Ultimul Mitropolit – 16

XVI. Tatonări

 

- Eu vă mai aduc un cocteil, domnu’ Vania, da’ aţi zis că azi vă apucaţi să-i scrieţi fetei ăleia din Austria…

Adina are acest dar, de a spune cele mai nepotrivite lucruri în cele mai inoportune momente.

- Şi ce-are una cu cealaltă? – ripostai. Îi scriu mai târziu…

- Dacă mai nimeriţi tastatura… – insinuă Adina nu se ştie exact ce.

- Nu sunt beat! – protestai, deşi-mi dădeam seama până şi eu că, dacă am utilizat coşul de gunoi în locul pisoarului, într-o mare măsură exageram cu această afirmaţie. La urma urmei, să-i ia dracu de bani! – o întorsei.

- Ei, ziceţi acum aşa, că v-a dat Irina, dar, mâine-poimâine, iarăşi vă sinucideţi în mod iremediabil… O să ajungeţi la Ştirile de la ora cinci!

- Să ajung! – mă încăpăţânai. Sunt beat de ură! – găsii un citat adecvat din Emil Cioran.

- Sunteţi beat pur şi simplu! – conchise ospătara, dar îmi aduse cocteilul cerut.

Curând, începui să lăcrimez, sufletu-mi posomorându-se de mila lui Jehan Cotard:

- Era din tagma voastră; la beţie

bea vin şi scump şi foarte aromat.

Nu-i trebuiau parale ca să fie

din toţi beţivii cel mai înzestrat…[1].

Apoi, mă simţii răvăşit de spaime puerile:

- Când doamna mea în faţă îmi apare,

Mă tem că-i sunt izvor de plictiseală

Şi mă cuprinde-o spaimă, o sfială

Şi-n inimă o crudă tremurare…[2].

„Ei, o rezolv eu cumva şi pe asta!” – îmi făcui curaj, dar simţii imediat nevoia să primesc o confirmare de undeva:

- Adina, tu ce spui? Dacă m-aş pune pe tine cu artileria grea, ai fi capabilă să-mi rezişti?…

Deşi tânăra-mi răspunse relativ prompt, aşteptai răspunsul nefiresc de tensionat.

- Parcă dumneavoastră vă poate rezista cineva!…

„Aşa o fi, dac-o spune până şi Adina, fiinţa cea mai insensibilă din întreg universul deservirii publice! Dar, o fi sinceră, sau uzează doar de-un truc ieftin, acela de-a cânta întotdeauna în strună clienţilor?…”.

- Pe bune? – cerui o garanţie suplimentară.

- Pe bune! – răspunse, fără a părea s-o bufnească râsul.

Astfel întărit, pornii spre casă. Ploaia de toamnă mă pătrunse pe dată, astfel încât eram aproape conştient de jilavul rece din văzduhul aromit:

- şi aerul mult şi abundent în jurul

meu atât de mic în moarte,

străzile una după alta treze

în Milano în tot acel vânt[3].

Computerul porni lent, dar, odată izbutite toate conexiunile, avui surpriza să mă fi aflat căutat între timp:

elise&cypris: Salut! Eşti acolo?

„I-a dat Irina ID-ul meu. De ce-o fi băgat-o şi pe Cypris? Mă socoteşte vreun Adonis?” – îmi veniră câteva întrebări.

- Jeliţi pe Adonis, strig eu: pierit-a frumosul Adonis!

Pierit-a frumosul Adonis, se vaită jalnic Eroţii.

Velinţa de purpur arunc-o, pe care dormit-ai, o, Cypris!

Somnul alungă-l, ia straie de jale, pieptul izbeşte-ţi,

Sărmano, plângând, şi vesteşte: Pierit-a frumosul Adonis![4]

„Hai, să-i răspund ceva mişto!” – îmi zisei, şi mă apucai de tastat:

Vania: Dacă mâine îţi sosesc nişte flori

greşeşti dacă te vei gândi la mine (eu greşesc dacă

cred că gândul tău spre mine s-ar putea

îndrepta, precum chipul tău zăvorât

cu mâini prea docile s-apuce

când de pe buzele tale mi se dădeau

sărutări din oraş) nu ştiu ce flori

or fi astea: ţi le-a trimis din iubire

pentru iubire unul întâlnit în cârciumă

unde cuvintele mele deseori se izbesc

de lumea ce-mi stă-n faţă[5].

Apăs pe Enter, desfac o bere şi rememorez că, după cum spunea Irina, tipa nu e la curent cu poezia italiană, aşa că ar putea să mă creadă pe mine autorul versurilor. „Să-i fi trimis ceva cu rimă? Văd eu… Bag şi din alea, mai încolo”. Răspunsul veni rapid:

elise&cypris: (emoticon cu figurină zâmbind larg) Nu-mi amintesc să ne fi sărutat deja…

Hait! Mi-a scăpat nuanţa…

Vania: Poemul se doreşte profetic…

elise&cypris: Te întâlneşti cu mulţi la cârciumă?

„Futu-i!” – îmi reproşai, căutând pe dată să mă corijez:

Vania: Aia e chiar ficţiune, doar pentru a introduce o tuşă de dramatism. Detest cârciumile!

elise&cypris: Mă bucur, deoarece eu am oroare de beţivani!

Vania: Şi eu! Sunt atât de groteşti, vânturând doar platitudini, izvorâte din inima lor năclăită şi sufletul pestilenţial…

„Am cam exagerat! Mai bine, schimb vorba şi mă dau sensibil…”.

Vania: Nu ai ceva muzică clasică? Mi-aş pune ceva frumos…

Elise, după ce va fi scotocit prin propriile-i foldere, mi-a trimis câteva mp3-uri cu Wagner.

Vania: Aurul Rinului… Minunat!

- tastai eu, în vreme ce dădeam delete tuturor fişierelor, ca să nu-mi aglomerez în mod inutil hard disk-ul.

elise&cypris: Pălăria ta se ridică încet, salută, pluteşte în vânt,

Capul tău descoperit s-a îmbrăcat în nori,

Inima ta are treabă aiurea,

Gura ta cunoaşte limbi noi[6]…

Vania: Ingeborg?

elise&cypris: Îhî! Îţi place?

Vania: E printre preferatele mele!

elise&cypris: Merg până la Crescentia… Te sărut! Şi să nu mai bei!

Vania: Dar, ţi-am zis că nu beau!

elise&cypris: Mi-ai zis, dar a sunat fals…

„Băga-mi-aş!” – răbufnii. Blocându-mă mintal, am ales o soluţie de tip panaceu, trimiţând un emoticon cu sărutări, dar Elise se dădu offline.

- Cel puţin, bine că le am şi cu Poezia! – îmi căutai o consolare.

…

Socotesc inutil să mai precizez că CIA interceptă această convorbire. Însă, de data aceasta, n-a mai fost o scăpare de-a mea, Igor de la FSB asigurându-mă că-i tot aia dacă folosesc vechiul nick.

---

[1] Fragment din Baladă şi oraţie – zisă a lui Jehan Cotard de Francois Villon.

[2] Începutul sonetului Când doamna mea în faţă îmi apare… de Cecco Angioleri (1250 – 1312).

[3] Finalul poemului Şase dimineaţa de Vittorio Sereni (1913 – 1983).

[4] Începutul poemului Prohodul lui Adonis de Bion (sec. III î. Hr.).

[5] Începutul poemului Dacă mâine îţi sosesc nişte flori de Elio Pagliarani (n. 1927).

[6] Începutul poemului Explică-mi, dragoste de Ingeborg Bachmann (1927 – 1973).

.

Recomandări: Clipe de Cluj, Melami, Rokssana, Shayna, Link-Ping, Jocuri cu cuvinte, Gabi123, Gabriela Elena, Nea Costache.

Ultimul Mitropolit – 15

            XV. Altzheimer          

 

            În afara caniculei, ziua de joi veni peste oraş ca oricare alta, fără a se întrezări evenimente deosebite. Tramvaiele prinseră a scrâşni odată cu zorii şi, treptat, furnicarul cotidian prinse viaţă.

            Peste drum de hotelul Continental, doamna Coman privea de la fereastră strada, la fel cum o face de vreo doisprezece ani încoace, cam de pe când s-a pensionat. Animată de un viu spirit civic, pensionara are telefonul fix la îndemână şi, de câte ori observă ceva deosebit, sună fie la administrator, fie la Secţia 1 de Poliţie – de care aparţine -, fie, mai rar, la SRI. Dar, în acea zi aparent anostă, tocmai numărul SRI fu nevoită să-l formeze, observând mişcări cu totul deosebite în stradă.

            – Doamna Coman vă deranjează, am mai discutat cu dumneavoastră acum două luni… Doresc să vă spun că, pe la ora patru, au venit vreo douăzeci de bărbaţi mascaţi, care s-au adăpostit pe aici, prin curţi. Apoi, după jumătate de oră, a trecut un autoturism marca Audi, de culoare verde, la volan aflându-se domnul Vladimir Putin şi îndreptându-se către librăria Humanitas. Apoi a trecut, după vreo trei minute, un autoturism marca BMW, la volan aflându-se domnul Dmitri Medvedev, în vreme ce Vladimir Putin stătea în dreapta. Acum chiar trece un Opel condus de Leonid Ilici Brejnev…

            – Bine, doamna Coman! Urmăriţi în continuare şi ne mai sunaţi dacă se petrece ceva interesant… – răspunse cât mai politicos cu putinţă ofiţerul Râmpu, închizând telefonul.

            Plecă apoi până la Ramona, cea care-i făcuse legătura:

            – Băi, nu mi-o mai pune pe babă pe cap! Ţi-am zis şi data trecută că tipa-i nebună!…

            Ramona ridică din umeri, în sensul „şi eu ce să-i fac?”, apoi gândi: „Tot nu faci nimic toată ziua, măcar ai putea să faci puţină conversaţie cu o bătrână singură, că doar eşti plătit gras!”  În jurul orei 18, doamna Coman reveni la telefon, după glas părând foarte agitată:

            – Se trage! A coborât un bărbat dintr-o maşină Logan, de culoare neagră, numărul de înmatriculare TM – 14 BSF, şi s-a întâlnit cu alt bărbat. Amândoi erau îmbrăcaţi foarte elegant. Deodată, au năvălit mascaţii ăia şi le-au spus să se predea. Cei doi au început să tragă cu revolverele… Vă rog să mi-l daţi pe domnul Râmpu!

            Cum, într-adevăr, se auzeau în receptor şi focuri de armă, Ramona făcu din nou legătura.

            – Domnule ofiţer, i-au legat, le-au pus nişte saci negri pe cap şi i-au aruncat într-o maşină. Acum au demarat toţi către Prefectură…

            – Bine, doamnă, vă mulţumim pentru informaţii!

            De data aceasta, Râmpu se înfurie cu adevărat, astfel că strigă la Ramona:

            – Nu ţi-am spus româneşte să nu mi-o mai dai pe toantă la telefon?

            – Dar, se trăgea!…

            – Se trăgea pe mă-sa, o fi pus televizorul cu cine ştie ce tâmpenie de film… Eu o aranjez pe babă, că m-am săturat să mă tot toace la cap!…

            …

           Peste vreun ceas, un grup de bărbaţi sună la doamna Coman, iar aceasta le deschise încă înfricoşată:

            – Bine că aţi venit! Ce-a fost astăzi aici!… Întâi, domnul Putin, apoi iarăşi domnul Putin cu Medvedev, pe urmă împuşcăturile…

            – Cel mai bine ar fi s-o sedăm… – conchise unul dintre domni. O să vă mutăm, doamnă, într-un loc în care veţi beneficia de asistenţa unui personal calificat…

            – Unde să mă mutaţi pe mine? Mergeţi să-i prindeţi pe bandiţii ăia!

            Unul dintre vizitatori spuse atunci explicit:

            – Doamnă, ştiţi că sunteţi schizofrenică! Este mai bine pentru dumneavoastră să fiţi cooperantă…

            – Sau are de ăla… Altzheimer! – fu de părere un alt domn.

            …

            În nici şase ceasuri, cei doi bărbaţi capturaţi traversară oceanul şi, legaţi de scaune şi cu saci negri pe cap, aşa cum bine observase doamna Coman, aşteptau într-un birou al sediului CIA din Washington. Jeremiah îl anunţă triumfător pe George Michael:

            – Domnul este servit!

            „În sfârşit! Ei, Igor, acum vom vedea care pe care! N-am să-l ucid, ci-l voi face să-şi implore moartea!… Vei plăti scump fiecare umilinţă la care m-ai supus! O să cureţi closetele cu limba! Noaptea, te voi atârna într-un cârlig, ca pe porci!…”

            – Excelent! – răspunse cu întârziere. Să mergem…

            Măcar că o mai făcuse de sute de ori, niciodată George nu străbătu coridorul cu atâta entuziasm. Captivii, ghemuiţi în scaune, tremurau. Pentru a spori tensiunea, George tăcu vreme îndelungată, apoi întrebă ironic:

            – De ce tremuraţi, vă este frig?

            – Domnul George Michael! – se auzi de sub sacii cei negri.

            Glasurile fiind cunoscute, ofiţerul le smulse sacii celor doi. Deşi tumefiaţi şi tunşi chilug, îi recunoscu pe agenţii Ross şi Charlie. O vreme îi privi înmărmurit, apoi întrebă:

            – Ce-i cu voi aici?

            Super-agentul Ross explică:

            – Am fost luaţi de pe stradă de nişte mascaţi…

            – Bine-bine, lasă asta! Şi unde-i Igor de la FSB?

            – Ultima dată când l-am văzut – interveni agentul Charlie – era la Papa-Caffe…

.

Recomandări: Aurora Georgescu, Mirela Pete, Shayna, Ilarie, Rokssana, Melami, Răzvan Cătălin Rinder, Schtiel, Theodora Marinescu, Gabi123, Supravieţuitor, Jocuri cu cuvinte, Caius, Ana Usca, Ioan Sorin Usca.

Ultimul Mitropolit – 14

XIV. Irizări

 

 

Multiple motive mă fac să dezaprob breasla stripteuzelor, din care s-ar detaşa două: 1) sunt un adaos nu neapărat necesar; 2) ridică nejustificat costul consumaţiei. În ce mă priveşte, îmi este suficient dacă un local pare igienic, are băutură de calitate, iar aventurierii care-ţi aruncă vreo vorbă nepotrivită sunt aduşi pe loc în situaţia de-a regreta profund faptul că s-au născut, regret izvorât din tot sufletul lor şi din adâncul inimii lor năclăite.

Cu toate că mi-am impus standarde ferme, atunci când sunt invitat de altcineva nu pot alege întotdeauna eu locaţia, astfel că mă pomenesc adeseori în aşezăminte care se sustrag canoanelor decenţei. Adevărat, nu plătesc niciodată, fiind invitat, însă anevoie pot înăbuşi regretul de-a nu fi chefuit, de aceiaşi bani, cinci zile la rând, în locul unei singure nopţi…

În Zentropa am ajuns doar la insistenţele părintelui Puiu, iar stolul dansatoarelor nu izbuti decât să-mi readucă în mintea-mi istovită stihuri lecturate demult:

„Crâncena-mi singurătate!

Ochii trupului, mărunţii,

şi cei mari ai iepei mele

nu se-nchid în timpul nopţii,

nici nu văd ţărmul din faţă

de la care pleacă visul

calm a treisprezece luntri.

Ci-ntr-una limpezi şi aspri,

scutieri ce stau de veghe,

ochii mei privesc un nord de

stânci ţepoase şi metale

unde corpu-mi fără vene

iscodeşte hărţi brumate”[1].

- Iar te-apucă? – mă întrerupse convivul. Lasă, nu te mai gândi cât costă, Iliuţă dă tot! Ştiai că şi birtul ăsta-i tot al lui?

- Nu – răspunsei, mimând interesul.

- Uite, ce bună-i puştoaica aia! – îmi mai atrase atenţia Puiu asupra unei dansatoare intrată de curând pe ring, în vreme ce eu demarasem acţiunea de coniacizare, ca orice aristocrat rus.

Pe dată, taverna se însenină, atunci când o zării, venind dinspre bar, pe Irina.

„Cu-o mână fermă ea ţinea paharul.

Bărbia, gura ei urmau cleştarul.

Uşor şi sigur mersul ei era,

Din cupă nici un strop nu picura”[2].

- Ceau! – salută Irina, ajunsă lângă masa noastră. Am bănuit că vii şi tu, că prea a insistat Puiu să nu care cumva să nu ajung… Ştia că nu ne-am văzut demult.

Tuşii, căci vorbele mă luară oarecum pe nepregătite, văzându-mă frecvent cu Irina în ultima vreme.

- Auzi – interveni prietenul nostru comun -, te-am chemat, da, şi ca să vă mai vedeţi, dar să-i spui şi despre Elise aia, că săracul Vania acuşi va trebui să-şi vândă apartamentul dacă nu i se iveşte vreun colac salvator…

- Mda, tipa aia… – spuse Irina, sorbind din Campari cu o anume gestică.

- Ce-i cu ea? – se miră Puiu. Doar sunteţi prietene…

- Da, ne-am cunoscut pe internet şi ne-am împrietenit destul de rapid. Nu-i nimic cu ea, ce să fie? E tânără, frumoasă, sensibilă, cunoaşte muzică clasică şi literatură, în special poezie şi, cel mai important, va moşteni câteva miliarde bune de euro…

- Şi nu crezi că l-ar agrea pe Vania? El le are cu vrăjeala… De fapt, cam asta îi şi este calitatea predominantă…

- Dacă l-ar agrea? L-ar adora! – zise Irina, pe un ton destul de posac.

- Atunci – continuă Puiu, sărind peste detaliile irelevante -, îi pui în legătură?

- Îi pun – veni, sec, răspunsul.

- Perfect! – se bucură colegul meu. Atunci, mai discutaţi voi, merg până la closet.

Părintele dispărând în cotloanele barului, mă repezii la Irina şi, precum metalele topite, ne unirăm într-un sărut incandescent.

„O, cum să-mi ţin eu sufletul meu, ca

Să nu se-atingă de al tău? Şi cum să fac

Ca de pe tine pe-alte lucruri să se-aline?”[3].

- Ai fi în stare să mă laşi pentru piţipoanca aia? – mă întrebă Irina într-un târziu.

- Să te las, în nici un caz! Dar, chiar tu ai zis-o: va moşteni câteva miliarde! Ce-aş putea să fac altceva? Vii şi tu în Austria ori, după o vreme, plecăm altundeva împreună, unde vei dori…

- Da, bine! – se îmbufnă iubita mea. După o vreme!…

- Dar, comoara mea! – o implorai. Cum crezi că mă simt eu când ştiu că stai cu Puiu?…

- Până una-alta, amândoi trăim pe banii lui! – conchise stăpâna inimii mele.

- De acord… Şi ce ne-ar împiedica să trăim pe banii Elisei?

Codindu-se o vreme, Irina se decise să-mi vorbească tranşant:

- Nu încape comparaţie! Cu Puiu e limpede din ce motive stau, dar Elise e tânără şi frumoasă, plus celelalte calităţi… Dacă o vei iubi pe ea, eu ce-am să mă fac?

Cu toate că scenariul era unul plauzibil, prinsei să-mi îmbrăţişez comoara şi, printre sărutări, să o asigur că aşa ceva ar fi cu neputinţă!

„Când mierla, într-o zi, în frunza nouă,

zboară, cântându-şi dragostea,-mbătată,

muindu-şi teama-n prospeţimi de aur,

cu ciocul roşu ne deschide, negru,

cărbune înviat din adâncime,

un suflet de valori armonioase

mai mare ca fiinţa noastră toată”[4].

Părintele Puiu reveni bine dispus:

- V-aţi vorbit?

Cum amândoi confirmarăm din gesturi, abordă un alt aspect, o mică întâmplare petrecută în scurtul său ocol prin bar ce avu darul să-l binedispună:

- Cum sunt şi oamenii!… S-a pus acum la pisoarul alăturat Costache, şi-auzi cu ce texte-mi vine! Cică tu şi Irina… pricepeţi voi!

- Dă-l dracului de tâmpit! – interveni Irina. Moare de ciudă că s-a tot dat la mine fără sorţi de izbândă, şi-acum vrea să te prostească pe tine…

- Ha, ha! – se amuză Puiu. Ştiţi ce i-am zis? Mă, Costache, dacă ei se simt bine, care-i problema mea? Tipul n-a mai zis nimic, şi-a scuturat-o şi s-a dus, cred că nici nu s-a mai spălat pe mâini…

Mai târziu, Irina fiind evident obosită, Puiu mă rugă să o conduc până acasă, el mai având unele afaceri de discutat în Zentropa. Amabil, mă grăbii să-i împlinesc doleanţa, bucurându-mă – alături de balsamul sufletului meu vitriolat – de-o noapte ciuntită, însă, intensă.

Dimineaţa mă îndreptai către Papa-Caffe, anticipând revenirea părintelui.

- Un cocteil letal – îi zisei Adinei.

Curând, recentele amintiri deveniră un carusel în care-mi vâjâiau stihuri ce căutau să se muleze pe starea mea indefinibilă:

„Trup şi suflet n-au hotare

Când doi tineri zac cuprinşi

De leşin pe dulcea pantă

A Venerei; şi solemnă

Este viziunea zeei:

Simpatie şi speranţă

Şi iubire-universală;

Iar printre gheţari şi stânci,

Visul nud trezeşte-n schimnic

Negrăit extaz carnal”[5].

---

[1] Începutul poemului Romanţa condamnatului de Federico Garcia Lorca (1899 – 1936).

[2] Începutul poemului Amândoi de Hugo von Hofmannsthal (1874 – 1929).

[3] Începutul poemului Cântec de iubire de Rainer Maria Rilke (1875 – 1926).

[4] Începutul poemului Pasăre credincioasă de Juan Ramon Jimenez (1881 – 1958).

[5] Fragment din poemul Cântec de leagăn de Wyston Hugh Auden (1907 – 1973).

.

Recomandări: Shayna, Rokssana, Anavero, Gabriela Savitsky, Theodora Marinescu, Mirela Pete, Jocuri de cuvinte, Aurora Georgescu, Răzvan Cătălin Rinder, Grişka, Teo Negură, Gabriela Elena, Sophie, Melami, Nea Costache.

Ultimul Mitropolit – 13

Foto: Alice Drogoreanu

 .                 

                  XIII. Racila

            Înalt Prea Sfinţitul Damaschin îşi savura cafeaua într-o dispoziţie senină, azi putând mânca de frupt fără să se mai ascundă. „Poate merg şi la Vecernie, mai văd eu…” Pe când anticipa o zi liniştită, fu sunat pe mobil de colegul Ciprian.

            – Ai văzut? – întrebă acela cam abrupt, pe un ton rău prevestitor.

            - Ce?

            – Ne ia pe toţi în Racila! Eu, sfinţia voastră, Vichentie, Teopempt, Ambrozie, Grigorie… Cică: Am ezitat multă vreme dacă să public aceste dezvăluiri, socotind că ele vor produce tulburare în Biserica noastră strămoşească, de ale cărei valori suntem cu toţii ataşaţi…

            – Cine semnează?

            – Cornel Jitariuc.

            – Ăla vorbeşte, futu-l în cur? Că n-a mai văzut o biserică de când a fost botezat! Dacă o fi fost… Şi ce zice?

            – Spune că va publica un serial de dezvăluiri incendiare despre înaltele feţe bisericeşti. Relaţiile homo şi heterosexuale, scoaterea parohiilor la licitaţie, numirea de protopopi slugarnici, aranjamentele de la admitere, înscenările ticluite preoţilor indezirabili, pactizarea cu eterodocşii… Ne face adunătură de eretici simoniaci!

            – De Arhelau ce zice?

            – Tocmai, că nu e numit… Păi, cu el ar fi fost normal să înceapă, la ce dosar are ăla! Ambrozie chiar crede că el ar fi fost trompeta.

            Damaschin tăcu o vreme, apoi se gândi la un set urgent de măsuri:

            – Îl trimit pe părintele Miculea la Jitariuc să negocieze… Dacă nu se lasă, aflăm la ce şcoală merg copiii lui şi punem câţiva seminarişti să-i aştepte când ies de la ore. Apoi, mai vedem. Oricum, ar trebui să ieşim încă astăzi cu un comunicat de răspuns. Îl sun eu şi pe Arhelau, că-l cunosc după intonaţie când minte…

            …

            Tihna făgăduită de acea dimineaţă se dusese dracului! Până acum, Racila a distrus multe destine, toate atacurile pornite de fiţuică fiind susţinute cu documente de necontestat. Uneori, însă, campaniile încetau brusc, anumite personaje fiind cruţate, semn că este loc de negociere. „Mai mult de cincizeci de milioane tot nu-i dau!” – gândi arhiereul, apoi formă numărul Mitropolitului Arhelau.

            – Aţi văzut, Înalt Prea Sfinţite, materialul de azi? – îl întrebă, sărind peste formulele de protocol.

            – Am văzut câte ceva pe internet… Sunt stupefiat! Este un atac murdar la adresa Bisericii…

            „De care tu nu eşti străin, că-ţi ştiu tonul ăsta de mâţă parşivă!” – gândi Damaschin.

            – Poate ar trebui să întocmim un răspuns… – continuă Arhelau.

            – Îl facem chiar azi! Vă trec între semnatari?

            – Bineînţeles, bineînţeles! Suntem datori să apărăm Biserica de astfel de atacuri imunde!…

            …

            „Oricum, la o adică, te tragem şi pe tine după noi!” – făgădui Damaschin în gând, apoi se apucă să redacteze ciorna comunicatului:

            Subsemnaţii, membri ai Sfântului Sinod, luând act cu îngrijorare de unele atacuri apărute într-o anumită parte a presei laice, ţinem să asigurăm pe păstoriţii noştri de întreagă grija noastră pentru bunăstarea lor materială şi spirituală, respingând categoric insinuările la adresa unor înalte feţe bisericeşti. În duhul creştin ce ne animă, ne reafirmăm hotărârea de a contribui, după puteri, la activităţi cu caracter social, de a spori numărul de parohii, acoperind şi zonele deficitare din acest punct de vedere, de a veghea la continua pregătire a clerului în Conferinţele Preoţeşti, de a tipări cărţi şi broşuri ziditoare de suflet, venind în întâmpinarea nevoilor duhovniceşti ale iubiţilor noştri păstoriţi, precum şi intensificarea dialogului ecumenic cu bisericile surori, pentru un climat de înţelegere şi toleranţă între feluritele confesiuni, într-un autentic spirit european.

            Nădăjduind că marea majoritate a bunilor noştri credincioşi nu se va lăsa manipulată de astfel de atacuri nefondate, vom stărui în rugăciunile noastre pentru propăşirea duhovnicească a tuturor şi pentru pacea lumii.

 

            Î. P. S. Damaschin, Î. P. S. Arhelau, Î. P. S. Ciprian, P. S. Ambrozie, P. S. Vichentie, P. S. Grigorie, P. S. Teopempt.

 

            „E bună! O s-o mai pritocească şi Miculea… Oricum, Ciprian n-a pomenit nimic despre masonerie. Păi, nu i-ar fi convenit lui Arhelau, că acolo intra şi el din start… De parcă aşa ar fi curat?… Dar, de Arhelau avem noi vreme să ne ocupăm, să vedem cum rezolvăm cu derbedeul de Jitariuc! Vedem noi care pe care!…”

            …

            – O să vedem… – conchise Igor de la FSB care, din Papa-Caffe, urmări toate aceste discuţii între arhierei.

.

Recomandări: Rokssana, Supravieţuitor, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Zalmoxys, Jocuri de cuvinte, Gabitzu, Shayna, Schtiel, Theodora Marinescu, Teo Negură, Ragnar, Gabi123, Caius, Ilarie, Clipe de Cluj, Mirela Pete.

Ultimul Mitropolit – 12

XII. Aşteptarea

 

 

- Două lucruri fac îndrăgostiţii în taină

Când se întâlnesc mai întâi: surâd,

Apoi se-nfioară. Surâsul curând se destramă,

Rămâne fiorul şi tot mai adânc s-aprinde sufletul lor,

Ce se deschide cu un tremur de aripi.[1]

            Repetându-şi stihurile, cunoscute, de altfel, Elise le simţi vibrând mai altfel decât în trecutele dăţi. Dacă oarecând o vrăjiseră imaginile şi prozodia complicată, asemenea mersului strecurat prin pădure, acum poemul o penetră ca o flacără rece şi-şi simţi inima zvâcnind. Însă, nu pofte trupeşti şi nici imbolduri carnale îi dădură ghes, pentru acestea putând oricând să-l solicite pe Vlador[2], valetul cel bine clădit, ale cărui responsabilităţi în castel fuseseră întotdeauna incerte pentru restul personalului, însă cât se poate de limpede lămurite între cei doi. Ajunsă la 27 de ani, Elise tânjea după iubirea supremă, după acea fiinţă menită numai ei cu care, unindu-se, să reclădească întreg cosmosul, întorcându-l la armonia şi puritatea primordiale.

„Anii cei mai frumoşi mi se scurg în van, învârtindu-mă între aşa-zise rubedenii hulpave şi lingăii care vin la Crescentia!” – îşi zise tânăra, simţindu-se înflorită pentru nimeni.

- Părul meu, părul,

scoate scântei foşnitoare,

aprinde-amintirii

tufiş de grozamă-n pustiu.[3]

Într-adevăr, părul fetei era răpitor, în nuanţe de auriuri vrednice de penelul unui Rembrandt, dar, în afară de mângâierile profesionale ale lui Vlador, niciun bărbat pe sufletul său nu i-l sfioră[4].

„Oare, de unde vine a sfiora? După sonoritate, cred că din italiană… Unii zic că ar însemna a atinge, pe Google, traducătorul pretinde că ar fi robinet, iar Eve…” – Elise pufni în râs, Eve folosind termenul ca eufemism pentru babardeală[5].

- Eh, dar nu de babardeală-mi arde mie! – oftă fata, prinzând să recite versuri conforme stării ce-o încerca:

Şi care sunt primele mărturii ale inimii tale?

Se leagănă între ieri şi azi,

mută şi streină

şi bătăile ei spun doar

despre desprinderea sa de timp.[6]

Elise Hegel nu-şi cunoscu decât vag părinţii, aceştia plecând amândoi, pe când ea avuse doar vreo patru ani, în Afganistan, ţară din care n-au mai trimis ştiri niciodată şi, fireşte, nici n-au mai revenit. Cum, printr-un fel de tradiţie, se acreditase gândul că cei doi fuseseră ucişi de mujahedini, imaginaţia fiecăruia adăugând slobod detalii abominabile, în sufletul blajin al tinerei crescu, precum dintr-un grăunte, ura cea mai înverşunată faţă de acel neam crud, concomitent cu iubirea necondiţionată faţă de brava Armată Rusă şi, prin extensie, faţă de ruşi în general şi de Cultura lor. De altfel, pentru Elise nu existau decât Cultura germană şi cea rusă, celelalte neamuri fiind socotite vrednice doar de sub-culturi. Evident, în această atitudine era o mare doză de subiectivism, însă trebuie mărturisit că, în ceea ce priveşte muzica, tânăra interpretă de timpuriu şi partituri ale unor compozitori provenind din alte spaţii, având o preţuire egală pentru spanioli, italieni ori francezi, de exemplu.

Înfiată de către Crescentia, o aristocrată vieneză, micuţa Elise îşi părăsi pentru totdeauna casa natală din Linz an der Donau, casă despre care avea amintiri cât se poate de vagi: o cameră în care, pe peretele de lângă căpătâiul patului, treceau sacadat umbrele trecătorilor vesperali, azvârlite de un reflector situat peste drum. Dar, pentru copilă, acele umbre păreau entităţi de sine stătătoare, iar bocănitul pantofilor pe caldarâm îl resimţea ca venind de pe acel perete. Doar acea teamă plină de mister îi mai rămase întipărită din acei ani.

Deşi relaţia sa cu Crescentia a fost una destul de afectuoasă, niciodată contesa nu-i devenise cu adevărat o a doua mamă şi, chiar dacă s-a îngrijit de educaţia sa, ba chiar o făcuse cu destulă severitate, între ele se înfiripă şi se statornici în ani un fel de inedită camaraderie. De altfel, Elisei nici nu i-a fost limpede vreodată dacă era într-adevăr rudenie, în vreun oarecare grad, cu mama sa adoptivă, şi nici nu i se explicară raţiunile pentru care fusese mutată în castelul de lângă Viena. Dacă între Crescentia şi părinţii săi fusese vreo înţelegere, ori dacă le promisese ceva în acest sens contesa când cei doi plecară în Afganistan, Elise nu află niciodată şi, în plus, nici nu iscodi.

- Pisicile miorlăie. Semne dau şindrilele.

Capul şi-l înalţă ceţuri îmbătate de smârc.

Înfierbântat, taurul mugeşte în grajd.

Cu tărie de izvor se argintează apa-n urcior.

În unda ferestrei înoată un peşte cu ochi bulbucaţi

Bătrâna oglindă îşi dăruieşte inima de sticlă.[7]

Off! Unde zăboveşti, iubitul meu neştiut? Când voi putea zice şi eu:

Ah,

ochii tăi erau la fel ca scrisorile veşniciei

în fericitele ore le-am rupt eu sigiliul[8]?

…

Aceasta era, în linii generale, starea Elisei când Irina i-a vorbit despre mine pe messenger, cerându-i permisiunea de a-mi da ID-ul ei. Oferta nimerindu-se în cea mai potrivită conjunctură, tânăra moştenitoare acceptă pe dată, fantazând asupra mea şi atribuindu-mi cele mai nobile însuşiri, totodată extaziindu-se la primirea fotografiei mele, imagine de acum aproape douăzeci de ani, după cum socoti buna mea prietenă ca fiind mai inspirat să o facă. Decisiv, însă, cred că a cântărit interesul meu pentru Poezie, deşi hălăduisem în spaţii lirice cărora Elise nu le acordase, până atunci, o prea mare atenţie.

Deşi n-am urmărit aceasta, cumva din pricina mea a intrat şi Elise în atenţia CIA, socotindu-se în mod eronat că ar avea oarecare legătură cu planul de eliminare a Mitropolitului Arhelau, plan care, de altfel, nu exista decât în mintea înfierbântată a lui George Michael.

---

[1] Prima strofă a poemului Îndrăgostiţii de Georg von der Vring.

[2] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[3] Începutul poemului Părul meu, părul de Nelly Sachs.

[4] A sfiora: neologism creat de Oana Stoica-Mujea, cu sens incert şi întrebuinţări multiple.

[5] Babardeală: alt neologism incert.

[6] Finalul poemului Desprinde-te, inimă de Ingeborg Bachmann.

[7] Începutul poemului Lună plină de Richard Billinger.

[8] Finalul poeziei Nu ai fost tu ca… de Paula Ludwig.

.

Recomandări: Gabi123, Jocuri de cuvinte, Rokssana, Shayna, Teo Negură, Ragnar, Caius.

Ultimul Mitropolit – 11

Foto: Cella

.

            XI. Studiu aprofundat

 

            Lui George Michael îi devenise evident că ceva mersese prost încă de la început. „Ross şi Charlie nu şi-au îndeplinit misiunile şi, dat fiind că, de câte ori mă contactează, sunt contradictorii, e de presupus că au fost capturaţi. Deja sunt două săptămâni de când ar fi trebuit să revină! Apoi, despre Maestrul Emilio nu se mai ştie nimic, iar tâmpitul de Arhelau îmi scrie că: parcă am auzit ceva… Mă simt ca un novice care-ar juca şah cu un campion! Tot timpul suntem în urmă cu câţiva paşi… Să avem vreo cârtiţă? Le-am spus celor care ştiau de acţiune tot felul de năzdrăvănii, fiecăruia altceva, să văd ce răsuflă şi pe ce filieră mi se întorc vorbele… Dar, nimic! Sau, poate, au greşit cretinii de la decodare. În definitiv, pe Teodora aia nici n-au luat-o în calcul! Dar, chiar dacă au interpretat ei eronat convorbirea, asta n-ar fi trebuit să provoace prinderea agenţilor… Nasoală chestie!”

            Măcinat de astfel de gânduri şi simţindu-se neputincios, George decise să studieze din nou convorbirea mea cu Marcel, încercând noi premise de pornire în descifrarea ei. Retras într-un bar, la birou fiind anevoie să gândeşti coerent, ofiţerul revăzu a nu se ştie câta oară transcriptul:

            „- Da!

            – Vă salut, domnul Vania! Sunt eu, Marcel…

            – Salut! Ce oră e acolo?

            – E dimineaţă… Ce fac băieţii?

            – La fel cum îi ştii. Filaret cu pianul, Onici cu dreptatea, Teodosie mai scrie câte ceva, Caius… în sfârşit… Nimic nou.

            – Arhelau ce mai face?

            – Nu ştiu, se spune că e bolnav…

            – Îi trece lui, n-a mai văzut nimeni drac mort!

            – Posibil…

            – Teodora a mai zis ceva?

            – O mai fi zis, nu ştiu, n-am mai văzut-o…

            – Eu mi-am găsit o hispanică şi, de săptămâna viitoare, s-ar putea să am şi ceva de lucru…

            – Fain! Mă scuzi acum, dar am o treabă! Salut…”

 

            „Avem, aşadar, pe Marcel în New-York, Vania, Filaret, Onici, Teodosie, Caius şi Teodora în Timişoara – asta o fi în Ungaria ori în Bulgaria? -, Elise din Viena, despre care n-am aflat nimic în plus şi care nu apare-n convorbire, semn că – posibil! – o fi fost racolată ulterior. De cealaltă parte ar fi Arhelau, care pare vizat de-o conspiraţie. Lăsând de-o parte interpretările stupide ale celor de la decodare, astea ar fi datele brute. Arhelau e bolnav înseamnă, logic, nu o mai duce mult. Filaret cu pianul s-ar putea referi la tastatură, o fi specialistul lor în computere. Teodosie mai scrie câte ceva arată pe cel care concepe feluritele mesaje şi comunicate ale grupării. Onici cu dreptatea… El să fie călăul? Pe Teodora n-am mai văzut-o… Poate, tipa s-a retras din combinaţie, temându-se de consecinţe, şi-am pus a moaca să fie urmărită… Caius… în sfârşit. Aici, este cel mai evaziv!”

            George, în tot acest timp, desenă pe-o foaie iniţialele protagoniştilor, legate între ele prin linii drepte, curbe, şerpuite ori punctate, pentru a-şi pune gândurile într-o oarecare ordine. Brusc, avu o revelaţie:

            „Asta e! Caius trebuie să fie creierul operaţiunii, de aia se exprimă atât de prudent în legătură cu el! Şi Vania e doar cu papagalul, cu vorbitul la telefon şi pe mess…”

            După ce-şi mai luă un bourbon, experimentatul ofiţer desluşi o altă realitate, care-i scăpase până atunci:

            „Vor să comită atentatul în Viena! Ca să abată atenţia…”

            Ajuns cu gândurile aici, îl observă apropiindu-se de el pe Charlie de la decodare. „Ce mai vrea şi boul ăsta?” – se întrebă, apoi zise:

            – Salut, Charlie? Iei ceva?

            - Un gin…

            Colegul aşteptă să i se aducă băutura, apoi spuse de ce-a venit:

            – Am presupus că eşti aici. Fii atent! Ai noştri au interceptat acum două ore o convorbire telefonică şi-un mail. Ross şi Charlie sunt capturaţi şi urmează ca un anume Igor de la FSB să-i predea unui ofiţer numit Serebriakov, în Timişoara, în faţa hotelului Continental, peste două zile, la ora 18 – ora lor, normal! Igor se va deplasa cu o maşină Logan de culoare neagră, numărul de înmatriculare TM – 14 BSF. În plus, acelaşi Igor de la FSB i-a scris pe mail Mitropolitului Arhelau să aibă în vedere o deplasare la Viena, urmând să-l contacteze înaintea plecării…

            George tăcu, sorbind din bourbon şi aprinzându-şi o ţigaretă. „Lucrurile încep să se lege! Igor de la FSB! Trebuia să mă gândesc că-i amestecat şi el… Deci, ne reîntâlnim! De data asta, însă, îţi făgăduiesc că tu vei fi acela căruia îi va părea rău!” Revenindu-şi, îi mulţumi lui Charlie şi, după ce rămase singur, îl sună pe Jeremiah.

            – Salut! George… Mă bucur… Auzi, uite care-i chestia: am nevoie de douăzeci de băieţi de la tine… Timişoara. Probabil… cred că în Bulgaria. Joi… Nu, joi trebuie să fie deja pe teren. Cum? Într-un ceas? Bine, ne vedem atunci…

            Urmând să se vadă mai târziu cu Jeremiah pentru detalii, George Michael îşi reluă gândurile: „Igor de la FSB! Să mi-l aducă viu! O să-i smulg urechile cu un cleşte înroşit, îi voi scoate ochii cu briceagul, am să-l jupoi de piele, o să-l fac să-şi privească măruntaiele împrăştiate pe pardoseală – pentru asta, va trebui să-i scot ochii mai târziu! -, apoi o să-l întreb: – Ei, cine-i prost acum? Şi el o să mărturisească, nădăjduind încă, în mod ridicol, iertarea: – Eu!”

            În toiul acestor vise frumoase, fu sunat de către agentul Charlie, care-i comunică ceea ce deja s-a presupus, că a fost capturat împreună cu Ross, dar că s-a ivit oportunitatea să fugă amândoi.

            – Rămâneţi unde sunteţi! – ordonă superiorul. Trimitem după voi…

.

Recomandări: Carmen, Gabi123, Răzvan Cătălin Rinder, Melami, Caius, Ilarie, Shayna.

Ultimul Mitropolit – 10

Foto: Alice Drogoreanu

.

                 X. The Music Box

 

           

            Aşteptat cu multă emoţie de către cei doi agenţi CIA captivi, maiorul Melatov, odată sosit în localitate şi – implicit – în Papa-Caffe, se rezumă să-i privească rece, după care-i ignoră cu totul. Totuşi, din vreme-n vreme-i mai supraveghea, intrând brusc în bucătărie ori în closet, unde cei doi se achitau de corvezi. Deşi, în primele zile, niciodată nu le-a adresat vreun cuvânt, cei doi îşi sporeau râvna de câte ori maiorul intra peste ei, făţărind entuziasmul.

            Abia după vreo săptămână, rămas doar cu domnul plutonier-major Onici în Papa-Caffe, îşi aminti de prizonieri şi, însoţit de colegul său, deschise brusc uşa bucătăriei localului. Ross şi Charlie dormeau pe o saltea.

            – Ce-i cu ăştia doi aici? – întrebă Melatov, neplăcut surprins, apoi li se adresă: Aţi venit să faceţi burta mare-n Timişoara? Scularea, şi daţi-i drumul în restaurant!

            Celor doi li se arătară câteva cârpe şi o găleată, dându-li-se sarcina să facă lună gresia în cele trei săli. Pe când aceştia se apucară de frecat pe jos, cei doi ofiţeri, unul din Poliţia Română, celălalt din FSB, prinseră să-şi facă mărturisiri privind micile secrete ale meseriei.

            – La noi – începu domnul Onici -, cel mai mult se foloseşte rotativa. Infractorul e prins cu cătuşele pe-o coadă de mătură fixată pe două mese, şi pe urmă-l luăm la bastoane, căutând să-l rotim cât mai mult. Într-un sfert de oră, spune tot! După ce-şi uşurează conştiinţa, îl mai lăsăm pe mâna gradelor inferioare, ca să nu se răzgândească ulterior…

            – Noi folosim cutia muzicală. Ştim şi de rotativă, dar aia-i doar aşa, de încălzire… După ce l-am fezandat pe agentul vrăjmaş, îl dezbrăcăm şi-l introducem într-o nişă în care trebuie să stea drepţi. Odată închisă uşa, a dispărut orice firicel de lumină. Cei mai mulţi se apucă să cânte, de aia-i şi zicem cutie muzicală. Alţii numără, alţii urlă ca proştii… mă rog, fiecare după firea lui. Când individul crede că mai rău de atât nu poate fi, în cutie începe să curgă apă fierbinte. Stă aşa vreo cinci minute, apoi apa se scurge şi este înlocuită cu apă rece… Urmează o oră de pauză, apoi reîncepe alternanţa apei…

            – Şi cam cât stau acolo?

            – Depinde. După ce urlă că vor spune tot, îi mai ţinem cam vreo oră… Bă, pe voi v-am adus să lustruiţi gresia, nu să trageţi cu urechea la noi! – strigă celor doi agenţi CIA care, cutremuraţi lăuntric, uitară să mai mişte cârpele.

            – Hai, lăsaţi cârpele şi mergeţi să vă spălaţi! – interveni domnul Onici, surprinzându-şi colegul.

            Când aceia dispărură la toaletă, explică:

            – Până mâine, nu mai avem nimic de haleală. Ce-ar fi să-i trimitem pe ăştia să fure un curcan, ceva?

            – Ştiu eu? Şi cine-l pregăteşte?

            – Tot ei!

            Se deciseră să încerce şi, odată reveniţi cei doi, maiorul Melatov îi alinie, le verifică unghiile dacă sunt curate, îl atenţionă pe Charlie să sugă burta, apoi le vorbi:

            – Voi mâncaţi curcan de Ziua Recunoştinţei?

            – Da…

            – Şi ştiţi să-l pregătiţi?

            – Eu ştiu – zise super-agentul Ross.

            – În regulă! Uitaţi care-i problema: Astăzi e, la noi, Noaptea Recunoştinţei. Şi-am vrea să sărbătorim, după datină. Misiunea voastră e una cât se poate de simplă: Aveţi treizeci de minute să scotociţi prin împrejurimi şi să vă întoarceţi cu un curcan, o raţă, ceva… După aia, în cel mult o oră, să fie pasărea pregătită! V-aţi întors?

            Cei doi se codiră, apoi Charlie cuteză:

            – Dar, cum să mergem aşa, în izmene?

            – Păi, voi ce-aţi vrea? Să trimitem bandiţii la furat în treninguri Lacoste? Poate vreţi şi-o limuzină… V-am hrănit, băi, nesimţiţilor! Vă alimentăm ştiinţific, primiţi o mie de calorii pe zi, şi voi mai aveţi de comentat?…

            – Am înţeles, să trăiţi! – se reculeseră cei doi, pornind apoi în noapte să se achite de misiune.

            Onici şi Melatov, visând la un curcan la tavă stropit cu vin şi coniac, îşi puseră câte-o bere şi, pentru a le trece vremea mai uşor, prinseră a depăna amintiri din misiuni trecute. Tocmai când maiorul FSB povestea lucruri interesante petrecute într-un sat din Afganistan, prin 1986, la intrare se auziră paşi apropiindu-se.

            – Vine păsăretul! – nădăjdui Viorel Onici.

            Din nefericire, agenţii erau aduşi cu picioare-n cur de către o patrulă de la Secţia 2 de Poliţie.

            – Să trăiţi! – salută sergentul Şiclovan, recunoscându-l pe plutonier. Ne-au spus ăştia că sunteţi aici, dar eram siguri că toarnă minciuni… Cică, i-aţi fi trimis să fure păsări…

            Maiorul Melatov sări ca ars:

            – Bifoi mati! Unde v-am trimis, mă, nenorociţilor?

            – Niciunde! – gemu Charlie, care încasă un pumn la ficat.

            – Atunci, ce-aţi căutat noaptea pe afară?

            – Ne-am rătăcit! – icni şi super-agentul Ross.

            Sergentul Şiclovan interveni:

            – I-am surprins tocmai când încercau să escaladeze un gard.

      - Bun, ne ocupăm noi de ei! – socoti Onici potrivit să spună. Serviciu uşor în continuare…

            Patrula, însă, continuă să zăbovească, privind lung la halbele cu bere nefiltrată. Melatov înţelese aluzia, astfel că întrebă:

            – Nu doriţi câte-o bere?

            – Ba da! – răspunseră cei patru poliţişti de la Secţia 2.

            – Tu – îi zise lui Charlie -, adică nu, că-ţi curge borşul din nas!… Tu, ălalalt, adu-le domnilor câte-o bere!

            – Tot din asta, nefiltrată?

            – Draci! Timişoreana…

În vreme ce nedoriţii musafiri îşi savurau berea, Melatov le spuse agenţilor americani printre dinţi:

            – Pentru asta, o să mi-o plătiţi voi!

.

Recomandări: Caius, Ana Usca, Gabriela Elena, Ioan Sorin Usca, Ilarie, Haicăsepoate, Clipe de Cluj, Shayna, Daurel, Ragnar, Theodora Marinescu, Gabi123, Teo Negură, Supravieţuitor, Melami, Bogdan Onin, Carmen.

Ultimul Mitropolit – 9

PhotoMontager

.

IX. Moştenirea

 

 

            Poate părea ciudat, însă, deşi Igor plăteşte întotdeauna consumaţia tuturor, o singură dată nu i-a venit prin minte să-mi spună: „Ţine-aici, cincizeci de milioane, să ai şi tu de-o bere!”. Adevărat, şi eu mă jenez să-i cer, sperând, de la o zi la alta, că-mi vor veni cândva şi banii necesari.

Aştept dracu ştie ce. Deşi doar asta fac de săptămâni bune, ciudăţenia perseverenţei mele constă în faptul că deja toate-mi deveniseră limpezi. În sufletul meu mort amintirile-mi sunt balast, prezentul, un moft indigest ce, fără noimă, se preschimbă în trecut, iar viitorul se străduieşte în zadar să-mi făgăduiască, precum cioburile, sclipiri întremătoare.

După ce-am avut parte cam de tot ce-mi dorisem, dintr-o dată îmi mai rămăseseră doar două alternative: s-o sfârşesc în vreun fel, ori să-mi caut o slujbă. Dacă prima posibilitate îşi rânjea, hidos, caracterul tenebros, cea de-a doua era una cu totul de neconceput! Astfel că revin la primul gând, căutând modalitatea de-a profita plenar de pe urma suicidului iminent şi (micime sufletească!) de-a mă sustrage cumva consecinţelor acestuia.

Eu mă trezesc şi caut spre afară

Să văd lumina aurorii clară,

Dar, noaptea-i noapte fără de sfârşit.

În jur e brumă. Frigul s-a-nteţit…[1]

Nu-s întreg la cap! Curând voi pleca pentru totdeauna, şi mie-mi umblă-n minte poeţi vietnamezi, de parcă aş fi puşcaş marin… Bine că nu mi-a trăsnit vreun gruzin!

Bate inima amară, cu mult chin vesteşte clipa –

Cine-mi va-nţelege dorul ascultându-i, vai, clipirea?

Stau de pază la cărare – mă ademenesc vedenii…[2]

E clar, am luat-o razna cu totul! Acum, m-a pălit şi georgianul ăsta… Nu pot să mor astfel, ar fi nedemn! Mai bine beau până-mi şterg toate poemele din cap!

În această stare, neavând chef de companie, m-am retras într-unul din locurile mai izolate de la Perla, cerându-i Adinei un cocteil letal, amestec de bere nefiltrată cu coniac.

Cunosc starea asta, ca unul care-a decis, în mod iremediabil, să-şi curme zilele în mai multe rânduri. Percepţiile se diminuează la maximum, iar înainte-ţi se deschide hăul ce pare să te absoarbă, neant fojgăind de năluci hâde care, invitându-te, promit o desăvârşită singurătate, cu toată paradoxala lor prezenţă. În fine, deşi cunosc starea, este greu de explicat! Oricum, nimic nu-i mai ameţitor decât spectrul tristeţii eterne şi nimic nu este mai iritant decât să fii smuls din această beţie… Familiarizat cu toate ungherele Perlei, Puiu dădu peste mine şi-n cel mai retras bar (complexul are două restaurante şi opt baruri).

- Iarăşi ai luat-o pe arătură? Care-i problema ta? – mă întrebă părintele Puiu, cu obişnuita-i lipsă de tact, după ce se aşeză fără a cere permisiunea sau, în orice caz, fără s-o primească.

- De data asta, gata! Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc! – i-o retezai.

- Cum crezi… Dar, aş vrea să mă faci şi pe mine să pricep… Care-i chestia?

Insistenţa convivului nepoftit mă irită la culme, astfel că decisei să blufez:

- Nimeni nu mă iubeşte!…

- Hă, hă! – se amuză Puiu, în modul cel mai sincer. Uite, Adina te iubeşte… Nu-i aşa, Adina, că-l iubeşti pe domnul Vania?

- Dacă-şi achită consumaţia, îl iubesc! – confirmă crâşmăriţa, condiţionându-şi, totuşi, simţămintele faţă de mine.

- Şi nu doar ea te iubeşte… – plusă părintele. Sunt atâtea văduve pe internet, de ce nu te pui pe ele cu vrăjeala? Sau, cum face Drăgan… Prosteşte puştoaice, le zice că-i dependent de droguri şi că vrea să se lase, iar alea-i aduc bani pentru tratament. După aia, ne tratăm toţi la Papa-Caffe…

- M-am lăsat de haiducie… – obiectai. Le fraiereşti o dată, pe urmă, iarăşi trebuie s-o iei de la-nceput… Mi-aş dori o relaţie stabilă, am şi eu o vârstă… Văduvele, de regulă, au şi copii, n-o să-i dezmoştenească pe ăia ca să trăiesc eu în lux…

Părintele Puiu mă privi cu aerul său dezaxat, după care, schimonosindu-se într-un ansamblu de rictusuri, abordă tonul său de dojană:

- Acum, ce vrei? Iubirea perfectă? Nu poţi găsi pe una care să şi pompeze-n tine nelimitat, să te şi iubească şi nici să nu întrebe unde pleci ori, mai ales, de unde dracu vii…

- Asta susţinusem şi eu – confirmai.

Amicul se lumină o clipită, părându-i-se că am fi căzut de acord asupra a ceva, abia mai apoi reculegându-se şi dându-şi seama că, prin tot ce mi-a spus, n-a reuşit altceva decât să-mi întărească hotărârea de nezdruncinat.

- Mă duc să mă piş! – spuse după o vreme. Să nu pleci, că mai avem de discutat! Adina, mai adu-i ceva… Ce-a băut până acum?

- Şase cocteiluri letale…

- A, mai merge!…

- Merge – admise Adina -, dar ar fi bine să mai meargă şi domnul Vania la closet, că iară-l năpădesc gândurile şi uită… Marţi s-a pişat pe el…

Puiu-şi apropie nasul de zona vizată şi-o linişti pe chelneriţă expert:

- Are pantaloni curaţi, nu miroase nici dacă-şi dă drumul! Ştiu de la mine, când o mai luam câte-o săptămână cu şpriţul… Se face şi gaură-n pat, că se macerează iarba aia de mare dacă te pişi tot în acelaşi loc, însă nu asta-i problema, încep să-ţi pută pantalonii de zici că-i prăjitură cu amoniac…

Pentru a scurta toată această discuţie sâcâitoare, am decis să merg la toaletă înainte de sosirea următorului pahar. Aici, sinuozităţile urinei în pisoar, precum şi pastilele odorizante, mă făcură să-mi închipui o tânără cu părul blond şi cârlionţat care, într-o odaie în armonie de alburi, arzând arome felurite, mă aştepta pe mine să mă ivesc de nu se ştie unde, pentru a mă iubi cu o iubire mai presus de iubire, precum Anabel Lee, odinioară, pe Edgar.

- Pişatul fără beşini este ca nunta fără lăutari! – filosofă Puiu, exemplificându-şi axioma într-un mod convingător.

Fără legătură directă, îmi trecu prin minte:

Vestit de toate surlele din cer,

Soseşte-omătul şi, gonind pe câmpuri,

Nu stă niciunde; aerul albit

Ascunde munte, codru, râu şi boltă

Şi prinde-n văluri casa din grădină[3]…

Revenit în bar, sorbii din paharul sosit între timp, dornic să-mi redobândesc dispoziţia sumbră de care mă îndepărtasem vremelnic. Obstacol pururi agitat, părintele îşi continuă eforturile de-a-mi zădărnici ambiţiile, expunându-mi crezul său eshatologic:

- Dacă te-arunci, să zicem, de pe bloc, ce-ai rezolvat? Doar, aici e totul! Dincolo… neantul! De fapt, ce ţi-ai dori?

Cu toate că nu eram sigur că asta-mi doresc, expusei viziunea inspirată de pisoar, cu tânăra cea blondă şi casa în nuanţe de alburi, evocându-l, indirect, pe Utrillo. Companionul tăcu încurcat. „Bine, măcar, că nu mai clămpăni!” – îmi zisei.

- Ar fi ceva aşa cum zici – sparse din nou în ţăndări tăcerea -, însă, nu aici! În străinătate…

Ridicai din umeri, în sensul: „are vreo importanţă?”.

- Dacă nu ţi-e lene să te duci până acolo, te pun în legătură!

- Cam pe unde vine? – întrebai, având un gând ascuns. „Dacă-i la dracu-n praznic, să schimb opt autobuze, mai bine-o termin de azi!”.

- Prin Europa, nu mai ştiu exact… O întreb eu azi pe Irina şi-ţi zic mâine… De fapt, ţi-a spus şi ţie despre tipă, data trecută…

Rânjii. Mâine… Ce m-ar putea determina să mai apuc ziua de mâine? Fantasme care m-ar aştepta pe undeva prin Europa?… Dacă uitasem, pe moment, că e vorba despre Viena, printr-o asociere de idei, îmi amintii altceva:

- Drumeţul,

Dând cu ochii de cărarea către adevăruri,

S-a mirat foarte;

Era cotropită de ierburi.

„Aha, şi-a spus el,

Văd că n-a mai trecut nimeni pe aici

De multă vreme”.

Pe urmă văzu că fiecare fir de iarbă

Era ca un cuţit ciudat

Şi „Hm, – a mormăit –

Mai sunt, de bună seamă, şi alte poteci!”[4]

- E faină! – aprecie Puiu. Ai scris-o tu?

- Nu, un tip… – explicai. Ei, spune despre zâna aia, pe care zici că o ştie Irina…

- Exact! Tipa e tânără, blondă, frumoasă şi indecent de bogată. Se numeşte Elise Hegel[5], dar se semnează Heghel, ca să nu tot fie întrebată dacă-i descendentă a filosofului. Ştii că a fost unul…

Ceva auzisem, vag, în trecut, însă aspectul îmi păru irelevant.

- Din partea mea, poate s-o cheme şi Popescu!

- Perfect! – se bucură circumstanţialul codoş. Acum, e o mică problemă, trebuie s-o moştenească pe-o babetă, Crescentia[6]. Dar, treaba e ca şi rezolvată! Fie-i vine sorocul până ajungi tu acolo, fie, văzând cu cine i s-a încurcat pupila, va avea parte de acelaşi deznodământ…

Mă simţii cam şifonat de-o atare apreciere:

- Dar, ce am, sunt ciumat? – protestai.

- Nu, cum să fii ciumat? Ziceam doar aşa… Oricum, vroiam să spun că baba n-o mai duce mult şi, din cum s-a scăpat August Ansgar[7], avocatul femeii, unica moştenitoare va rămâne Elise, respectiv tu…

- Dar, dacă cunoşteai castana, de ce nu te-ai aruncat tu? – întrebai, devenit brusc suspicios.

- Tipa nu-i pe gustul meu, mie-mi plac mai plinuţe… – mărturisi Puiu, iar aici îl crezui, gusturile sale la femei fiind întotdeauna mai mult decât îndoielnice, frizând perversitatea. Oricum, după ce rămâi cu ea, o să te poţi distra plenar, căci mai e o armată de rubedenii care speră să se înfrupte din avere. Numai bine ai pe cine să întărâţi, le poţi livra iluzii şi, dacă eşti deştept, îi faci să se anihileze reciproc şi aduni şi averile lor…

- Asta ar fi simplu, să vedem cum scăpăm de Excrescenţia aia…

- Crescentia – mă corectă Puiu, nereuşind să-şi mascheze bucuria de a mă fi deturnat de la deciziile mele morbide de până atunci, planul schiţat de el acaparându-mă.

- Stăteau întinşi cei doi pe nisip în al zilei temei,

în faţa fabricei de iută prăfuite;

rochia largă de pâslă juca în jurul şoldurilor ei

şi soarele pe ceafa-i îşi zvârlea razele lui ascuţite[8]…

- Aşa te vreau! – îmi zise părintele satisfăcut, trăgându-mi o palmă de încurajare peste umeri. Hai să luăm un coniac! Nu mai bea nici tu porcărie de asta, că de aici îţi vin tot felul de gânduri!…

Curând, închinarăm pentru moştenire şi, în subsidiar, pentru dragoste.

---

[1] Începutul poemului Noapte prelungă de Tranh Te Xuong (1870 – 1907).

[2] Începutul poemului Bate inima… de Alexandr Ceavceavadze (1786 – 1846).

[3] Începutul poemului Viscolul de Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882).

[4] Stephen Crane (1871 – 1900), Drumeţul.

[5] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[6] Personaj din În spatele oglinzii.

[7] Personaj din În spatele oglinzii.

[8] Începutul poemului Vară bogată de Theodor Kramer (1879 – 1959)

.

Recomandări: Ilarie, Mirela Pete, Caius, Theodora Marinescu, Răzvan Cătălin Rinder, Rokssana, Carmen, Aurora Georgescu.

Ultimul Mitropolit – 8

Foto: Alice Drogoreanu

.

VIII. Allwissend bin ich nicht, doch viel ist mir bewusst

 

 

            De la începutul acestor întâmplări, publicul nu află prea multe. Doar un post de televiziune a prezentat, în cadrul Ştirilor de la ora 17, pe super-agentul Ross, coborând pe coardă de pe blogul meu, explicând că era vorba de un protest disperat faţă de starea infrastructurii, în vreme ce moartea Maestrului Emilio fu prezentată drept gestul unui om fără căpătâi care, nereuşind să se realizeze în vreun fel, a ales să-şi pună capăt zilelor în clopotniţa din curtea Mitropoliei, adăugând că se impune re-târnosirea bisericuţei. Cele două ştiri au fost preluate şi de câteva ziare centrale, însă, desigur, nu avură niciun ecou.

            În pofida acestei discreţii, voite ori fortuite, SRI prinse un fir, dându-şi seama că pe teritoriul României se petrece ceva. Deşi agenţii autohtoni nu aflară ce anume s-a petrecut şi-n legătură cu ce ori cu cine, reuşiră, totuşi, să prindă doi indivizi periculoşi, unul transportând două butelii de aragaz în portbagajul maşinii, iar celălalt piratând manele, în scopul comercializării. Cum primul infractor mărturisi că este terorist UCK şi că urma să detoneze buteliile într-un loc aglomerat, pentru a pedepsi nepăsarea concetăţenilor faţă de problema albaneză, cazul fu socotit un succes.

            Pe când discutam în Papa-Caffe despre toate aceste amănunte, Igor de la FSB apucă chitara şi, pornind acordurile unei romanţe, lăcrimă şi porni să ne vorbească:

            – Mă roade o tristeţe colosală! Nimic nu are sens, pretutindeni e doar nimicnicie! Am patruzeci de ani… Şi? De două decenii tot neutralizez agenţi CIA, în special, ei trimit alţii, îi neutralizez şi pe ăia, iar vin alţii… Ca un mecanism conceput să macine în gol. Aş vrea să fac ceva important, care să rămână în Istorie! Munca agentului este cea mai perfidă! Oricâte succese ai avea, nu se vorbeşte niciodată despre ele… Totul se preschimbă într-o ştire banală, care nu are nicio legătură cu realitatea, sau, uneori, într-o ştire spectaculoasă, dar la fel de nerealistă…

            – Păi, ăsta-i mersul lumii, ce-ai vrea să faci? – observă şi, totodată, întrebă domnul plutonier-major Onici, muncit deseori de stări similare.

            – Nu ştiu… Poate, să cumpăr o echipă modestă de fotbal, să investesc şi, în doi ani, să cuceresc Champions League…

            – Hm, costă! – făcu, sceptic, Teodosie.

            – Dă-i dracului de bani! Cât poate să coste? Vreo şaizeci-şaptezeci de milioane… Scârţ! Nici nu simţi… Problema-i alta… Dacă eşti agent, nu prea-i bine să ieşi în faţă, ca Roman Abramovici. Apoi, aş vrea o echipă modestă, să fac vâlvă. Una cu un oarecare nume n-ar fi pentru mine. S-ar zice că am prins momentul oportun, că am beneficiat de pregătirea anterioară a jucătorilor şi că eu doar am cules laurii, prostii din astea…

            Intervenii, propunându-i să cumpere Laminorul Nădrag, echipă aflată în pragul desfiinţării, dar cu posibilitatea reînscrierii în Campionatul Judeţean. Fireşte, ar trebui vreo patru sezoane ca să ajungă-n Champions League, însă şi-ar putea cumpăra locul din al doilea an, în dauna vreunei echipe falimentate. Şi, continuai, ar putea ajuta Rapidul să falimenteze, infiltrându-i un cal troian, cu cele mai bune recomandări posibile. Problema e că nu prea mai sunt suporteri în Nădrag…

            – Ăsta n-ar fi un impediment! – zise Igor. Trag o fabrică de armament şi câteva cartiere de blocuri şi-am avea imediat un municipiu… Chestia e că n-aş ieşi în faţă. M-am gândit să-l pun pe Arhelau în vitrină, ca patron, dar tot mai poate răsufla câte ceva. Mi-ar trebui o diversiune, măcar până fac tranzacţia şi aduc jucătorii, pentru ca atenţia lumii să fie îndreptată în altă direcţie.

            – Nu s-ar putea, să zicem, ca un azil de bătrâni din Elveţia să sară în aer? – întrebai.

            – Ba da, s-ar putea, însă asta se uită după două zile… Eventual, dacă mai punem şi vreo şcoală şi două bănci…

            Deodată, Igor intui întreg scenariul:

            – Perfect! Se vor isca întrebări! Cine-a făcut-o? De ce într-o ţară renumită pentru neutralitatea sa? Şi toate indiciile vor duce către UCK! Se va face legătura cu psihopatul vostru cu buteliile… Obama va zice că câr, că mâr, dar analizându-se cu teste ADN rochia nu se ştie cărei dame de la Casa Albă, va rezulta că nu-i tocmai un înger… Încolţit, va ordona acţiunea de pedepsire a teroriştilor. În vreme ce NATO va bombarda Tirana, noi preluăm controlul în Irak şi Afganistan, Grecia ia în totalitate Insula Cipru, iar Serbia se raliază campaniei împotriva terorismului rezolvând problemele din Kosovo… Între timp, eu întăresc Laminorul – i-aş putea schimba şi denumirea, da-i mai mişto să umileşti Real Madrid, Barcelona şi Chelsea cu o echipă numită Laminorul -, şi poate mai cumpăr NBA şi Las Vegas. În final, cădem la pace cu americanii şi le cumpărăm cereale cu banii lor, spălaţi prin băncile controlate de noi… Excelent plan!

            – Şi lipsit de orice risc… – adăugai. După modelul Beslan.

            Igor îşi aminti cu nostalgie de Beslan, dar socoti că nu e cazul să dezvolte subiectul.

            – Iar în 2012, cupa va fi la Nădrag! – conchise domnul Onici.

            Entuziasmat de viziune, Caius prinse să aclame:

            – Ole, ole, ole, ole!…

            Dar domnul plutonier îi aplică o palmă peste ceafă şi-l domoli:

            – Taci, bă, din gură!

            În tot acest timp, Melatov purtă o discuţie cu cei doi prizonieri într-o încăpere anexă.

.

Recomandări: Aurora Georgescu, Rokssana, Gabriela Elena, Shayna, Michaela, Ragnar, Zalmoxys, Sophie, Schtiel, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Gabi123, Onu, Teo Negură, Carmen, Nea Costache, Caius, Ilarie.

Ultimul Mitropolit – 7

Foto: Alex Mazilu

.

VII. Auri sacra fames!

 

           

            Adevărat prinţ al Bisericii, vlădica Arhelau se dezobişnui încă din seminar de a vorbi cu „futu-i”, racilă duhovnicească pe care-o compensa, de câţiva ani, dând câte-o muie pe bloguri, intrat de pe servere anonime, pentru a nu putea fi identificat. Totuşi, era mai mult plăcerea de a tasta măscărale, deoarece pretutindeni era trecut la spam ori editat, astfel că rareori mesajele sale ajungeau pe monitoare.

Într-o seară de iulie, după ce făcu un tur al blogosferei, Mitropolitul îşi aminti să-şi verifice mail-ul. Tastă ID-ul: arhelau_666, parola: marelearhitect1923, şi intră. Printre obişnuitele mesaje ale lingăilor autohtoni, îi atrase atenţia o epistolă intitulată: Very Important. Se ridică în picioare, murmurând un „Să trăiţi!”, căci semnatar era georchell, şi citi fără a îndrăzni să se reaşeze în fotoliu:

            Father, păzeşte-ţi curul! Am aflat de o conspiraţie, cu ramificaţii internaţionale, împotriva ta. L-am informat pe Maestrul Emilio cu detaliile, acesta urmând a te contacta. Ieşi din sediu doar atât cât este strict necesar, schimbă mereu rutele, decide direcţia în ultimul moment şi fereşte-te de sifoanele din Mitropolie! Te avertizez, treaba e groasă rău! Cu bune urări, G. M.

            – Futu-i! – îşi îngădui Arhelau să exclame, fiind singur în toată aripa palatului mitropolitan.

            În pofida îngrijorării ce-l cuprinse, lesne de înţeles, Arhelau merse peste puţin timp la culcare, frunzări foaia bisericească locală, Adormirea Maicii Domnului, îl înjură în gând pe redactorul-şef, pe care-l alesese tocmai pentru lipsa lui de simţ critic, apoi adormi adânc. Pentru cunoscători, acest somn era semnul că, peste zi, arhiereul îl lucrase pe careva, deoarece de decenii bune somnul nu se mai lipea de Arhelau dacă peste zi nu făcuse vreun rău. Din fericire, insomniile sale sunt rare!

            Biografia înaltei feţe bisericeşti este interesantă în simplitatea sa. Aderând la Frăţiile de Cruce în anii seminarului, coincidenţa făcu ulterior ca Securitatea – numită pe atunci Siguranţă – să-i afle doar pe colegii săi, trimiţându-i la reabilitare prin diverse aşezăminte, în vreme ce tânărul absolvent de seminar îşi începu strălucitele studii universitare. Dacă unii colegi de facultate mai dispărură între timp, unii definitiv, Arhelau absolvi ca şef de promoţie. După o scurtă perioadă petrecută la catedra de Patrologie, se făcu remarcat pentru convingerile sale ateiste şi i se sugeră că ar fi potrivit pentru tronul de arhiereu, propunere pe care o acceptă, asumându-şi în contrapartidă unele angajamente. Iniţial un fel de slujbaş remunerat al Securităţii, Arhelau ajunse, în ani, să vorbească de la egal la egal cu înalţii ofiţeri, fiind apreciat în special pentru munca desfăşurată în parohiile din diaspora, pretutindeni reuşind să învrăjbească şi să semene neîncrederea reciprocă. Din 1990, vechea lume destrămându-se, vlădica fu multă vreme ezitant, astfel că poza când în tradiţionalist, când în ecumenist, se pomenea fie republican, fie monarhist, intră în Masonerie în vreme ce-o condamna la Conferinţele Preoţeşti şi, într-un cuvânt, se stabiliză destul de greu.

            Fireşte, turma îl idolatriza, deoarece, dezinteresat întotdeauna de dogme, îşi găsi o ocupaţie din observarea cu acribie a ţinutei. Reverenda clericului trebuia să fie impecabil călcată, pantofii lustruiţi, ciorapii negri, cămaşa albă, unghiile tăiate, barba atent potrivită… Astfel de lucruri plac mulţimii, fiind evidente oricui, pe când dogmele se adresează doar unui grup restrâns de iniţiaţi.

            Clopotul sună pentru Utrenie, trezindu-l pe arhiereu. Deşi participa rareori la slujbă, se obişnui în timp cu dangătul, observând imperceptibile diferenţe calitative, funcţie de starea vremii.

            De prima dată mi-a sunat mai altfel,

            Mai cenuşiu, mai şters, deşteptătorul…

 

            Uneori, Arhelau se trezea cu astfel de frânturi de versuri în minte, însă niciodată nu se gândi în mod serios să încerce să definitiveze vreun poem. Oricum, se obişnui să numească clopotul bisericuţei din curtea Mitropoliei „deşteptător”.

            „Dar, astăzi chiar că sună clopotul nu ştiu cum! E înfundat şi, parcă, nici ritmul nu-i acelaşi… Să-i spun maicii Veronica…”

            Cum uneori, în dimineţi, se uita întâi dacă n-au apărut noutăţi în blogosferă, merse în birou cu gândul de a-şi porni computerul. Aici, avu o surpriză: computerul era deja pornit şi un domn îi frunzărea fişierele cu poze gay.

            Fire în general optimistă, vlădica gândi cu rapiditate şi opină, amăgindu-se, că oaspetele este ajutorul făgăduit pe mail de către ofiţerul CIA George Michael.      

            – Maestrul Emilio? – întrebă după o vreme.

            – Nu.

            – Mancuso de la FBI? – mai încercă.

            – Nici. Igor de la FSB. Stai jos!

            „Unde?” – întrebă arhiereul din priviri, căci fotoliul îi era ocupat. Igor înţelese şi-i spuse explicit:

            – Ai acolo scăunelul! Sau, vrei să ţi-l aduc eu?…

            – Nu… – îngăimă Arhelau.

            Igor tăcu o vreme, lăsându-l pe ierarh să-şi savureze postura umilitoare, apoi îi comunică noutăţile:

            – Maestrul Emilio s-a spânzurat în clopotniţă. Ai aici scrisoarea în care explică lumii că pentru el viaţa nu mai avea sens şi-şi cere iertare pentru gestul său familiei, rudelor şi fraţilor masoni. Poate vrei s-o publici în gazeta voastră…

            Arhelau înlemni, privind foaia ce-o primise. Era, incontestabil, scrisul Maestrului, însă în mod evident conţinutul îi fusese dictat.

            – Iar aici – îi întinse Igor o altă foaie – ai o listă de episcopi despre care trebuie să răsufle în presa de scandal lucruri murdare… Avem încredere în tine!

            Arhelau parcurse lista: Vichentie, Teopempt, Grigorie, Ambrozie, Damaschin, Ciprian…

            – Dar… – reuşi să spună după o lungă tăcere -, sunt toţi fraţii francmasoni din Sinod…

            – Şi? Treaba lor, e democraţie! Noi respectăm libertatea fiecăruia! Ţi-am zis ce ai de făcut şi sper că nu va fi nevoie să mă repet!…

            – Desigur, am înţeles… Mi-aş îngădui, însă, să vă întreb: Cum aţi pătruns aici?

            – Prin metode specifice – îl lămuri Igor şi, terminând de descărcat din computer câteva fişiere pe stick, adăugă: Trebuie să plec. Te mai caut eu când va fi nevoie. Oricum, ar fi bine să chemi pe cineva priceput, să-ţi şteargă toate prostiile de pe hard. Sunt mulţi oameni răi şi s-ar putea, aşa octogenar cum te afli, să dai de belele!…

.

Recomandări: Melami, Rokssana, Gabi123, Theodora Marinescu, Shayna, Răzvan Cătălin Rinder, Gabriela Elena, Teo Negură, Caius, Dragoş Sorin Nicula, Mirela Pete, Clipe de Cluj, Cosmin Ştefănescu.