Pisikalia – 5

V. Pufy şi cei patru pisoi

Se spune că bine este a locui fraţii împreună. Fără a contesta aceasta, observăm că şi animozităţile sunt inevitabile acolo unde acelaşi spaţiu este împărţit de patru pisoi care abia primesc primele sfaturi de viaţă din partea mamei. Cum numele pisoilor sunt încă incerte, vom reda în cele ce urmează o discuţie pilduitoare între ei, fără însă a indica autorul fiecărei replici. Se deduce cu uşurinţă că intervenţiile aparţin unuia sau altuia dintre pisoi, singură Pufy fiind menţionată în mod special, ca mai uşor de identificat.

 

- Stai, bă, unde te-mpingi, nu vezi că nu mai e loc?

- Da’ ce, numai tu vrei să sugi?

- Vă spun la mama pe amândoi!

- Ce să-i spui? Că doar ne vede…

- Termină, băi, că-ţi trag una!

Aici, Pufy intervine, subliniind că un pisoi bine educat nu vorbeşte astfel.

- Păi, dacă vorbim aşa, înseamnă că n-am fost educaţi bine!

- Eşti prost, bă, tu aşa vorbeşti cu mama?

- Beee, lingăule!

- M-am spart de cât lapte-am băgat în mine!

- Bine că te mai şi lauzi, hală ce eşti!

- Are-un gust puternic şi amărui…

Pufy intervine din nou, îngrijorată:

- Tu ce bei acolo?

- Lapte…

- Şi unde-ai mai văzut tu lapte la pet?

- Hăăă, ce fraier, a băut altceva!

- Păi, mai are cineva loc de tine, umflatule?

- Acum, tu ce mai vrei? Te-am întrebat eu ceva?

Pufy are un uşor rictus, traductibil prin „cine m-a pus?” Noi presupunem ce anume a stimulat-o, dar păstrăm discreţia.

.

Recomandări: Shayna, Răzvan Cătălin Rinder, Gabi123, Caius, Onu, Theodora Marinescu, Mirela Pete, Zalmoxys, Gabriela Elena.

 

Pisikalia – 4

IV. Piţi

 

Crescut într-o casă plină de cărţi şi moştenind o genă mai cu seamă pe linie maternă, Piţi adeseori îmbracă în forme literare sentimentele ce-l animă, folosindu-se mai cu seamă de laptop pentru aceasta. De curând, a conceput deja vestita Lamento di Pizzi (Lamentaţia lui Piţi), operă de care nu ne îndoim că va face carieră şi, în urma reformei învăţământului, va fi introdusă în programele şcolare. Imboldul scriitoricesc credem că a venit, în cazul bucăţii în discuţie, în urma unor trăiri intense, situate undeva la graniţa dintre angoasă şi deprimare.

 

„Am împlinit şase ani! Şase! Nu unul, nu doi, nu trei… Ci şase! Cu toate acestea, măcar că am acumulat toată ştiinţa lumii, aproape întreaga mea experienţă este una teoretică sau, ca să mă exprim mai exact, virtuală. Tot ce cunosc în afara apartamentului meu se datorează internetului. Iar maică-mea, abuzând de neuronul pe care-l poartă la limita infracţionalităţii, mă ţine tot pe pastile. Pentru mâncărimi de ţumburuş, zice. Ea, în schimb, nu ia pastile. De altfel, la ce i-ar folosi? Când ai un singur neuron – firav şi ăla, fie că te doare, fie că te mănâncă, stimulul – folosesc intenţionat singularul, pentru a sublinia o idee! – e mult prea slab ca să necesite tratament.

Fireşte, internetul mi-a facilitat multe cunoştinţe, pisici celebre contactându-mă pe messenger. Cel mai frecvent îmi scriu Nataşa şi Serafina, dezbatem despre muzică, literatură, Whiskas… Dar, în toate astea e doar un simulacru de trăire, e ca şi cum ai încerca un parfum printr-o sticlă ori ai savura o mâncare citind doar eticheta. Am zis de-atâtea ori să mă ducă şi pe mine la Cluj ori la Timişoara, însă nu m-au lăsat nici măcar să scormonesc în mormanul de nisip din curte. Cică: sunt câini… Da’ pentru ei nu-s câini? Maică-mea umblă vandra, producând cine ştie câte accidente rutiere – motiv pentru care nici nu mă lasă să mă uit la Ştirile de la ora 17, a parolat postul -, însă pe mine nu m-ar lua o dată, cel mult dacă mă mai duce, uneori, la veterinar!

Astfel, îmi târşesc anii în meditaţii sterile, ideile mele sunt lipsite de concreteţe, privirea-mi nu mai desluşeşte limpede-n zare, iar ghearele nici nu mai am chef să mi le înfig, ajungând să ignor până şi tapiseriile. Băga-mi-aş coada-n ea, viaţă!”

.

Recomandări: Gabriela Elena, Supravieţuitor, Caius, Mirela Pete, Melami, Rokssana, Răzvan Cătălin Rinder, Ragnar, Schtiel, Sophie, Bogdan Onin.

 

Ţigareta electronică originală Sailebao

Dacă sunt şi firi dârze, care n-ar abandona niciodată fumatul propriu-zis, sunt şi mulţi dintre aceia care-au constatat că, de prin 1996, ţigările s-au prostit oricum în toată lumea, aşa că ar prefera să renunţe la fumat.

Dar, oricum ar fi ţigaretele în epoca globalizării, sevrajul e tot sevraj, astfel că o ţigară electronică ajută să faci trecerea de la fumat către abstinenţă fără cohorta de neajunsuri, cum ar fi slăbiciunile, năduşelile, tremurul ori nevoia de-a umbla pe pereţi. Însă, şi ţigaretele electronice sunt de două feluri: ţigări electronice de calitate şi hai să fie. Cu prima categorie, poţi abandona fumatul, cu cea de a doua plăteşti mai puţin, dar fără rezultat.

Cum uşor se poate deduce, preţul ne spune ceva despre aşteptările pe care le putem avea de la astfel de ţigarete. Cu ţigara electronică ieftină, oferită şi online de sumedenie de ţepari – doar simţim toţi româneşte! – te afli-n treabă, pentru a reveni apoi la ţigareta clasică. Cu ţigareta electronică originală Sailebao, în schimb, fumatul devine o amintire frumoasă între altele şi poate fi abandonat definitiv. Totul e de încercat, preţurile fiind ceva mai mari, însă nu prohibitive.

Într-un cuvânt, ţigara electronică originală Sailebao este cel mai bun dispozitiv pentru a renunţa la fumat. Alege calitatea şi nu ofertele mincinoase! Mai multe informaţii la tigaraelectronică.

Pisikalia – 3

III. Snejnika

Dacă ar fi fost să accepte un post în guvern, Snejnika n-ar fi luat altceva decât Internele. „Că doar n-o să iau Învăţământul! Ce să înveţi? Doar ştii de mic unde e litiera, cum să deschizi un dulap ori care conservă de Whiskas e mai bună. Ai purici? E treaba doctorului să rezolve şi să-ţi toarne cu pipeta pe gât porcărie din aia albastră. Aşa că, orice-ai mai cerceta ar fi în exces, ba chiar dăunător. Şcoala scoate tâmpiţi!” Cu acest ultim postulat, Sneji expedie definitiv o eventuală opţiune pentru Învăţământ. De altfel, la fel rezolvă cu toate domeniile, în schimb Internele îl atrăgeau, mânat cum era de spiritul de Dreptate. Poate unii i-ar fi recomandat Justiţia, însă motanul era vizionar, ştiind că adevărata justiţie se realizează atunci când organul de menţinere a ordinii impune şi dreptatea. Altfel e – scuzaţi! – futere de muşte…

De altfel, cu muştele are Snejinka cel mai mult de furcă. Când să toarcă mai bine, se trezeşte cu muscoiul bâzâind ireverenţios şi proferând trivialităţi. Făcându-se că-l ignoră, motanul e totuşi atent şi, măcar că pare a se uita abulic în hăuri imateriale, nu-l scapă pe intrus din observaţie, localizându-l cu precizie de microni. Şi, când acela îşi bâzâie grosolăniile pe deplin liniştit, asemenea unui fulger stârnit din senin, se abate asupra sa laba necruţătoare a justiţiarului, amuţindu-l.

- Ai dreptul să nu spui nimic… – îi spune Sneji, păstrând o aparenţă de legalitate.

„Spuneţi-mi, însă, cum altfel să faci justiţie? Să predai muscoiul pe mâna cine ştie cărui tribunal, de unde să-l scoată avocaţii după douăzeci şi patru de ore, pe motiv că nu reprezintă pericol public? Adică, după mintea lor de zevzeci, nu-i niciun neajuns dacă lepădătura s-a tăvălit prin toţi căcaţii şi apoi a venit la mâncarea mea! Ca să nu mai spun că-şi grohăie aripile într-un zgomot infernal, astfel că trezeşte toate pisicile pe-o rază de cinci sute de metri!”

În timpul acestor meditaţii, infractorul zace inert. De-acum, nu-şi va mai freca labele lipicioase, aripele-i vor atârna grele precum plumbul, iar căcat nu va mai mânca în veci. Deşi se va găsi mereu căcat proaspăt pe pajişti, în parcuri, ganguri ori pe carosabil, el nu va mai gusta niciodată, precum un bard ce şi-a pierdut dictatorul adulat.

În toate acestea, însă, e şi-o nevoie de fapte vitejeşti oarecum gratuită. „Ce-ar însemna viaţa motanului fără acte de eroism? Să stea doar la nesfârşit prin sertare, torcând şi visând pisici? Nu s-ar irosi astfel? Nu şi-ar mânca degeaba ficatul de curcan, păstrăvii şi morunul în aspic? Ba bine că nu! Ci el e dator să-şi probeze vitejia, impunând ordinea şi dreptatea pretutindeni şi nimicind şoarecii ce rod la temelia societăţii, muştele obraznice şi coprofage, câinii mai mici şi motanii care-i încalcă teritoriul! Din fericire, mereu va avea împotriva cui să lupte, căci mâncători de căcat se găsesc în orice epocă!”

.

Recomandări: Caius, Gabriela Savitsky, Gând licitat, Gabi123, Supravieţuitor, Haicăsepoate, Theodora Marinescu, Rokssana, George Valah, Schtiel, Shayna, Nea Costache.

 

Pisikalia – 2

II. Grişka

Asemenea tuturor motanilor care gândesc foarte mult, Grişka nu-i de felul său prea activ, motiv pentru care a tot amânat să se înscrie într-un partid politic. Calităţile sale, în pofida înclinaţiei către trândăvie, l-ar recomanda chiar şi pentru cea mai înaltă funcţie în Stat. „Da’ merită, oare? Când te poţi izola într-o cutie,  o sacoşă, ori vreun sertar, să laşi tot confortul şi să te muţi la Cotroceni, unde sepepiştii se foiesc continuu şi toţi vin să solicite câte ceva? Ca să nu mai spun că, orice-ai face, năvălesc peste tine revistele de scandal şi televiziunile mogulilor, scormonind după vreo scădere, fie ea cât de mică, poate chiar de când erai doar un pisoi! Ori te pomeneşti că-ţi mai strigă careva: Ieşi afară, javră ordinară! Sincer, n-aş putea răbda să mi se spună astfel, când aud de javră devin fiară! Pe scurt, nu merită să-ţi iroseşti sănătatea pentru binele gloatei!”

Cititorul atent la nuanţe îşi va fi dat seama că Grişka nu face altceva decât să-şi justifice inapetenţa pentru acţiunea susţinută. Altfel, ar avea o mulţime de idei novatoare, care-ar însenina viaţa celor mai mulţi. De pildă, s-a gândit că fiecare biped ar trebui să dirijeze douăsprezece procente din venit în contul FAF (Fondul pentru ajutorarea felinelor), iar Statul ar trebui să prevadă o alocaţie de 500 RON lunar fiecărui pisoi. După cum este îndeobşte cunoscut, pisicile nu se ţin cu lături, ci au o preferinţă nativă pentru delicatese. O înotătoare de rechin, o icră neagră, un file de somon cad bine după o zi de meditaţie, ori după încheierea unei traduceri dintr-o limbă bipedă într-una inteligibilă. Unii ar obiecta, poate, spunând că toate aceste deziderate nu intră în fişa postului unui preşedinte, însă nu e aşa! Preşedintele desemnează, conform Constituţiei, primul-ministru. Pe cale de consecinţă, l-ar pune în fruntea guvernului pe Chiţi, care nu-i iese din cuvânt, la Dezvoltarea Mediului şi Turism ar fi Nataşa, la Interne, Snejinku, astfel ca să se poată implementa toate aceste măsuri, poate dure pentru o parte a populaţiei bipede, însă atât de necesare pentru Ţară!

Totuşi, biblioteca pare mai atractivă decât Cotroceniul, iar caloriferul, preferabil deplasărilor prin varii ţări străine. Astfel că Grişka rămâne un ideolog strălucit, însă un motan greu de urnit la faptă, dacă nu cumva lipsit în bună măsură de simţ practic. Multe pisici au opinat că e păcat ca toate aceste idei să se irosească prin tenebre, ori să rămână prin tomuri accesibile doar câtorva studioşi, ci ar trebui măcar să-l consilieze, prin internet, ca să nu se trambaleze excesiv, pe preşedintele în funcţiune. Ideea, desigur, n-ar fi deloc rea, însă ai cu cine?…

.

Recomandări: Caius, Gabi123, Gabriela Elena, Zalmoxys, Teo Negură, Mirela Pete, Shayna, Schtiel.

 

Pisikalia – 1

I. Olenka

 

 

Ca în fiecare dimineaţă, Olenka privea pe fereastră pentru a-şi limpezi gândurile. În trei luni de viaţă observase că bipezii pierd foarte multă vreme la televizor ori pe internet, însă neavând prea multă experienţă socotea că aşa a fost întotdeauna, la fel cum credea că porumbeii vin în mod firesc pe pervaz de când sunt porumbei pe lume, fără a socoti că, în 1996, încă era pădure pe locul unde astăzi se înalţă blocul ei.

„Unii bipezi, totuşi, fac şi lucruri folositoare. De pildă, mulţi au bloguri despre pisici, din care poţi învăţa lucruri interesante. Da’ sunt şi de ăia care numai Moni şi Iri au în cap!…” – gândi cu amărăciune.

Multe detalii îi păreau Olenkăi ilogice. Astfel, aşa numita plasă pentru ţânţari observa că mai degrabă o împiedică să ajungă la porumbei. Ori un ghemotoc de staniol scăpat cine ştie cum pe podea, în loc să fie rostogolit şi tăvălit de bipezi, e luat şi aruncat într-o pungă. „O să li se atrofieze toţi muşchii! Poate de asta n-am văzut niciun biped care să poată sări pe dulap… Şi nici nu torc! De altfel, la ce să torci când duci o existenţă ternă, târşindu-şi zilele între OTV şi YouTube? Îmi închipui că şi când pleacă de acasă pierd vremea cu prostii, în vreme ce pe mine nu mă lasă să ies. Măcar, bine că-mi aduc Whiskas!”

Născută în Capricorn, pe 5 ianuarie, Olenka nu este o fire excesiv de curioasă, astfel că nu manifestă indiscreţii faţă de escapadele bipezilor. Cât despre alte pisici, tot ce ştie se datorează, deocamdată, internetului, însă mai mult urmărind bloguri, căci încă n-a auzit de Messenger, ca să socializeze. Aşa a aflat despre vitejiile lui Chiţi, gusturile Serafinei, apucăturile lui Piţi ori somnolenţa lui Grişka. Sau că, în alte case, sunt şi patru pisoi! Oricum, lucruri mai interesante decât divorţul Oanei, vietate cu apucături stranii şi căreia nici măcar mustăţile nu i-au crescut. „Poate nici n-o să-i crească!” – punctă, cu o doză de sadism.

Răsucind ca pe-un ghem astfel de gânduri, Olenka adormi, visând o fereastră fără plasă şi porumbei nu tocmai mulţumiţi de acest detaliu oniric.

.

Au pisici sau îşi doresc să aibă: Gabi123, Shayna, Melami, Caius, Gabriela Savitsky, Theodora Marinescu, Schtiel, Ragnar, Anavero, Sophie, Haicăsepoate, Mirela Pete.

 

Lovitura – 4

Foto: Alice Drogoreanu

.

IV.

Victor păru decis să plece la Caracal în mai multe rânduri şi se răzgândi tot de-atâtea ori. Se învăţase static, după repatriere, şi perspectiva unui drum cu trenul avu darul să-l inhibe. Într-o doară, căută Mersul Trenurilor pe Google. Erau destule posibilităţi de-a porni către Caracal, însă una-i atrase atenţia.

„Au şi InterCity!” Posibilitatea unei călătorii la vagonul restaurant îl învioră. „Aş ajunge la şase… Numai bine mai pierd vremea într-un bar până pe la zece, iar către miezul nopţii pot da lovitura şi mă întorc cu acceleratul de şapte…”

Planul fiind alcătuit, Victor se pregăti de acţiune. Nu avea nevoie de prea multe ustensile pentru spargere, mai important fiind aparatul de fotografiat. „Dacă trântesc toate vreascurile alea în sacoşă, nu mai rămâne nimic din Prometeu. Aşa că va trebui să am o imagine ca să-l pot reconstitui aproximativ… Că nu putea ţăcănitul să-l facă cel puţin dintr-o bucată, ca să-l poţi fura fără să-l strici!”

Ceasul plecării către gară îl găsi încă ezitant, dar promisiunea unei nopţi cu greieri – cum presupunea a fi în Caracal – îl făcu să pornească. Urma să afle la faţa locului unde se găseşte edificiul vizat. De altfel, avea timp berechet, şase ore pline. Plus că, la nevoie, putea da lovitura mai către dimineaţă.

Vagonul restaurant era destul de liber, cei mai mulţi călători preferând să-şi ia câte-o bere la cutie şi să se înghesuie în closet, unde se putea fuma. „Ar fi trebuit să facă şi-un fumoar, să ai unde să te pişi!” – gândi Victor, amuzându-se.

În Videle, trenul se intersectă cu un accelerat, iar bărbatul fu neplăcut surprins s-o vadă pe Violeta în trenul ce sosea din direcţie opusă. „A fost la Caracal, căţeaua, nu putea să mai aştepte! E fascinată de Prometeu…” Femeia nu-l observă. „Mai bine, stricam din surpriză!”

Ajuns în Caracal, Victor nimeri, după o scurtă plimbare, în restaurantul Clasic. Fu plăcut surprins nu doar de verdeaţa împrejmuitoare, ci şi de interior. „Slavă Domnului, nu-i ca la Strehaia! Aici, cred că se poate şi mânca…”

Cum un domn de la o masă alăturată îi ceru un foc, Victor îl servi cu amabilitate şi, observând că acela are bricheta pe masă, înţelese fulgerător că individul are chef de conversaţie. „Perfect, tot am nevoie de câteva indicaţii!”

- Îmi place în Caracal! – începu. Mă temeam să nu fie ca-n Strehaia…

- Nici vorbă! Aici avem de toate… Nicăieri în lume nu se mănâncă aşa de bine ca-n Clasic!

- Oare nici în Banat? – plusă Victor, mai mult ca să nu treneze discuţia.

- Ba, la ei mai găseşti, dar tot în localuri deschise de ai noştri. Emil, de pildă, a avut restaurantul Mioritic în Timişoara… Îl ştiţi?

- N-am fost în Timişoara.

- Nu de restaurant zic, de Emil!

- A, pe Emil? Nu cred că-l ştiu…

- Cea mai bună ciorbă de burtă la el era, da’ tot nu-i ca cea de aici!

Cum băuse cam mult pe tren, mai ales după ce-o zări pe Violeta, Victor se lăsă ghidat de străin şi ceru o ciorbă de burtă.

- Aveţi şi muzeu de artă aici? – întrebă după o vreme.

- Nu-i chiar muzeu de artă, dar, în cadrul Casei de Cultură, funcţionează Muzeul Romanaţiului şi are şi secţie de artă. Ce-i drept, toţi îi spun Muzeul de Artă. Se fac şi nunţi acolo… Ieri a fost o poznă, în toiul unei nunţi a prins-o mirele pe nevastă-sa că se pipăia cu taică-său…

- Cu al miresei?

- Nu, cu al lui! Şi i-a trântit în cap cu Prometeu, o tâmpenie expusă acolo, că-i nu ştiu ce expoziţie… A ieşit tămbălău mare!

„Futu-i!” – îşi zise Victor, dar se stăpâni şi întrebă unde e situat muzeul. „Dacă s-a dus naibii Prometeu, fur Dedublare, că doar n-am venit degeaba!”

Adevărul este că străinul, în naraţiunea sa, combină datele dintr-un film cu discuţiile avute într-un alt birt şi cu cronica zărită în fugă în foaia locală, în care era prezentată expoziţia lui Ilie Izbiceanu. Victor nu avea de unde să bănuiască acestea şi, chiar dacă-i ştia pe sudişti de mitomani – în fapt, nici el nu era tocmai o excepţie de la regulă! -, îşi consideră misiunea în mare măsură compromisă. Din fericire, muzeul nu era departe de local, aşa că cel puţin nu urma o noapte de alergătură.

.

Recomandări: Caius, Melami, Shayna, Gabi123, Supravieţuitor, Gabriela Savitsky, Sophie, Mirela Pete, George Valah, Theodora Marinescu, Teo Negură, Bogdan Onin.

 

Lovitura – 3

Foto: Alice Drogoreanu

.

III.

Costache ocupa de treizeci de ani postul de paznic de noapte al Muzeului de Artă din Caracal, astfel că oamenii se obişnuiră să ia starea de lucruri ca pe-un dat, fără să analizeze mai profund şi să-şi dea seama că acesta era cel mai vrednic de râvnit post al urbei. Dacă ceilalţi aveau toţi de cărat câte ceva, fie şi hârţoage, singur Costache se bucura, noapte de noapte, de pacea absolută, mergând la culcare într-o săliţă anexă ori făcând pasienţe. Plutonierul Gigurtu mai obişnuia să vină cu câte-o sticlă atunci când patrula în zonă şi vremea era câinoasă, însă nici aceasta nu-l deranja, deoarece lui Costache îi plăcea băutura, iar plutonierul nu era vreun pisălog, ca să-l tulbure de la pasienţe.

Costache se mai numea şi Florea, însă cum aproape nimeni nu ştia dacă e Costache Florea sau Florea Costache, toţi preferau să-i spună, simplu, Costache. De altfel, onomastica sudistă generează deseori astfel de dileme, motiv pentru care se uzează mai mult de porecle. Costache, însă, nu avea vreo poreclă. În şcoală, i-au mai zis colegii ba Minitehnicus, ba Dim Dunăreanu, pentru că citea Cutezătorii cu religiozitate, dar niciun supranume n-a rezistat, eroul rămânând tot Costache.

Şcoala nu i-a prea plăcut. Într-a şasea, învăţase să-şi pocnească arătătorul de mijlociu, printr-o mişcare continuă a mâinii, astfel încât să imite castanietele. Profesorul de Istorie îl întrerupse brutal din recital, spunându-i că „totul are o limită!”. Ora următoare, la un test, întrebat în cât timp trebuie date răspunsurile la cele trei întrebări, profesorul spuse că nu e nicio limită de timp. „Adică, cum, totul are o limită, da’ la test e nelimitat?” – se întrebă Costache, concluzionând că şcoala e un nod de contradicţii şi că scoate tâmpiţi. Ultimei supoziţii i s-au raliat, în decenii, şi personalităţi importante ale politicii autohtone, dar asta nu avea de unde s-o ştie Costache pe atunci.

Cum-necum, Costache absolvi bacalaureatul şi, după satisfacerea stagiului militar la UM 0391, profită de faptul că tatăl său lucra în alimentaţia publică şi se cunoştea bine cu directorul muzeului, astfel că-şi începu o lungă şi plină de satisfacţii carieră, angajându-se paznic la muzeu.

De-a lungul anilor, văzuse zeci, poate sute de expoziţii, pe lângă exponatele permanente, dintre care se remarca un peisaj al Micaelei Eleutheriade. Dar, cel mai mult îl impresionaseră întâlnirile cu autorii, pe aici trecând Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, despre cel din urmă aflând cu surprindere că este bărbat, deşi-l chema Nichita. Poate n-ar fi trebuit să se mire, dat fiind că şi el se numea Florea, adică avea tot un nume cu terminaţia în vocala a. De câte ori se organizau întâlniri cu autori, sarcina paznicului devenea mult mai dificilă, directorul – de fapt, directorii, că s-au mai schimbat – cerându-i să fie foarte vigilent, ca nu cumva să şparlească vreunul din băutură. Oricum, după primul şoc, Nichita-l impresionă profund, deoarece a băut ca un zeu!

Văzând atâtea lucrări în turele de zi, ba chiar şi înnoptând cu ele, Costache îşi făcu o oarecare idee despre Artă, cu toate că era mai preocupat de pasienţe. Astfel că expoziţia lui Ilie Izbiceanu o socoti o ciudăţenie.

„Dedublare, Risc maxim, Galaxie, Orfeu… Ce titluri! De ce mă-sa nu s-a făcut poet, că pare să le aibă mai mult cu vrăjeala decât cu sculptura? Măcar atât ştiu şi eu, că la sculptură iei un material şi pui dalta sau polizorul pe el ca să scoţi ceva, fie şi-o tâmpenie, da’ ăsta leagă între ele crengi, le mai mâzgăleşte cu vopsele şi le atârnă cu sfori! Dacă nu eram aici când a instalat  expoziţia, riscam să mă iau de Marieta, reproşându-i că n-a adunat gunoiul!… Deşi, lemnul ăla de la Prometeu, care vine cam ca un braţ, ar fi numai bun ca să te scarpini pe spate…”

Ajuns aici cu meditaţiile, Costache râdea singur, închipuindu-şi cum ar proceda, chiar dacă se scărpină în continuare frecându-se de tocul uşii.

Prezent şi la vernisaj, Costache observă cu surprindere o femeie care părea fascinată de Prometeu. Era Violeta.

„Aşa ceva mi-a recomandat mie medicul!” – glumi în gând paznicul, vrăjit. „Oare ce-o fi găsit la Prometeu ăla? O fi mâncând-o şi pe ea şi vrea să se scarpine? Că aş putea s-o ajut…”

Paznicul pufni din nou în râs, însă, femeia privindu-l cu reproş, se strădui mai apoi să fie serios şi să nu se zgâiască la ea chiar ca un nesimţit. Un gând, însă, prinse a-i încolţi în minte: „Ce-ar fi, dacă mai revine, să fur lucrarea şi să i-o dăruiesc? Poate-poate… Oricum n-o să bage nimeni de seamă!”

Desigur, era doar o idee extravagantă, Costache fiind, în felul său, un om serios, astfel încât ar fi greu să ni-l închipuim trecând la fapte. Cu toate acestea, stimulentul era unul de natură a împinge mulţi bărbaţi trecuţi de a doua – şi ultima – tinereţe la acţiuni nesăbuite.

.

Recomandări şi contrapinguri: Caius, Roksssana, Schtiel, Mirela Pete, Zalmoxys, Răzvan Cătălin Rinder, Gabitzu, Gabi123, Shayna, Verovers, Grişka, Teo Negură.

 

Lovitura – 2

Foto: Alex Mazilu

.

II.

Deosebirile dintre Victor şi Ilie Izbiceanu erau mai mici decât ar fi putut părea la o privire superficială. Amândoi, în felul lor, artişti, mai aveau ceva în comun. Dacă sculptorul Izbiceanu ar fi putut discuta sincer despre lucrările sale, i-ar fi dat dreptate lui Victor, admiţând că-s tâmpenii, în pofida criticilor pozitive. De altfel, şi printre critici l-au mai numit unii impostor, iar câţiva au fost evazivi, socotind că lucrările sale ar reprezenta un experiment interesant.

Aproape nebăgat în seamă cu prima sa expoziţie, la care expuse lucrări cu cap şi coadă, Ilie trecu la aşa-zisul nou stil al său din spirit de frondă, trântind culori acrilice direct din tub pe vreascuri, mototolind folie de aluminiu şi atârnând-o pe ici-acolo şi legând elementele luate aproape la întâmplare astfel ca, în spaţiu, să creeze cât de cât ceva estetic. Produsele rezultate le-a intitulat apoi cât mai pompos i-a trăsnit şi, profitând de faptul că Emil era beat, se alese cu o prezentare elogioasă şi, ulterior, cu o cronică pe măsură. Cum Emil dădea tonul în aprecierea sculpturii, se mai luară patru confraţi după el şi, fireşte, mare parte din public. Criticul se mai dezmeticise între timp, dar o lăsă aşa cum a pornit-o. „În definitiv, nu-i singurul papagal care trece drept artist!” – îşi zise, pornind să se îmbete la loc.

Totuşi, pe Ilie îl apropia de Victor cel mai mult pasiunea intermitentă pentru Violeta, chiar dacă aceeaşi pasiune îi şi despărţea. Curios, dar Victor tocmai pentru aceasta îi purta ranchiună, căci altfel nu s-ar fi sinchisit dacă Ilie e sculptor bun sau prost, ori dacă are ceva de transmis sau doar face mişto de public. De fapt, nu atât interesul sculptorului pentru Violeta îl deranja, cât detaliul că acestuia femeia îi răspundea cu o oarecare reciprocitate. Deseori se petrec astfel de lucruri stranii, încât două persoane interesate în mod oarecum egal de-o a treia, în loc să se bucure că au gusturi comune, ajung să se deteste, chiar dacă admiraţia comună pentru un compozitor ori o echipă de fotbal îi apropie. Aici, Ilie se arătă mai înţelept. Uneori îl deranja şi pe el că trebuie să stea la coadă aşteptându-şi rândul la Violeta şi să se consoleze cu altă companie, dar înţelese că acesta e mersul relaţiei lor şi nu-şi făcea probleme mai mult decât ar fi trebuit. Victor, în schimb, aflat în situaţii similare, devenea fiară şi-l numea pe artist zmângălitor spaţial, comparându-i expoziţiile cu un closet public dintr-o gară obscură, cum ar fi Orăştie, de exemplu.

Orice s-ar fi spus, Ilie vindea bine, mai cu seamă că, încropind lucrările destul de repede, nu cerea preţuri exagerate. Multă vreme s-a putut procura un Izbiceanu plătind între două şi patru sute de lei, plus că, la atelier, autorul mai vindea şi lucrări de-adevărat unui grup restrâns de amatori.

Două gânduri îl frământau pe artist în ziua în care Victor decise să-i fure lucrarea intitulată Prometeu: cum ar putea să ridice potul, cerând mai mult pe lucrările sale şi cum ar face ca Violeta să fie mai rar ocupată. Evident, pe lucrări putea cere oricât, însă ar fi fost de dorit să şi primească suma cerută, ori pentru aceasta ar fi fost necesară o reclamă suplimentară şi spectaculoasă.

Ideea-i veni asemenea unui fulger, pe cât de simplă, tot pe atâta de ingenioasă. Îşi va fura lucrarea Prometeu de la Muzeul de Artă din Caracal, unde era expusă pentru încă două săptămâni, după care o va dărui Violetei! Vâlva stârnită îi va creşte preţurile de la sine, căci acum va fi un artist căruia mari colecţionari îi râvnesc lucrările, angajând hoţi profesionişti, iar Violeta va fi impresionată de gest şi, pe cale de consecinţă, mai atentă cu el.

„Da’ dacă mă prinde?” – îi mai trecu prin minte. Se linişti repede. În definitiv, era autorul lucrării şi uşor va putea născoci ceva plauzibil. În plus, ar fi fost cu totul de mirare ca, în Caracal, să vadă cineva în Prometeu mai mult decât nişte vreascuri insalubre, bune doar pentru foc, eventual.

.

Recomandări: Carmen, Schtiel, Caius, Teo Negură, Gabriela Elena, Mirela Pete, Shayna, Ragnar, Gabi123, Supravieţuitor, Bogdan Onin, Onu, Nea Costache.

Lovitura – 1

Foto: Alex Mazilu

.

 

I.

Uneori, lui Victor i se făcea dor de Violeta ca de-o pomană electorală! Adevărat, şi Violetei îi era dor câteodată, însă mai rar şi, în plus, cei doi adeseori nu se sincronizau.

„Trebuie s-o impresionez cumva, astfel ca dorinţa ei să fie permanentă o perioadă mai lungă de timp!” – îşi zise bărbatul, gândindu-se ce anume ar putea-o mişca într-o asemenea măsură. Bijuterii îi oferă şi alţii, astfel că ar fi oarecum plat să se înfăţişeze cu cine ştie ce coliere. Inelul s-ar putea interpreta, fără a mai adăuga că lui Victor îi displace să simtă metal pe spate. Fără îndoială, însă, va găsi el ceva!

Pornind de la mărunţişuri, eroul nostru ajunse un maestru incontestabil în furturi spectaculoase, încununarea activităţii sale fiind subtilizarea unui tramvai din Bruxelles. Poate, dacă n-ar fi chefuit cu prietenii în măgăoaia de metal, nici n-ar fi fost prins şi, implicit, repatriat. Fireşte, a declarat că nu ştie nimic despre furt, susţinând că a găsit tramvaiul acolo, dar era greu de crezut că un cetăţean român care locuieşte ilegal în Belgia nimereşte în plin câmp taman peste un tramvai furat în ajun. „Dar, să găseşti tramvaie în câmp e mai plauzibil? Nu vedeţi că totul se leagă?” – pledă el, mai bine ca un avocat. Însă singur Victor fu legat, figurat vorbind, adică urcat pe o cursă către Bucureşti.

„Oricum, n-o să-i duc Violetei un tramvai, deşi ar fi haios” – îşi zise, scormonindu-şi mintea pentru a-şi aminti preferinţele femeii de care, mai cu seamă în strălucirea soarelui de Aprilie, i se face adeseori dor.

„Dor! Pe naiba! Sunt mistuit de pofte, asta e! Mă stăpânesc patimile!…”  Amintindu-şi pe dată că nu se află la spovedanie, părăsi curând mustrările de conştiinţă – ori ce-or fi fost – şi reveni la chestiunea care-l preocupa în mod predilect, chiar dacă mintea-i era bântuită şi de alte prostii.

Brusc, îşi aminti de Ilie Izbiceanu, plastician despre care, în mod cu totul nefiresc, Violeta susţine că este magistral. În opinia lui Victor, era doar un bou infatuat, având în comun cu arta cam cât avea el cu zborurile cosmice. Lucrările sale, ca să le numim în vreun fel, erau simple vreascuri prinse între ele cu sfori şi, uneori, cu chewing gum, clefăită în prealabil. „Cică, o nouă viziune asupra lumii, abstractul extramundan plonjând în cotinianeitatea banalizată şi banalizantă!… Măcar eu, când mă piş în gang, n-am pretenţia că fac artă, deşi criticii ar putea să susţină asta, contra unui coniac bun!”

În anumite cercuri, Ilie Izbiceanu era numit I.I., însă, cum restul lumii se gândea mai degrabă la fostul preşedinte Ion Iliescu, nu se abuza de aceste iniţiale. Dar, influenţat de Violeta, Victor îi spunea sculptorului – sau ce dracu o fi – I.I.-ul, măcar că întotdeauna o făcea cu ranchiună. „Adică, ăla-i magistral, iar pe mine mă caută doar când îi dau ghes hormonii!”

Cum toate în univers sunt complementare, Victor avu brusc o iluminare, dându-şi seama că tocmai I.I.-ul i-ar putea rezolva problema. Izbiceanu tocmai expunea câteva aiureli de-ale sale la Muzeul de Artă din Caracal, locaţie din care putea să fure oricine, cu atât mai mult el, cel care subtilizase şi-un tramvai din Bruxelles.

„Am să-l fur pe Prometeu şi-l voi dărui Violetei” – decise.

Prometeu era tot o tâmpenie de-a lui Izbiceanu, însă aşa-i pusese numele.

.

Recomandări: Caius, Shayna, Vlad Vâlceanu, Schtiel, Rokssana, Gabriela Ilieş, Mirela Pete.