Ultimul Mitropolit – 47

XLVII. 7 Noiembrie

 

 

Neînţelegând aproape nimic din discuţia purtată cu K., George Michael îşi continuă planul de lichidare a Papa-Caffe, trimiţând aproximativ aceeaşi trupă însărcinată în vară să-i recupereze pe agenţii Ross şi Charlie, adăugându-i şi pe aceştia din urmă la efectiv, deoarece cunoşteau aşezământul din interior. După cum se cuvenea, K. îl preveni pe Igor, măcar că acesta ştia demult despre atac.

Născut pe lângă Blisk, în Munţii Altai, Igor deprinse din copilărie călătoriile în alte lumi, precum şi tehnici de-a citi gândurile celorlalţi, nu doar în liniile lor generale, ci chiar putând desluşi întreaga devălmăşie din minţile semenilor. În timp, îşi dezvoltă şi capacitatea de-a anticipa în detaliu evenimente viitoare, astfel că trupa trimisă împotriva noastră se îndrepta către un nou eşec programatic.

- Îi aşteptăm la Pădurea Verde şi-i luăm ca din oală – propuse el.

Melatov avu o altă opinie:

- Mâine-i 7 Noiembrie, parcă ar fi nu ştiu cum să-i capturăm fără luptă…

Igor, Melatov ori Serebriakov, venit cu acest prilej, nu erau niciunul nostalgici, în înţelesul nostalgiei după perioada sovietică. Pravoslavnici practicanţi, erau chiar alergici la comunism. Cu toate acestea, paradele militare şi atmosfera din această zi se imprimă în sufletele lor, stârnindu-le dorinţa de fapte vitejeşti. Deciseră, aşadar, să-i lase pe inamici să se plaseze în dispozitiv, pentru a avea parte de vreun schimb de focuri şi de lupte corp la corp.

Americanii sosiră conform planului, regrupându-se mai către prânz în zona hotelului Continental. Deşi Bulevardul Eminescu era destul de circulat, neobişnuiţii vizitatori atraseră doar atenţia doamnei Coman, restul trecătorilor presupunând că, pe undeva prin zona centrală, se toarnă un film de acţiune. Ca şi altădată, doamna Coman simţi imboldul să pună mâna pe telefon. Amintindu-şi, însă, de perioada din spital, şi socotind că-n noiembrie cam trebuie să stai pe cameră acolo, din pricina capriciilor vremii, renunţă să mai anunţe pe cineva. „Facă ce-or vrea! Eu m-am săturat de Plegomazin…”

Agenţii vrăjmaşi porniră către obiectiv pe două direcţii, jumătate pe Podul Michelangelo, ceilalţi pe Podul Tinereţii, astfel încât să împresoare Papa-Caffe. Dar, oriîncotro ar fi luat-o şi oricum s-ar fi desfăşurat, deznodământul era acelaşi pentru toţi, chiar dacă, conform scenariului, se schimbară şi câteva focuri de armă, pentru a marca într-un fel caracterul oarecum festiv al acestei zile. Curând, toţi erau adunaţi într-o curte anexă şi, instruiţi de mai experimentaţii Ross şi Charlie, rămaseră în izmene şi tricouri, depunând hainele de prisos într-o stivă.

- Hopaaa! – exclamă domnul plutonier-major Onici, văzându-i aliniaţi pe agresori. Avem musafiri! Ăstora – îi spuse lui Caius – cred că le cam place varza noastră… Dar, aici, trebuie să vă meritaţi blidul de varză, că nu ne permitem să pompăm calorii în toate scursorile!…

Serebriakov cercetă terenul şi se întoarse destul de cătrănit. Melatov îi surprinse îngrijorarea şi-l întrebă:

- S-a întâmplat ceva?

- O victimă colaterală…

Teodosie, însă, îi încurajă pe ofiţeri:

- O ştiu, e Mariana Cristea, profă de Chimie…

- A, bun! – se luminară pe dată cei doi.

- Cu ăştia ce facem? – dori să afle domnul Onici. Sunt prea mulţi să-i reţinem pentru corvezi…

- Păi – propuse Igor -, să facă toate sălile lună şi bec, îi mai punem să cureţe cartofi şi ce-o mai fi pe la bucătărie, şi-i trimitem înapoi, la schimb cu Fedea… Feodor este un agent straşnic, dar l-a apucat să se îmbete… – ne mai explică.

John, unul dintre agenţi, prinse un moment propice ca să-i murmure colegului celui mai apropiat:

- Dacă ne ţin în curte, mai avem o şansă! Populaţia e de partea noastră…

În momentul următor, însă, o femeie îl izbi tocmai pe el peste cap cu o sacoşă plină cu cartofi:

- Ţine-aici! Să te-nveţi minte să ne mai sperii copiii!…

…

A doua zi, în şcoala generală din cartier, elevii clasei a VII-a D  aşteptau cu emoţie începutul orei de Chimie. Cum data trecută doamna trebui să-i adune de pe terenul de sport, li se făgădui tuturor pentru astăzi o lucrare de control din ultimele patru lecţii, adică nu un extemporal obişnuit, ci aproape un fel de teză. Deşi sunase de intrare de vreo cinci minute, doamna întârzia să apară. Cu toate acestea, copiii aşteptau într-o linişte desăvârşită, revăzându-şi caietele şi copleşiţi de gândul că oricum nu-i nimic de priceput acolo. Într-un târziu, intră în clasă doamna directoare Stoian, le făcu semn să scurteze salutul şi să stea jos, apoi le vorbi:

- Dragi elevi, am o veste cât se poate de tristă pentru voi. Doamna profesoară Cristea a fost împuşcată mortal în cursul zilei de ieri…

După o linişte adecvată momentului, douăzeci şi patru de glasuri tinere izbucniră:

- Ieeeeeeee!!

Doamna Stoian alese să se retragă, dându-şi seama că nu există autoritate pe lumea asta capabilă să domolească entuziasmul copiilor.

.

Recomandări: Rokssana, George Valah, Theodora Marinescu, Jocuri cu cuvinte, Gabitzu, Ragnar, Gând licitat, Schtiel, Mirela Pete, Shayna, Teo Negură, Supravieţuitor, Gabi123, Cristi.

Ultimul Mitropolit – 46

XLVI. Nostalghia

 

Octombrie se apropia de sfârşit, astfel că cel mai potrivit ne păru să ne strângem în Papa-Caffe, cum de altfel o făceam în fiecare lună a anului. Însă, acum atmosfera era una aparte, cu ferestruicile ce lăsau lumina aurie să pătrundă în fuioare, ca o invitaţie către alt tărâm. Poate doar Octombrie mai aduce parfumuri ce amintesc de vremurile apuse şi, cumva, ne scoate din ternul atotprezent.

Pe la al doilea coniac, domnul plutonier-major Onici îşi aminti de zilele frumoase de odinioară:

- Într-un Octombrie, mă întorceam către casă. Copacii alcătuiau ca un tunel, lăsând doar ici-acolo din lumina aurie să răzbată printre frunze, iar la capătul străzii se vedea maidanul albastru, ce mă aştepta plin de miresme…

- Era albastru din pricina perspectivei… – presupuse Caius.

- Era albastru că aşa trebuia să fie! – se burzului Onici. Tu te-ai născut între betoane, habar n-ai cum era oraşul altă dată!…

- Am mai auzit…

- Ai auzit! Trebuie să-l vezi, să-l adulmeci, să-l guşti, să-l pipăi, să-l auzi aşa cum vorbeşte el, nu cum ţi-l povestesc alţii! Chiar eu, acum, denaturez. Poţi cuprinde în cuvinte miile de arome ale zăpezilor de atunci? Şi chiar dacă ai putea, ce-ar pricepe unul care aproape nici nu mai vede zăpadă? Sau mai poţi reînvia cinematograful Victoria? Zic de ăla de pe colţ, nu rahatul ăsta nou preschimbat în bar. Sala era pardosită cu scânduri frecate cu motorină, iar în spate era un closet sordid, apoi curtea cu iarba până la piept, iar în iarbă două camioane uitate de Dumnezeu, despre care credeam că vor fi acolo veşnic. Filmele se schimbau lunea şi joia. M-am prins, după o vreme, că joi dimineaţă apare mereu afişul nou. Era un panou cu programul de azi, unul cu programul viitor, iar în subsolul celui de-al doilea panou avea şi rubrica în curând. Şi, fireşte, pozele din filme. Într-o noapte de miercuri spre joi, dornic şi să simt pulsul oraşului, dar atras mai ales de afişe, am şters-o de-acasă pe fereastră şi-am mers până-n Piaţa Bălcescu – pe atunci, încă-i mai ziceau toţi Lahovary – şi, din staţia de tramvai, am văzut cum se schimbă afişele, pe la două dimineaţa. Am avut şi satisfacţia descoperitorului, dar şi decepţia unuia care-a risipit vraja mistică, din pricina curiozităţii sale maladive… Apoi, pe atunci toţi purtau ciorapi supraelastici şi, vara, sandale, iar baie se făcea numai sâmbăta, mai ales de către domni. Asta făcea ca, la reprezentaţia de vineri seara, să plutească în sală un miros inconfundabil…

- Şi erau filme bune? – întrebă Caius, intrat oarecum în atmosferă.

- Numai filme bune! – exageră plutonierul. Tot al patrulea film era unul rusesc! Dar, şi celelalte erau faine… Apoi, toamna se deschidea mustăria în mijlocul pieţii, venea Ziua Recoltei, la stadion… De Sfântul Nicolae, la Alimentara din colţ apăreau pungi cu figurine de ciocolată în celofan roşu. Nu poţi găsi cuvinte să descrii bucuria care ne cuprindea! Mai cu seamă când, în zori, găseai în fereastră o pungă asemenea, pusă acolo de nu se ştie cine…

- Păi, n-o puneau părinţii? – expuse Caius o ipoteză.

- Da’ ce? Eu aveam părinţi somnambuli? N-auzi că seara nu era acolo şi până-n zori apărea între geamuri, una exact ca cele de la Alimentara?… Despre Crăciun nici nu are rost să mai vorbesc! Unde s-ar fi pomenit făcături de plastic ori beculeţe electrice, de zici că-i discotecă, nu Naşterea Domnului?! Odată, am primit o mitralieră. A doua zi se nimerise să fie duminică şi-am mers cu grupa mare la muzeu. Bineînţeles că mi-am luat şi mitraliera, deşi mai primisem şi-o rachetă care scotea scântei. N-am fost un caz singular, fiecare aducându-şi cadoul cel mai de preţ. În plus, soarele strălucea peste zăpada proaspătă… Dar, sunt oare cuvinte pe lumea asta care să poată descrie anii de atunci? Azi, se îmbuibă toţi cu pop corn şi hamburgeri, beau sucuri fetide, fumează acelaşi gudron, indiferent cum s-ar numi… Prin ’64 nici televizoare nu prea erau, iar dacă trecea câte-o maşină ne uitam toţi ca la nu ştiu ce minune… Acum, te plimbi prin Timişoara şi-i cam ca în Copenhaga… S-a dus dracului tot! Eu nu votez niciodată la locale, că toţi promit că vor face şi vor drege! Şi-mi spun: Dacă se vor ţine de cuvânt? Eu vreau un primar care să-şi ia banii şi să aştepte cuminte să-i crească barba! Te-am ales, ce mai vrei? Nu veni tu acum să-mi scociorăşti oraşul! Lasă-mi, dom’le, macadamul, lasă-mi pădurea, lasă-mi maidanul, igrasia, motorina, nu schimba nimic!…

- Ei, nu te poţi opune schimbării! – observă Caius.

Domnul plutonier păru pe punctul să răbufnească, însă făcu doar un gest a lehamite din mână.

- Cine ştie? Poate cei născuţi acum văd lumea altfel. O fi fost din pricina vârstei… Până pe la treizeci de ani, încă mai puteam să mă bucur, fie de salcâmi, fie să văd gândacii Domnului şi să păşesc cu grijă, într-un dans complicat, ca să nu-i calc… Apoi, sufletul se usucă şi nu te mai bucură nimic. Măcar că, atunci, orele abia se târau, fiecare minut îşi avea poezia lui. Acum, timpul goneşte de nici nu ştii când s-au dus anii, dar îl umplem cu nimicuri şi cu satisfacţii minore. Şi chiar dacă cei de azi încă mai pot să se bucure – de altfel, le-o şi doresc! -, curând vor vedea cum figurile din jurul lor, pe care le credeau veşnice, încep să dispară, apoi li se vor rări şi colegii de clasă, se vor pomeni într-o lume schimonosită, în care probabil vei merge cu elicopterul sau naiba ştie ce-o să mai inventeze ăştia, iar sufletele li se vor posomorî treptat… Uite – mi se adresă mie –, dacă cu moştenirea aia a ta ai putea să cumperi măcar o zi de odinioară, să te bucuri de ea clipă de clipă, iar apoi să le dai dracului pe toate! Asta chiar că ar fi o afacere!

.

Recomandări: Rokssana, SRSFF, George Valah, Shayna, Supravieţuitor, Theodora Marinescu, Gabriela Elena, Teo Negură, Jocuri cu cuvinte, Ilarie, Ioan Sorin Usca, Umograf.

Ultimul Mitropolit – 45

Foto: Candy Eyed

.

XLV. K.

 

Oficial, K. n-ar reprezenta nimic, fiind un simplu particular. Nu deţine niciun fel de funcţie care să-l recomande drept una ori alta. Tacit, însă, orice om cu oarecare importanţă în Statele Unite ale Americii ştie că este de dorit să nu-l supere cumva pe K. şi, convocat de către acela, resimte emoţii până-n pragul depăşirii limitei suportabilităţii.

Deţinătorul unei averi incomensurabile şi membru, din cât se zvoneşte, al câtorva cluburi elitiste, mai mult secrete decât discrete, K. este acela care te poate ridica din nimic cu aceeaşi uşurinţă cu care striveşte destine. Cu toată această forţă recunoscută, misteriosul personaj preferă intervenţiile rare, lăsându-şi, de regulă, semenii să-şi facă damblaua, atâta vreme cât acţiunile acestora nu-i aduc prejudicii.

Dacă ar fi fost chemat de preşedinte, George Michael s-ar fi prezentat fără trac, gata să răspundă oricărei întrebări. Preşedintele, de altfel, nici nu a pus vreodată întrebări incomode şi este de presupus că n-o va face nici în viitor. Convocat, în schimb, de către K., ofiţerul îşi puse sute de probleme, toate de natură a-i spori îngrijorarea. „Să fie în legătură cu Suzanne?” – se întrebă cel mai frecvent. Era de notorietate faptul că agenta Suzanne era chemată la K. mult mai des decât ar fi impus-o grija pentru bunul mers al unui serviciu de informaţii, astfel că expunerea ei la Viena s-ar fi putut să fie receptată în mod negativ. „Îl iau pe nu ştiu în braţe, şi să se explice ea!” – decise bătrânul agent.

…

K. îl primi în dosul unui birou impozant, pe care zăceau presărate dosare într-o oarecare dezordine. Îl pofti în fotoliu, iar George acceptă invitaţia de-a-şi pune un whisky.

- Vrei şi gheaţă? E rece, oricum…

- Mai bine sec! – răspunse George, socotind că un anestezic prinde bine în situaţia dată.

După ce-şi aprinse o ţigară de foi, K. începu să expună un monolog ce părea să se apropie de parabolă:

- Să presupunem, domnul George, că un copil este pasionat de vapoare. Ce va face el? Evident, va visa să-şi construiască propriul vapor! Dar, în practică, se va rezuma să facă vaporaşe din hârtie, să deseneze felurite nave ori, dacă este un copil mai talentat, să sculpteze în cretă submarine sau ce va mai dori el… Este, aşadar, o distanţă destul de mare între ce visează şi ceea ce poate realiza…

„Ăsta ce dracu vrea să spună cu vaporaşele lui? E o aluzie la Haiti?…”

- Însă – continuă K. -, dacă pasiunea acelui copil este autentică, va urma şcoli de specialitate, va parcurge bibliografii, va trece la machete, din ce în ce mai elaborate şi, într-o zi, este posibil să-şi realizeze propriul său vas. Desigur, mulţi visează, în copilărie, să cucerească oceanele, însă un număr infim va ajunge să-şi urmeze obsesia până la îndeplinirea ei. Posibil ca, odată visul realizat, să urmeze decepţiile, dar aceasta nu ne mai interesează…

„Ca şi cum dobitociile tale de până acum m-ar fi interesat!” – gândi oaspetele.

- Mutând toate acestea în lumea obţinerii informaţiilor, mulţi tineri se visează agenţi de spionaj, salvându-şi ţara în acţiuni riscante şi spectaculoase, în final alegându-se cu gloria şi cu frumoasa agentă… în sfârşit, una dintre ele…

„E clar, face aluzie la Suzanne!”

- Din nou, însă, este o prăpastie între vise şi realitate! Să spunem că tânărul chiar ajunge să lucreze în spionaj. Dacă este un tip raţional, se va întinde cât îi îngăduie plapuma… Va acţiona în Haiti…

„Aha, Haiti! Ştiam eu…”

- …va sprijini o grupare favorabilă nouă în Honduras, va urmări emigraţia cubaneză… Adică, îşi va cunoaşte posibilităţile şi nivelul de înţelegere. Dar, dacă acelaşi individ – sau un altul, e doar un exemplu! – va fi o fire utopică, se va hazarda în acţiuni prin zone pe care nu le înţelege şi-n care nu are niciun control! Şi, fireşte, astfel va provoca nu doar pagube materiale, risipind fondurile agenţiei pentru a vâna propriile-i năluciri, dar îşi va târî şi ţara, pe care-ar dori sincer s-o slujească, în aventuri pe cât de penibile, tot pe atâta de păguboase!…

Cum interveni o pauză mai lungă în discurs, George presupuse că ar trebui să spună ceva:

- Într-adevăr, agenţii neexperimentaţi pot cauza daune! Mai cu seamă atunci când sunt şi entuziaşti şi, prin cine ştie ce hazard, ajung în posturi de decizie…

- Mă bucur că ai prins ideea! Cum ai dezvolta-o? Presupun că ai în plan noi acţiuni în cazul Arhelau…

„La Arhelau chiar nu mă aşteptam! Văd că nu mai bate apropouri în legătură cu Suzanne…”

- În funcţie de cum vor decurge evenimentele… – improviză George.

- Păi, cum să decurgă altfel decât rău spre catastrofal? De ce te-ai amestecat acolo? Ţi s-a făcut dor de Igor de la FSB?…

„Ştie şi de Igor!”

- Păi, era în pericol…

- Nu era în pericol nimic! Doi oameni au pomenit la telefon despre episcopul lor. Ce-i nefiresc în asta? Dacă doi italieni vorbesc despre Papa, să zicem, înseamnă că pun la cale un atentat?

- A apărut şi istoria cu Viena…

- A apărut pe dracu! Ai trimis o grămadă de agenţi să se facă de rahat! Inclusiv pe Suzanne, de care aveam nevoie aici!…

„Asta-l roade!”

- Dar codul lui Igor…

- Ce cod? Era un verset din Noul Testament, scris în greceşte, n-avea legătură cu nimic din toată povestea asta. Ţie ţi-a căşunat că-i în arabă, de l-ai făcut pe bietul Ahmed să născocească o aşa-zisă decriptare, că s-a jenat omul să-ţi spună-n faţă că eşti prost! Puteai să dai o căutare pe Google, deşteptule, şi te dumireai! Şi-ai mai trimis-o şi pe Sarah la Viena cu dispozitive de urmărire, să aibă Melatov cui să-i tragă picioare-n cur. Mă rog, asta ar fi partea pozitivă, dar ai idee cât costau dispozitivele? Nu, normal! Domnul se joacă cu bugetul agenţiei, ca să se ţină de vendete personale şi să vâneze cai verzi pe pereţi!…

- Dar…

- Niciun dar! Sper că ai tras nişte concluzii şi nu vom mai fi nevoiţi să conversăm altă dată.

- Desigur, voi fi mai atent…

După plecarea lui George, destul de indispus, K. îl sună pe Igor:

- Cred că n-a înţeles…

.

Recomandări: Rokssana, Theodora Marinescu, Teo Negură, Nea Costache, Shayna, Schtiel, Jocuri cu cuvinte, Cati Lupaşcu, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Gabi123, Ilarie, Caius.

Ultimul Mitropolit – 44

XLIV. Lucrări extraordinare

 

 

Viorel Fota nu performă la Racila în problema arhiereilor, abandonând treptat subiectul şi ocupându-se de starlete. Totodată, Cornel Jitariuc reveni în Eshaton, tratând cât se poate de pertinent problemele Bisericii, însă indicând doar direcţiile vrednice de urmat, fără a ataca vreun arhiereu. Cum pe numele său se emisese un ordin de urmărire generală, iar acum revenise în ţară, ba mai şi publica sub semnătură proprie, Poliţia se văzu nevoită să-l caute, fără să reuşească să-l găsească. De altfel, locotenentul Petrescu îi şi spuse:

- Băi, nu te-am găsit, dar fii atent! Îţi vezi de slujbă, ieşi prin localuri decente… Nu să te-apuci acum de beţii şi scandaluri, că atunci te găsim imediat!…

…

În noul context, Damaschin, Vichentie, Teopempt, Grigorie, Ambrozie şi Ciprian deciseră să se întrunească la mănăstirea B., pentru a discuta nu se ştie exact ce, însă fiind de dorit un plan de bătaie odată ce furtuna părea să fi trecut. „Vom spune ulterior că a fost vorba despre o întrunire extraordinară a Sfântului Sinod, pentru a analiza noile provocări ale lumii postmoderne la adresa Bisericii” – plănui Damaschin. Arhiereul fu uimit văzându-l în curtea sfântului locaş pe Arhelau povestindu-i ceva lui Gherontie, acesta din urmă părând să se amuze. Deşi, prin diverse deplasări, cei doi petrecuseră destul de multă vreme împreună, fiind amândoi fumători pe atunci şi, implicit, colegi de cameră, în ultimul timp relaţiile dintre ei fuseseră tensionate, Arhelau cochetând permanent cu eterodocşii, în vreme ce Gherontie se menţinu pe o linie ferm ortodoxă. În plus, niciunul dintre ei nu fusese convocat.

Gherontie îi rezumă lui Damaschin istoria ce tocmai i se spusese, cum protopopul Căprioru, cu ochii învineţiţi, fu apoi lăsat doar în chiloţi şi maiou într-un parc din Viena, ulterior fiind îmbrăcat de protopopul locului cu ce s-a găsit la îndemână, fiind nevoit să umble cu cămaşă verde, pantaloni scurţi din piele cu bretele, ciorapi trei sferturi de culoare roşie şi pantofi cu talpă înaltă. La rându-i, Damaschin găsi imaginea amuzantă, însă tot nu-şi explică ce caută acolo cei doi. Ridicând din umeri, porni către trapeză.

- Dumnealor n-au fost chemaţi! – obiectă Ciprian, mai lipsit de tact decât Damaschin.

- Oricum, nu avem secrete… – interveni, împăciuitor, Vichentie.

Cum în sală tocmai dădea să intre maiorul Melatov, Ciprian se puse-n dreptul său:

- Dumneata, în ce calitate?…

Melatov îi împuşcă un pumn colosal în stomac, apoi îi explică:

- În calitatea asta. Dar, poţi să mi te adresezi şi cu dumneavoastră, pentru că înţeleg…

Arhiereii merseră apoi în bibliotecă, unde urmau să aibă loc dezbaterile şi unde erau aşteptaţi de Igor.

- Străinii de Biserică să părăsească sala! – interveni din nou Ciprian.

Melatov îi împuşcă o lovitură la rinichi, încercând să-l potolească:

- Păi, vrei să facem întrunirea fără arhierei? Eu zic să rămâneţi…

- Asta n-o să rămână aşa! – insistă Ciprian, astfel că maiorul îi mai plasă doi pumni în figură, pentru a introduce o schimbare.

- Cred că domnul Ciprian a înţeles aluzia – spuse Igor – şi putem să începem şedinţa…

- Dar, dumnealui este civil!… – continuă recalcitrantul episcop să tulbure lucrările Sinodului, astfel încât chiar colegii săi fură nevoiţi să intervină:

- Taci, băi, din gură!

Lucrările începură cu o informare referitoare tocmai la arhiereul Ciprian, făcută de acelaşi Igor:

- De vreme ce niciun argument nu-i este suficient, socotim că Racila ar putea relua dezvăluirile despre Ciprian, dezvăluiri care ar atrage nu doar caterisirea, ci şi răspunderea penală…

- Să se caterisească! – clamă Ambrozie, sperând să se pună bine cu cei doi necunoscuţi.

- Cred că mai tânărul nostru coleg a înţeles… – medie Arhelau.

Reculegându-se, Ciprian confirmă într-un târziu:

- Am înţeles, să trăiţi!

- Bun! – făcu Igor. Şi, ca să nu pierdem vremea, vă voi înmâna aceste mape, în care aveţi planul de activitate până anul viitor, în septembrie, când începe anul nou bisericesc. În rezumat, veţi reduce facultăţile de Teologie la patru, cu un număr decent de locuri – zece de eparhie – şi cu o programă îmbunătăţită. Aveţi, cu toţii, şi editorialele pentru publicaţiile bisericeşti, astfel că va trebui doar să le semnaţi. Pentru uşurarea muncii dumneavoastră, am alcătuit şi listele preoţilor vrednici de a sluji în centrele episcopale, precum şi ale acelora care pot fi trimişi în cătune ori depuşi din treaptă. Caterisirea se impune doar în cincizeci şi opt de cazuri, astfel că, la nivel de ţară, nu este un număr exagerat. Evident, veţi relua dialogul cu Bisericile surori, şi-o veţi mai rări cu papistaşii şi eterodocşii. Cât despre Masonerie, e de dorit să nu mai umblaţi pe acolo, fără să tensionaţi relaţiile în mod inutil. E totul clar?

- Dar, Gherontie nu a primit mapă! – observă Ciprian.

- Înalt Prea Sfinţitul Gherontie! – îl corectă Melatov, trăgându-i o palmă ca o lopată peste ceafă. Învaţă să te exprimi decent, boule! În plus, nu-i treaba ta cine primeşte mapă şi cine nu!…

- Am înţeles…

Cum încă o palmă făcu să-i vâjâie urechea, Ciprian reformulă:

- Am înţeles, să trăiţi!

- Ei – reluă Igor -, de vreme ce m-am făcut înţeles, vă doresc un an plin de împliniri duhovniceşti! Revista Eshaton, după cum aţi constatat, vă sprijină, iar Racila s-a apucat de subiecte, din punctul dumneavoastră de vedere, neutre. Evident, dacă veţi avea abateri, politicile lor editoriale pot suferi mutaţii de amploare… Nu ştiu dacă am fost suficient de clar…

- E limpede! – confirmară cei mai mulţi sinodali.

- Atunci, să ne revedem sănătoşi!

.

Recomandări: Ioan Sorin Usca, Ilarie, Gabi123, Jocuri cu cuvinte, Theodora Marinescu, Rokssana, Schtiel, Zalmoxys, Shayna, Mirela Pete, Caius.

Ultimul Mitropolit – 43

Pictură de Mikey Welsh

.

XLIII. Honest Iago!

 

Este un paradox faptul că, într-o ţară în care fură aproape toată lumea, unii ajung să plătească scump acest obicei! Cu atât mai surprins a fost părintele Miculea să se vadă reţinut de poliţie, mai cu seamă că el doar îşi reţinuse o parte din nişte bani despre care socotea că nimeni nu va face vreodată pomenire. Un concurs defavorabil de întâmplări, însă, făcu întâi ca toată istoria să ajungă în presă, iar mai apoi ca arhiereii să susţină că acelea erau fonduri pentru ridicarea unui nou locaş de cult, întreaga tărăşenie cu Jitariuc neprivindu-i în niciun fel. Deşi declaraţiile lor erau cam trase de păr, superioritatea numerică şi ierarhică înclină balanţa în defavoarea părintelui consilier şi-n favoarea nu se ştie exact cui.

Transportat în Arestul Poliţiei, fostul cleric (caterisit în lipsă şi-n regim de urgenţă) fu întâi percheziţionat cu atenţie, apoi i se luară şireturile şi cravata, actele şi câteva obiecte personale. Năuc şi, în plus, nedeprins cu lumea carcerală, Miculea crezu iniţial că se află în închisoare. Fu repartizat într-o cameră destul de bună, alături de alţi şase inşi aflaţi în cercetări. Întâi, fu deschisă o uşă din lemn masiv, apoi o alta din gratii metalice. La repezeală, arestatul numără vreo nouă încuietori. Când se deschise prima uşă, un glas strigă „Atenţiune!”, iar locatarii încăperii se aliniară cu faţa spre peretele de răsărit, opus intrării.

Noul colectiv se arătă destul de primitor:

- Ai ţigări?

Miculea avea un pachet.

- Păi, nu te-au întrebat dacă vrei ţigări? – se miră un domn care, cum află ulterior, era şeful de cameră.

- Ba da.

- Şi de ce n-ai zis să-ţi cumpere câteva cartuşe?

- Nu m-am gândit… Dar, aici nu poţi să-ţi cumperi?

Întrebarea stârni râsete între colegi, deşi mulţi nu ştiuseră, la rândul lor, că primul lucru pe care trebuie să-l facă un arestat este acela de-a cere cât mai multe ţigări, până la două sute de pachete, dacă se poate, aceasta fiind limita maximă, deşi unii reuşeau să intre în arest chiar mai bine garnisiţi decât atât. Fireşte, aceste detalii erau mai cunoscute celor care au mai fost cel puţin o dată în aşezământ.

Cei şapte îşi aprinseră câte o ţigaretă, şeful de cameră servindu-i cu foc de la brichetă. La scurt timp după aceasta, pe culoar se auzi un glas aparte:

- Fuooc! Fuooc! Bagă ţigara mai repede, în pizda mă-tii, că mă ard la degete!… Fuooc!…

Noul venit părând nedumerit, Bata – şeful de cameră – îl iniţie:

- E plutonierul Târziu. Aici, nu ai voie să păstrezi brichetă ori chibrituri, aşa că vin poliţaii, cam la o oră, şi-ţi dau foc prin orificiul din vizetă…

- Fuooc! – se auzi vocea chiar în dreptul camerei lor.

- Avem, să trăiţi! – răspunse Bata.

- Iarăşi aveţi? Eu o să vă sparg gaşca!…

- Bine… – zise arestatul în surdină, însoţind vorba de-un gest din mână, cu sensul „du-te şi dă-ne pace!”.

Clericul află acum că doar în penitenciar poţi să faci unele cumpărături, dacă ai bani în cont, fie primiţi de afară, fie avuţi asupra ta la intrare, fie câştigaţi la muncă.

- În arest – îl lămuri Bata -, doar dacă ai pe cineva să-ţi aducă… Dar, trebuie să-i vină ăluia ideea, că aici n-ai dreptul la vorbitor.

- Şi cât stai în arest? – dori noul venit să afle.

- Depinde… Câtă vreme eşti în cercetări. Eu stau aici de doi ani… Cu chestii contabile… De fapt, cam toţi suntem cu delapidare, fals în acte, treburi din astea. Tu pentru ce eşti?

- Nu ştiu…

- Ei, o să te mai cheme şi-o să te dumireşti… – îl încurajă colegul.

Miculea le povesti celorlalţi evenimentele, cosmetizându-le destul de puţin. Apoi, noii săi colegi îşi dădură cu presupusul cam la ce încadrări ar putea intra:

- Dare de mită, clar! – opină domnul Radu, cândva revizor. În rest, depinde dacă recunosc ăia că ţi-au dat banii.

- Păi, se pare că au zis că mi i-ar fi dat…

Pentru simplificare, Bata interveni din nou:

- Dacă doamna a rămas cu cinci sute de mii de euro, îţi ia un avocat bun şi într-o lună eşti acasă! Sigur, ar putea să-i vină şi alte idei…

…

Camera avea nouă paturi, lucrate din cornier şi etajate câte trei. Spre deosebire de alte încăperi, aici era şi-o „baie”, adică o firidă pe care o puteai folosi drept closet ori duş, apa provenind dintr-un ciot ce ieşea din plafon, scurgerea realizându-se printr-un orificiu mai larg din pardoseală. Instalaţia se pornea trăgând de-o sârmă fixată în perete. Chiar aşa rudimentară, baia era o binecuvântare, cele mai multe încăperi fiind prevăzute doar cu tinetă, apa pentru băut fiind adusă dimineaţa într-o găleată, iar pentru spălat ieşindu-se doar sâmbăta la sala de duşuri din capătul coridorului. Aici, însă, erau cazaţi intelectualii, astfel că beneficiau de un confort sporit. Între paturi, spaţiul era cam de un metru lăţime, astfel că, atunci când le venea arestaţilor pofta de plimbare, trebuia să se organizeze într-un şir şi să găsească o cadenţă comună, ca să se poată învârti prin încăpere.

Ca şi în penitenciar, stingerea se dădea seara la zece, iar deşteptarea, dimineaţa la cinci şi jumătate. Nu era însă o prea mare rigoare, aşa că peste zi puteau toţi să doarmă aproape oricând şi noaptea nu existau plantoane. Uneori, cei sătui de somn de peste zi, petreceau noaptea jucând şah, table, ori cărţi. Fireşte, orice joc era interzis, aşa că piesele erau improvizate. Figurile de şah erau lucrate în staniol, iar pulurile pentru table, ca şi zarurile, erau făcute din pâine. Tablele de joc se trasau pe pătură cu săpun. Cărţile erau tăiate din felurite cutii de carton, valorile fiind scrise cu creionul, măcar că şi deţinerea uneltelor de scris era strict oprită. Periodic, poliţiştii făceau razii la camere, confiscând brichete, farfurii, pixuri ori seturi de jocuri, dar toate acestea erau înlocuite în aceeaşi zi, tot prin bunăvoinţa unor poliţişti. Miculea avu surpriza să fie chemat la vizetă a doua zi de către un plutonier mutat de curând din Arad, iar acesta-i dădu cinci pachete de ţigări. Cine mijlocise aceasta a rămas un mister, însă în arest savurezi ca atare orice lucru primit, contând mai puţin cine anume şi-a amintit de tine.

Părintele fu scos miercuri în zori să i se facă poze, i se luară amprentele, apoi, mai către prânz, ieşi din nou pe coridor.

- Eu sunt arestat preventiv… – obiectă, observând că fusese scos pentru frizer.

- Şi ce? – răspunse plutonierul Târziu, intrat în tură. Scrie undeva că hoţul trebuie să stea în arest cu păr? Uite că ai şi cioc, futu-ţi rasa ta, dacă ţi-ai scoate dinţii ai avea gura ca o…

Plutonierul nu-şi încheie comparaţia, iar frizerul, recrutat tot dintre arestaţi, îl tunse cu maşina la zero, apoi îl bărbieri ca în vremurile de demult, cu briciul, după ce-i pregăti obrazul cu spumă obţinută din săpun de rufe.

- Domnul este gata! – glumi bărbierul, terminând să-l ferchezuiască pe cleric.

Bata îşi aminti de-un caz când, nimerind un tâlhar în camera lor, îl sfătuiră să spună că are tenul sensibil şi să ceară să-i dea cu cremă. Naiv, tâlharul repetă textul, alegându-se cu câteva bastoane şi cu sarcina suplimentară de-a spăla coridorul.

- Ăla era şi ciripitor – aprecie Radu. Toată ziua era scos la anchetă, şi după aia veneau poliţaii şi ne confiscau tot…

Fostul cleric se folosi de această perioadă pentru a afla multe lucruri noi. I se păru interesant chiar şi „calendarul”. Măcar că în arest puteai pierde uşor şirul zilelor, deşi din vreme-n vreme câte-un gardian mai aducea vreun ziar, neputând, însă, fi sigur că-i la zi, pe plasa de sârmă groasă care proteja ferestruica încăperii era plimbată o bucăţică de staniol roşu, indicând ziua, alte mici marcaje arătând săptămânile. În plus, Miculea ascultă cu mare atenţie istorisirile despre penitenciar, loc în care puteai să nu ajungi defel, dar în care te şi puteai pomeni pe nepusă masă, chiar fără a fi fost judecat şi condamnat, raţiunile după care unii petreceau luni sau ani în arest, în vreme ce alţii erau mutaţi după câteva săptămâni, scăpându-le tuturor.

- Depinde de cei de afară – concluzionă Bata, mai mult ca să spună ceva.

…

După vreo trei săptămâni, Miculea primi o înştiinţare că i s-a ridicat sancţiunea caterisirii. Primul care depăşi surpriza fu acelaşi Bata:

- E clar, o să-ţi dea drumul!

„Bine-ar fi!” – îşi spuse proaspăt reprimitul în cler, cu un anume scepticism, însă previziunea şefului de cameră se adeveri. Spre regretul său, părintele Miculea fu scos din cameră fără să i se spună că va fi liberat, astfel că nu mai apucă să-şi ia rămas bun de la colegii de arest. În zilele următoare căută să ia legătura cu familiile acestora, parte dintre ei spunându-şi adresele. Spre surprinderea sa, adresele indicate se dovediră inexistente!

.

Recomandări: Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Shayna, Schtiel, Mirela Pete, Ragnar, Jocuri cu cuvinte, Clipe de Cluj, Theodora Marinescu, Cella, Gabriela Savitsky, Rokssana, Cati Lupaşcu, Supravieţuitor, George Valah, Cristi.

Ultimul Mitropolit – 42

XLII. Abstract

  

Revenit de vreo săptămână, nu simţeam prea mari schimbări, cu toate că aveam în plus peste o sută de miliarde de euro. Banii fiind depuşi în bancă, îi priveam ca pe ceva abstract, în plan imediat contând, ca şi până acum, ceea ce păstram în buzunar. Adevărat, acum aveam oricând suficient, chiar dacă uneori uitam acest detaliu şi aşteptam din partea convivilor să facă cinste. Singura investiţie mai serioasă a fost achiziţionarea unei case cu trei camere şi cu o mică grădină, pentru Nataşa. Dar, chiar şi acolo n-am cheltuit cine ştie ce, deoarece am reuşit să-mi vând destul de bine apartamentul.

Între timp, reuşii să scap de Irina. Aceasta îmi explică motivul pentru care-l părăsise pe Puiu, susţinând că, auzindu-se că voi reveni, era de dorit să evite momentul penibil în care, de la el, să se mute direct la mine, dată fiind relaţia mea de amiciţie cu părintele.

- Aha… – zisei. Şi ai socotit preferabil să vii la mine după ce-ai trecut în prealabil şi pe la alt bărbat…

M-am agăţat de acest detaliu, spunând că nu-l pot trece cu vederea, măcar că ştiam prea bine că relaţia cu Irina s-a încheiat încă dinainte să pornesc spre Viena. Oricum, toate acestea erau secundare şi, cu toate că eram convins că Irina va căuta şi în viitor să mă jumulească de mici sume, deocamdată eram bucuros că lucrurile s-au lămurit în bună măsură între noi. Irina nici nu ştia, de altfel, dacă şi cât am moştenit, deşi presupunea că n-am venit cu mâna goală. Zgârcit n-am fost niciodată, însă mereu am fost obligat să fiu econom. Ajuns la o vârstă, mi-am păstrat deprinderea, ca pe un adaos ce-a devenit parte din mine.

Curând, observai şi unele modificări lăuntrice. Dacă înainte scriam de nevoie, acum, de câte ori reveneam la tastatură, un gând îmi şoptea că, la o adică, nimic nu mă presează să termin o carte într-un interval de timp şi că, la urma urmei, e totuna dacă scriu sau nu. Către altceva, însă, nu mă trăgea aţa nici măcar atât.

Într-o stare de acest gen, descinsei în Papa-Caffe. Îl găsii doar pe domnul plutonier-major Onici, aflat pe la a treia halbă.

- Mă gândesc ce să fac… – spusei după o gură de coniac. Am o grămadă de bani şi nici nu simt! Poate, să investesc în ceva…

- Păi, n-ai dobândă la ei?

- Ba da.

- Atunci, la ce să mai investeşti?

Lucruri similare gândisem şi eu, astfel că improvizai:

- Aş crea locuri de muncă…

- Mda… Vezi să nu muncească ăştia!

Şi asta era adevărat.

- Atunci, să privatizez Prefectura, Primăria şi Mitropolia. Aşa, de satisfacţie… Să ştie ăia că-s subordonaţii mei.

- E destul să-i suni şi să le zici ce vrei! Acum, ai peste-o sută de miliarde! Vor veni ei preventiv să te pupe-n cur, nici nu trebuie să te oboseşti!…

La asta nu mă gândisem, dar trebuia să fiu de acord că este un punct de vedere pertinent.

- Atunci, să ne mutăm toţi într-un local de fiţe…

- Ce rost are, de vreme ce ne este bine aici? Te-a apucat acum să te bagi în bani… Lasă-i acolo, că nu cer de mâncare! Când chiar o fi ceva de făcut cu ei…

Cum dorinţa de-a cumpăra este ca o febră, îmi luai în final Filarmonica, cu dorinţa explicită de-a avea în repertoriu în special compozitori ruşi şi nemţi. Dar, deşi ridicai o nouă sală de concerte, în final am observat cu tristeţe că, dacă-mi cumpăram o îngheţată, tot la fel s-ar fi simţit. Venind deja dobânzile, contul îmi era mai mare decât la început!

„Ce-ar fi să plec la Moscova?” – îmi revenea tot mai des, aşa cum, în castelul de lângă Viena, mi-am şi promis să o fac. Dar, după ce mă îndulceam visând bulevarde pe care n-am fost niciodată, cunoscând câteva doar superficial, din fotografii, mă asalta alt gând: „Nu! La Moscova nu mă duc! Dacă nici acolo?…”

Camarazii, aflând de aceste frământări, insistară să închiriez un avion şi, pentru a-mi diminua angoasele, se oferiră să mă însoţească. În final, cedai, rămânând să mergem în decembrie, pentru a gusta gerul iernii ruseşti şi, dacă ne vom acomoda, să călătorim din nou vara viitoare, spre a scăpa de arşiţa din zona de vest a ţării.

Odată hotărâte acestea, zilele deveniră suportabile. De câte ori mă îmbâcsea nimicnicia, îmi puteam spune: „Ei, astea-s trecătoare, în curând voi pleca la Moscova şi puţin îmi va păsa de fleacuri!”

În alte dăţi, însă, îmi spuneam că, asemenea averii mele, tărâmul fericirii neîntinate rămâne tot o abstracţie.

- Oare să nu candidez la prezidenţiale? – căutai într-o zi o altă ieşire.

- Nu te băga în tărâţe, că te mănâncă porcii! – mă sfătui domnul plutonier-major, şi-i dădui dreptate.

…

Cu circa două sute de mii de euro, căpătaţi de la Melatov, Marcel se simţea boier, spre deosebire de mine. Adevărat, el nu-şi depusese banii la bancă, astfel că-i putea privi oricând în toată concreteţea lor. Viaţa sa se schimbă radical. Începu să bea băuturi de calitate şi-şi cumpără două plasme, astfel încât Teodora putea să-şi urmărească emisiunile favorite chiar şi atunci când se disputa vreun meci.

.

Recomandări: Rokssana, George Valah, Clipe de Cluj, Theodora Marinescu, Schtiel, Nea Costache, Shayna, Gabi123, Gabriela Elena, Teo Negură.

Ultimul Mitropolit – 41

Ilustraţie de Marion Herrmann

.

XLI. Pesni i tanţî smerti

 

 

- Sumbre locuri! – comentă Igor, în vreme ce Cornel Jitariuc revenea în trup. Vei fi făcut tu ceva rele de vreme ce-ai ajuns acolo… Acum, probabil te gândeşti să începi o viaţă nouă. Dar, treptat, vei realiza că este dificil să te împotriveşti năravurilor atât de adânc înrădăcinate şi-o vei lăsa mai moale, până vei recădea mai jos decât ai fost vreodată. Patima se cere satisfăcută, astfel că ajungi să te împaci până şi cu gândul că vei hălădui veşnic prin păduri neluminate. Însă, nu trebuie uitat că ce ai văzut era doar un preambul, încă nu te-ai stabilizat într-un loc, ca să-l numim astfel… Acela ar putea să fie mult mai rău! Ce-i drept, nu-s cazane cu smoală şi furci înroşite, dar nici o stare vrednică de râvnit. Şi spui că se arătau zorii în Răsărit?

- Cine eşti? – întrebă Cornel, sforţându-se.

- Poţi întreba şi cine sunteţi?, că înţeleg… Nu trebuie să te exprimi ca şi cu colegii de la Racila. Poţi să-mi spui Igor. Preferabil, domnul Igor… Ai bani?

- Aveam un milion de euro…

- Lasă-i pe ăia! Te întreb cât ai la tine?…

- Cred că vreo cincisprezece mii…

- Hm! Să sperăm că ajung pentru spitalizare şi că n-o să te dea ăştia în judecată! Altfel, din spital, nimereşti drept în pârnaie.

- Sunt în spital?

- Normal că eşti în spital, de vreme ce confunzi inima cu plămânul! Colegul era convins că-ţi vei trage-un glonţ în cap, a omis amănuntul că eşti jurnalist… Pe scurt, situaţia ta este următoarea: În ţară eşti dat în urmărire generală, patronul Racilei te-a acţionat în justiţie, cerând daune, starea copiilor e stabilă, însă nu îmbucurătoare, doamna Raluca a înaintat actele pentru divorţ, iar aici, după ce-ţi vei plăti spitalizarea, vei rămâne singur printre străini şi fără sfanţ. În încărcător era un singur glonţ, dacă la asta te gândeai… Sigur, noi am putea să te ajutăm, însă nu ştim până unde eşti dispus să mergi…

Experienţa de jurnalist îl făcu pe Cornel să-şi estimeze rapid situaţia şi să nu pună întrebări de prisos precum „care noi?” ori „şi, oare, ce va trebui să fac?”. Totuşi, nu se grăbi să dea un răspuns.

- Ei, te-ai decis? – îl presă Igor.

- Da, sunt de acord.

- Perfect! Atunci, şi noi vom fi înţelegători. Te întorci în ţară şi de reapuci de jurnalism, cu o leafă mai bună ca la Racila. Ca să-ţi fie mai uşor, vei primi textele gata scrise, nu va mai trebui să le redactezi, ci doar să ţi le asumi…

- Pe ce temă?

- Diverse teme, nu contează asta. Vei fi redactor-şef la Eshaton. În linii generale, vei fi un apologet al Ortodoxiei.

- Păi, nu mă prea pricep…

- N-am zis că primeşti materialele de gata? La ce să te pricepi? Oricum, le vei lectura, ca să te familiarizezi cu conţinutul, în caz că ţi se vor solicita interviuri. Unde nu ştii ce să răspunzi, bagi ceva evaziv… Te pricepi tu la vrăjeală!…

- Aşa aş trage o ţigară! – mărturisi bolnavul.

- Eu n-am decât Kazbek şi astea-s prea tari pentru unul căruia i s-a extirpat o treime de plămân. Dar, mă bucur că deja lucrează patimile în tine, exact cum am presupus! Cu noi, vei avea un viitor frumos, deşi uşor riscant! Acum, nu vei mai avea nici grija familiei, exceptând pensia alimentară, astfel că te vei putea consacra muncii… Dar, te las să te odihneşti.

Treptat, Cornel îşi reaminti că se află în Viena şi reuşi să întrevadă destul de exact cum va decurge noua sa viaţă. Opinând că în tot răul este şi un bine, îşi zise: „Să mă refac, apoi mai vedem. În definitiv, de ce n-aş fi şi apologet? Deşi, până se obişnuieşte lumea, va suna cam fals…”

O asistentă tânără intră ca să-i schimbe perfuzia şi-i spuse ceva în germană, din ton părând a fi cuvinte de încurajare. Acum, Cornel privi şi salonul. „Cam ca la noi! Vor fi fiind legende că-n occident ai nu ştiu ce condiţii… Ce-i drept, sunt singur, şi probabil baia o fi mai nu ştiu cum. Chiar! Oare, cum s-a rezolvat în tot timpul ăsta?… De fapt, e treaba lor!”

Analgezicele din perfuzie îi dădură o stare de confort, astfel că părăsi în curând orice gând. De altfel, firea sa oarecum superficială îl făcea ca în general să ia toate întâmplările ca atare şi să nu se îngrijoreze excesiv. Presupuse că se apropie înserarea atunci când Mitropolitul Arhelau intră să-l viziteze, însoţit de acelaşi Igor, care-i şi poză în vreme ce arhiereul îi adresa urări de însănătoşire grabnică.

- Un adevărat păstor, care-şi cercetează credincioşii până şi într-o ţară străină, măcar că aceştia sunt din alte eparhii! – aprecie Igor. Iată un material bun pentru revenirea în presă…

.

Recomandări: Gabriela Elena, Rokssana, Grişka, George Valah, Theodora Marinescu, Link-Ping, Mirela Pete, Jocuri cu cuvinte, Răzvan Cătălin Rinder, Schtiel, Gabi123, Ragnar, Clipe de Cluj, Shayna, Teo Negură, Supravieţuitor.

Ultimul Mitropolit – 40

XL. Omnia mutantur, nihil interit

 

 

Să revii într-un loc poate avea un anume parfum, însă în primul rând îţi doreşti să revezi persoane, decorul rămânând, altminteri, inexpresiv. Astfel că este de înţeles cum, reveniţi în Timişoara, ne-am grăbit către Papa-Caffe. Aici nu se aflau doar obişnuiţii casei, Filaret, Caius, Teodosie şi domnul plutonier-major Onici, ci şi Teodora, anunţată despre ziua întoarcerii. Reuniţi, îmbrăţişările au fost oarecum haotice, iar frânturile de dialoguri pe măsură. Domnul Onici observă că, dacă nu ne aşezăm să bem ceva ca oamenii, întrunirea riscă să degenereze.

- Cum a fost? – îl întrebă Teodora pe Marcel.

- Nasol… Oameni schilozi, de la pântece în sus parcă n-ar mai avea nimic!

Domnul plutonier-major simţi nevoia să ajute:

- Doamna cred că-i mai interesată de spanioloaica aia a ta, nu de cum sunt americanii!

Cum Teodora nu-l contrazise, Marcel se simţi nevoit să îngaime ceva:

- A, aia… Cum să fie? O ţicnită. Măcar, avea un mic apartament…

- Ai stat la ea? – îl întrebă, destul de aspru, fosta concubină.

- Păi, ce era să fac? Întâi, am împărţit un coteţ cu trei albanezi. Ăia erau numai cu furatul…

- Şi ai ales să te prostituezi!

Simţind momentul tensionat, Teodosie interveni:

- Ei, poate că nu s-a prostituat, s-or fi potrivit, fizic cel puţin…

Repatriatul privi către părintele Puiu, solicitând sprijin. Acesta nu întârzie:

- Pe Lucia n-o ştiu, da’ la Viena îţi curgeau ochii după Suzanne aia, pe care-au mârlit-o Igor şi Melatov!…

Poate nu în cel mai potrivit moment, Marcel îşi aminti că i-a adus cadouri Teodorei. Aceasta-şi privi darurile încremenită:

- Suporturi pentru pahare de bere şi-un pix! Astea le-ai furat în ultimul moment din aeroport? Şi din America? Sau, acolo erai prea ocupat cu Lucia, şi nu ţi-a dat prin gând?…

- Ei, bine că n-a luat vreo boală venerică! – încercă Puiu să medieze, dându-şi seama, tardiv, că poate era mai bine să nu amintească de Suzanne. Adică – adăugă -, sperăm să nu fi luat!…

Filaret se apucă să cânte din Prokofiev, socotind că ar fi de dorit o pauză în conversaţie.

- De fapt, care-a fost treaba în America? – ignoră domnul plutonier muzica. Te-a părăsit tipa?

Marcel, stimulat şi de coniac, simţi nevoia să braveze:

- Draci! Nu s-a născut încă tipa care să mă părăsească pe mine! În America, vreau să spun… – se reculese îndată, cu toţii privindu-l uluiţi.

Chiar dacă nimeni n-o făcuse deliberat, discuţia mergea din rău în mai rău. Aceasta, poate, şi din cauză că prezenţa femeilor este mai rară în Papa-Caffe, astfel că ne obişnuirăm în timp să spunem ce ne vine la gură, ignorând diplomaţia. Socotii nimerit să povestesc despre agenţii Ross şi Charlie, prezenţi la Viena, ca să dau o turnură mai calmă întrevederii.

- Trec şi pe la Perla – zise Puiu -, da’ fiţi atenţi la ce povesteşte, că-i interesant!

Este posibil, chiar dacă nu-i o certitudine, ca Puiu să-şi fi dat seama că a încurcat lucrurile, însă e la fel de adevărat că el era mai legat de aşezământul amintit, discuţiile din Papa-Caffe având darul să-l plictisească. O vreme ne amintirăm de Igor şi Melatov, le spusei camarazilor şi despre agentul Harold, ce-l care-l urmărise din New York până la Viena pe Marcel, dar avui grijă s-o trec sub tăcere, de data aceasta, pe Suzanne.

- Şi Elise? – se auzi, pe neaşteptate, glasul Irinei.

Deşi întreaga asistenţă amuţi, mă adunai destul de repede:

- Elise e bine şi-ţi trimite salutări. Tu ce mai faci?

- Iau un ceai în spate… – îmi răspunse, intonaţia sugerând un „avem de discutat” sau ceva asemănător.

Fără prea mare entuziasm, mersei la separeu, cerându-i lui Andrei încă un coniac şi-o bere nefiltrată. Discuţiile penibile sunt întotdeauna mai uşor de depăşit cu sufletul anesteziat.

- L-ai lăsat pe Puiu? – începui, ca să spun ceva.

- Ajungem şi acolo… Tu, însă, cred că ai fost foarte ocupat! Nici măcar o vorbă pe mess n-ai reuşit să trimiţi…

- Păi, era Elise călare pe el. A zis că ţi-a scris ea…

- Şi ea trebuia să-mi scrie? Ea mi-a promis că ne mutăm la Viena sau altundeva?…

- Nu, nu ţi-a promis… – admisei. Au mai apărut ceva cărţi faine între timp?

- Dă-le dracului de cărţi! Asta ai să mă întrebi după o lună de zile? Nu ai nimic să-mi spui despre noi?

- Care noi? – mă minunai.

Irina mă privi înmărmurită, apoi răbufni:

- Eşti un neisprăvit! Până şi Puiu e mai bun decât tine! Eşti doar un profitor josnic, scrii numai tâmpenii străine de trăirea autentică, nu ai niciun rudiment de simţăminte nobile, toată viaţa ţi-ai irosit-o prin spelunci!…

- Probabil.

Inexplicabil, vorbele femeii îmi căzură prost, deşi în mod obişnuit prea puţin mă sinchisesc de ce anume mi se spune. Ca să scurtez discuţia, îi dădui Irinei, fără prea mare legătură cu cele de până atunci, zece mii de euro, dat fiind că şi datorită ei am ajuns să moştenesc. Fosta mea iubită privi banii şi, pe neaşteptate, îmi sărută mâna. Gestul a fost nu doar surprinzător, ci şi excitant. Deşi poate n-ar fi trebuit, noaptea următoare am petrecut-o cu ea, revederea cu Nataşa fiind, pe moment, superficială.

.

Recomandări: Rokssana, Carmen, Theodora Marinescu, Melami, Mirela Pete, Jocuri cu cuvinte, Răzven Cătălin Rinder, Schtiel, Shayna, Teo Negură.

Ultimul Mitropolit – 39

XXXIX. Escala

 

Proaspăt ajuns în America, lui Marcel nu-i trebuiră decât vreo două zile ca să-şi spună: „Dracu m-a pus!”. Dar, neavând posibilităţi să se întoarcă şi, în plus, anticipând glumele acide din Papa-Caffe, se apucă să-şi caute de lucru. Aceasta, desigur, este o exprimare destul de pretenţioasă, Marcel rezumându-se la a bate cafenelele, prilej cu care îşi găsi, totuşi, câteva job-uri, toate datorate amabilităţii unor compatrioţi.

Întâi, Relu îl angajă în barul său, să spele vesela. Orădean, Relu se bucură să aibă un salariat din zona de vest a ţării, în New York fiind destul de rare prilejurile de-a avea cu cine discuta despre F. C. Bihor ori Politehnica Timişoara. Dar, deşi Marcel se apucă de treabă cu entuziasm, divergenţele apărură curând:

- Băi, bărbate, tu ai mai spălat vase vreodată-n viaţa ta?

- Ocazional. Da’ ce are?

- Păi, are! Paharele sunt pătate, iar farfuriile au rămas unse… Ai pus detergent?

- Nu. De ce, trebuia?

Relu oftă, şi-i explică noului angajat că este de dorit să se ajute de detergent, ca şi de sârma pentru curăţat farfuriile. După vreo jumătate de ceas, inspectând vesela, orădeanul fu mulţumit:

- Aşa mai merge!

Anumite tensiuni reapărură atunci când Marcel mai ceru detergent.

- Păi, ce detergent vrei? Ai acolo pentru o săptămână!

- S-a terminat! – obiectă ucenicul.

- N-avea cum să se termine, numai dacă ai pus tu cu tona! Futu-i mama mă-si!…

Silit de evidenţă, Relu îi dădu un recipient nou de detergent, neuitând să-şi atenţioneze angajatul să-l folosească cu măsură, ba chiar îi arătă cam cât trebuie să pună la un pahar şi cât la o farfurie. Deşi Marcel avu în continuare tendinţe spre risipă, de a doua zi începu să lucreze mulţumitor. Făcând, însă, o treabă mecanică, gândurile-i dădeau asalt: „Mierea lumii! Am ajuns, la patruzeci de ani, să spăl vasele după nişte inculţi!”

Cum după vreo două săptămâni o cunoscu pe Lucia, mutându-se la ea şi beneficiind de-un imobil mai puţin insalubru, iar după alte zile câştigă la loterie o mie cinci sute de dolari, emigrantul socoti sub demnitatea sa să mai spele vasele, despărţindu-se oarecum amical de Relu. Desigur, banii de la loterie nu ţinură o veşnicie şi-un noroc similar nu se mai ivi imediat, astfel că, tot în cafeneaua lui Relu, Marcel acceptă propunerea unui timişorean de a intra într-o echipă specializată în izolarea blocurilor cu acoperiş plan. Înţelegerea fiind făcută pentru o săptămână, a doua zi îşi începu munca. Vreun sfert de ceas, şeful de echipă şi, totodată, angajatorul, îşi urmări protejatul. Apoi, văzând cum morfoleşte smoala şi gândindu-se la eventualele daune, îl trase de-o parte:

- Stai, dracului, aici, şi nu mai pune mâna pe nimic, că mă bagi în faliment! Diseară-ţi dau banii pe toată săptămâna şi caută-ţi de treabă pe unde ştii!…

…

Cam în aceeaşi manieră, Marcel încercă şi alte job-uri, în unele întâmplându-se să stea ceva mai multă vreme. Oricum, putu concluziona că: „În America, doar putorile nu-şi găsesc de lucru!”, categorie în care s-ar fi putut integra foarte bine, dacă ar fi beneficiat cel puţin de ajutorul de şomaj.

Cum, la nervi, Lucia vorbea în spaniolă, bărbatul nu fu prea deranjat atunci când exotica sa concubină îi făcea reproşuri, dar deduse din tonalitate că „şi pe asta a apucat-o!”.

În acest climat, discuţiile cu băieţii de la Papa-Caffe erau aproape singurele momente de bucurie, şi acestea drămuite cu grijă. Totuşi, Marcel reuşi să adune ceva bani, astfel că invitaţia Teodorei de-a reveni în ţară îl găsi pregătit atât mental, cât şi material.

Aflat pe aeroport, pregusta repatrierea ca pe ceva vrednic de râvnit, astfel că nu-l observă pe agentul care-l urmărea pas cu pas. După nenumărate tentative de a-l localiza în hăţişul newyorkez, CIA reuşi în sfârşit să-l identifice.

- Ţinta este în obiectiv – îl anunţă agentul Harold pe George Michael. Îl elimin?

O firească pornire l-ar fi putut face pe George să-l dorească mort pe acela ce i-a dat atâtea bătăi de cap, însă raţiunea triumfă: „Trebuie lăsat să se întoarcă acasă, altfel cei din Papa-Caffe vor deveni suspicioşi. Acolo, îi terminăm pe toţi!”

- Continuă să-l urmăreşti! Pleci cu el…

„Mă-ta, nu puteai să zici din vreme?”

Dar, pentru agent n-a reprezentat o problemă procurarea biletului de avion în ultimul moment, iar Jess era obişnuită cu desele sale schimbări de program.

Zborul a decurs fără incidente, iar Marcel se vădi o ţintă liniştită, rămânând ţintuit în scaun şi urmărind două filme de duzină. După vreo opt ceasuri, urmă escala de o oră din Viena. Brusc, dorul de casă i se atenuă lui Marcel, venindu-i pofta ca, după atâtea ceasuri în scaun, să se dezmorţească într-un local mai acătării. Nu ne vom mira, astfel, că în curând două taxiuri se îndreptau către centrul oraşului, în cel de-al doilea aflându-se vigilentul agent Harold.

Printr-un concurs de împrejurări, Marcel intră la Ritz, nebănuind că locaţia nu-i de nasul său, însă avu norocul să se întâlnească cu mine. După entuziasmul revederii, îl prezentai, în restaurant, şi celorlalţi. Vederea lui Igor îl impresionă, iar pe părintele Puiu îl cunoscuse şi înainte, deşi Puiu frecventează mai mult Perla.

Cerurăm, la aperitiv, specialităţi din peşte.

- Să fie variate şi să ne surprindă în mod plăcut! – avertiză Igor, solicitând şi vinul adiacent.

Pe când mâncam, apăru şi Melatov, târându-l mai mult pe Harold.

- Ce-i cu ăsta? – întrebă Igor, fără a-şi întrerupe masa.

Maiorul răspunse doar printr-un rictus, probabil însemnând „CIA”.

- Păi, să-i luăm şi lui o varză… – decise Puiu, inspiraţie acceptată de toată lumea.

Sosit şi vânatul cu sosuri de fructe, din nou furăm întrerupţi, de data aceasta de către Suzanne:

- Aşa faci întotdeauna, iei poşetele femeilor cu care te culci?

Igor îi făcu un semn din mână, cu triplu înţeles: „calmează-te, stai jos şi pune-ţi ceva de băut”. Apoi, trecu la prezentări:

- Agentul Harold de la CIA, Suzanne, tot de la CIA, maiorul Melatov de la FSB (aici, Harold începu să tremure), eu sunt Igor, dumnealor sunt Puiu, Vania şi Marcel. Revenind la poşetă, aş zice că tu ai uitat-o! Dormeai şi, pe neaşteptate, te-ai ridicat şi-ai plecat… Las la o parte faptul că mi-ai ascuns unele detalii despre tine, deşi eu am fost sincer din primul moment… Oricum, poşeta o poţi recupera de la colegul meu.

Melatov interveni:

- Poate, după ce ne vom cunoaşte mai bine, îţi voi înapoia şi conţinutul poşetei…

- În afara fiolelor cu serul adevărului – adăugă Igor. Pe alea mi le-am ţinut, am văzut că-mi fac bine…

Melatov mai făcu un semn discret, arătând că are şi altceva de discutat. Cei doi agenţi FSB se retraseră ceva mai încolo, revenind după o vreme:

- Avem nouă sute cincizeci de mii de euro, pe care-am zis să-i împărţim la cinci.

M-am cam posomorât, căci Marcel abia aterizase printre noi şi s-a şi procopsit cu aproape două sute de mii de euro. „Dacă-şi vedea de drum, aveam acum mai mult!” – îmi zisei, după care mi-am amintit că mai am peste o sută de miliarde, consolându-mă într-o măsură. Prin deducţie, mi-am dat seama că banii pe care tocmai îi împărţiserăm proveneau din mita încasată de Cornel Jitariuc. Hotărârăm să ne mutăm la Kronprintz Rudolf, Suzanne urmând să ne însoţească, în vreme ce Harold fu învoit să se plimbe nestingherit prin oraş.

- Ţi-a plăcut varza? – îl întrebă Melatov.

- Da… – îngăimă agentul.

- Bun! – făcu maiorul satisfăcut, împuşcându-i o palmă prietenească peste spate. Plăteşti tu, atunci, bine?…

.

Recomandări: Shayna, Schtiel, Melami, Theodora Marinescu, Rokssana, Jocuri cu cuvinte, Adrian Voicu, Gabi123, Nea Costache, Ragnar, Ana Usca, Vania, Ilarie, Caius, Teo Negură, Gabriela Savitsky, George Valah, Verovers.

Melomanii

Foto: Operatoonity

.

Gusturile muzicale sunt bine delimitate în urbea noastră, convieţuind două tipuri de melomani. Întâi, este grupul nostru, al aristocraţilor iubitori de Claudio Monteverdi (1567-1643). Provenind din familii nobile, sau cel puţin cu un altoi de acest gen, din confrerie facem parte eu, Caius, Ilarie, domnul plutonier-major Onici, Filaret, Teodosie şi, într-un cuvânt, tot ce are oraşul mai distins.

În opoziţie – dând termenului sensul său plenar – se află verdiştii, adică fanii unui aşa-zis compozitor pe numele său Giuseppe Verdi (1813-1901), turmă ce întruneşte pe toţi cei cu apucături burgheze, ciocoieşti şi suburbane. Mai cunoscuţi între aceştia sunt Aurel pedelistul – căruia noi îi spunem Il Traditore -, Aida – nume predestinat -, Marieta – femeie de serviciu la şcoala generală numărul 22 şi alte figuri terne.

Dacă noi, aristocraţii, vădim întotdeauna cele mai alese gusturi, audiind în subsidiar Glinka, Wagner, Schubert ori Musorgski, înnobilând cu muzica acestora cele mai rafinate restaurante, gloata verdiştilor se scălâmbăie cu Haydn, Chopin, Nicolae Guţă ori Bach, poluând sonor birturile sordide din suburbii.

Unora le-ar părea că diferenţa dintre Monteverdi şi Verdi nu-i foarte mare, fiind doar un monte în plus. Dar, nu este aşa! Este cam ca deosebirea dintre munte şi câmpie, dintre piscul semeţ şi toloaca înnămolită, dintre coniacul Martell şi berea Bergenbier, dintre Lavinia noastră şi Marieta lor. Să fii verdist este cam ca şi cum, în plan sportiv, ai fi rapidist.

De regulă, evităm orice contact cu verdiştii şi, la întrunirile noastre, ne amuzăm alcătuind repertorii în care Traviata  o numim Paraşuta, pe Rigoletto în preschimbăm în Rigo-Jancsi, Il Trovatore devine – aşa cum deja s-a anticipat – Il Traditore, iar lui Nabucco îi spunem, româneşte, Nebucadneţar.

Totuşi, săptămâna trecută, Opera a avut nefireasca idee de a grupa, într-un singur spectacol, actul I din Il ritorno d’Ullise in patria – capodoperă a muzicii universale -, juxtapus grotesc actului IV din Otello, pseudo-lucrare a aşa-zisului compozitor Verdi. Inevitabilul s-a produs, taberele aflându-se nu doar faţă în faţă, ci şi în aceeaşi sală! În vreme ce noi iradiam o lumină discretă, de dincolo de planul mundan, verdiştii respirau fraudulos aerul urbei, îmbâcsindu-l. Noi ne-am adus, ca să nu ne plictisim, caviar, specialităţi de brânzeturi, vinuri vechi şi coniac, în contrast cu amărăştenii care, pe cele mai proaste locuri, mâncau seminţe.

Cât s-a cântat Monteverdi, am apreciat cu toţii pe Nuria Rial şi Philippe Jaroussky (dirijor a fost Jordi Savall). Apoi, a început atrocitatea, pe scenă guiţând Elena Stoenescu şi Corneliu Groza. Pe dată am scos bannerele cu „Monteverdi e cool!” şi „Ce mai prestează Traviata? La produs, la produs?”, dezlănţuind infernul:

- Guiiţ, guiiiţţ! – striga Tudose, roşu în obraji.

- Bă, cere-te-afară, că eşti proastă! – i-am sugerat eu solistei.

Personajului Otello, evident, i-am acordat numeroase sfaturi pertinente, de care nu ştim dacă a ţinut cont.

După spectacol, am început prin tot oraşul vânătoarea de verdişti. Prins într-un boschet din preajma muzeului, Aurel a recunoscut, după ce şi-a încasat corecţia, că Verdi este un papagal. 

.

Monteverdişti: Umograf, Melami, Dan Văideanu, Lillee, Dumitru Agachi, Adrian Voicu, Club Impact, Gând licitat, Michaela, Gabriela Savitsky, Alex Mazilu, Daurel, Nea Costache, Bogdan Onin, Boghi,  Aurora Georgescu, Anna Karenina, Ana Veronica, Anavero, Grişka, Ana Pauper, Link-Ping, Onu, Zalmoxys, Sophie, Cristi Rârâitu, George Valah, Ana Usca, Vania, Gabriela Elena, Ragnar, Gabi123, Supravieţuitor, Carmen, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Rokssana, Caius, Ilarie, Clipe de Cluj, Răzvan Cătălin Rinder, Shayna, Se-cret, Schtiel, Gabitzu, Simion Cristian, Amalgammax, Vio, Verovers, Transildania, Teo Negură, Simona Ionescu, Simon, Cati Lupaşcu, Cella, Ivona Boitan, Lilick, Mihaela di Toscana, Mircea Suman, Nicu, Adele Onete, Oana Clara, Octavia Sandu, Răzvan Şerbu, Gia, Gabriela Ilieş, Elena Agachi, Dragoş Sorin Nicula, Deya.