteză.

- Da’ ce? Eu aveam părinţi somnambuli? N-auzi că seara nu era acolo şi până-n zori apărea între geamuri, una exact ca cele de la Alimentara?… Despre Crăciun nici nu are rost să mai vorbesc! Unde s-ar fi pomenit făcături de plastic ori beculeţe electrice, de zici că-i discotecă, nu Naşterea Domnului?! Odată, am primit o mitralieră. A doua zi se nimerise să fie duminică şi-am mers cu grupa mare la muzeu. Bineînţeles că mi-am luat şi mitraliera, deşi mai primisem şi-o rachetă care scotea scântei. N-am fost un caz singular, fiecare aducându-şi cadoul cel mai de preţ. În plus, soarele strălucea peste zăpada proaspătă… Dar, sunt oare cuvinte pe lumea asta care să poată descrie anii de atunci? Azi, se îmbuibă toţi cu pop corn şi hamburgeri, beau sucuri fetide, fumează acelaşi gudron, indiferent cum s-ar numi… Prin ’64 nici televizoare nu prea erau, iar dacă trecea câte-o maşină ne uitam toţi ca la nu ştiu ce minune… Acum, te plimbi prin Timişoara şi-i cam ca în Copenhaga… S-a dus dracului tot! Eu nu votez niciodată la locale, că toţi promit că vor face şi vor drege! Şi-mi spun: Dacă se vor ţine de cuvânt? Eu vreau un primar care să-şi ia banii şi să aştepte cuminte să-i crească barba! Te-am ales, ce mai vrei? Nu veni tu acum să-mi scociorăşti oraşul! Lasă-mi, dom’le, macadamul, lasă-mi pădurea, lasă-mi maidanul, igrasia, motorina, nu schimba nimic!…

- Ei, nu te poţi opune schimbării! – observă Caius.

Domnul plutonier păru pe punctul să răbufnească, însă făcu doar un gest a lehamite din mână.

- Cine ştie? Poate cei născuţi acum văd lumea altfel. O fi fost din pricina vârstei… Până pe la treizeci de ani, încă mai puteam să mă bucur, fie de salcâmi, fie să văd gândacii Domnului şi să păşesc cu grijă, într-un dans complicat, ca să nu-i calc… Apoi, sufletul se usucă şi nu te mai bucură nimic. Măcar că, atunci, orele abia se târau, fiecare minut îşi avea poezia lui. Acum, timpul goneşte de nici nu ştii când s-au dus anii, dar îl umplem cu nimicuri şi cu satisfacţii minore. Şi chiar dacă cei de azi încă mai pot să se bucure – de altfel, le-o şi doresc! -, curând vor vedea cum figurile din jurul lor, pe care le credeau veşnice, încep să dispară, apoi li se vor rări şi colegii de clasă, se vor pomeni într-o lume schimonosită, în care probabil vei merge cu elicopterul sau naiba ştie ce-o să mai inventeze ăştia, iar sufletele li se vor posomorî treptat…

Neobişnuit cu atmosfera din Dinar, Tudose percepu doar parţial această tiradă. Se gândi chiar să plece, când apariţia unei femei îl mai reţinu. Era tocmai Teodora, care venise să afle pe unde colindă Marcel încă din ajun.

.

Nostalgici: Madi, Gând licitat, Melami, Cristian Lisandru, Elisa, Răzvanrc, Dispecer Blogosferă, Cristian Dima, Ana Usca, Vania.

Carusel – 2

Pictură de Matei Enric

.

2.

Prezentându-se la comisarul Gornea, agentul Tudose îi expuse şi cazul nefericitului care trebuise internat.

- Mda – mormăi agentul, ca atunci când, cerând cuiva să-ţi prelucreze o fotografie, te pomeneşti că-ţi livrează cine ştie ce fuşereală. Şi de ce zici că l-ai dus pe ăla la nebuni?

- La psihiatrie – sublinie agentul, sensibil la nuanţe.

- Lasă-mă, dom’le, cu psihiatria, că doar nu l-ai dus de întreg la cap ce era! Ce-a făcut?

- A intrat într-un magazin în p…, în pielea goală şi-a vrut să facă unele cumpărături ciudate…

- Nu există cumpărături ciudate! Tocmai în asta constă economia de piaţă, să cumperi toate tâmpeniile şi să ţi se pară firesc. Şi unde-şi ţinea ăla banii, în cur? Dacă zici că era în pula goală…

Tudose invidie gradul superiorului: „El îşi permite să le zică pe şleau, în vreme ce agentul trebuie mereu să se cenzureze!”

- Portmoneul şi l-a păstrat… – explică, după o scurtă pauză.

- Băă, trăsni-i-ar! Cică-s duşi cu pluta, se despoaie în văzul lumii, da’ banii ştiu să şi-i păstreze! Are familie?

- Are, soţia şi-un băiat de zece ani. Are şi părinţi, dar nu-s în localitate…

- Şi-ai anunţat-o pe doamna?

- Păi, abia am venit…

- Fără păi, că nu eşti la examen la Spiru Haret! Cum, abia ai venit, dacă pe nebun l-ai predat ieri?

- Aveam de gând să mă duc acum…

- Aşadar, dumnealui are iniţiative! Păi, poate, acum vreau să te trimit altundeva… Ce-ar fi să-ţi bagi dumneata minţile în cap şi să-ţi mai vezi şi de treabă? Hai, liber, că am de lucru!

Agentul Tudose ieşi bulversat. Nu era atât din pricina umilinţei, care devenise rutină, dar nu-i era defel lămurit dacă trebuie să aştepte vreo însărcinare, ori poate pleca s-o anunţe pe soţia lui Marcel despre ultimele evenimente.

„De fapt, orice-aş face, tot nu-i bine!” – îşi zise, luând decizia să meargă pe strada Eneas 62, unde domicilia Teodora. „Aş mai intra şi la barul din Piaţa Bălcescu, n-am mai fost pe-acolo de şase ani…”

Cum era de aşteptat, comisarul Gornea uită de el, găsindu-şi de lucru cu beştelirea altui agent. Iritarea, de altfel, domnea în toată secţia de Poliţie, de când veniturile fuseseră reduse cu patruzeci de procente, însă dacă agenţii răbdau pur şi simplu, gradele superioare dispuneau de această supapă, de-a se răcori pe câte-un subaltern. De lucrat, evident, lucrau toţi în dorul lelii, aşteptând venirea unor zile mai bune.

.

Cu chef de muncă similar: Caius, Adele Onete, Mirela Pete, Cristian Lisandru, Melami, Gabi123, Cristian Dima, Theodora Marinescu, Elisa, Tanya, Ana Usca, Vania, Gând licitat, Teo Negură.

Carusel -1

Pictură de Matei Enric

.

1.

La Spitalul Clinic de Psihiatrie, Marcel fusese adus de poliţie. Iniţial, se revoltă:

- Doar pentru că am cerut o sârmă de curăţat vase din inox aţi decis să mă internaţi la nebuni?

- Întâi – îi explică agentul Tudose -, că aici este un spital de psihiatrie, nebun e o vorbă din popor şi, în nenumărate cazuri, fără acoperire. Apoi, nu atât că aţi cerut o sârmă din inox a şocat, ci faptul că aţi făcut-o dezbrăcat…

Într-adevăr, pe sub cearşaful cu care-l acoperiseră poliţiştii Marcel nu mai avea niciun fel de vestimentaţie, nici măcar încălţăminte. Fără a-şi aminti exact ce făcuse cu îmbrăcămintea, decise să improvizeze o explicaţie:

- Sunt un tip extrovertit!

Răbdător, agentul căută să-l liniştească:

- Aici este o instituţie care dispune de personal calificat, care vă va crea condiţii să deveniţi introvertit…

- Nu vreau să devin introvertit! – se încăpăţână bărbatul.

- Posibil. Însă, e mai mult decât probabil că familia şi-ar dori-o…

Straniu, dar la familie nu se gândise până atunci! Şi nici la colegii de serviciu. Ca o adiere, îi trecu prin minte că ar fi bine, totuşi, dacă nu s-ar băga presa. „Asta mi-ar lipsi, să apar la Ştirile de la ora 17!”

Marcel încă nu avea de unde să ştie că, o dată ajuns pacientul unui spital de psihiatrie, rolul familiei este hotărâtor. Fie părinţii, în cazul celibatarilor, fie soţul trebuie să se exprime asupra comportamentului tău de până la momentul internării, în fapt acestora aparţinându-le decizia să te reîntorci în societate ori să rămâi în aşezământ. Teodora poate-ar fi avut şi pricini de nemulţumire, deoarece adeseori soţul său uita de el – şi mai ales de casă! – în Dinar, lungindu-se cu prietenii la şpriţuri. De aici, alte motive de tulburare a legăturii: bărbatul revenea la domiciliu adeseori pişat pe el şi – în mod inevitabil – cu portofelul subţiat semnificativ. Altfel, nu prea făcea scandal şi, de obicei, o lăsa să urmărească Pasiuni mistuitoare, deşi i se părea o dobitocie de serial.

În primele zile, Marcel se arătă ostil faţă de doamna doctor Pena, socotind ofensator ca cineva să caute să-l descoasă fără ca el s-o fi solicitat.

- Nu credeţi că această atitudine s-ar putea întoarce împotriva dumneavoastră? Credeţi-mă, vă faceţi singur rău!… – îi spunea de fiecare dată doctoriţa.

Deşi etichetat drept recalcitrant, Marcel decise peste noapte să devină cooperant. Aflat singur în salon, deşi încăperea mai dispunea de trei paturi, avu timp să se gândească la situaţia sa şi să conchidă că un diagnostic de la Psihiatrie l-ar putea ajuta să jongleze într-o perioadă de criză. „La nevoie, m-aş putea pensiona medical, şi-aş avea vreme de ciubucuri. Sigur, nu-mi trebuie să mă declare schizofrenic! Ceva, acolo, ca să mă pot pensiona, da’ să nu-mi pierd dreptul să şofez…”

Dacă s-ar fi priceput, Marcel ar fi optat pentru psihopatie schizoidă, diagnostic pe muchie de cuţit, care te lasă îndestul de apt pentru cele mai multe lucruri, dar te poate face inapt pentru orice însărcinare nedorită. Neştiind de unde până unde poate să meargă, pacientul decise să-şi schimbe atitudinea faţă de doamna Pena, având însă grijă ca, în răstimpuri, să mimeze unele ciudăţenii şi tulburări de comportament. În definitiv, dacă doctoriţa se va dovedi femeie de înţeles, îi va putea spune pe şleau cam ce-şi doreşte, dacă tot a nimerit în această conjunctură.

.

Au încuviinţat internarea lui Marcel: Adele Onete, Caius, Gabi123, Vlady, Ana Usca, Vania, Flavius Obeadă, Alex Mazilu, Adrian Voicu, Scurtul, Melami, Geeo, Ragnar, Simona Ionescu, Elisa, Ivona Boitan, Vladimir Ionaş, George Valah, Piperusha, Călin Hera, Cati Lupaşcu, Gabriela Savitsky, Consiliul Naţional al Blogosferei, Blonda deşteaptă, Umograf, Dumitru Agachi, Cristian Lisandru, Joy, Zâna, Cosmin Ştefănescu,Daurel, Gabitzu, Oplisme, Madi, Nataşa, Cristian Dima, Orfiv, Ada Pavel, Societate, Deea, Mirela Pete, Carmen, Theodora Marinescu, Carmen Negoiţă, Onu, Supravieţuitor, Dispecer Blogosferă, Gând licitat.

Strategii

Foto: Alex Mazilu

.

Ieri am reuşit să-i despart pe soţii Popescu, folosindu-mă de metode specifice. Pe scurt, am reuşit s-o conving pe doamnă că soţul ei o traduce cu Ileana de la scara B, iar domnului i-am adus dovezi că soţia îl fraiereşte la bani, prezentându-i facturi falsificate şi cheltuind pe cosmeticale. Cearta dintre cei doi a făcut deliciul locatarilor.

Mulţumit de realizare, am trecut pe la discotecă. Dar, în zori, risipindu-se aburii alcoolului cu tot cu euforia aferentă, am redevenit grav, amintindu-mi că se apropie alegerile pentru conducerea Asociaţiei de Locatari. Cred că le voi propune un sondaj, în care-i voi întreba: Doriţi să aveţi căldură la iarnă?Până vor decide ei ce-şi doresc, cred că voi fi reales…

.

Presupun că mă vor vota: Ziarul, Elisa, Theodora Marinescu, Flavius Obeadă, Deea, Oplisme, Gabi, Blonda, Cristian Dima, Tequila Winter, Supravieţuitor, Ana Usca, Eu, Orfiv, Caius, Nataşa, Teo Negură, Adele Onete, Mirela Pete, Onu, Adrian Voicu, Dumitru Agachi.

Dicţionar de rime

Foto: Alice Drogoreanu

.

Constatând că aşa nu mai merge, Violeta decise să se prostitueze.

- Şi-o faci aşa… cu oricine? – se miră Raul.

- Nu, doar cu cei de la putere.

- Şi… cum îi vei satisface? – insistă colegul nostru.

- Scriind versuri pe placul lor.

Caius, ştiind cât de greu merge cartea în general, ca să nu mai vorbim de poezie, interveni:

- Şi cine ţi le publică?

- Eu, la mine pe blog!

- Aşa, da! – admiserăm cu toţii.

- Dar – observă domnul plutonier-major Onici -, n-o să te faci de rahatul public?

- Păi, nu le scriu pe numele meu! Îmi zic şi eu… xandra marin, de exemplu…

- Bun, aşa merge!

- Deja am început un poem despre preşedinte, da’ nu-mi vine rimă la jucător…

- Popor – îi sugerai.

- Nu merge, deja a folosit-o Guţă.

- Chior – oferii altă variantă.

- Am zis că mă prostituez, nu că-mi spun opiniile!

- Navigator…

- Merge, deşi va pune probleme prozodice. N-ai şi-o rimă la guvern?

- Etern.

- Ei, etern! Fac eu prostituţie, da’ fără perversiuni!…

.

Doritori să ofere rime: Ziarul, Melami, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Voicu, Al2lea, Alex Mazilu, Amalgammax, Ana Pauper, Ana Usca, Anavero, Andi Bob, Andrei, Blonda, Boghi, Caius, Carmen, Carmen Negoiţă, Cati Lupaşcu, Cella, Cosmin Ştefănescu, Creatza, Cristian Dima, Cristian Lisandru, Călin Hera, Dan Brad, Dan Văideanu, Depresie, Diana Alzner, Dispecer Blogosferă, Dramoleta, Dumitru Agachi, Elena Agachi, Elisa, Ellea, Evergreen, Flavius Obeadă, Gabi123, Gabitzu, Gabriela Ilieş, Gabriela Savitsky, Gând licitat, George Valah, Vania, Ivona Boitan, Joy, Lady A, Leo, Licuriciul orb, Lilick, Madi, Manole, Maria Barbu, Matilda, Mircea Rusnac, Mircea Suman, Mirela Pete, Nataşa, Adele Onete, Oana Clara, Oceania, Oplisme, Orestuca, Orfiv, Primadona, Pro Atitudine, Pui de eschimos, Chat Noir, Rodica, Răzvanrc, Scurtul, Sebra, Simion Cristian, Societate, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Teo Negură, Deea, Theodora Marinescu, Transildania, Vlady.